Scrisoare pastorală. Jurnal de Dâmbovița / Marți, 10 August 2010
Scrisoare pastorală, adresată de către Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Nifon, cu ocazia Sărbătorii Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti şi a pelerinajului la sfintele sale moaşte aflate în Catedrala Arhiepiscopală şi Mitropolitană din Târgovişte, în ziua de 11 august 2010.
Anul acesta, cu voia lui Dumnezeu, în ziua de 11 august, ne vom bucura împreună, preoţi şi credincioşi, de sărbătoarea Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti, la Catedrala Arhiepiscopală şi Mitropolitană din Târgovişte, unde se află moaştele acestui mare Ierarh, aşezate acolo în ziua de 26 septembrie 2009, cu ocazia proclamării locale a canonizării Sf. Voievod Neagoe Basarab şi a lansării oficiale a ediţiei jubiliare a „Octoihului” lui Macarie. Cultul sfinţilor are o importanţă deosebită pentru întreaga Ortodoxie, deoarece ei sunt cei care au urmat cu vrednicie pe Mântuitorul Iisus Hristos şi s-au constituit în exemple vii de trăire a valorilor evanghelice, dar şi în ocrotitori ai vieţii noastre şi în puternici mijlocitori către Dumnezeu. Încă de la început, Biserica a propus pe sfinţi ca modele demne de urmat, pentru că ei mărturisesc, prin viaţa şi faptele lor, nespusa iubire, milostivire şi generozitate divină, dar îndeamnă pe creştinii, din toate timpurile şi locurile, la o profundă angajare în slujirea lui Hristos.
În acest an aniversar al Crezului ortodox şi al Autocefaliei româneşti, cinstirea solemnă a Sf. Ierarh Nifon mărturiseşte despre tăria credinţei noastre, despre felul în care Simbolul de Credinţă ne animă viaţa şi exprimă credinţa noastră, în comuniune cu cetele sfinţilor, dar afirmă şi demnitatea Ortodoxiei noastre româneşti. Este vie şi sfântă amintirea sublimă şi frumoasă a Sfântului Ierarh Nifon, aici la Târgovişte, deoarece ea este puternic impregnată în conştiinţa locuitorilor acestor frumoase locuri, şi transpare, mai ales, din evlavia pe care târgoviştenii o au pentru marele Ierarh, care a fost, nu întâmplător, primul sfânt canonizat pe pământ românesc, la anul 1517, când s-a mutat aici, la Târgovişte, Mitropolia Ţării Româneşti şi, de atunci, sfintele sale moaşte au rămas la Mânăstirea Dionisiu, de unde am primit şi noi, anul trecut părticele, acestea fiind aduse de stareţul mânăstirii, iar o altă parte au fost aduse de la Catedrala din Craiova.
Sfântul Ierarh Nifon este cel care ne-a dăruit nu doar un exemplu de excelenţă organizatorică şi administrativă, căci a fost marele reorganizator al Bisericii muntene de la începutul secolului al XVI-lea, dar, mai ales, o pildă de mare demnitate şi de nespusă strălucire morală, arătând că, în viaţă, cel mai important este să-L slujeşti pe Dumnezeu şi să promovezi omul, neuitând niciodată de principiile moralei creştine. De asemenea, el este acela care a îndemnat mereu la fidelitatea faţă de credinţa strămoşească şi la ataşamentul faţă de cultură, susţinând, întotdeauna, buna şi necesara colaborare dintre spiritualitate şi civilizaţie, iar mărturie stă îndemnul său, repetat, pentru tipărirea de carte, astfel că, datorită Sfântului Ierarh, s-au tipărit, aici, la Târgovişte, cele trei binecunoscute opere macariene: „Liturghierul” (1508), „Octoihul ” (1510) şi „Tetraevangheliarul” (1512).
Astfel, pentru toate acestea, vă invit pe toţi, slujitori ai sfintelor şi străbunelor noastre altare, vieţuitori ai mânăstirilor şi dreptmăritori creştini, să participaţi, în număr cât mai mare, la această sărbătoare a Ortodoxiei noastre locale, româneşti şi universale, deopotrivă, în ziua de miercuri, 11 august a.c., la orele 7.30, la Catedrala Arhiepiscopală şi Mitropolitană din Târgovişte. Împărtăşindu-vă arhiereşti binecuvântări, rog pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care străluceşte lumina Sa cea neapropiată peste sfinţii Săi, să ne dăruiască nouă, tuturor, şi pentru mijlocirea Sf. Ier. Nifon, marea Sa milostivire, iubire, lumină şi bucurie, dar şi putere de a urma pilda Marelui Ierarh, înaintând pe drumul sfinţeniei, spre slava lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale şi spre propăşirea neamului nostru românesc.
Sursa: Jurnal de Dâmbovița
<sus
|
CUVIOSUL NIFON DE LA ARGEŞ. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul
Poate să le pară cam “de şanţ” unora felul cum se zugrăveşte (din cele ce urmează) starea de decădere duhovnicească a “Ţării Româneşti” (adică Muntenia), pe vremea domniei lui Radu Vodă, înainte de a veni la păstorie Cuviosul Nifon, fostul Patriarh al Ţarigradului.
Însă trebuie de ţinut seamă că în vremea aceea norodul pravoslavnic din toate părţile era încă tulburat mult de “Scandalul de la Florenţa” şi multe Biserici ortodoxe au rupt legătura cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Între acestea era şi Biserica Ţării Româneşti (a Ungro-Vlahiei) care rupsese de mult legătura şi se conducea mai mult de sine, îngrădindu-se cu Biserica sârbească şi bulgară (mai mult pentru nevoile hirotoniilor).
În vremea aceea de zdruncinare duhovnicească, la noi în ţară nu se aflau şcoli, nici “dascăli” învăţaţi şi nici cărţi româneşti prin care să se lumineze norodul în cele ale credinţei.
În schimb propaganda papistăşească luase un mare avânt prin Episcopiile “catolice” a Cumanilor, a Argeşului, a Milcovei şi a Severinului (acestea sunt numai din Muntenia).
Pentru asta bietul norod trăia în nedumerire şi era stăpânit de multe obiceiuri rele şi de superstiţii.
Lipsa de îndrumare duhovnicească nu era o rânduială sănătoasă nici în dregătoriile politice ale ţării, de aceea Cuviosul Nifon (despre care ne este povestirea) a întâmpinat multe greutăţi la păstoria Bisericii din Ţara Românească şi în cele din urmă a suferit prigoană şi izgonirea din scaune pe nedrept.
Cel care a scris viaţa Cuviosului a fost unul dintre fiii lui duhovniceşti, având viaţă îmbunătăţită, care cunoştea bine Ţara Românească şi, prin urmare, spusele lui sunt vrednice de crezare.
Împletind versurile ce urmează, m-am folosit numai de materialul aflat în biografia Sfântului, fără să adaug decât doară câteva cuvinte de încheiere.
Înainte de a intra în materia povestirii, aş vrea să atrag atenţia încă despre un lucru şi anume: se ştie din istorie că în vremea cea veche, erau trimişi uneori în ţările noastre arhierei şi egumeni străini (mai mult cu sila) ca să păstorească norodul, ori să chivernisească anumite mânăstiri (fără să-i aleagă şi fără să-i dorească cineva din ţară!).
Mai totdeauna, asemenea “Păstori” nu zăboveau mult la noi, ci erau siliţi să plece “acasă”, de multe ori “cu nepusă masă”! Dar asta se întâmpla numai cu cei “nepoftiţi” şi nealeşi după canoane.
Nu trebuie să socotească cineva în rândul “păstorilor nepoftiţi” şi pe Sfântul şi prea înţeleptul Ierarh Nifon de la Argeş, despre care ne este cuvântul. Acest vestit dascăl al Bisericii, care a stat ca un sfeşnic luminos în scaunul Patriarhiei Ecumenice, nu a fost trimis de cineva din afară şi nici el singur n-a râvnit dregătorie sau avere în ţară la noi. El a fost adus cu multe rugăminţi şi cu îndelungate stăruinţe, de către voievodul de atunci al Ţării Româneşti (Radu Vosă), cu sfatul boierilor şi al clericilor.
Pentru asta scoaterea lui pe nedrept din scaun şi izgonirea din ţară a fost un act de mare nedreptate, care a mâniat pe Dumnezeu, aducând după sine pedeapsă pentru voievodul Radu şi pentru ţara întreagă.
CRÂMPEI Din Viaţa Sfântului Nifon de la Argeş (care a fost Patriarh la Constantinopol)
Pe vremea când domnea la Argeş Semeţul Radu Voievod Era nedumerire mare Şi decădere în norod.
Atunci, în “Ţara Românească” (Cum spun bătrânii scriitori) Lipsea duhovniceasca hrană Şi bunii povăţuitori:
Beţia şi destrăbălarea Se răspândea în largul său Şi nu era atuncea cine Să pună stavilă la rău.
Când toţi se rătăceau în noapte Cu întuneric pierzător, A răsărit de peste mare “Luceafăr prea luminător”.
Vestitul pustnic, Sfântul Nifon, Care fusese Patriarh, A fost trimis atunci de Domnul La noi în ţară Chiriarh.
Chemat fiind de Radu Vodă A fi “duhovnicesc Păstor”, El pune regulă în toate Şi dăscăleşte pe popor.
Mustrând mereu fărădelegea Nu cruţă nici pe dregători Şi nici pe însuşi Radu Vodă, Cel mândru între Domnitori
Acesta, mai întâi, primeşte Mustrarea Sfântului cu drag, Dar mai pe urmă lasă “masca”, Scoţându-şi ura în vileag.
“Ai fost chemat – îi zice Vodă – Să ai al Păstoriei Post, Iar Prea Sfinţia ta, Părinte, Ne strici al rânduielii rost!
Suntem doar trăitori în lume, Cu obiceiuri bătrâneşti Şi nu putem pleca grumazul La rânduieli călugăreşti!
N-ajunge că le-ai pus la Preoţi Şi la călugări rânduieli? Te-ai apucat să te amesteci Într-ale mele socoteli!
Acum nu ne mai trebuie În ţară păstoria ta, Deci pleacă întru “ale tale”, Aici nu ai ce căuta!
ÎNSEMNAREA ÎNTÎIA PENTRU SFÂNTUL NIFON
Sfântul Nifon se trăgea din părţile Peloponezului. Numele lui de botez era Nicolae. Era om învăţat şi îmbunătăţit în fapte încă din vârsta copilăriei. A plecat pe ascuns de acasă, în anii tinereţii, şi a intrat sub ascultarea unui sihastru vestit de la Epidaur, cu numele Antonie.
La sihăstria asta a primit cinul călugăresc şi a pus temelie nevoinţelor duhovniceşti. Ocupaţia lui era caligrafia (scrisul), din care îşi agonisea hrana. După săvârşirea Părintelui său a mai petrecut o vreme cu vestitul dascăl Zaharia (călugăr aghiorit) de la care a învăţat filozofia (cea după Dumnezeu). După ce dascălul său ajunge Episcop, Cuviosul Nifon pleacă în Sfântul Munte unde este primit la Mânăstirea Dionisiului. Podoaba virtuţilor lui şi înţelepciunea cuvintelor l-au făcut vestit în toate părţile. Mânăstirile din Sfântul Munte se întreceau care mai de care să-l cheme să ţină cuvânt de învăţătură fraţilor. Alergau sihaştrii din pustietăţi să se îndulcească din gura cea curgătoare de miere.
Ocupaţia lui mai de seamă, pe lângă învăţătura fraţilor era scrisul, la care avea mare talent.
N-a trecut multă vreme şi a trebuit să părăsească Mânăstirea (spre părerea de rău a lui şi a fraţilor), fiind ales Arhiepiscop la vestita cetate a Tesalonicului. Fiind lumea tulburată din cauza soborului viclean de la Florenţa, unde s-a pus la cale unirea ortodocşilor cu papistaşii, Sfântul Nifon s-a străduit să întărească norodul ortodox împotriva uneltirilor papistăşeşti.
Predicile lui erau ascultate de toţi, ca şi cele ale Sf. Ioan Gură de Aur, căci în vremea aceea nu se afla alt luminător vestit ca Sf. Nifon. De la Tesalonic a fost chemat la Constantinopol, unde ajunge Patriarh Ecumenic (a toată lumea). Viaţa şi cuvintele lui îl făceau să strălucească întocmai ca un soare în toată lumea pravoslavnică.
În vremea păstoriei lui mulţi dintre iudei şi dintre păgâni au primit Sf. Botez, atraşi fiind de podoaba vieţii lui şi de minunatele lui cuvinte. Cu povaţa lui mulţi dintre rătăciţi (armeni şi papstaşi) se întorc la dreapta credinţă şi mulţi dintre creştinii râvnitori primesc cununa muceniciei, mărturisind pe Hristos în faţa Stăpânirii păgâneşti, fiind înarmaţi cu rugăciunile şi cu îndemnurile Sfântului Nifon. Dar vrăjmaşul mântuirii şi organele lui nu puteau să rabde strălucirea acestui minunat Luminător al Bisericii. Au uneltit toate meşteşugurile ca să-l îndepărteze de la turmă. Mai întâi s-au ridicat împotriva lui o parte din clerici (care erau otrăviţi de zavistie şi l-au silit să plece în surghiun). Însă Biserica n-a putut răbda mult lipsirea luminii lui, ci l-a chemat în scurtă vreme să lumineze în sfeşnicul obştesc al Pravoslaviei.
A doua oară a fost scos cu sila din scaunul păstoriei de către sultanul turcesc, pe motiv că nu i-a dat cinstea cuvenită, când l-a întâlnit pe drum
Fiind îndepărtat cu tiranie de la cârma Bisericii, era ţinut sub pază la Adrianopol. Aflând despre asta Voievodul Munteniei Radu, l-a rugat să primească păstoria Bisericii din Ţara Românească şi el va mijloci ca să fie slobod din partea Stăpânirii. După mai multe rugăminţi din partea voievodului şi a boierilor, Cuviosul Nifin primeşte propunerea şi este adus în ţară ca Mitropolit al Ungro-Vlahiei (Munteniei).
Fiind pe atunci mare lipsă de carte şi de povăţuitori duhovniceşti, Sf. Nifon a avut de luptat mult cu apucăturile cele rele cari erau învechite la norod. A pus rânduială pe la biserici şi mânăstiri, povăţuindu-şi turma pe calea mântuirii, cu multă râvnă şi cu adâncă înţelepciune. Mustra pe toţi cei cari defăimau legea, fără a se sfii de cei mari. Mustra când era nevoie şi pe preoţi şi pe dregători şi chiar pe semeţul domnitor al ţării, Radu Vodă.
La început, voievodul primea poveţele Sfântului şi părea a fi bucuros de orânduielile lui, însă n-a răbdat multă vreme. A venit prilejul ca să-şi dea pe faţă mândria lui (să-şi arate arama);
În vremea aceea s-a oploşit la curtea lui Radu Vodă un boier fugar din Moldova, cu numele Bogdan. El îşi lăsase acasă femeia şi copiii fiind urmărit de stăpânire şi venind în Muntenia căuta ca să ia în căsătorie pe sora voievodului Radu. Radu s-a învoit la această fărădelege măcar că ştia despre familia lui Bogdan din Moldova.
Sfântul Nifon s-a împotrivit acestei cununii necanonice şi a mustrat cu asprime pe boier şi pe voievod, arătându-le scrisoarea de la femeia legitimă a lui Bogdan.
Dar vorbele Sfântului n-au fost luate în seamă de ei, ba dimpotrivă, s-au sculat amândoi cu duşmănie împotriva Sfântului Păstor şi la urmă l-au silit să plece din ţară.
Atuncea Cuviosul Nifon, Mustrând pe mândrul voievod, Vorbeşte întru adunare, (La dregători şi la norod):
“M-am străduit să apăr “Legea”, Cu râvnă după Dumnezeu Şi pentru asta Domnul vostru Mă scoate de la postul meu!
Rămâneţi, fiilor, de-acuma, Mai mult nu mă aveţi cu voi! Dar vor veni pe capul Ţării Necazuri grele şi nevoi!
Nelegiuitul cel de Radu Cu moarte grea se va sfârşi, Că răilor le vine vremea Când, căutând, nu m-or găsi!”
Zicând acestea Cuviosul, Îşi pune sfântul omofor Şi leagă pe Bogdan-boierul Şi pe semeţul Domnitor.
Apoi se-ntoarce spre Neagoe, (Iubitul fiu duhovnicesc Din viţă veche domnitoare) Zicând cu glasul părintesc:
De-acuma, fiule, nevoia Ne face să ne despărţim, Dar noi cu Duhul – întru Domnul – De-a pururea avem să fim!
Plângând Neagoe cu suspinuri Ca cel orfan se tânguia: De-acuma altă sprijineală La cine oare voi afla?
Ai fost dulceaţa vieţii mele Şi sprijinul duhovnicesc, Cum pot să sufăr eu de tine Pe viitor să mă lipsesc?
Zicând acestea cu durere, La inimă se sfâşia Şi sta îngenunchiat, rugându-l Blagoslovenie să-i dea.
Iar el, îmbrăţişând pe tânăr, Îl mângâia cu glasul bland Şi cele ce vor fi pe urmă Le-a arătat atunci zicând
Mânia cea dumnezeiească În ţara voastră va veni; Pe mulţi din neamul tău va pierde, Iar tu nevătămat vei fi!
Eu merg precum voieşte Domnul, Lăsându-te în seama Lui Vei trece pe sub “spada morţii”, Apoi la Tron te vei sui!
Păzeşte sfaturile mele, Şi Dumnezeu te va păzi, Că rugăciunea mea smerită În toate te va însoţi!
Zicând acestea Fericitul, L-a sărutat pe el cu drag, Apoi făcând o rugăciune, Apucă “drumul de pribeag”.
ÎNSEMNAREA A 2-A PENTRU SFÂNTUL NIFON (după izgonirea din scaun)
Înainte de a pleca din ţară, Cuviosul Nifon afuriseşte în sobor pe nelegiuitul Bogdan şi pe toţi cari fură părtaşi cu el la fărădelege (adică pe Radu Vodă). Aflând de asta voievodul, a dat ordin în toată ţara ca nimeni să nu dea nici un respect Cuviosului Nifon şi ameninţa cu pedeapsă de moarte pe cel care ar îndrăzni să-l găzduiască ori să-l ajute cu ceva.
Dar Cuviosul Nifon a fost îngrijit o bucată de vreme de către iubitul lui fiu duhovnicesc Neagoe, care se trăgea din familia veche domnitoare a “Basarabilor” şi care ţinea foarte mult la Sfântul.
Iar când a fost să plece din ţară Cuviosul Nifon, atunci a fost mare durere pentru evlaviosul tânăr. Atunci a auzit rostindu-se cuvintele prooroceşti ale părintelui său duhovnicesc pentru cele ce vor urma în ţară după plecarea lui.
Mergând necunoscut de nimeni, La Sfântul Munte s-a oprit Şi paznic la catâri acolo Egumenul l-a rânduit.
O! Pogorâre negrăită! Acelui minunat Ierarh! Ce sta pe tron odinioară, A toată lumea Patriarh!
De o smerenie ca asta Şi Îngerii s-au minunat Iară vrăjmaşii mântuirii De asta s-au însapăimântat!
Dar Dumnezeu Prea Milostivul Nu l-a lăsat necunoscut, Ci arătat la tot soborul (Întru minune) l-a făcut.
Căci în vedenie s-arată Botezătorul lui Hristos Şi porunceşte cu asprime Ameninţând pe Proestos:
Adună-ţi repede frăţimea, Ca să întâmpini cu sobor Pe Patriarhul Ecumenic, Pe marele Luminător!
I-ajunge multa pogorâre, Ajunge lui cât s-a smerit! Primiţi cu cinste pe Păstorul! Destul a stat acoperit!
Lovind în toaca de aramă Soborul tot s-a adunat Şi, cu făclii şi tămâiere Pe Sfântul l-au întâmpinat.
Privelişte prea mişcătoare Era atuncea de văzut Când Sfântul aducea catârii Venind pe jos de la păscut!
Văzând în poartă adunarea Şi clopotele auzind, S-a dat în dosul mânăstirii, Nimic de sine bănuind.
Soborul însă cu grăbire Întâmpinare i-a făcut, Iar el, căzând lor la picioare, Plângând, iertare le-a cerut.
Atunci Egumenul, cu cinste, Pân-la pământ s-a închinat Şi dreapta cea arhierească Cu plânsete a sărutat.
Acele vorbe mişcătoare Ce s-au rostit atunci de toţi, În faţa slugii prea smerite A le descrie nu le poţi!
În sunete veselitoare De clopote şi de cântări, S-a închinat toată frăţimea, Cerându-i binecuvântări.
Iar cei cari mai înainte Pe Cuvios îl defăimau, Cerând cu lacrămi iertăciune, Amar acum se tânguiau!
El, sărutându-i părinteşte, Le-a spus cuvinte de folos, Apoi intrând în mânăstire Se nevoia întru Hristos.
ÎNSEMNAREA A 3-A PENTRU SFÂNTUL NIFON (După plecarea lui din Muntenia şi săvârşirea lui la Aton)
La mânăstirea Dionisiului din Sfântul Munte (cu hramul Sf. Ioan Botezătorul) era aşa rânduială ca toţi cei cari doreau să fie închinoviaţi, trebuiau să slujească mai întâi la catârii mânăstirii (adică la “odaie”, cum se zicea la noi).
La această slujbă a fost rânduit şi Cuviosul Nifon, fostul Patriarh ecumenic şi păstor duhovnicesc al “Ţării Româneşti”. Acolo slujea ca un argat, păscând catârii şi cărând cele de nevoie pentru mânăstire, din pădure şi de la metoc (căci nu-l mai cunoştea nimeni şi nici el n-a spus cine este şi de unde vine).
Odată i-a venit rândul să facă de strajă noaptea din cauza piraţilor, cari prădau mânăstirile.
Pe la miezul nopţii pe când îşi făcea rugăciunea obişnuită, l-au văzut nişte fraţi şi pustnici îmbunătăţiţi din apropiere că era la înfăţişare ca o pară de foc şi minunându-se au spus egumenului pentru asta. Atunci egumenul a rânduit ca să se facă rugăciunile de obşte spre a descoperi Dumnezeu taina acelui frate începător.
Atunci s-a arătat Sfântul Ioan Botezătorul Egumenului în vedenie poruncindu-i să întâmpine cu cinste pe Sfântul Nifon.
În chipul acesta s-au vădit cele ascunse ale smeritei slugi care făcea corvoadă la Mânăstirea Dionisiului.
Făcându-i-se primirea cu cinste ca unui Patriarh, s-a rugat de toţi ca să-i rânduiască ascultare în mânăstire, fără a face deosebire de ceilalţi fraţi din sobor. Deşi era acum bătrân şi slab, îşi petrecea viaţa cu multe osteneli, îndeplinind treburile cele mai de rând şi întărind pe fraţi prin pilda vieţii lui şi prin cuvintele lui cele pline de dar. El era întru toate şi pentru toţi “icoana cea vie a virtuţii şi izvorul cel pururea curgător de miere duhovnicească”.
Multe semne şi minuni a arătat Dumnezeu prin rugăciunile acestui pustnic smerit şi prea luminat Ierarh al lumii!
Odată primejduindu-se fraţii mânăstirii cu barca pe mare, când aduceau merinde de la metoc, Cuviosul Nifon a făcut rugăciune fierbinte pentru ei şi s-au domolit îndată valurile mării. Cunoscând fraţii puterea rugăciunii lui, l-au rugat cu multă stăruinţă ca să le dea ceva blagoslovit de el spre a fi păziţi în vreme de primejdie, pe viitor. Atunci Cuviosul Nifon, căzând în genunchi la rugăciune, le-a blagoslovit un fier (ce aveau în corabie), zicându-le să-l păstreze în loc curat şi la vreme de primejdie să-l slobozească cu o frânghie în apă şi se vor izbăvi de primejdie (numai dacă îşi vor ţine regulat pravila şi canonul). Şi era lucru de mare mirare, căci prin slobozirea fierului în apă, se domoleau numaidecât valurile, ca şi cum s-ar fi cucernicit de atingerea lui. Oricând se ivea primejdia pe mare, auzeai semnalul fraţilor: “Pogorâţi, pogorâţi repede pe “Patriarhul” în apă!” (adică fierul blagoslovit de Cuviosul Nifon). Şi totdeauna se făceau minuni prea slăvite cui fierul acela, încât fraţii îl ţineau la mare cinste, închipuindu-şi că au împreună cu ei pe Sfântul.
S-a păstrat la corabia mânăstirii Dionisiului “Fierul Nifon” peste 150 de ani, până când s-a pierdut în apă.
Cuviosul Nifon alerga în toate părţile unde erau treburile mai grele spre a da ajutor şi a încuraja pe fraţi, căci fiind mânăstirea aşezată pe o coastă prăpăstioasă, cu multe necazuri şi primejdii îşi agoniseau cele de nevoie. Cuvintele lui erau ca un balsam de alinare pentru toţi, căci în tot Sfântul Munte nu se afla alt părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit ca Sf. Nifon.
Aproape de sfârşitul vieţii lui, s-au adunat mulţimi nenumărate de monahi de prin toate mânăstirile şi de prin pustietăţi ca să ia blagoslovenia lui cea de pe urmă. Şi toţi erau cuprinşi de o jale negrăită pentru lipsirea povăţuitorului obştesc.
L-au rugat atunci cu multe lacrămi şi cu amare tânguiri ca să le dea în scris o rugăciune de dezlegare pentru sufletele celor adormiţi (spre a se citi pe Mormânt).
Atunci fericitul le-a lăsat “cu limbă de moarte” Molifta cea de dezlegare pentru răposaţi, pe care o foloseşte Sfânta Biserică de Răsărit până astăzi. La mormântul lui se săvârşesc minuni şi semne preaslăvite întotdeauna.
Cu poveţele lui cele înţelepte şi cu rugăciunile lui cele bine primite de Dumnezeu, multe suflete s-au mântuit şi mulţi rătăciţi au aflat calea adevărului. Iar o parte din ei au primit cununa muceniciei, cu blagoslovenia lui. Doi ucenici a avut Sfântul mai aproape şi amândoi au fost număraţi în rândul mucenicilor, mărturisind pe Hristos cu îndrăzneală înaintea stăpânirii păgâneşti (a turcilor). Amândoi ucenicii – Macarie şi Ioasaf – au petrecut împreună cu Sfântul în Muntenia şi după aceea l-au însoţit în Sfântul Munte. Macarie a mărturisit pentru Hristos în Tesalonic, în vremea când trăia încă Sfântul Nifon, iar Ioasaf a mărturisit în Constantinopol, după săvârşirea din viaţă a Părintelui său, după cum a fost proorocit şi blagoslovit de el.
În chipul acesta minunat a vieţuit şi s-a săvârşit Cuviosul Părintele nostru Nifon, prea strălucitul Luminător al lumii, piatra cea neclătită a răbdării, care s-a lămurit ca şi aurul în cuptor prin grele încercări şi primejdii. Pomenirea lui se săvârşeşte la 11 ale lunii August.
PS. Este de însemnat şi aceasta, că în vremea când argăţea (necunoscut) la catârii mânăstirii Dionisiului, au fost trimişi delegaţi de la Sinodul Arhiereilor din Constantinopol, ca să-l aducă înapoi pe “Tronul Ecumenic”, văzându-se lipsa care era în Biserică, după plecarea lui. L-au căutat în toate părţile având şi întărire de la sultanul turcesc ca să-l aducă neapărat la postul lui. Au mers şi la Sf. Munte, iscodind pe la mânăstiri şi prin pustietăţi pentru dascălul lor, însă nu l-au putut afla nicăieri, căci cine îşi putea închipui că “rândaşul” de la odaia Dionisiului a fost Patriarh a toată lumea şi luminătorul Ortodoxiei!
Atunci în “Ţara Românească”, (Pentru semeţul voievod) A fost grozavă tulburare, La mânăstiri şi la norod.
Stârnitu-s-au şi boale grele Şi secetă cu groaznic vânt, Ca o pedeapsă de la Domnul Pentru gonirea “celui Sfânt”!
Din mult-acea neplouare, Pamântul roadă n-a adus Şi toţi au cunoscut din asta “Bătaia Domnului de sus!”
Abia şi-a cunoscut greşeala Nechibzuitul Domnitor, Şi căuta acum pe Sfântul În toate părţile de zor.
Dar n-a putut să-i dea de urmă (Precum a şi fost proorocit), Apoi şi el căzu în boala Care cumplit l-a chinuit!
Că trupul – de multe rane – Ca ciurul i s-a găurit Şi putrezind, ieşea dintr-însul Duhoare de nesuferit!
Deci, neputând atuncea nimeni Să se apropie de el, Cu chinuri nemaipomenite S-a stins la Argeş, în “Castel”.
Iar după moartea lui – se spune – Că Dumnezeu a arătat Un semn de groaznică mânie, La toţi fiind înfricoşat!
Mormântul lui la Mânăstire Era trei zile tremurând Şi toţi erau cuprinşi de spaimă, “Mânia cerului” văzând!
Apoi la “Tronul de Domnie” Neînţelegeri au urmat, Suindu-se, cu tiranie, Boierii Mihnea şi cu Vlad;
Iar pe Neagoe (despre care Mai înainte am vorbit), Au căutat ca să-l omoare Dar Sfântul Nifon l-a păzit.
Prin rugăciunea cea fierbinte A Sfântului ocrotitor, Se izbăveşte de la moarte, Fiind ales ca Domnitor.
Suindu-se pe “Tronul Ţării” Neagoe s-a călăuzit De rugăciunea şi povaţa Părintelui celui Sfinţit.
ÎNSEMNAREA A 4-A PENTRU SFÂNTUL NIFON (Împlinirea proorocirilor lui pentru pedepsirea lui Radu Vodă şi a ţării)
În Muntenia, după plecarea silnică a Cuviosului, au urmat multe necazuri şi tulburări. Din cauza secetei îndelungate şi a vânturilor celor rele, n-a rodit pământul nici pâine pentru hrana norodului şi nici păşune pentru vite, pentru asta a urmat foamete grea şi boli omorâtoare. La mânăstiri au fost tulburări şi răscoale în norod. Iar boierimea s-a împărţit în tabere pentru ocuparea domniei. Din multa duşmănie ce era între ei, s-a vărsat mult sânge între fraţi, iar familia Basarabilor (din care se trăgea tânărul Neagoe, fiul duhovnicesc al Sf. Nifon) a suferit prigoane înfricoşate şi însuşi Neagoe a scăpat prin minune de la moarte. Fiind acoperit prin rugăciunile sfântului său Părinte duhovnicesc, Neagoe se izbăveşte de la moarte sigură şi este ales Domnitor al Munteniei.
În toată viaţa lui a păzit cu sfinţenie sfaturile cuviosului său Părinte, văzând cu ochii cum se împlineau toate vorbele lui.
Fiind acum la bătrâneţe Smeritul “Pustnic şi Ierarh”, Prea cuvios îşi dă sfârşitul Adevărat “de Patriarh”!
Fiind rugat de tot soborul El lasă fraţilor când moare, Spre veşnica lui pomenire “Molifta cea de Dezlegare”.
Iar trupul lui cinstit rămâne Ca un izvor vindecător Şi sfânt “liman de ocrotire” Prea necăjitului sobor.
Trimis-a deci atunci “solie” Evlaviosul Domnitor S-aducă Moaştele sfinţite În Ţară pentru ajutor.
Primindu-le cu multă cinste, Le-a pus deasupra, pe mormânt, Unde zăcea cu neiertare Acel ce izgonea pe “Sfânt”!
Făcând obştească priveghere Prin semne s-a încredinţat Că Fericitul lui Părinte Pe Radu Vodă l-a iertat.
Cu negrăită bucurie Pe Sfântul l-au sărbătorit Şi toţi se vindecau de boale Prin darul lui cel preaslăvit.
Căci orbii dobândeau vederea Şi cei ologi se îndreptau, Iar cei cu duhuri necurate, Prin darul lui, se izbăveau!
Odată – noaptea – Sfântul Nifon S-a arătat lui Vodă-n vis Şi, sfătuindu-l părinteşte, La urmă către el a zis:
“De-acuma, fiule iubite, Trimite-mi trupul înapoi, Să ne fie pentru mângâierea Soborului întru nevoi!”
Deci ascultându-l voievodul, La Aton iarăşi l-a trimis, Oprind cinstitul cap şi mâna, Precum “Soborul i-a permis”.
De-atunci la Curtea de Argeş Păstratu-s-a cinstitul cap În prea măreaţa mânăstire A lui Neagoe Basarab.
Iar trupul “Sfântului”, la Aton, Rămâne ca cinstit odor, Păstrat în cea mai scumpă raclă De la numitul Domnitor.
ÎNSEMNAREA A 5-A PENTRU SFÂNTUL NIFON (Aducerea Sf. Moaşte în Ţară, iertarea lui Radu Vodă şi întoarcerea Moaştelor)
Aflând evlaviosul Domnitor Neagoe despre săvârşirea întru Domnul a Sfântului său Părinte duhovnicesc, a trimis pe doi egumeni mai însemnaţi şi câţiva boieri cu daruri bogate şi cu scrisori la Sfântul Munte (în mânăstirea Dionisiului), cerând cinstitele Moaşte ale Cuv. Nifon, ca să fie aduse în Muntenia spre blagoslovenia şi iertăciunea Ţării întregi şi spre dezlegarea afuriseniei răposatului voievod Radu, care murise neîmpăcat.
Grea de tot a fost pentru sobor cererea aceasta şi nu s-ar fi învoit cu nici un chip, însă Cuviosul Nifon a arătat prin semne că este voia lui să împlinească dorinţa iubitului său fiu duhovnicesc, Neagoe. Nimeni dintre părinţi n-a îndrăznit să deschidă mormântul Sfântului, atunci Marele Logofăt al lui Neagoe, având îndrăzneală şi încredere în multa evlavie a Stăpânului său, a început să sape la Mormântul Sfântului şi îndată a ieşit o mireasmă prea minunată de la Cinstitele Moaşte, care s-a răspândit în toată latura aceea. Deci scoţând Cinstitele Moaşte le-au aşezat într-o raclă prea scumpă şi s-a făcut priveghere de toată noaptea. Au alergat atunci din toate părţile monahi spre a se închina şi mulţi s-au vindecat de boli prin atingerea lor.
Aduse fiind apoi în ţară la noi cu multă cinste, au fost primite la Dunăre de episcopii ţării cu mare sobor de clerici, de boieri şi de norod.
Când s-au apropiat de cetatea lui Bucur (Bucureşti) a ieşit întru întâmpinare şi voievodul cu toată curtea lui. Îmbrăţişând cu lacrimi fierbinţi racla Sfântului a sărutat cu negrăită bucurie şi cu adâncă evlavie Cinstitele Moaşte ale iubitului său părinte şi ocrotitor. Apoi ridicând pe umerii săi Racla Sfântului, dimpreună cu cei mai de seamă sfetnici ai săi au mers cu alai strălucit (în sunetele clopotelor şi al cântărilor) până la mânăstirea Dealu, care era zidită de Radu Vodă, unde era îngropat acesta. Acolo au aşezat racla cu Sf. Moaşte pe mormântul lui Radu Vodă, ca semn de împăcare a Sfântului cu prigonitorul său. După aceea s-a făcut priveghere de toată noaptea, cu tot soborul şi cu toată “Curtea Domnească”.
Pe la miezul nopţii, aţipind puţin Neagoe (în vremea privegherii) i-a descoperit în vedenie Cuviosul Nifon că s-a împlinit dorinţa lui şi a fost iertat răposatul Radu Vodă, pricinuind negrăită bucurie tuturor.
După aceea s-au făcut litanii mari cu Cinstitele Moaşte, prin multe locuri din ţară şi s-au săvârşit nenumărate minuni cu bolnavii cari se atingeau de ele. Alerga norodul din toate părţile şi de peste hotare ca să se închine la racla Sfântului. Apoi luând înştiinţare prin vis ca să întoarcă cinstitele Moaşte la Aton, Neagoe basarab le-a aşezat într-o raclă minunată şi le-a trimis cu cinste în Sfântul Munte. Ea este lucrată din aur cu un meşteşug neîntrecut şi-i împodobită peste tot cu pietre scumpe şi cu smalţ. Deasupra are zugrăvită Icoana Sfântului, având alături pe Neagoe îngenunchiat la picioarele lui. Toate “Proschinatarele” Sfântului Munte şi toţi cari au trăit sau au vizitat Sfântul Munte mărturisesc că racla dăruită de Neagoe este un odor fără pereche – în scumpete şi în meşteşug.
La trimiterea Cinstitelor Moaşte din ţară, Neagoe Basarab – după aprobarea Soborului din Sf. Munte – a oprit cinstitul cap şi mâna Sfântului Nifon, iar el a dăruit mânăstirii Dionisiului cinstitul cap al Sf. Ioan Botezătorul (al cărui hram este mânăstirea) într-un chivot lucrat la fel din aur şi pietre scumpe.
Odată cu Cinstitele Moaşte, evlaviosul voievod a trimis şi multe daruri bogate pentru mânăstire, apoi a ridicat din temelie multe clădiri în cuprinsul mânăstirii Dionisiului, unde este pomenit totdeauna la Ctitori, la un loc cu Împăraţii bizantini.
Cât a trăit Neagoe nu s-a despărţit nicidecum de Moaştele Părintelui său duhovnicesc, ci le purta cu sine oriunde mergea – ca un scut de apărare împotriva celor văzuţi şi nevăzuţi potrivnici.
După moartea sa le-a dăruit Mânăstirii de la Curtea de Argeş, zidită de el.
Cinstitul Cap al Sfântului Ierarh Nifon se află până în ziua de azi în minunata Biserică a lui Neagoe de la Curtea de Argeş, alături de cinstitele capuri ale Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah şi al Sfintei Muceniţe Tatiana, ţinând tovărăşia feciorescului şi prea cinstitului trup al Sf. Muceniţe Filofteia.
De la capul acestui minunat Ierarh şi grabnic ajutător al ţării noastre, la nevoie îşi iau binecuvântarea prea evlavioşii voievozi când pornesc la lupte împotriva păgânilor, a ungurilor şi a polonilor, vrăjmaşii credinţei şi ai neamului nostru.
Cu rugăciunile Cuv. Nifon se înarmează marele voievod Mihai Viteazul, când îngrozeşte pe păgâni şi-i înfrânge de istov, care loveşte ca un fulger pe unguri şi pe poloni şi moare, apoi, ucis mişeleşte pe Câmpia Turzii.
În trecerea lui spre locaşul de veci de la Mânăstirea Dealu – ctitoria cu mormântul lui Radu Vodă – capul lui Mihai Viteazul este prohodit în Biserica lui Neagoe de la Argeş, unde îl aşteaptă Sf. Patriarh Nifon, înconjurat de Sfinţii Mucenici, spre a-l întâmpina ca pe un adevărat mucenic al cauzei noastre naţionale.
Megalinaria (Mărimurile) Sf. Nifon, glas 2, după melodia megalinariilor de la Paraclisul Maicii Domnului: Apo ton polon mu amartioan
Tronul Ecumenic împodobeşti Şi păstor pe urmă Te arăţi Ţării Româneşti, Apoi din Sfântul Munte Cu daruri vii la noi, Spre mântuirea turmei La vreme de nevoi.
Troparul Cuviosului Nifon, glas 5, după: Tin tahian su schepin che tin boithian
Ca sfeşnic în lume ai strălucit Şi la noi în ţară ai păstorit, Aşezând orânduieli Dăscălit-ai pe norod Izbăvindu-l de sminteli. Înalt Prea Sfinţite Nifon, Cel mare între Ierarhi Şi Sfânt între Patriarhi.
Condacul, glas 3, pe melodia condacului de la Naşterea Domnului în greceşte (I Parthena simeron)
Prea cinstitul cap al tău, La Curtea de Argeş, Depărtare celui rău S-a arătat totdeauna; Prea Cuvioase, Daruri dând la Voievozii cei vrednici Şi pe calea mântuirii Îndrepţi pe cinstitorii tăi
Epilog
Tulburările şi lipsa Care scrie c-au urmat Când l-au scos pe Sf. Nifon, Astăzi iar s-au arătat!
Iarăşi vezi în toată lumea, Cum a fost atunci la noi Urâciune între neamuri, Prigonire şi nevoi.
Terminatu-s-a cu “Radu” Cel cu vechi “aşezământ”, Azi domneşte “Vlad cu Mihnea” În tot locul pe pământ!
Iar “Neagoe şi cu Nifon” Sunt de-a pururi prigoniţi Şi, departe de la “turmă” Stau acuma surghiuniţi.
Până când acei “legitimi” Nu vor fi la “locul lor”, Noaptea este fără lună, Munca este fără spor!
Ieroschimonahul Ioan Iacob 25 ianuarie 1955, în Schitul “Sf. Ana” de la Hozeva, Valea Enon.
Sursa: sfioaniacobhozevitul.wordpress.com
<sus
|