Istoria lui Ştefan cel Mare (Prefaţă)
Nicolae Iorga
(1871 - 1940)
În ziua de 2 iulie 1504 Ştefan-vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregei ţări pe stâlpii puternici ai biruinţelor sale.
Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înaintea acelui ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrâni ca şi stăpânul adormit, ceilalţi în toată puterea vrâstei sau în avântul încrezător al tinereţelor, înconjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre Mănăstirea Putnei.
Din turnul de strajă de asupra porţii clopotele prindeau a vui de jale. Soborul întreg al Moldovei, sub mitrele scânteietoare de pietre scumpe, mitropolitul, episcopul de Roman, mitropolit şi el, al Ţării-de-Jos, episcopul de Rădăuţi, egumenii care putuse să se încingă pentru această lungă cale primeau în cântările iertării de păcate pe stăpânul tuturora. Veşnica pomenire se cerea pentru acela care se făcuse vrednic a fi pomenit de neamul său în vecii vecilor. Apoi întunerecul gropniţii umbrea tot mai mult faţa poruncitoare, acum înseninată, şi pletele albe, rare ale bătrânului. Şi, pe când lacrimile brăzdau cele mai aspre obrazuri, minunata lespede de marmură săpată pecetluia micul mormânt în care încăpuse totuşi rămăşiţele Celui Mare.
Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai săi, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zădar.
A adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceea ale cărei steaguri îi fluturau deasupra sicriului el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşeau înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun el li statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţărâna ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său el li pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s-o poarte.
Gândul lui de înţelepciune se stinsese în sfârşit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră si meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, şi icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia.
Şi candela aprinsă deasupra mormântului său s-a stins uneori, în zile rele. Mâni de hoţi au scormonit în mormântul cel sfânt.
Dar amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţii neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a putut-o stinge. Şi astăzi ea se înalţă puternică, în marea flacără de mândrie şi recunoştinţă ce porneşte din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al românimii.
Sursa: www.stefancelmare.ro
<sus
|
Cele două deshumări ale Sfântului Ştefan cel Mare.
Dumitru Manolache / în Ziarul Lumina - Vineri, 02 iulie 2010
La 2 iulie 2010, se împlinesc 506 ani de la trecerea la Domnul a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. În Sinaxar se spune: "De la mutarea sa la Părintele Ceresc până astăzi, mormântul său de la Mănăstirea Putna este străjuit de o candelă pururea aprinsă, unde fiii neamului românesc neîncetat îşi pleacă genunchiul cu evlavie şis rugăciune către Milostivul Dumnezeu."
Despre înmormântarea lui Ştefan cel Mare nu s-a păstrat, inexplicabil, nici o relatare. Grigore Ureche nu spune nimic despre aceasta. Nici Dimitrie Cantemir, nici Gheorghe Şincai, mai târziu, nici istoricul A.D. Xenopol sau Nicolae Iorga. Nici cronicarii străini nu spun nimic despre momentul înhumării marelui domnitor. Când a murit Matei Basarab, arhidiaconul de Antiohia, Macarie, care vizitase Ţările Române pe la 1654, vorbea despre voievodul mort că "fusese aşezat într-un sicriu împodobit ca al unui rege". În cazul lui Ştefan cel Mare însă, domnitorul a fost înhumat fără sicriu, înveşmântat doar într-o mantie domnească.
Două deshumări şi trupul "misterios" al domnitorului.
Prima deschidere a mormântului lui Ştefan cel Mare a fost făcută în februarie 1758, de către mitropolitul Iacov al Sucevei, în faţa preoţilor şi monahilor. În zapisul faptei sale, Iacov reţine că trupul domnitorului fusese găsit foarte "misterios", eliminând alte elemente care ne-ar putea duce cu gândul că mormântul mai fusese deschis.
În noiembrie 1856, la stăruinţa egumenului de Putna, Artimon Bortnik, o comisie oficială a autorităţilor austriece din Bucovina ocupată trece la deschiderea mai multor morminte "aflătoare în biserica Mănăstirii Putna... aparţinând domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare, şi membrilor familiei sale". Însărcinatul oficial al acestei misiuni a fost concepistul "guvernial" Anton Schonbach, asistat, în calitate de comisar spiritual, de către Teoctist Blaezewicz, asesor imperial consistorial. Conducerea tehnică a operaţiunilor a fost asigurată de inginerul Anton Rol, iar asistenţa sanitară, de către dr. Vincenţiu Szymonowicz.
La sfârşitul operaţiunii a fost încheiat un amplu proces-verbal, care a fost publicat de F.A. Wiekenhauser, în scurta sa "Istorie a mănăstirilor Voroneţ şi Putna", în 1886. Din acest document reiese că, la cea de a doua deshumare, osemintele domnitorului nu au fost atinse, dar din aşezarea lor "se putea stabili însă, cu toată siguranţa, că mormântul fusese înainte încă o dată deschis, cu care prilej rămăşiţele domnitorului au fost schimbate într-o altă poziţie decât fusese aşezate la început".
Sfântul voievod, înmormântat pe 13 bare de fier.
Preţiosul proces-verbal arată că în mormântul lui Ştefan cel Mare, "cadavrul, cu totul descompus şi acoperit de fărămiturile zidurilor mormântului, era aşezat pe 13 bare de fier... ce erau aşezate pe amândouă părţile laterale ale mormântului... Din partea de sus a corpului nu se mai vede nimic şi pe un căpătâi de zid, gros de 12 ţoli, ce se găseşte în partea capului, se află partea de sus a craniului, încă destul de bine întreţinută, lipsit de orice acoperământ. Aceste rămăşiţe ale craniului sunt aşezate la o distanţă de cinci ţoli, departe de celelalte resturi ale cadavrului... îndepărtate de osul frontal, cât şi de amândouă oasele laterale ale craniului, care, între timp, s-au rotunjit prin putrezire... Această împrejurare, ca şi celelalte înainte citate..., lasă să se presupună cu siguranţă că capul (cacofonia nu ne aparţie, n.n.) acestui cadavru ar fi fost schimbat pe cale mecanică din poziţia sa naturală încă cu mult timp în urmă... Forma îmbrăcămintei cadavrului, ca şi stofa grea şi bogată a acestuia, întărea, la fel cu crucea de aur ce se afla în dreptul pieptului, care nu se prăbuşise, în chip neîndoios, şi, prin comparaţia cu rămăşiţele cercetate de comisie în mormântul lui Bogdan şi al lui Ştefan ("cel crud" - nepotul lui Ştefan cel Mare, n.n.), că era vorba de o îmbrăcăminte deosebită, de o mantie domnească şi de un mormânt domnesc cioplit din piatră".
Călugărirea, practică printre domnii Moldovei.
În legătură cu mormântul în care a fost descoperit principele Ştefan ("cel crud"), nepotul lui Ştefan cel Mare, procesul-verbal face o precizare foarte importantă: "Printre resturile de îmbrăcăminte... apar câteva asemănări cu îmbrăcămintea călugărească, sau preoţească... întrucât în istoria Moldovei sunt cazuri în care principii, înainte de moarte, au păşit în monahism, lucru care se putea trece cu puţină vreme înainte de moarte sau chiar pe patul morţii, astfel încât este cu putinţă ca Ştefan, care purta porecla de "cel crud", şi care, după arătările istoriei, a fost otrăvit de către soţia sa, a trecut, la fel, scurtă vreme înainte de moartea sa, la monahism, pentru ispăşirea păcatelor sale. Astfel se pot explica crucile în formă de schimă, care se găsesc pe resturile îmbrăcămintei din mormântul său, şi se poate explica de ce printre aceste rămăşiţe nu s-au găsit în mormânt inele, deoarece, pentru călugăr, portul acestora nu este îngăduit."
Ciudat este faptul că şi principele Alexandru a fost descoperit înmormântat la fel ca şi Ştefan cel Mare, adică fără sicriu, cu trupul aşezat pe un grilaj asemănător, de fier, şi capul sprijinit pe un zid de cărămizi. Cercetătorii mormântului admit faptul că "aşezarea şi poziţia rămăşiţelor de îmbrăcăminte (în aceste două cazuri, n.n) au fost găsite cu totul în orânduială, pe când dacă s-ar fi scos sicriele sau s-ar fi mutat cadavrele... îmbrăcămintea s-ar fi deranjat" şi, totodată, că "sprijinirea capului pe un căpătâi de zidărie de 12 ţoli", în cazul "îngropării cu sicrie, nu ar fi putut avea nici un rost... Trebuie acceptată părerea că trupurile lui Ştefan cel Mare şi Alexandru au fost înmormântate fără sicrie, îmbrăcate numai în bogatele lor veşminte domneşti".
Documentul autorităţilor austriece mai subliniază şi faptul că obiectele de preţ pe care le-a conţinut mormântul lui Ştefan cel Mare ar fi fost scoase cu prilejul primei deshumări şi folosite pentru confecţionarea a două coroane pentru icoanele făcătoare de minuni ale "Maicei Precista şi Domnului Hristos", după cum reiese dintr-o scrisoare adresată de Iacov, mitropolitul Sucevei, către egumenul Mănăstirii Putna, Kir Venedict. Probabil, cu acel prilej, craniul voievodului a fost aşezat în poziţia în care a fost găsit cu prilejul celei de a doua deshumări.
A dus viaţă isihastă în Sfântul Munte?
În legătură cu modul în care a fost înmormântat Domnitorul Moldovei, unii cercetători (Silviu Dragomir, spre exemplu) au emis ipoteza că acesta ar fi fost călugărit înainte de moarte, iar cele 13 bare de metal ar simboliza pe cei 12 Apostoli şi pe Maica Domnului. Alţii (scriitorul Vasile Andru, de pildă) susţin că, în perioada copilăriei, Ştefan cel Mare ar fi dus viaţă isihastă în Athos, după cum spun unii pustnici bătrâni din Sfântul Munte.
În lucrarea sa "Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tradiţii şi cântece populare", din 1903, Gheorghe Teodorescu Kirileanu reţine o povestire populară despre perioada copilăriei voievodului care, într-o pădure, a avut revelaţia "unei lumini care ardea nemişcată sub ploaie şi vânt". Copilul Ştefan atingea lumina, nimerind apoi într-o colibă, ca o chilie, asemănătoare celor ale călugărilor isihaşti athoniţi, unde adoarme, iar lângă el, doi bătrâni se roagă prevestind că Ştefan va fi apărătorul credinţei.
Faptele sale ulterioare ar putea confirma o legătură specială cu Athosul, dar nu probează, deocamdată, prezenţa lui în copilărie în Sfântul Munte. Modul în care a fost înmormântat justifică totuşi întrebarea dacă Sfântul Ştefan cel Mare a fost călugărit sau nu înainte de moarte. Acest lucru trebuie însă demonstrat de istorici.
Sursa: Ziarul Lumina
<sus
|
