jos>

Sf. Voievod Ştefan cel Mare
(2 Iulie)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare în evlavia poporului român

Întreaga suflarea românească îşi aminteşte cu adâncă pietate de strălucitul voievod Ştefan Vodă, cel ce între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie. 1504 a condus, cu inegalabilă râvnă, jertfelnicie, eroism şi conştiinţă creştină, ţara şi poporul său.

Prin mutarea „în lăcaşul veşnic”, cum scrie fiul şi urmaşul la tron, Bogdan al III-lea, pe piatra mormântului acestuia, Ştefan a trecut în nemurirea credinţei religioase care l-a însufleţit în eterna pomenire a istoriei româneşti şi a Europei întregi. Nici un voievod român, din toate cele trei provincii româneşti, nu-l poate egala, ca luminat şi înţelept om politic, ca neîntrecut strateg şi eminent comandant de oşti, ca purtător al atâtor calităţi ale polivalentei sale personalităţi.

Fiu al lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al Doamnei Oltea, călugărită apoi, probabil sub numele de Maria (1), nepot al lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare personifică însăşi Moldova, învrednicindu-se de preţuire, atât din partea conştiinţei naţionale cât şi a celei europene.

El a fost căsătorit de trei ori: prima dată cu Evdocma din Kiev, sora cneazului Simion Olelkovici, la 5 iulie 1463, care a murit curând. Cinci ani după aceea, se căsătoreşte cu Maria din Mangop, rudă cu bazileii bizantini, care cârmuiau ţinutul acesta din Crimeea. După câţiva ani de convieţuite şi ea trece pragurile vieţii pământeşti. În sfârşit, a treia oară, s-a căsătorit cu Maria-Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos şi a soţiei acestuia, Maria, ambele trebuind să însoţească pe biruitorul soţului şi tatălui lor, de la Bucureşti, în 1473. Maria Voichiţa va supravieţui soţului său, fiind înmormântată la mănăstirea Putna. Prin urmare, căsătorii cu mari intermitenţe de timp şi în cea mai mare parte contractate în interesul ţării.

Viziunea unităţii de neam a românilor se observă şi cu alte prilejuri. Ştefan îşi pune solii să vorbească diferitelor foruri europene de „cealaltă Valahie” (L’altra Valachia), străduindu-se să-şi facă o statornică aliată din ea împotriva turcilor. A clădit o biserică în Ţara Românească (Sfânta Paraschiva din Râmnicul Sărat) şi altele în Transilvania (Feleac şi Vad) (2), biserici cu adânci semnificaţii politice şi patriotice pentru români, dată fiind unitatea primordială a credinţei lor ortodoxe.

De la început trebuie să precizăm că dispunem de un însemnat număr de izvoare, cronici şi referinţe străine: poloneze, germane, italiene, maghiare, slave, turceşti etc. Acestea conţin bogate informaţii şi numeroase aprecieri în legătură cu titanul Moldovei. Din ele vom selecta, în prima parte, pe cele privitoare la măreţia, biruinţa şi gloria eroului nostru. În cea de a doua parte vom grupa aprecierile profilului său moral-religios.

Cronicarul polonez Miechowski, ale căruj constatări nu le putem pune câtuşi de puţin la îndoială date fiind şi evenimentele neplăcute dintre moldoveni şi polonezi (Codrii Cosminului - 1497), zice: „Bărbat glorios şi victorios, care a biruit pe toţi regii vecini... Om fericit căruia soarta i-a hărăzit, cu dărnicie, toate darurile. Căci, pe când altora le-a dat numai unele însuşiri şi anume, unora prudenţă împreunată cu şiretenie, altora virtuţi eroice şi spirit de dreptate, altora biruinţă asupra duşmanului, numai ţie ţi le-a hărăzit, la un loc pe toate. Tu eşti drept, prevăzător, isteţ, biruitor contra tuturor duşmanilor. Nu în zadar eşti socotit printre eroii secolului nostru” (3).

Cronicarul contemporan polonez Dlugosz, după ce descrie amănunţit lupta cu armatele lui Mahomed al II-lea, din faţa Vasluiului de la 10 ianuarie 1475, exclamă atât de elogios: „O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care atât îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită în contra turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţiunea de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi în lupte civile” (4).

Un alt polonez, cu numele de Wapowski, îl califică drept „strălucitul luptător foarte vestit prin victoriile asupra turcilor”, adăugind că: „vitejia şi succesul lui Ştefan erau renumite la popoarele vecine, pentru experienţa în chestiunile militare şi faptele celebre săvârşite contra turcilor, tătarilor şi ungurilor” (5).

Însuşi Sigismund I, regele Poloniei (1506-1548), (neîndoielnic martor ocular la dezastrul din Codrii Cosminului, după campania vinovată împotriva Moldovei a lui Ioan Albert, din august-octombrie 1497), adresându-se printr-o scrisoare lui Petru Rareş la un sfert de veac de la moartea nemuritorului domnitor îl numeşte „Ştefan cel Mare” (Stephanus ille magnus) (6). Sub acest supranume este cunoscut în toate limbile de mare circulaţie: Stephen the Great, Stephan der Grosse, Etienne le Grandd (7) etc., fără confuzie cu alte personalităţi ale lumii.

Antonius Bonfinius, cronicarul şi istoriograful oficial al lui Matei Corvinul, regele Ungariei, cel din urmă fiind aspru înfrânt de către Ştefan cel Mare în bătălia de la Baia din 1467, recunoaşte şi el calităţile deosebite ale conducătorului Moldovei: „Era însufleţit pentru lucruri frumoase şi mândre, pe lângă acestea activ şi straşnic la război” (8).

Cronica maghiară, cunoscută sub denumirea de Chronicon Dubnicense, îl prezintă pe Ştefan, după lupta de la Vaslui (1475): „bun apărător al ţării sale şi al poporului său, care s-a împotrivit cu bărbăţie (turcilor), în mijlocul ţării sale, gata să moară pentru ai săi” (9).

În legătură cu aceeaşi bătălie de la Baia, dominicanul Petru Ranzanus scrie: „Stăpânea atunci întreaga ţară, un bărbat de energie fără pereche, numele căruia era Ştefan ... acesta deodată a atacat oastea regelui şi a cîştigat victoria” (10).

Însuşi Papa Sixt al IV-lea adresează elogii lui Ştefan, atunci când scrie: „Faptele tale săvârşite... cu înţelepciune şi vitejie, contra turcilor infideli, inamici comuni, au dus atâta celebritate numelui tăi, încât eşti în gura tuturor şi eşti în unanimitate foarte mult lăudat (11).

Un italian contemporan mărturiseşte şi el: „Om foarte rafinat şi foarte fin în meşteşugul războiului” (12).

În sfârşit, pentru a încheia cu aceste mărturii externe, vom reproduce relatările mai complexe ale medicului veneţian, Matei Muriano, care fusese la Suceava şi stătuse pe lângă Ştefan şi curtea sa, îngrijindu-l de podagra (guta) de care suferea. Acesta consemnează că domnitorul: „este un om foarte înţelept şi demn de mare laudă, foarte iubit de supuşi, căci e blând şi drept, foarte vigilent şi darnici" (13).

Din referinţele de până aici constatăm, cu îndreptăţită satisfacţie, că voievodul nostru este supranumit „Cel Mare”, că este o deplină concordanţă între aceste referinţe asupra meritelor sale personale şi sociale, conturând o personalitate plenară, un conducător de stat şi militar de, mare elită, aureolat de razele genialităţii. Conştiinţa europeană avea deplină dreptate să schiţeze un astfel de profil moral, căci ea se convinsese „pe viu” că gigantica luptă a lui Ştefan fusese dusă de către acesta nu numai pentru apărarea neatârnării Moldovei, ci şi pentru salvgardarea Europei de urgia lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

Este cazul să precizăm de asemenea că marele voievod al Moldovei a dus în general războaie de apărare, defensive, şi nu de cucerire. Cu totul excepţională ni se pare mai ales mărturia elogioasă la superlativ, dar în acelaşi timp veridică a lui Dlugosz. Într-adevăr, Ştefan era la vremea aceea singurul care ar fi putut duce cu succes campania pentru alungarea turcilor din Europa şi pentru recucerirea Constantinopolului.

Strălucirea unică pe care Moldova a dobândit-o datorită iradierii personalităţi covârşitoare a voievodului nostru se poate vedea şi din numeroase mărturii interne. Astfel, cronicarul Macarie îl numeşte în 1542 „Ştefan Voievod cel Viteaz”, deci o primă calificare autohtonă, însoţitoare a numelui său de botez.

Deschizând cronica lui Grigore Ureche, la locul unde se începe istorisirea vieţii acestui domnitor, ne atrage atenţia următorul titlu : „Domnia lui Ştefan Vodă ce-i zic cel Bun, feciorul lui Bogdan Vodă şi multe războaie minunate ce-au făcut”(14). Prin urmare, pe lângă calificativul de „Viteaz”, un al doilea, de „cel Bun”. Acesta din urmă îi însoţeşte amintirea şi după moarte, în Pomelnicul mănăstirii Putna, în dreptul numelui marelui voievod, se află adnotarea: „Acesta au fost dintâi întemeietor şi ziditor aceştii sfinte mănăstiri. Acestuia îi zic Ştefan Vodă cel Bun şi Vestit” (15).

Aceeaşi cronică în capitolul intitulat: De(spre) moartea lui Ştefan Vodă cel Bun, prezintă impresionanta "caracterizare a persoanei, activităţii şi morţii voievodului: „Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stătu, mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, 'şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâierea, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăptieaze şi pentru acela raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jios, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan Vodă, urma lui luasă de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună ias.

Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, carea era zidită de dânsul. Atâta jale, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de (16) mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui până astăzi îi zicu sveti Ştefan Vodă, nu pentru suflet, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejăşti carele nimea den domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu.

Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan Vodă, intru acelaş anu, iarnă grea şi geroasă că n-au fost aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fost ploi grele şi povoae de ape, şi multă înnecare de ape s-au făcuta. Au domnit Ştefan Vodă 47 de ani şi 2 luni şi 3 săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi singur ţiitoriu preste toată ţara. Iar când au fost aproape de săvârşănia sa, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boiarii cei mari, şi alţii toţi câţi s-au prilejit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara, cum o au ţinut el, ci socotind den toţi mai puternic pe turcu, şi mai înţelept au dat învăţătură să să închine turcilor”.

Trebuie să recunoaştem că această splendidă pagină antologică, în graiul bătrânesc al cronicarului, ne impresionează profund şi astăzi, Ştefan este prezentat cu toată obiectivitatea, iar calităţile şi virtuţile personale sunt preponderente. Pe lângă calificativul de „cel Bun” şi de „părinte al tuturora”, i se mai zice „sfântul”, cronicarul exlicând acordarea acestei eminente denumiri ca o recunoştinţă a poporului pentru eroismul său neegalat.

Vrednică de atenţie este şi corelaţia pe care Gr. Ureche stabileşte, desigur pe (baza credinţelor populare, între semnele grele ale iernii şi ale verii anului 1504 şi trecerea fruntariilor acestei vieţi de către marele, viteazul şi sfântul voievod al Moldovei. Faptul ca supuşii lui l-au regretat ca pe un „părinte” al lor, al tuturor, ne duce cu gândul la unii împăraţi romani, care, pentru merite cu totul remarcabile, erau denumiţi „pater Patriae”. Ştefan cel Mare merită cu prisosinţă să fie considerat de toată suflarea românească un adevărat „Părinte al Patriei”.

Rezonanţa intimă pe care o capătă în sufletele noastre sfârşitul voievodului, la care ia parte, se pare, însăşi natura, ne duce cu gândul la inspirata dramă istorică Apus de Soare a lui Delavrancea. Ştefan cel Mare a fost şi a rămas pentru Moldova marele ei luminător, soarele ei. De altfel, oare nu se găseşte această comparaţie în înseşi cântecele poporului român, cu care el îşi cinsteşte până astăzi eroul ?

„Ştefan, Ştefan, Domn cel Mare
Seamăn pe lume nu are
Decât numai mândrul soare.
Din Suceava când el sare
Pune pieptul la hotare
Ca un zid de apărare etc.

Aceeaşi imagine artistică şi acelaşi sentimente se reîntâlnesc în creaţia eminesciană:

Cântau cu toţi pe Basarabii
Pe Domnii neamului Muşatin,
Pân' ce-ncheiau în gura mare
Cu Ştefan, Ştefan Domnul sfânt,
Ce nici în ceruri samăn n-are,
Cum n-are saman pe pământ !”
(Umbra lui Istrate Dabija Voievod)

În felul acesta, literatura cultă continuă la un alt nivel elogiul pe care folclorul, cu cântecele populare, cu legendele neamului nostim şi apoi cronicile şi alte mărturii, l-au păstrat în conştiinţa poporului român din veac în veac, rezultând un tot complex vrednic de eroul nostru. De altfel, Ştefan cel Mare intrase încă înainte de moarte în legendă. prin strălucitele sale victorii, cu o mână de oameni, împotriva unor hoarde imense, a unor întinse regate şi imperii, cum a fost acela al otomanilor lui Mahomed al II-lea.

O domnie ca a lui nu s-ar fi putut realiza şi menţine decât bazându-se pe oameni de încredere, disciplinaţi şi devotaţi integral domnului şi ţării (17). Practic el şi a menţinut aproape, lungă vreme, colaboratorii cinstiţi, ascultători şi gata de sacrificiu, i-a promovat în demnităţi mai înalteşi le-a făcut tot felul de favoruri şi înlesniri.

Se cuvine să reliefăm în acelaşi timp şi adevărul că marele domn ştia şi să ierte. Aşa este cazul cu boierii care ţinuseră cu Petru Aron, ucigaşul tatălui său, cărora le-a făgăduit iertarea şi restituirea proprietăţilor, dacă se vor întoarce în ţară şi vor recunoaşte noua domnie.

Tactica de luptă şi strategia de bază a lui Ştefan cel Mare justifică şi ele atitudinea necruţătoare faţă de boierii şovăielnici şi faţă de vrăjmaşi. Nu li se lăsa cotropitorilor ţării decât un singur drum de urmat, anume acela al cenuşii, al dărâmăturilor şi al fântânilor astupate sau otrăvite, căci totul era nimicit, pârjolit şi scos din normal.

Că Moldova acestui providenţial conducător avea nevoie de oameni neînfricaţi şi gata la tot lucrul cel bun se vede şi din faptul că epoca lui a însemnat şi o perioadă de mari construcţii, civile şi bisericeşti. Dintre cele civile, menţionăm în primul rând cetăţile ţării, curţile domneşti şi casele boiereşti. El înalţă cetatea de la Gâdinţi, de lângă Roman, pe aceea de la Chilia, reparându-le pe toate celelalte de pe Nistru şi din interiorul ţării. Ne uimeşte şi astăzi informaţia că, la înălţarea Chiliei, într-un timp într-adevăr record, de la 22 iunie 1479 până la 16 iulie acelaşi an, au fost folosiţi: „800 de zidari şi şaptesprezece mii de ajutoare”, ceea ce arată elocvent numărul imens al meşterilor şi iscusinţa organizării şantierelor, de care ajunsese să dispună domnia marelui voievod (18), hotărât să fie mare ctitor de ţară.

Dar amintirea statornică a lui Ştefan cel Mare şi veneraţia lui neîntreruptă a îmbrăcat şi alte forme de exprimare. Astfel, la 13 noiembrie 1856, cu aprobarea lacomei stăpâniri austriece de atunci, care ne răpise Bucovina, în 1775, cu Putna lui Ştefan cel Mare, soborul şi stareţul-arhimandrit al locaşului de veşnică odihnă al voievodului, însufleţiţi de adânc respect şi evlavie, în rugăciuni şi cântări duhovniceşti, au început cercetarea mormântului. După ce lespedea de marmoră a fost dată la o parte de către opt ţărani bucovineni, s-a găsit acolo doar craniul destul de bine păstrat, unele oase sau frânturi de-ale acestora, amestecate cu resturile de lemn ale sicriului şi câteva părţi ale mantiei domneşti. Nici urmă de odoare: coroană, sabie, inele sau nasturi (19). Toate dispăruseră în devastările barbare, la care au fost supuse biserica şi mormântul respectiv, de-a lungul trecutului atât de zbuciumat al acestei ţări române.

Luceafărul poeziei româneşti, animat de puternicele sale simţăminte patriotice, împreună cu Pamfil Dan, adresează prin presă un apel tineretului român de pretutindeni. Acesta era chemat la 3/15 august 1871, cu prilejul hramului mănăstirii, la mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, pentru a sărbători patru sute de ani de la zidirea ei. Aici vine şi el însoţit de Ioan Slavici şi găzduiesc în Rădăuţi, la protopopul Ioan Mândrilă (20). Serbările s-au desfăşurat cu deosebit fast şi cu adâncă rezonanţă în sufletele tuturor românilor, mai ales că mormântul neînfricatului luptător pentru libertatea Moldovei se afla în captivitate. Cu prilejul acesta, studentul de atunci, A. D. Xenopol, viitorul mare profesor, istoric român şi filosof al istoriei, a rostit o remarcabilă Cuvântare festivă la serbarea naţională pe mormântul lui Ştefan cel Mare, apreciată în mod deosebit şi de viitorul său student şi savant de renume mondial, de mai târziu, Nicolae Iorga (21). Din fericire, presa aceasta o putem parcurge nemijlocit (22), spre a intui ideile şi sentimentele generoase ce o străbat, pentru viitorul poporului român.

Astfel, pornind de la ideea că „bărbatul care reuşeşte să adune, după patru sute de ani, la mormântul său, reprezentanţi din toate ţările unde trăiesc români este încă destul de puternic”, se ajunge la enumerarea ţelurilor înalte ale românilor formulate cuminte, la sugerarea modalităţii şi mijloacelor împlinirii lor, astfel ca toţi „împreună... să înlesnească înrădăcinarea credinţelor, năzuinţelor şi speranţelor noastre comune în unul şi acelaşi viitor şi să asigure împlinirea acestui viitor însuşi”. În continuare, se scot învăţămintele din viaţa lui Ştefan cel Mare, care pot duce la împlinirea eminentelor idealuri generale ale sufletului românesc, în care acesta se implică de la sine. Remarcabilul discurs se încheia cu o invocaţie ca „umbra măreaţă a lui Ştefan cel Mare” să se coboare şi să ocrotească împlinirea şi doririle acestui popor „ce năzuieşte către nemurire”.

Sărbătorile de la Putna au luminat şi însufleţit mii şi mii de romani, întărindu-i pentru evenimentele istorice deosebite care au urmat. Iată deci, că Ştefan cel Mare, şi după moarte, a urmărit şi a redeşteptat idealurile de neatârnare (1877) şi unitate naţională ale tuturor românilor (1916-1919).

Prin octombrie 1856, caimacamul de atunci al Moldovei, Toader Balş, antiunionist notoriu, agită ideea ridicării în Iaşi a unei statui a lui Ştefan. Aceasta o făcea cu gândul întăririi patriotismului local al moldovenilor, în detrimentul simţămintelor patriotice generale. Astfel el încerca o lovitură indirectă acţiunii de unire a principatelor, ce se proiecta la orizont. De data aceasta, memoria lui Ştefan era manevrată incorect, de un aliat al duşmanilor unirii, în sensul exact contrar luptelor strălucitului voievod.

Statuia ecvestră a lui Ştefan nu s-a înălţat atunci, ci mai târziu în 1883, şi a fost aşezată în faţa fostului palat administrativ din Iaşi, unde se află şi astăzi. Ea a fost executată de sculptorul francez Emmanuel Fremiet (1824-1910) (23), bine cunoscut mai ales prin statuia asemănătoare a Jeannei d'Arc, de la Paris. Din nefericire opera nu este prea reuşită, ceea ce-l face pe N. Iorga să afirme cu justeţe: „numai cine face parte dintr-un popor îi poate înţelege în adevăr eroii, îi poate iubi şi le poate da viaţă bronzului, marmorei, picturii sau cântecului” (24).

În privinţa cuvântărilor rostite la inaugurarea statuii; acelaşi învăţat observă că s-au ţinut şi unele discursuri în distonanţă „cu sfaturile înţelepte, pe care le dăduse studentul A. D. Xenopol celor mai bătrâni decâ dânsul, la 1871". Şi adaugă imediat rezerva: „Afară de marele poet Eminescu, cunoscător desăvârşit al poporului, al trecutului, minte adâncă şi bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise şi gândul serbării din 1871”. De aici se vede cât de ataşat a fost Eminescu marelui Ştefan şi idealurilor sale româneşti, el fiind prezent cu sărăcia, dar şi cu imensa bogăţie a geniului său, atât la Putna cât şi la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi (25).

Altă dovadă a preţuirii slăvitului înaintaş o constituie medalia jubiliară, pe care statul român a pus-o în circulaţie, cu prilejul sărbătoririi a patru veacuri de la moartea lui Ştefan. Pe reversul medaliei citim următorul text, deasupra şi dedesubtul stemei Moldovei: „Marelui strămoş Ştefan Vodă, la împlinirea a patru sute de ani de la şăvârlirea lui din viaţă, ca semn de recunoştinţă a neamului său (1504-1904)”. Pe avers, în jurul chipului voievodului purtând coroana Moldovei pe cap, se află textul: „ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT – 1457-1504” (26). „Mare şi sfânt” sunt în fond cele două supranume legate indisolubil de amintirea faptelor sale, vrednică de-a pururi de pomenirea urmaşilor.

Din cele înfăţişate până aici s-a putut desprinde concluzia că două au fost apelativele mai durabile cu care străinii şi poporul român, în totalitatea sa, au cinstit şi au însoţit amintirea lui netrecătoare: „cel Mare” şi „cel Sfânt”. Temeiurile şi mărturiile externe şi interne prezentate până acum au justificat în-deosebi denumirea de „cel Mare”. În cele ce urmează ne propunem să demonstrăm motivaţia celui de al doilea apelativ.

De la început trebuie să precizăm o evidenţă istorică: voievodul Ştefan cel Mare a fost un om credincios, cu mare frică de Dumnezeu, un adevărat fiu duhovnicesc al Bisericii de Răsărit, cucernic împlinitor al convingerilor sale ortodoxe. De bună seamă că acestea i le-a sădit în suflet tatăl său, Bogdan al II-lea, şi mai ales mama sa, Doamna Oltea Maria, călugărită după omorârea soţului său la Reuseni. Poporul român o laudă în legendele sale statornic, ca una care a dat sfaturi fiului său, în împrejurările deosebit de dramatice pentru moşia strămoşească şi sfânta lor ţară.

Ne încredinţează despre aceasta, mai întâi, frumoasele sale pisanii ale numeroaselor şi strălucitelor ctitorii, ajunse până la noi sau dispărute, cele mai multe dintre împodobitele sale documente interne sau destinate străinătăţii şi însăşi inscripţia de pe lespedea mormântului său, de la mănăstirea Putna. Se ştie că aceasta a fost alcătuită de el atunci când, meditând adânc asupra vieţuiri în lume şi în Dumnezeu, s-a împăcat cu gândul că va veni clipa morţii, pentru care s-a pregătit cu calm şi inegalabilă aşezare sufletească. În toate documentele amintite se intitulează fără excepţie: „Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei” (27). Iar altele, legate de înzestrarea unor mă-năstiri, cum ar fi de exemplu Putna veşnicei sale odihne, dar şi altele, au următorul preambul: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treime Sfântă de o fiinţă şi nedespărţită, iată eu, robul Stăpânului meu Isus Hristos, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn Ţării Moldovei”. Ne dăm pe deplin seama că nu este vorba aici de o simplă titulatură cancelaristică, de o formulă protocolară, ci de însăşi concepţia sa personală, profesată convingător, despre cauzalitatea tuturor lucrurilor.

După tradiţie şi după vestigiile arheologice intrate în patrimoniul nostru naţional, cunoaştem că Ştefan cel Mare a purtat întotdeauna cu sine, mai ales în nesfârşitele sale războaie, un triptic (28). Pe el era, la mijloc, Mântuitorul, înconjurat de Maica Domnului şi de Sfântul Ioan Botezătorul, ceea ce numim îndeobşte „Grupul deisis”. Icoana se distinge printr-o rafinată tehnică a lucrăturii, prin subtilitate cromatică şi prin ornamentaţia cu pietre preţioase. Tripticul se păstrează, până astăzi în Muzeul mănăstirii Putna. Este şi aceasta o neîndoielnică dovadă a profundelor sale simţăminte religioase.

Impresionantă este de asemenea certitidinea domnitorului în eficacitatea rugăciunilor din biserici atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi. În ctitoriile sale el însuşi le statorniceşte sorocul, cu grijă, cu deplină cunoaştere a rânduielilor tipiconale ortodoxe, cu nestrămutată credinţă, nădejde şi dragoste de Dumnezeu şi de oameni. În această privinţă sunt demne de remarcat numeroasele acte ale daniilor făcute Putnei (29), Pobrotei (30), unde fusese înmormântată doamna Oltea-Maria şi unde se pare că fuseseră aşezate şi oasele tatălui său, Zografului (31) de la Muntele Athos, care devine un fel de lavră a Moldovei. Ilustrăm doar printr-un singur exemplar privitor la mănăstirea Zografu.

În primul înscris din 10 mai 1466, redactat la Suceava, după titulatura mai cuprinzătoare, de care am luat cunoştinţă mai sus, citim: „...cu voia lui Dumnezeu Atotţiitorul, ne-am gândit cu gândul bun al Domniei-mele şi cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să fac pentru mântuirea sufletului meu şi de asemenea pentru sănătatea mea trupească şi pentru sufletul părinţilor mei şi ne-am legat şi am făgăduit să întărim sfânta mănăstire, care este la Sfântul Munte numită Zografu, unde este hramul Sf. Mare Mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghe (32) şi am făgăduit să dau în fiecare an şi să trimit câte o sută de ducaţi ungureşti”.

„Iar pentru altă milă, pe care o va da Dumnezeu, cunoscătorul de inimi şi ochiul cel ce vede toate, sfânta mănăstire şi biserică a lui Dumnezeu, egumenul şi preoţii şi toţi fraţii întru Hristos ce vieţuiesc acolo să ţie şi să împlinească acest aşezământ, după rânduiala Sfintei Biserici şi după dorinţa noastră, cum o vom arăta mai departe: înainte de toate să scrie pe domnia mea la Sfânta Proscomidie, după datina Sfinţilor Părinţi şi după aşezământul Sfintei Biserici, şi să scrie şi pe doamna mea şi pe copiii noştri, dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena, şi să stea în sf. pomelnic, cum este şi scris. Şi iarăşi până când va fi mila lui Dumnezeiu Atotţiitorul asupra noastră şi vom fi în viaţă pe lumea aceasta, Sfânta Biserică să ne cânte sâmbătă seara paraclis şi Duminica la prânz să se dea băutură. Marţea să ni se cânte liturghie şi la prânz să se dea băutură; şi să se pomenească şi în fiecare zi la vecernie şi la pavecerniţă şi la miezul nopţii şi la utrenie şi la liturghie şi la sfânta proscomidie şi unde este obiceiul Sfintei şi dumnezeieştii Biserici. Aceasta să ni se facă cât vom fi în viaţă”.

„Iar după trecerea anilor noştri, după trecerea vieţii noastre, în primul an să ni se facă şi să ni se cânte sfântul parastas în sobor şi apoi slujbele de a treia zi, şi asemenea la a noua ei, la a 20-a zi, la a 40-a zi şi la jumătate de ani şi iarăşi la un an, iar după trecerea unui an, de atunci să ni se cânte, în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara parastas şi colivă şi băutură, iar dimineaţa sfânta liturghie şi colivă şi iarăşi la prânz băutură, spre mângâierea fraţilor. Aceasta să rămâie aşa, cât va dăinui sfânta mănăstire. Iar, noi, care ne-am scris, să fim ctitori şi să dăm în fiecare an o sută de ducaţi ungureşti, să-i dăm până la moartea noastră, iar după viaţa noastră, pe cine va alege milostivul Dumnezeu să fie domn în ţara noastră, sau din copiii noştrli, sau din rudele noastre... să împlinească sfântul obroc (33) al mănăstirii în fiecare an, după aşezământul nostru”.

La sfârşitul acestor rânduri, directe şi ceva mai extinse din gândirea, teologia şi concepţia despre viaţă şi despre moarte a lui Ştefan, constatăm că ele sunt cu adevărat o pagină de antologie, de mare înălţime morală şi creştinească, de inegalabilă frumuseţe sufletească. Este poate cea mai impresionantă pagină din tot scrisul nostru vechi, insuficient studiat până astăzi, sub acest aspect. Recunoaştem în ea nu numai limba, alcătuirea frazei şi vorbirea personală a marelui voievod, ci şi adânca lui concepţie teologică, identică cu aceea a Bisericii căreia i-a aparţinut cu fidelitate până la sfârşit. Pentru soarele Moldovei, veşnicia care urmează acestei vieţi, pe care de altfel nimeni n-o poate contesta, n-a fost o simplă vorbă, ci o tainică realitate, pentru care s-a pregătit cu grijă toată viaţa sa. În felul acesta viaţa pământească a închinat-o celei veşnice. Este demn de remarcat că pentru înaintaşii săi trecuţi în lumina cea neînserată, foloseşte expresii de adâncă şi sinceră evlavie ortodoxă: „pentru sufletul şi mântuirea sfânt-răposatului nostru bunic Alexandru Voievod cel Bătrân şi pentru sufletul şi mântuirea sfânt-răposatului părintelui nostru Bogdan Voievod şi pentru sufletul şi mântuirea mamei noastre, Maria” (34). Urmează cei vii, căci aceştia din urmă sunt întotdeauna precedaţi de cei defuncţi. După cum vedem, adevărată evlavie şi perfectă concordanţă între vorbe şi fapte. Dar înainte de toate, documentul reflectă adevărul credinţei noastre despre legătura tainică a unităţii dintre membrii Bisericii pământeşti cu aceia chemaţi la Izvorul vieţii.

În sensul comuniunii de dragoste, credinţă şi aspiraţii a diferitelor stări din cuprinsul Aşezământului mântuirii pledează şi următorul amănunt biografic al eroului nostru. După legenda consemnată de cronicarul Ioan Neculce, în O samă de cuvinte, Ştefan, în asprele zile de după bătălia de la Războieni, s-a dus pentru sfat la Daniil Sihastrul. Acesta l-a îmbărbătat şi l-a îndemnat să continue luptele cu turcii, care păreau complet încheiate din cauza pierderilor de oameni suferite, convorbire în urma căreia a ieşit iarăşi victorios. Chilia sărăcăcioasă a acestui monah se poate vedea, până astăzi, la Voroneţul Bucovinei lui. Gestul voievodului arată preţuirea sa pentru oamenii îmbunătăţiţi duhovniceşţe, pe care îi frecventa. Situaţia de mai sus se pare că s-a repetat şi cu un alt sihastru (retras în marea schimă) de la Dobrovăţul Vasluiului (35), într-o altă împrejurare.

Conturul lăuntric al personalităţii religioase în primul rând, a marelui voievod moldovean se clarifică mai mult, când analizăm întreaga motivaţie a ctitorilor sale. Pisaniile câtorva dintre ele arată simţăminte de evlavie şi recunoştinţă nu numai rudelor, ci şi colaboratorilor sau supuşilor săi credincioşi. Este cazul cu vestita biserică din Războieni, înălţată douăzeci de ani mai târziu, adică la 8 noiembrie 1496, exact pe locul luptei, unde atâţia moldoveni viteji căzuseră „stropşiţi” de mulţimea armatelor lui Mahomed al II-lea, acela care a desfiinţat strălucitul imperiu ortodox bizantin. După ce istoriseşte succint năvala otomanilor, ajutaţi de Laiotă Basarab al Valahiei, pisania arată dureros: „Fură biruiţi creştinii de către păgâni şi căzu acolo mare mulţime de ostaşi moldoveni... Pentru aceea a binevoit Io Ştefan Voievod... şi a zidit acest hram în numele arhistratigului Mihail, pentru rugăciunea sa şi a doamnei sale, Maria, şi a fiilor săi, Alexandru şi Bogdan, şi pentru pomenirea şi pentru sufletul tuturor binecredincioşilor creştini care au pierit aici. În anul 7004 (1496), iar al domniei sale anul al 40-lea curgător, luna noiembrie, 28” ? (36)

Din pisanie reţinem că osârdnicul domnitor nu-şi împlineşte scrupulos îndatoririle religioase de pomenire numai faţă de membrii familiei sale, ci şi faţă de mulţimile de ostaşi care au luptat alături de el, dându-şi viaţa pentru libertatea gliei străbune. Totodată nu-şi atribuie sieşi numeroasele şi strălucitele sale biruinţe, ci lui Dumnezeu şi harului Său atoatecuprinzător. Iar atunci când a suferit şi câte o înfrîngere, aceasta o consideră drept pedeapsă de sus (37): „Eu şi curtea mea am făcut ce mi-a stat prin putinţă şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele Lui" (38). Aceasta denotă, din partea sa, nu numai absenţa trufiei, dar totodată conştiinţa păcatului inerent oricărui om virtuos, cu alte cuvinte, un adânc univers spiritual creştin, plin de responsabilitate.

Pe făgaşul trăirii efective şi personale a credinţei sale religioase, putem menţiona şi alte fapte al căror ecou, dintre multe altele, a ajuns până la noi. Amintim astfel gestul înzestrării şi al măritării unor fete sărace (39). Există apoi dovezi sigure de eliberare din robie, care sunt atât de semnificative, încît ne duc cu gândul la timpurile neotestamentare. Actul referitor la „Oană tătarul” este redactat cu asentimentul („credinţa”) Bisericii şi în prezenţa mitropolitului Teoctist, a episcopului Tarasie de la „Târgul de Jos” şi a egumenului Ioasaf de la Putna (40).

În sfârşit atitudinea creştinească premergătoare bătăliei de la Rodul Înalt (Vaslui, 10 ianuarie 1475): „Cu toţii s-au legat a posti patru zile eu pâine şi apă, dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pământul ostenelilor lor” (41). Cum Ştefan, în ziua aceea de marţi şi în zilele următoare, a obţinut cea mai mare biruinţă din viaţa sa şi asupra celui mai puternic şi înverşunat duşman, voievodul şi oastea sa au împlinit cu sfinţenie „postul de pâine şi apă pe care-l juruiseră lui Dumnezeu în clipele cele grele ale aşteptării”.

Toate acestea sunt fapte autentic creştine, fapte ale dragostei de oameni a Ortodoxiei, ale umanismului său românesc şi probe evidente ale trăirii efective a credinţei strămoşeşti. Şi ele întregesc fericit portretul moral al lui Ştefan cel Mare, pentru ca poporul să-l fi putut numi, pe lângă „cel Mare”, şi „cel Sfânt”. Fenomenul canonizării populare a ilustrului nostru domnitor a fost favorizat şi de atitudinea sa generoasă faţă de Biserica Moldovei.

Ştefan s-a străduit să ridice acest aşezământ la o înflorire niciodată atinsă până la el. Mitropolia ţării avea ca sufragane episcopiile de la Roman şi de la Rădăuţi, conduse de ierarhi cărturari şi patrioţi.

Cu toţii sunt des amintiţi, în termeni foarte reverenţioşi, în documentele emise de bine orânduita cancelarie domnească. De altfel se întâlnesc frecvent în actele vremii şi stareţii mănăstirilor ("rugătorul nostru...") şi numele a o sumedenie de preoţi, încît putem împărtăşi justificata convingere că, în timpul marelui domnitor, corpul clericilor şi monahilor moldoveni, de toate gradele şi categoriile, era foarte numeros. Aceste realităţi documentare duc la concluzia evidentă că raporturile dintre Biserică şi statul moldav al marelui Ştefan au fost dintre cele mai bune, mai armonioase şi, deci, pilduitoare. Ştefan respecta Biserica, şi credincioşii ei ascultau de căpetenia supremă a ţării.

Pe lângă daniile, ajutoarele, înlesnirile acordate Bisericii moldovene, în totalitatea ei şi fiecărei unităţi în parte, Ştefan este un inegalabil ctitor de mănăstiri şi biserici. De altfel, binecredincioşii creştini din această scumpă latură a ţării noastre, care este Moldova şi Bucovina, când era vorba de o biserică mai veche adeseori o atribuiau, cu mare uşurinţă, voievodului nostru. Cu cele peste 40 de ctitorii ale sale, pe care le şi înzestrează în bună parte, Ştefan rămâne, cu siguranţă, cel mai mare ziditor de locaşuri de închinare ortodoxă din Moldova şi unul dintre cei mai mari ai ţării întregi. Trebuie să accentuăm de asemenea că în timpul său se alcătuieşte o sinteză unică în lume, între arta tradiţională bizantină, unele contribuţii gotice şi elementele locale, cum ar fi decoraţia exterioară (ocniţe, firide, cornişe dinţate, cărămidă aparentă, discuri smălţuite policrom şi figurate etc.) şi mai ales acoperişul, care completează atât de fericit fizionomia exterioară a bisericii moldovene.

Lumina însăşi este studiată şi drămuită pe măsură ce pătrundem în sfântul lăcaş, ea proiectându-se întotdeauna de sus, de la „Părintele tuturor luminilor”, ca şi Harul dumnezeiesc care vine întotdeauna întru întâmpinarea silinţelor omeneşti, pe calea mântuirii.

Toate aceste elemente fundamentale şi încă multe altele, ce n-au putut fi luate în considerare aici, alcătuiesc ceea ce s-a numit, atât de judicios şi fericit, „stilul lui Ştefan cel Mare”. Precizăm că monumentul reprezentativ şi capodopera acestui stil este, cu siguranţă, biserica Înălţării Domnului, din mănăstirea Neamţu, terminată la 14 noiembrie 1497. De ce a construit Ştefan atâtea sfinte lăcaşuri de închinăciune? Răspunsul nu poate fi decât preocuparea înălţării poporului la cucerirea unor valori sufleteşti perene, valori pe care el însuşi le-a preţuit în mod deosebit şi le-a experimentat.

Sub acelaşi imbold al marelui său suflet, arta înfloreşte în toate provinciile: pictura bisericilor, cu valoroase elemente locale, sculptura în piatră, fina broderie, meşteşugitul lucru al metalelor, muzica bisericească, frumoasele cărţi şi miniaturi care se scriu în mănăstirile lui, în frunte cu Putna şi cu Neamţu, avându-l în capul seriei pe faimosul Gavriil Uric, al cărui minunat Tetraevanghel, din 1429, se află la Biblioteca Bodleiană din Oxford. Din aceste nepreţuite documente istorice şi artistice care au ajuns peste hotare, puţine s-au întors acasă. Numai drapelul lui Ştefan cel Mare, acela cu Sfântul Gheorghe călare omorând balaurul, care aparţine mănăstirii Zografu, ne-a fost restituit de statul francez, la 28 iunie 1917, şi se păstrează până astăzi la Muzeul de Istorie Naţională al R. S. România.

În Moldova lui Ştefan se ştiu şi unele lucruri minunate despre marele înaintaş. Astfel se zice „că el a murit şi că pe mormântul lui a ars trei zile şi trei nopţi o lumină, pe care n-o aprinsese nimeni. Moartea nu i-a luat simţirea şi când neamul lui suferă, strămoşul plânge în mormântul său”. Că va veni vremea când se va scula, pentru a face dreptate poporului său şi a-i asigura pacea şi fericirea definitivă. După aceea se va „culca iarăşi în mormântul lui de la Putna, dormind acum pe veci cu drepţii” (42).
Poporul are un adânc respect, o sinceră evlavie şi chiar un cult pentru Ştefan. De aceea i-a zis „cel Sfânt”. El l-a cântat în variate creaţii ale sale, în legende, în basme şi în alte creaţii folclorice. Unele ecouri şi accente ale acestora au trecut şi în versurile româneşti nemuritoare ale Luceafărului românilor. Acesta i-a dedicat mai multe poezii, în frunte cu Închinare lui Ştefan Vodă, cu ocazia serbărilor de la Putna (43) ş.a.

La hramurile Putnei, mulţimi întregi de credincios, de pretutindeni, se închină şi astăzi cucernic în faţa mormântului ctitorului, făcând metanii adânci, iar unii îi şi sărută lespedea rece... Cu toţii se simt acolo ca şi în faţa sufletului său întreg şi drept... Îi ascultă mesajul ne trecător, în cea mai curată evlavie, revenind apoi la casele lor împăcaţi. La mormântul lui Ştefan de la Putna osârdnicilor sale strădanii, arde fără încetare candela pe care i-au aprins-o urmaşii. Mai vârtos străluceşte mereu pe firmamentul simţirii şi conştiinţei româneşti ca steaua polară care nu apune niciodată şi-i poate astfel călăuzi pe toţi cei ce străbat marea acestei lumi. Un personal sârguincios şi devotat, în frunte cu stareţul, împlineşte toate rânduielile stabilite de marele voievod, încă fiind în viaţă, şi tot ce cred ei că i se mai cuvine... Înalţii Ierarhi ai Moldovei, din vremea din urmă, Iustin şi Teoctist, au pus şi continuă, cu deosebită râvnă, să pună în valoare cuviincioasă toată imensa lui moştenire. Şi nu numai la acestea se rezumă cultul care i se aduce constant lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

În încheiere subliniem că însuşi sufletul şi întreaga conştiinţă a neînfricatului conducător se întâlneşte într-un document de valoare unică. Prin el se justifică încă o dată mai mult evlavia cu care numele său este pomenit până astăzi la noi şi în largul creştinătăţii. Este vorba de scrisoarea pe care acesta a adresat-o cârmuiturilor Europei, la 25 ianuarie 1475, îndată după victoria de la Vaslui. Pentru cuprinsul ei atât de elocvent, mai ales că împărtăşim convingerea că a fost dictată nemijlocit de nemuritorul voievod al Moldovei, vom reproduce cea mai mare parte a ei: „Prea luminaţilor, prea puternicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturora, cărora vă scriu şi vă doresc tot binele şi vă spun domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că pe la Boboteaza trecută, mai susnumitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120,000 de oameni... (urmează înşirarea celor zece nume de căpetenii turceşti, printre care şi Laiotă Basarab al Ţării Româneşti, n.n.).

Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei noastre; pentru care lucru lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru! Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să vină în luna mai cu capul său şi cu toată puterea împotriva mea şi să supuie ţara noastră, care este poarta creşti-nătăţii, şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este ţara noastră, va fi pierdută - Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva - atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva duşmanului creştinătăţii până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi protivnici şi din toate părţile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă, cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte, pentru Legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic, noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci, fiţi gata fără întârziere. Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie, în 25, anul Domnului 1475, Ştefan Voievod, Domnul Ţării Moldovei” (44).

Remarcăm, mai întâi, că scrisoarea pomeneşte de şapte ori numele lui Dumnezeu şi alte echivalente ale numirii Lui şi de nouă ori creştinătatea şi credinţa creştină, într-un spaţiu doar de o pagină.

Pentru credinciosul şi viteazul nostru voievod, ţara sa împlineşte rolul de „poartă a creştinătăţii”, cum n-o numise nimeni până la dânsul, cu sacra menire de a fi pavăză şi zid de apărare al întregii Europe; dacă totuşi această poartă va cădea - cum gândeşte el cu luciditate -, „atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie”. Evoluţia istorică a arătat că, la adăpostul bătăliilor şi victoriilor marelui Ştefan, Europa a putut să-şi construiască în tihnă catedralele, universităţile şi celelalte bunuri materiale şi spirituale, cu care se mândreşte până astăzi.

Adresându-se căpeteniilor creştine ale Europei, Ştefan cel Mare şi Sfânt o face fără discriminare de apartenenţă confesională, îndemnându-le stăruitor să alcătuiască un front comun de rezistenţă şi de apărare a tuturor valorilor creştinătăţii. Prin această atitudine, el se dovedeşte un incontestabil precursor al principiilor Mişcării Ecumenice din zilele noastre, mişcare în care Biserica Ortodoxă Română activează cu autentic duh evanghelic, fiind convinsă că ea, în pofida unor deficienţe, constituie totuşi o mare binecuvântare a veacului nostru.

Ştefan a fost cu siguranţă, la vremea sa, singura căpetenie cu conştiinţă creştină europeană, care, dacă ar fi fost ascultată şi urmată efectiv, ar fi putut arunca pe musulmani din partea Europei cucerită de ei până atunci şi restaura imperiul creştin al marelui Constantin.

Pentru ai săi, el rămâne marea şi sfânta lor mândrie şi cel mai de seamă conducător de ţară, din toate punctele de vedere, şi din toate cele trei mari provincii româneşti, atât de pătimitoare în tot trecutul lor. Îndelunga şi zbuciumata domnie a ilustrului voievod nu reprezintă numai o perioadă de mare şi sinceră afirmare a crezului său personal - credinţa creştină -, numai o epopee de aspră confruntare militaro-politică, ci şi o adevărată epocă, şi încă o epocă de prodigioase împliniri şi de înfloritoare creaţii culturale, artistice, religioase, al căror prim motor a fost covârşitoarea sa personalitate.

De aceea poporul român îl numeşte cu netăgăduitul său simţ de adevăr „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, rezumând astfel tot respectul şi evlavia pe care i-a acordat-o de-a lungul veacurilor.

Aceste profunde sentimente sunt exprimate în mod emoţionant de către doi mari istorici astfel:

„Un om minunat, un sfânt cum nu mai poate răsări altul: căci el era izvorul a toată vitejia, el era fântâna tuturor dreptăţilor, el era marea bunătăţilor”... „Nici un colţ de ţară n-a rămas nesfinţit de biruinţele lui sau de suferinţele cu care le plătea”... "Tot ce a fost pe acest pământ se topeşte în lumina lui” şi „Vor şti poeţii, scriitorii de azi să dea glas iubirii nemărginite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au înconjurat, şi mai departe decât hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte şi sfânt al celui mai mare om ce s-a ridicat dintre români?” (45).

În sfârşit, C. C. Giurescu, cel mai de seamă istoric al românilor din vremea din urmă, conchide în deplină consonanţă cu noi: „Această unanimitate de elogii ne arată cât de puternică a fost personalitatea lui Ştefan, cât de mult a impresionat ea pe contemporani şi pe urmaşi. Şi duşmanii au trebuit să recunoască marile sale însuşiri, să se încline în faţa faptelor, care vorbesc mai limpede decât orice laude; pe temeiul acestor fapte, care nu s-au limitat la un singur domeniu, ci au îmbrăţişat întreaga viaţă a poporului, în toate manifestările ei, socotim, noi pe Ştefan, cel mai mare dintre toţi domnii noştri. Mihai Viteazul a strălucit prin vitejia sa şi prin reunirea - câteva luni numai - a tuturor celor „de un sânge şi de o lege”, sub aceeaşi cârmuire; Brâncoveanu şi-a câştigat o eternă glorie prin sprijinul ce a dat vieţii culturale, prin admirabila înflorire artistică din vremea lui; alţi domni, ca Matei Basarab, au fost buni gospodari; nimeni însă, ca Ştefan, n-a izbutit să concentreze armonios, în persoana sa, însuşiri atât de variate şi să realizeze opere atât de însemnate. Gloria lui va străluci veşnic în istoria patriei noastre” (46).

Pr. Prof. dr. Al. I. Ciurea

1. N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, povestită neamului românesc, Bucureşti, 1904, p. 44. Evenimentul a putut avea loc după omorârea soţului său, de către Petru Aron (l451-1457. Ştefan o pomeneşte cu acest nume în 1466, atunci când ea nu mai era în viaţă
2. Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu şi Ştefan Pascu, Istoria României. Compendiu, Bucureşti, 1969, p. 167-168 şi 173.
3. Cf. C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 300
4. Ibidem, vol. II, p. 162
5. Ibidem, p. 191
6. E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II, Bucureşti, p. 22.
7. Petit Larousse illustre, Paris, p. 1309.
8. Cf. C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, ibidem, vol. II, p. 191.
9. Ibidem
10. M. Constantinescu, C. Daicoviciu, Şt. Pascu, ibidem, p. 163.
11. E. Hurmuzaki, ibidem, p. 14. Ştefan se adresase Papei Sixt al IV-lea pentru a-i cere organizarea unei coaliţii creştine, împotriva turcilor, la 29 noiembrie 1474.
12. C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, ibidem, p. 191.
13. Ibidem.
14. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţ'ării Moldovei, texte stabilite, studiu introductiv note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, 1967, p. 81.
15. Cf. + Teoctist, mitropolitul Moldovei si Sucevei, Mitropolitul Iacob Putneanul Mănăstirea Neamţ, 1978, facsimilul din faţa paginii 39.
16. S-au scăpat de - au pierdut.
17. C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, ibidem, p. 188-189.
18. Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1981, p. 207.
19. N. Iorga, op. cit., p. 311-312. Vezi şi Descrierea mormintelor voievodale din mănăstirea Putna din 1856 (Procesele-verbale) publicate de K. A. Romstorfer, în „Anuarul Muzeului din Bucovina” (Bukowiner Vereinsdrukerei), Cernăuţi, 1904, în traducerea arhidiaconului Paulin Popescu, din 1958, text dactilografiat, ce ne-a fost pus la dispoziţie de P. S. Episcop Gherasim Hunedoreanul după ce textul nostru era deja predat spre publicare.
20. Pr. prof. Petru Rezuş, Mihai Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 179 şi 448.
21. N. Iorga, ibidem, p. 313.
22. Retipărită recent în volumul A. D. Xenopol, Scrieri sociale şi filosofice, Bucureşti, 1967, p. 204-206. Cuvântarea a fost cercetată în prealabil de o comisie formată din M. Kogălniceanu, T. Maiorescu şi V. Alecsandri.
23. Petit Larousse illustre, Paris, 1982, p. 1337.
24. N. Iorga, ibidem, p. 314.
25. Pr. prof. Petru Rezuş, ibidem, p. 454. Cu această ocazie în cercul restrâns din casa lui Iacob Negruzzi, Eminescu, citeşte poezia Doina.
26. Vezi imaginea şi textele ei, la M. Constantinescu, C. Daicoviciu şi Şt. Pascu, op. cit., p. 169.
27. Vezi: Academia R. P. R.: Documente privind istoria României A. Moldova veacul XIV-XV, vol. I (1384-1475), Bucureşti, 1954, şi veacul XV, vol. I (1476-1500), Bucureşti, 1954, passim.
28. Maria-Ana Muzicescu, Muzeul mănăstirii Putna, Bucureşti, 1967, text p. 37-39; imagine, sub nr. 36; C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, op. cit., vol. II, p. 160.
29. Academia R. P. R., vol. I, documentele: 420, 433/460, 461; vol. II, doc. 1, 3, 7, 10, 17, 21, 90, 93, 107, 125, 127, 128, 129, 131, 167.
30. Ibidem, vol. I, doc. 417; vol. II, doc. 290 ş.a.
31. Ibidem, vol. I, doc. 414 din 10 mai 1466, p. 343, 344 şi doc. 453 din 13 septembrie 1471, p. 382. Acestea le statornicea cu mai mult de trei decenii înainte morţii, fiind în floarea vârstei.
32. Nu uităm că „Sf. Mare Mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghe”, cum scrie marele oştean şi voievod, cu toată exactitatea titulaturii bisericeşti, eu toată evlavia, era patronul Moldovei şi că icoana sa figura pe toate drapelele ţării, cu care se mergea în războaie. Iată unul din motivele daniei, pe lângă celelalte care se deduc direct din conţinutul documentului.
33. „Obroc” - danie, termen vechi cunoscut atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Pr. prof. Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la Sf. Munte Athos, Sibiu, 1941, p. 215 sq şi 304.
34. Academia R. P. R., ibidem, doc. 417 din 9 iulie 1466, pentru mănăstirea Probota, p. 347.
35. N. Iorga, op. cit., p. 307-308.
36. C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, op. cit, vol. II, p. 185.
37. A. V. Boldur, Biserica în timpul lui Ştefan cel Mare, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-8, 1947, p. 727.
38. Cf. N. Iorga, ibidem, p. 179.
39. Ibidem, p. 309.
40. Academia R. P. R., Documente privind istoria României A. Moldova, vol. I, doc. 439, p. 369-370.
41. N. Iorga, ibidem, p. 149.
42. Ibidem, p. 310.
43. M. Eminescu, Poezii. Ediţie îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, 1958, p. 219—222. Vezi Ştefan cel Mare (schiţe de imn - 1883), ibidem, p. 631-633.
44. C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, op. cit., vol. II, p. 163. Vezi şi I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 319-323 (discuţiile legate de document).
45. N. Iorga, op. cit., p. 306, 307, 310, 314.
46. C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, ibidem, p. 192.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 577-597, Dreptcredinciosul voievod Ştefan cel Mare în evlavia poporului român.

<sus