Sf. Ioan Damaschin



Despre dumnezeiasca īntrupare, despre purtarea de grija de noi si despre mīntuirea noastra


Cel īndurat, Cel care a dat existenta si Cel care a daruit o existenta fericita, n-a trecut cu vederea pe omul care a fost amagit prin acest atac al diavolului, īncepatorul rautatii, n-a trecut cu vederea pe omul care n-a pazit porunca Creatorului, care a fost lipsit de har, care s-a dezbracat de curajul pe care īl avea fata de Dumnezeu, care s-a acoperit cu asprimea vietii plina de dureri - caci aceasta simbolizeaza frunzele de smochin (Fac.3,7) - care s-a īmbracat cu murirea, adica cu mortabilitatea si grosolania corpului - caci aceasta simbolizeaza īmbracarea cu piei (Fac. 3,21) - care a fost izgonit din paradis (Fac. 3,23-24), potrivit dreptei judecati a lui Dumnezeu, care a fost condamnat la moarte si supus stricaciunii. Nu. Dumnezeu nu l-a trecut cu vederea, ci mai īntīi l-a povatuit īn multe chipuri, chemīndu-l sa se pocaiasca prin suspin si cutremur, prin potopul cu apa, prin distrugerea aproape a īntregului neam omenesc (Fac. 6,13), prin amestecul si īmpartirea limbilor (Fac. 11,7), prin supravegherea īngerilor (Fac. 18,1-33; 19,1-22), prin incendierea oraselor (Fac. 19,24-25), prin aparitiile tipice dumnezeiesti, prin razboaie, prin biruinte, prin īnfrīngeri, prin semne si minuni, prin diferite puteri, prin lege, prin profeti. Prin toate acestea se cauta sa se distruga pacatul, care se raspīndise īn multe feluri, care subjugase pe om si care īngramadise īn viata tot felul de rautate si sa readuca pe om la o existenta fericita. Dar pentru ca prin pacat a intrat moartea īn lume (Rom. 5,12), ca o fiara salbatica si neīmblīnzita, distrugīnd viata omeneasca, trebuia ca Cel care avea sa aduca mīntuirea sa fie fara de pacat, sa nu fie supus prin pacat mortii, ci īnca prin El sa fie īntarita si īnnoita firea, sa fie povatuita prin fapte, sa fie īnvatata calea virtutii, care departeaza de la stricaciune si conduce spre viata vesnica. Īn sfīrsit, Dumnezeu arata noianul cel mare al dragostei de oameni pe care o are pentru om. Caci īnsusi creatorul si Domnului primeste sa lupte pentru creatura Lui si se face īnvatator cu fapta. Si pentru ca dusmanul amageste pe om cu nadejdea Dumnezeirii (Fac. 3,5), acum este amagit, caci Domnul S-a īmbracat cu haina trupului si arata īn acelasi timp bunatatea, īntelepciunea, dreptatea si puterea lui Dumnezeu. Bunatatea, pentru ca n-a trecut cu vederea slabiciunea fapturii Lui, ci s-a īndurat de cel cazut si i-a īntins mīna. Dreptatea, pentru ca omul fiind biruit, nu īngaduie ca altcineva decīt omul sa īnvinga pe tiran si nici nu rapeste cu forta pe om de la moarte, ci pe acela pe care alta data moartea īl subjugase prin pacat, pe acesta Cel bun si Cel drept l-a facut iarasi biruitor si a mīntuit pe cel asemenea prin unul asemenea, lucru ce parea cu neputinta. Īntelepciunea, pentru ca a gasit dezlegarea cea mai potrivita a acestui lucru imposibil. Caci prin bunavointa lui Dumnezeu si a Tatalui, Fiul Unul nascut si Cuvīntul lui Dumnezeu, Cel care este īn sīnul lui Dumnezeu si al Tatalui (In. 1,18), Cel deofiinta cu Tatal si cu Sfīntul Duh, Cel mai īnainte de veci, Cel fara de īnceput, cel care era dintru īnceput si era cu Dumnezeu si cu Tatal si era Dumnezeu (In. 1,1-2) si exista īn chipul lui Dumnezeu (Filip. 2,6), se pogoara aplecīnd cerurile, adica smerind fara sa smereasca īnaltimea Lui cea nesmerita, se pogoara spre robii Lui prin o pogorīre inexprimabila si incomprehensibila. Caci aceasta īnseamna pogorīrea. Si fiind Dumnezeu desavīrsit, se face om desarvīrsit si savīrseste cea mai mare noutate din toate noutatile, singurul nou sub soare (Ecles.1,9-10), prin care se arata puterea infinita a lui Dumnezeu. Caci ce poate fi mai mare decīt ca Dumnezeu sa se faca om? Si Cuvīntul S-a facut fara schimbare trup (In. 1,14) din Duhul Cel Sfīnt si din Maria Sfīnta Pururea Fecioara Nascatoarea de Dumnezeu. Si singurul iubitor de oameni se face mijlocitor īntre om si Dumnezeu (1 Tim. 2,5), fiind zamislit īn preacuratul pīntece al Fecioarei, nu din vointa sau din pofta sau din legatura barbateasca (In. 1,13) sau din nastere voluptuoasa, ci de la Duhul Sfīnt si īn chipul celei dintīi faceri a lui Adam. Si se face supus Tatalui, prin luarea firii noastre, vindecīnd neascultarea noastra si facīndu-ni-se pilda de ascultare, īn afara de care nu este cu putinta sa dobīndim mīntuire.


Despre modul zamislirii Cuvīntului si a īntruparii Lui dumnezeiesti


Īngerul Domnului a fost trimis la Sfīnta Fecioara, care se trage din semintia lui David (Mt. 1,166; Lc. 1,27): “Caci este evident ca Domnul nostru a rasarit din Iuda, din care semintie nimeni nu s-a apropiat de altar” (Evr. 7,14,13), dupa cum a spus dumnezeiescul Apostol. Despre aceasta vom vorbi mai precis mai pe urma. Acesteia binevestindu-i īngerul i-a zis: “Bucura-te cea plina de dar, Domnul este cu tine” (Lc. 1,28). Ea s-a īnspaimīntat din pricina cuvīntului, iar īngerul a zis catre ea: “Nu te teme, Marie, caci ai gasit har la Domnul si vei naste Fiu si Īi vei pune numele Iisus” (Lc. 1,20-21). “Caci El va mīntui pe poporul Lui de pacatele sale” (Mt. 1,21). Pentru aceea cuvīntul Iisus se talmaceste mīntuitor. Iar ea nedumerindu-se a zis: “Cum va fi mie aceasta, pentru ca eu nu cunosc barbat?” (Lc. 1,34). Iarasi zice īngerul catre ea: “Duhul cel sfīnt se va pogorī peste tine si puterea celui prea īnalt te va umbri. Pentru aceea si Sfīntul nascut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu” (Lc. 1,35). Iar ea a zis catre el: “Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvīntul tau” (Lc. 1,38).

Deci dupa asentimentul Sfintei Fecioare, Duhul cel Sfīnt S-a pogorīt peste ea potrivit cuvīntului Domnului, pe care l-a spus īngerul, curatind-o si dīndu-i īn acelasi timp si puterea de a primi Dumnezeirea Cuvīntului si puterea de a naste. Atunci a umbrit-o īntelepciunea enipostatica si puterea prea īnaltului Dumnezeu, adica Fiul lui Dumnezeu, Cel deofiinta cu Tatal, ca o samīnta dumnezeiasca si si-a alcatuit lui si din sīngiurile ei sfinte si prea curate, trup īnsufletit cu suflet rational si cugetator, pīrga framīntaturii noastre. Nu si-a alcatuit corpul pe cale seminala, ci pe cale creationista, prin Duhul Sfīnt. Nu si-a alcatuit forma trupului treptat prin adaugiri, ci a fost desavīrsit dintr-o data. Īnsusi Cuvīntul lui Dumnezeu s-a facut ipostasa trupului. Caci Cuvīntul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci locuind īn pīntecele Sfintei Fecioare, Si-a construit, fara ca sa fie circumscris īn ipostasa Lui, din sīngiurile curate ale Pururea Fecioarei, trup īnsufletit cu suflet rational si cugetator, luīnd pīrga framīntaturii omenesti, si īnsusi Cuvīntul S-a facut ipostasa trupului. Īn chipul acesta este simultan si trup: trup al Cuvīntului lui Dumnezeu si trup īnsufletit, rational si cugetator. Pentru aceea nu vorbim de om īndumnezeit, ci de Dumnezeu īntrupat. Caci fiind prin fire Dumnezeu desavīrsit, Acelasi S-a facut prin fire om desavīrsit. Nu Si-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de īntrupare, ci S-a unit dupa ipostasa īn chip neamestecat, neschimbat si neīmpartit cu trup īnsufletit, rational si cugetator, care are īn el īnsusi existenta, pe care l-a luat din Sfīnta Fecioara, fara sa sa se schimbe firea Dumnezeirii Lui īn fiinta trupului si fara ca sa se schimbe fiinta trupului īn firea dumnezeirii Lui si fara ca sa rezulte o singura fire compusa din firea Lui dumnezeiasca si din firea omeneasca pe care a luat-o.


Despre cele doua firi contra monifizitilor


Firile s-au unit unele cu altele fara sa se schimbe si fara sa se prefaca. Firea dumnezeiasca nu s-a īndepartat de simplitatea ei proprie, iar firea omeneasca nici nu s-a schimbat īn firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistenta si nici din cele doua firi nu s-a facut o singura fire compusa. Firea compusa nu poate sa fie deofiinta cu nici una din cele doua firi din care a fost compusa, deoarece din naturi deosebite rezulta ceva deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune ca este deofiinta cu focul, nici nu se numeste foc, nici aer, nici apa, nici pamīnt si nici nu este deofiinta cu vreunul din acestea. Dar daca, dupa cum spun ereticii, Hristos ar fi fost dupa unire dintr-o singura fire compusa, atunci S-a schimbat dintr-o fire simpla īntr-o fire compusa si īn realitate El nu mai este deofiinta nici cu firea simpla a Tatalui nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusa din Dumnezeire si omenire, nici nu este īn Dumnezeire si omenire si nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici om, ci numai Hristos. Iar cuvīntul Hristos nu va fi numele ipostasei, ci, dupa cum ei gīndesc, al unei singure firi.

Dar noi īnvatam ca Hristos nu este dintr-o fire compusa, nici ca a rezultat ceva deosebit din naturi deosebite, dupa cum rezulta omul din suflet si corp, sau dupa cum corpul rezulta din cele patru elemente si din cele deosebite, aceleasi. Marturisim ca Hristos este din Dumnezeire si omenire, Acelasi este si se numeste Dumnezeu desavīrsit, si om desavīrsit, din doua si īn doua firi. Cuvīntul Hristos spunem ca este numele ipostasei; acest cuvīnt nu indica numai o singura natura, pe cea omeneasca sau pe cea dumnezeiasca, ci arata ca este din doua naturi. Caci El īnsusi s-a uns pe Sine: a uns ca Dumnezeu corpul cu Dumnezeirea Lui, iar ca om a fost uns; caci El este si Dumnezeu si om. Dumnezeirea e ungerea umanitatii. Caci daca Hristos ar fi dintr-o singura fire compusa, si daca este deofiinta cu Tatal, atunci va fi si Tatal compus si deofiinta cu trupul, lucru absurd si plin de toata blasfemia.

Cum va fi cu putinta ca o fire sa primeasca deosebiri substantiale contrare? Cum este cu putinta ca aceeasi fire sa fie īn acelasi timp zidita si nezidita, muritoare si nemuritoare, circumscrisa si necircumscrisa?

Daca ei sustin ca Hristos are o singura fire, ei vor spune ca ea este simpla si prin aceasta vor marturisi sau ca el este numai Dumnezeu si vor introduce o iluzie de īntrupare, si nu īntrupare, sau ca este numai om, dupa cum sustine Nestorie. Unde mai este atunci adevarul ca este desavīrsit īn Dumnezeire si desavīrsit īn omenire? Si cīnd vor putea ei sustine ca Hristos are doua firi, daca ei spun ca dupa unire El are o singura fire compusa? Este evident fiecaruia, īnsa, ca Hristos īnainte de unire are o singura fire.

Ceea ce face ca ereticii sa rataceasca este faptul ca ei identifica notiunea de fire si ipostasa. Cīnd spunem ca oamenii au o singura fire, trebuie sa se stie ca nu spunem aceasta referindu-ne la definitia sufletului si a corpului, caci este cu neputinta sa spunem ca sufletul si corpul comparate unul cu altul sīnt de o fire. Dar pentru ca ipostasele oamenilor sīnt foarte multe, toti primesc aceeasi definitie a firii, caci toti sīnt compusi din suflet si corp, toti participa firii sufletului si poseda fiinta corpului si o specie comuna. Spunem o singura fire a ipostaselor celor multe si diferite. Cu toate aceste fiecare ipostasa are doua firi, este compusa din doua firi, adica din suflet si corp.

Cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos nu se poate admite o specie comuna. Caci nici nu a fost, nici nu este, nici nu va fi cīndva un alt Hristos din Dumnezeire si omenire, īn Dumnezeire si omenire, acelasi si Dumnezeu desavīrsit si om desavīrsit. Prin urmare nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o singura fire compusa din Dumnezeire si omenire, dupa cum se poate vorbi cu privire la individ (om) de o singura fire compusa din trup si suflet. Aici este un individ. Hristos, īnsa, nu este un individ si nici nu exista specia Hritos, dupa cum exista specia om. Pentru aceea spunem ca unirea s-a facut din doua firi desavīrsite, din cea omeneasca si cea dumnezeiasca; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat, dupa cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscor, Eutihie si Sever si ceata lor blestemata; si nici nu s-au unit printr-o unire personala sau morala sau printr-o unire de demnitate sau de vointa sau de cinste sau de nume sau de bunavointa, dupa cum au spus urītorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor, Teodor al Mopsuestiei si adunarea lor cea diavoleasca; ci prin unire, adica dupa ipostasa, fara schimbare, fara confundare, fara prefacere, fara īmpartire si fara departare. Marturisim o singura ipostasa īn doua firi desavīrsite a Fiului lui Dumnezeu īntrupat. Afirmam ca Dumnezeirea si omenirea au aceeasi ipostasa si marturisim ca dupa unire se pastreaza īn El cele doua firi. Nu asezam pe fiecare din firi deosebit si separat, ci unite una cu alta īntr-o singura ipostasa compusa. Spunem ca unirea este substantiala, adica reala si nu imaginara. Iar cīnd spunem substantiala nu īntelegem ca cele doua firi au dat nastere unei firi compuse, ci ca sīnt unite una cu alta īn chip real īntr-o singura ipostasa compusa a Fiului lui Dumnezeu si stabilim ca se pastreaza deosebirea lor substantiala. Ceea ce este creat a ramas creat, iar ceea ce este necreat a ramas necreat; ceea ce este muritor a ramas muritor, iar ceea ce este nemuritor a ramas nemuritor; ceea ce este circumscris a ramas circumscris, iar ceea ce este necircumscris a ramas necircumscris; ceea ce este vazut a ramas vazut, iar ceea ce este nevazut a ramas nevazut. Unul straluceste prin minuni, iar celalalt s-a supus ocarilor.

Cuvīntul Īsi īmpropriaza cele omenesti - caci ale Lui sīnt toate cele ale sfīntului Lui trup - īmpartaseste corpului cele ale Lui proprii, potrivit modului comunicarii īnsusirilor, din cauza īntrepatrunderii reciproce a partilor si a unirii dupa ipostasa si pentru ca a fost unul si acelasi cel care a lucrat atīt pe cele dumnezeiesti cīt si pe cele omenesti īn fiecare din cele doua forme cu tovarasia celeilalte. Pentru aceea se zice ca S-a rastignit Domnul slavei (1 Cor. 2,8), desi firea Lui dumnezeiasca nu a patimit. Tot astfel se marturiseste ca Fiul omului era īn cer īnainte de patima, dupa cum īnsusi Domnului a spus (In. 1,13). Unul si acelasi a fost Domnul slavei, care a fost prin fire si cu adevarat Fiul omului, adica om. Cunoastem ca atīt minunile cīt si patimile sīnt ale Lui, desi acelasi cu alta natura facea minunile si cu alta suferea patimile. Aceasta pentru motivul ca stim ca dupa cum se pastreaza unitatea ipostasei Lui, tot astfel se pastreaza si deosebirea substantiala a firilor. Si cum s-ar pastra deosebirea, daca nu s-ar pastra cele care se deosebesc unele de altele? Iar deosebirea este ceea ce face ca lucrurile sa se deosebeasca īntre ele. Asadar īn ce priveste modul prin care se deosebesc firile lui Hristos una de alta, adica cu privire la fiinta, spunem ca el se uneste cu extremitatile: īn virtutea Dumnezeirii Sale se uneste cu Tatal si cu Duhul; iar īn virtutea omenirii Sale se uneste cu Maica Sa si cu toti oamenii. Dar cu privire la modul prin care sīnt unite firile Lui, spunem ca se deosebeste de Tatal si de Duhul, de Maica Sa si de ceilalti oameni. Firile se unesc īn ipostasa Lui si au o ipostasa compusa, īn virtutea careia se deosebeste de Tatal si de Duhul, de Maica Sa si de noi.


Īntreaga fire dumnezeiasca īn una din ipostasele ei s-a unit cu īntreaga fire omeneasca si nu parte cu parte


Cele comune si universale sīnt atribuite si celor particulare care sīnt sub ele. Comun este fiinta, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu ca ar avea o parte a firii, caci nu are o parte din ea, ci particular prin numar, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prin numar si nu prin fire. Fiinta este afirmata de ipostasa, pentru ca fiinta este desavīrsita īn fiecare din ipostasele de aceeasi specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc īntre ele īn ceea ce priveste fiinta, ci īn ceea ce priveste accidentele, care sīnt īnsusiri caracteristice. Īnsusirile caracteristice, īnsa, apartin ipostaselor si nu firii. Ipostase se defineste: fiinta īmpreuna cu accidentele. Pentru aceea ipostasa poseda comunul īmpreuna cu particularul si existenta īn sine. Fiinta, īnsa, nu exista īn sine, ci este considerata īn ipostase. Prin urmare, daca patimeste una din ipostase, atunci īntreaga fiinta patimeste, caci a patimit ipostasa, si se spune ca a patimit īn una din ipostasele ei. Dar nu este necesar ca sa sufere toate ipostasele de aceeasi specie ci ipostasa care sufera.

Astfel, marturisim ca firea dumnezeirii este īn chip desavīrsit īntreaga īn fiecare din ipostasele ei, toata īn Tatal, toata īn Fiul, toata īn Sfīntul Duh. Pentru aceea Tatal este Dumnezeu desavīrsit, Fiul Dumnezeu desavīrsit, Sfīntul Duh Dumnezeu desavīrsit. Astfel si īn īntruparea unicului Dumnezeu Cuvīntul al Sfintei Treimi spunem ca firea īntreaga si desavīrsita a dumnezeirii īn una din ipostasele ei s-a unit cu toata firea omeneasca si nu parte cu parte. Caci spune dumnezeiescul Apostol: “Īn El locuieste īn chip trupesc toata deplinatatea Dumnezeirii” (Col. 2,9), adica īn trupul Lui. Iar ucenicul acestuia, purtatorul de Dumnezeu Dionisie, cel prea bine cunoscator al celor dumnezeiesti, spune ca Dumnezeirea a comunicat cu noi īn īntregime īn una din ipostasele ei. Nu sīntem siliti sa spunem ca s-au unit dupa ipostasa toate ipostasele sfintei Dumnezeiri, adica cele trei, cu toate ipostasele omenirii. Caci prin nimic altceva nu a fost partas Tatal si Sfīntul Duh la īntruparea Cuvīntului lui Dumnezeu decīt prin bunavointa si vointa. Spunem, īnsa, ca s-a unit īntreaga fiinta a Dumnezeirii cu īntreaga fire omeneasca. Dumnezeu Cuvīntul n-a lasat nimic din cele ce a sadit īn firea noastra cīnd ne-a plasmuit la īnceput, ci le-a luat pe toate, corp, suflet gīnditor si rational si īnsusirile acestora. Caci vietuitoare lipsita de una din acestea nu este om. El īn īntregime m-a luat pe mine īn īntregime, El īn īntregime S-a unit cu mine īn īntregime, ca sa-mi daruiasca mie īn īntregime mīntuirea. Caci ceea ce este neluat este nevindecat.

Asadar, Cuvīntul lui Dumnezeu S-a unit cu trupul prin intermediul mintii, care sta la mijloc īntre curatenia lui Dumnezeu si grosolania trupului. Caci mintea este puterea conducatoare a sufletului si a trupului. Mintea este partea cea mai curata a sufletului, iar Dumnezeu este superior mintii. Si cīnd Cel superior īngaduie, mintea lui Hristos Īsi arata propria Sa conducere. Cu toate acestea este supusa, urmeaza Celui superior si lucreaza pe acelea pe care vointa dumnezeiasca le vrea.

Mintea s-a facut lacas Dumnezeirii unite cu ea dupa ipostasa, dupa cum si trupul; ea nu locuieste īmpreuna cu Dumnezeire, dupa cum rataceste parerea blestemata a ereticilor, zicīnd ca īntr-un vas de 50 de litri nu īncap 100 de litri, judecīnd pe cele imateriale īn chip material. Caci cum se va putea spune ca Hristos este Dumnezeu desavīrsit si om desavīrsit si deofiinta cu Tatal si cu noi, daca īn El s-a unit o parte a firii dumnezeiesti cu o parte a firii omenesti?

Spunem ca firea noastra s-a sculat din morti si s-a īnaltat si s-a asezat de-a dreapta Tatalui, nu īn sensul ca toate ipostasele oamenilor au īnviat si s-au asezat de-a dreapta Tatalui, ci īn sensul ca firea noastra īntreaga este īn ipostasa lui Hristos. Caci zice dumnezeiescul Apostol: “Ne-a sculat īmpreuna cu El ne-a asezat īmpreuna cu El īn Hristos” (Efes. 2,6).

Spunem si aceasta ca unirea s-a facut din fiinte comune. Caci orice fiinta este comuna ipostaselor cuprinse sub ea si nu se poate gasi o fire sau fiinta particulara si deosebita, pentru ca atunci ar fi necesar sa spunem ca aceleasi ipostase sīnt si de aceeasi fiinta si de fiinta deosebita si sa spunem ca Sfīnta Treime, potrivit Dumnezeirii ei, este si de aceeasi fiinta si de fiinta deosebita. Prin urmare aceeasi fire se gaseste īn fiecare din ipostasele ei. iar cīnd spunem dupa fericitii Atanasie si Chiril ca firea Cuvīntului S-a īntrupat spunem ca Dumnezeirea S-a unit cu trupul. Pentru aceea nu putem sa spunem ca firea Cuvīntului a patimit, caci nu a patimit īn El Dumnezeirea. Spunem, īnsa, ca a patimit īn Hristos firea omeneasca, fara sa lasam sa se īnteleaga toate ipostasele omenesti, ci marturisim ca Hristos a suferit īn firea omeneasca. Astfel cīnd spunem “firea Cuvīntului” indicam pe īnsusi Cuvīntul. Iar Cuvīntul poseda si comunul fiintei, dar si particularul ipostasei.


Despre īnsusirile celor doua firi


Marturisind ca acelasi Iisus Hristos, Domnul nostru, este Dumnezeu desavīrsit si om desavīrsit, spunem ca Acelasi le are pe toate cīte le are Tatal, afara de nenastere si le are pe toate cīte le are Adam cel dintīi, afara de pacat numai, adica: corp si suflet rational si cugetator. Potrivit celor doua firi, El are duble īnsusirile naturale ale celor doua firi: doua vointe naturale, cea dumnezeiasca si cea omeneasca; doua activitati naturale, cea dumnezeiasca si cea omeneasca; doi liberi arbitri naturali, cel dumnezeiesc si cel omenesc, si īntelepciune si cunostinta atīt dumnezeiasca cīt si omeneasca. Caci, fiind deofiinta cu Dumnezeu si cu Tatal, voieste si lucreaza liber ca Dumnezeu; iar fiind deofiinta si cu noi, acelasi voieste si lucreaza liber ca om. Ale Lui sīnt minunile, ale Lui sīnt si patimile. 


Despre īndumnezeirea firii trupului si a vointei Domnului


Trebuie sa se stie ca nu spunem ca trupul Domnului s-a īndumnezeit, s-a facut asemenea lui Dumnezeu si Dumnezeu īn virtutea unei modificari sau schimbari sau prefaceri sau amestecari a firii, ci, dupa cum spune Grigore Teologul, “dintre firi, una a īndumnezeit si alta a fost īndumnezeita”*, iar eu īndraznesc sa spun ca a fost facuta asemenea lui Dumnezeu, caci cel care unge s-a facut om, iar cel care a fost uns s-a facut Dumnezeu. Acestea nu prin schimbarea firii, ci prin unirea īn vederea īntruparii, adica dupa ipostasa, potrivit careia trupul s-a unit, fara sa se desparta, cu Dumnezeu Cuvīntul si prin īntrepatrunderea firilor uneia īn alta, īn chipul īn care vorbim si de īnrosirea fierului prin foc. Dupa cum marturisim ca īntruparea s-a facut fara modificare si schimbare, tot astfel hotarīm ca s-a facut si īndumnezeirea trupului. Prin faptul ca “Cuvīntul s-a facut trup” (In. 1,14), nici Cuvīntul n-a iesit din granitele Dumnezeirii sale si nici din maririle sale proprii demne de Dumnezeu si nici trupul, pentru ca s-a īndumnezeit, nu si-a schimbat firea lui sau īnsusirile lui firesti. Caci au ramas, si dupa unire, firile neamestecate, iar īnsusirile acestora nevatamate. Trupul Domnului, īnsa, s-a īmbogatit cu activitatile dumnezeiesti īn virtutea unirii prea curate cu Cuvīntul, adica dupa ipostasa, fara sa sufere vreo pierdere īnsusirile cele firesti. Caci nu lucreaza cele dumnezeiesti īn virtutea energiei lui, ci īn virtutea Cuvīntului unit cu el, Cuvīntul aratīndu-si prin el propria lui energie. caci ferul īnrosit īn foc arde, nu pentru ca poseda, īn virtutea unui principiu firesc, energia de a arde, ci pentru ca poseda aceasta energie din pricina unirii cu focul.

Asadar, trupul era muritor prin el īnsusi, dar datator de viata din cauza unirii dupa ipostasa cu Cuvīntul. Tot astfel si cu īndumnezeirea vointei; nu spunem ca activitatea fireasca a ei a fost modificata, ci ca s-a unit cu vointa lui dumnezeiasca si atotputernica si a devenit vointa Dumnezeului īnomenit. Pentru aceea vointa firii sale omenesti voind sa se ascunda n-a putut de la sine (Mc. 7,24), din cauza ca Dumnezeu Cuvīntul a binevoit sa-si arate īn el īnsusi existenta reala a slabiciunii vointei omenesti. Voind, īnsa, a curatat pe lepros (Mt.8,3; Mc.1,42; Lc.5,13) din pricina unirii cu vointa dumnezeiasca. trebuie sa se stie ca īndumnezeirea firii si a vointei este dovada cea mai semnificativa si cea mai demonstrativa despre existenta celor doua firi si celor doua vointe. Caci dupa cum īnrosirea prin foc nu schimba īn foc firea celui īnrosit prin foc, ci arata atīt pe cel īnrosit prin foc, cīt si pe cel care īnroseste prin foc, si arata ca sīnt doua si nu unul, tot astfel si īndumnezeirea nu da nastere unei singure firi compuse, ci arata doua firi si unirea cea dupa ipostasa. Caci spune Grigore Teologul: “dintre firi, una a īndumnezeit si alta a fost īndumnezeita”**. Si prin cuvintele “dintre firi”, “una” si “alta” a aratat ca sīnt doua.


_______________________

* - Cuvīntul XXXVIII. La Teofanie, adica la Nasterea Mīntuitorului, MG, XXXVI, col.325 BC

** - Cuvīntul XXXVIII. La Teofanie, adica la Nasterea Mīntuitorului, MG, XXXVI, col.325 BC


 

Despre progresul Domnului īn īntelepciune, vīrsta si har


“El sporea, spune Scriptura, īn īntelepciune, īn vīrsta si īn har” (Lc. 2,52). Crestea īn vīrsta; dar prin cresterea īn vīrsta scotea la iveala īntelepciunea care se afla īn el. Mai mult: el īsi facea progres al sau progresul oamenilor īn īntelepciune, īn har si īn īndeplinirea buneivointe a Tatalui, adica cunoasterea lui Dumnezeu si mīntuirea oamenilor, si-si īnsusea pretutindeni firea noastra. Dar cei care afirma ca el progresa īn īntelepciune si īn har, ca si cum ar fi primit un adaos la acestea, afirma implicit ca unirea celor doua firi nu s-a facut din primul moment al existentei sale īn trup si nici nu marturisesc unirea dupa ipostasa, ci ascultīnd* de prostul Nestorie, nascocesc o unire relativa si o simpla locuire a Cuvīntului īn om, “nestiind nici ce vorbesc, nici despre ce lucruri dau adeverire” (1Tim.1,7). Caci daca trupul s-a unit cu adevarat cu Dumnezeu Cuvīntul din primul moment al existentei sale īn trup, si mai mult ca a existat īn el si avea identitatea ipostatica cu el, cum oare nu l-a īmbogatit īn chip desavīrsit cu toata īntelepciunea si harul? Trupul nu s-a īmpartasit de har si nici n-a participat prin har īnsusirilor Cuvīntului, ci, mai degraba, īn virtutea unirii dupa ipostasa, prin care atīt cele omenesti cīt si cele dumnezeiesti sīnt ale unuia singur Hristos - caci acelasi era si Dumnezeu si om īn acelasi timp - izvoraste lumii harul, īntelepciunea si plinatatea tuturor bunurilor.


______________________

* - Tradus prin corectarea textului editiei MG, dupa editia de la Verona, 1531, f.94v.


 

Despre cele de dupa īnviere


Dupa īnvierea din morti a lepadat toate afectele, adica coruptibilitatea, foamea si setea, somnul si oboseala si cele asemenea. Caci chiar daca a gustat din mīncare dupa īnviere (Lc.24,41-43), totusi nu īn virtutea unei legi a firii - caci n-a flamīnzit - ci īn virtutea īntruparii sale, ca sa īnvedereze adevarul īnvierii, anume ca este īnsusi trupul lui, care a suferit si a īnviat. N-a lepadat nici una din partile firii, nici corpul, nici sufletul, ci avea si corpul si sufletul rational si gīnditor, volitional si activ si astfel se asaza īn dreapta Tatalui (Mc.16,19; Rom.8,34; Efes.1,20; Col.3,1; Evrei 12,2; 1Petru 3,32), voind dumnezeieste si omeneste mīntuirea noastra si lucrīnd, pe de o parte dumnezeieste, purtarea de grija, conservarea si conducerea tuturora, iar pe de alta parte omeneste, amintindu-si de vietuirea sa de pe pamīnt, vazīnd si cunoscīnd ca este adorat de toata faptura rationala. Sfīntul lui suflet cunoaste ca este unit dupa ipostasa cu Dumnezeu Cuvīntul si ca este īmpreuna adorat ca suflet al lui Dumnezeu si nu ca simplu suflet. Īnaltarea de la pamīnt la cer si coborīrea lui iarasi sīnt activitati ale unui corp circumscris: “Caci va veni iarasi, spune sfīnta Scriptura, catre voi asa precum l-ati vazut mergīnd la cer” (Fapt. 1,11).


Despre sederea īn dreapta Tatalui


Spunem ca Hristos s-a asezat cu trupul īn dreapta lui dumnezeu si a Tatalui, dar nu vorbim de o dreapta spatiala a Tatalui. Caci cum va avea o dreapta spatiala cel necircumscris? Dreapta si stīnga au numai lucrurile circumscrise. Numim dreapta Tatalui slava si cinstea Dumnezeirii, īn care Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu si deofiinta cu Tatal, exista īnainte de veci, si īn care, dupa ce s-a īntrupat īn vremurile din urma, sade si cu trupul, deoarece trupul lui este slavit īmpreuna cu el. Caci este īnchinat de toata creatia īntr-o singura īnchinaciune īmpreuna cu corpul lui. 


Pentru cei care īntreaba daca ipostasa lui Hristos este creata sau necreata


Ipostasa Cuvīntului lui Dumnezeu īnainte de īntrupare a fost simpla, necompusa, necorporala, necreata; cīnd s-a īntrupat, īnsa, si a devenit ipostasa trupului, a ajuns compusa din Dumnezeirea pe care o avea īntotdeauna, si din trupul pe care l-a luat. Ipostasa are īnsusirile celor doua firi si este cunoscuta īn doua firi. Din aceasta pricina aceeasi unica ipostasa este necreata, īn virtutea Dumnezeirii, si creata, īn virtutea omenirii, vazuta si nevazuta. Altfel, sīntem siliti sau sa īmpartim pe unicul Hristos, daca spunem doua ipostase, sau sa fie negata deosebirea firilor si sa introducem schimbare si amestecare.


Cīnd Cuvīntul a fost numit Hristos?


Mintea nu s-a unit cu Dumnezeu Cuvīntul, dupa cum mint unii, īnainte de īntruparea din Fecioara si nici nu s-a numit de atunci Hristos. Aceasta absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a sustinut preexistenta sufletelor. Noi afirmam, īnsa, ca Fiul si Cuvīntul lui Dumnezeu a devenit Hristos din momentul īn care s-a salasluit īn pīntecele sfintei pururea Fecioarei, s-a facut trup īn chip neschimbat si a fost uns trupul cu Dumnezeirea. “Aceasta este ungerea omenirii”, dupa cum zice Grigore Teologul*. Iar prea sfintitul Chiril al Alexandriei, scriind catre īmparatul Teodosie, a spus acestea: “Eu spun ca Iisus Hristos nu trebuie sa se numeasca nici Cuvīntul din Dumnezeu fara omenire si nici templul care s-a nascut din femeie, fara a fi unit cu Cuvīntul. Aceasta pentru motivul ca prin numele Hristos se īntelege Cuvīntul cel din Dumnezeu īmpreunat īn chip tainic cu omenirea, īn virtutea unirii savīrsite prin īntrupare”**. iar īn scrierea catre īmparatese, spune astfel: “Unii spun ca numele Hristos se cuvine numai Cuvīntului nascut din Dumnezeu Tatal care este gīndit si exista deosebit. Noi, īnsa, n-am fost īnvatati sa gīndim sau sa spunem asa, ci spunem ca īn momentul īn care Cuvīntul s-a facut trup, īn acelasi moment a si fost numit Iisus Hristos. Se numeste Hristos, pentru ca a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps. XLIV,9; Evr.1,9), adica cu Duhul de la Dumnezeu si Tatal. Dar ca ungerea este pentru omenire nu se va īndoi nimeni din cei care sīnt obisnuiti sa judece drept”***. Iar Atanasie, cel de vesnica pomenire, īn cuvīntul despre mīntuitoarea īntrupare spune astfel: “Dumnezeul care exista īnainte de venirea īn trup n-a fost om, ci a fost Dumnezeu la Dumnezeu (In.1,1), fiind nevazut si impasibil. Dar cīnd s-a facut om este adus prin trup numele Hristos, pentru ca numelui īi urmeaza patima si moartea”****.

Chiar daca sfīnta Scriptura zice: “Pentru aceea te-a uns pe tine Dumnezeule, Dumnezeul tau, cu untdelemnul bucuriei” (Ps. XLIV,9 : Evr.1,9), totusi trebuie sa se stie ca de multe ori dumnezeiasca Scriptura īntrebuinteaza timpul trecut īn locul viitorului, ca īn versetul urmator: “Dupa aceasta s-a aratat pe pamīnt si a petrecut cu oamenii” (Varuh 3,38); cīnd s-au spus aceste cuvinte nici nu s-a aratat, nici n-a petrecut Dumnezeu cu oamenii. De asemenea, si urmatorul text: “La rīul Vavilonului*****, acolo am sezut si am plīns” (Ps. CXXXVI,1), caci aceasta niciodata nu s-a īntīmplat.


____________________________


* - Cuvīntul XXX, al patrulea cuvīnt teologic, despre Fiul, MG, XXXVI, col.132 B

** - Cuvīnt adresat prea binecredinciosului īmparat Teodosie, despre credinta cea adevarata īn Domnul nostru Iisus Hristos, MG, LXXVI, col.1173 C.

*** - Cuvīnt adresat prea binecredincioaselor īmparatese, MG, LXXVI, col 1220 C.

**** - Cuvīntul 2 despre mīntuitoarea īntrupare a lui Hristos contra lui Apolinarie, MG, XXV, col. 1133 B.

***** - Tradus prin corectarea textului editiei din MG, dupa editia de la Verona, 1531, f.102v.


 

Catre cei care īntreaba daca sfīnta Nascatoare de Dumnezeu a nascut doua firi si daca au fot rastignite pe cruce doua firi


Cuvintele ???????? si ???????, scrise cu un singur ?, se raporta la fire si indica firea necreata si creata. Cuvintele ????????? si ????????, scrise cu doi ??, nu se refera la fire, ci la ipostasa si indica ceea ce este nenascut si nascut. Firea dumnezeiasca este ????????, adica necreata; iar cele ce vin dupa firea dumnezeiasca sīnt ??????, adica create. Īn firea dumnezeiasca si necreata se vede nenascutul īn Tatal, caci n-a fost nascut; nascututul īn Fiul, caci s-a nascut din vesnicie din Tatal; iar purcesul īn Sfīntul Duh. Primele exemplare ale fiecarei specii de animale sīnt ????????, nenascute, dar nu ???????, necreate, caci ele s-au facut de creator, dar nu s-au nascut din cele asemenea lor. Cuvīntul ??????? īnseamna creare, iar cuvīntul ???????? īnseamna nastere. Cu privire la Dumnezeu nasterea este iesirea numai din tatal a Fiului celui deofiinta cu el; cu privire la corpuri, īnsa, nasterea este iesirea unei ipostase de aceeasi fiinta din īmpreunarea barbatului cu femeia. Din aceasta cunoastem ca nasterea nu este o īnsusire a firii, ci a ipostaselor. Caci daca nasterea ar apartine firii, nu s-ar vedea īn fire si nasterea si nenasterea. Prin urmare sfīnta Nascatoare de Dumnezeu a nascut o ipostasa cunoscuta īn doua firi; īn ce priveste Dumnezeirea sa a fost nascut din Tatal īn afara de timp, dar īn ce priveste omenirea sa, a fost īntrupat īn vremurile din urma din sfīnta Fecioara īn timp si s-a nascut īn trup.

Daca cei care īntreaba ar lasa sa se īnteleaga ca cel care s-a nascut din sfīnta Nascatoare de Dumnezeu este din doua firi, spunem: da, sīnt doua firi, caci acelasi este Dumnezeu si om. Tot astfel si despre rastignire, īnviere si īnaltare. Aceste fapte nu sīnt ale firii, ci ale ipostasei. Hristos, care este īn doua firi, a suferit si a fost rastignit cu firea cea pasibila, caci pe cruce a fost rastignit cu trupul si nu cu Dumnezeirea. Dar daca ar raspunde negativ la īntrebarea noastra: daca au murit doua firi, vom spune: prin urmare n-au fost rastignite cele doua firi, ci Hristos a fost nascut, adica Cuvīntul dumnezeiesc īnomenindu-se a fost nascut īn trup, a fost rastignit īn trup, a patimit īn trup, a murit īn trup, ramīnīnd, īnsa, impasibila Dumnezeirea lui.


 

Catre cei care spun: daca Hristos are doua firi, sau adorati creatia īnchinīndu-va unei firi create, sau spuneti ca o fire este adorata si una neadorata


Ne īnchinam Fiului lui Dumnezeu īmpreuna cu Tatal si cu Sfīntul Duh; īnainte de īnomenirea lui īl adoram necorporal, dar acum, dupa īntrupare, Īl adoram pe acelasi īntrupat si facut om, dar si Dumnezeu. Asadar, trupul lui Hristos, īn virtutea firii sale proprii, daca vei desparti pe cale abstracta vizibilul de spiritual, este neadorat, pentru ca este creat; dar pentru ca este unit cu Dumnezeu Cuvīntul este adorat din pricina Cuvīntului si īn Cuvīnt. Caci īn chipul īn care īmparatului i se da īnchinaciunea si cīnd este dezbracat si cīnd este īmbracat, iar porfira, ca simpla porfira, se calca īn picioare si se arunca, dar cīnd ajunge īmbracaminte īmparateasca este cinstita si slavita, iar daca ar dispretui-o cineva este condamnat la moarte, lucru care s-a īntīmplat de multe ori, si dupa cum simplul lemn se poate pipai, dar cīnd este unit cu focul si facut carbune nu poti sa-l atingi, nu din cauza lui, ci din cauza focului unit cu el - caci firea lemnului nu este inaccesibila pipaitului, ci carbunele, adica lemnul īnrosit īn foc - tot astfel si trupul, īn virtutea firii sale, nu este adorat, dar este adorat īn Cuvīntul lui Dumnezeu īntrupat; nu este adorat din pricina lui, ci din pricina lui Dumnezeu cuvīntul, unit cu el dupa ipostasa. Si nu spunem ca ne īnchinam unui simplu trup, ci trupul lui Dumnezeu, adica Dumnezeului īntrupat.


Pentru ce s-a facut om Fiul lui Dumnezeu si nu Tatal si nici Duhul? Ce a savīrsit īntrupīndu-se?


Tatal este Tata si nu Fiu; Fiul este Fiu si nu Tata; Duhul este Sfīntul Duh si nu Tata si nici Fiu. caci īnsusirea este imobila. Altfel cum ar putea sa ramīna īnsusire, daca este mobila si se schimba? Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ca sa ramīna imobila īnsusirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, s-a facut Fiul omului, īntrupīndu-se din sfīnta Fecioara, iar prin aceasta nu s-a departat de īnsusirea de a fi Fiu.

Fiul lui Dumnezeu s-a īntrupat ca sa daruiasca iarasi omului aceea potrivit careia l-a facut la īnceput. Caci l-a facut “dupa chipul lui” (Fac. 1,26), adica gīnditor si liber, si “dupa asemanare” (Fac. 1,26), adica desavīrsit īn virtuti, atīt pe cīt este cu putinta firii omenesti. Un fel de caracteristici ale firii dumnezeiesti sīnt acestea: lipsa de grija, curatia, bunatatea, īntelepciunea, dreptatea si a fi lipsit de orice rautate: Asadar, la īnceput l-a pus īn comuniune cu el - “caci l-a facut pentru incoruptibilitate” (Īnt. Sol. 2,23) - si l-a ridicat prin comuniunea cu el catre incoruptibilitate. Din pricina calcarii poruncii, īnsa, am īntunecat si am distrus caracteristicile chipului dumnezeiesc, am ajuns īn viciu si am fost lipsiti de comuniunea dumnezeiasca. “Caci ce īmpartasire are lumina cu īntunericul?” (2 Cor. 6,14). Si ajungīnd noi īn afara vietii, am cazut īn stricaciunea mortii. Pentru ca Dumnezeu ne-a dat o stare mai buna, dar n-am pazit-o, Cuvīntul ia starea mai rea, adica firea noastra, ca sa īnnoiasca, prin El īnsusi si īn el īnsusi, starea omului “dupa chipul si dupa asemanarea lui” (Fac.1,26), ca sa ne īnvete pe noi vietuirea īn virtute - caci ne-a facut virtutea prin el īnsusi usoara de practicat - ca sa ne libereze de stricaciune prin comuniune cu viata, facīndu-se pīrga īnvierii noastre si sa reīnnoiasca vasul cel netrebnic si stricat, ca sa ne rascumpere de tirania diavolului, chemīndu-ne la cunostinta de Dumnezeu, sa ne īntareasca si sa ne īnvete sa biruim pe tiran prin rabdare si smerenie.

A īncetat religia demonilor, s-a sfintit zidirea prin dumnezeiescul sīnge, s-au surpat capistele si templele idolilor, s-a sadit cunostinta lui Dumnezeu; Treimea cea deofiinta, Dumnezeirea nezidita este īnchinata, un Dumnezeu adevarat, creator si Domn al tuturora; virtutile sīnt īndeplinite, nadejdea īnvierii s-a daruit prin īnvierea lui Hristos; diavolii se īnfricoseaza de oamenii pe care alta data īi tineau sub a lor robie. Si lucru minunat este ca toate acestea s-au facut prin cruce, prin patimi si prin moarte. Īn tot pamīntul s-a predicat vestea cea buna a cunoasterii lui Dumnezeu si n-a pus pe fuga pe cei potrivnici cu ajutorul razboiului, nici cu ajutorul armelor, nici cu ajutorul ostilor; nu, ci putini oameni goi, saraci, neīnvatati, persecutati, batuti, dati mortii, au biruit pe cei īntelepti si pe cei puternici, predicīnd pe cel rastignit īn corp si pe cel care a murit, caci cu ei era puterea atotputernica a celui rastignit. Moartea, atīt de īnfricosatoare īnainte, este īnvinsa; ea, socotita alta data groaznica si odioasa, acum este preferata vietii.

Acestea sīnt izbīnzile venirii lui Hristos! Acestea sīnt semnele puterii lui! Caci n-a mīntuit ca prin Moise un popor din Egipt si din robia lui Faraon, despartind marea (Iesir.14,16-31; Deut.11,4), ci mai mult, a izbavit īntreaga omenire de stricaciunea mortii si de sub robia crudului tiran, a pacatului. Nu duce cu forta spre virtute, nici nu acopera cu pamīnt (Num.16,31-33; Deut.11,6), nici nu arde cu foc (Num. 16,35) si nici nu porunceste sa fie loviti cu pietre cei pacatosi (Iisus Navi 7,25), ci convinge, prin blīndete si īndelunga rabdare, ca oamenii sa aleaga virtutea, sa lupte prin necazuri pentru ea si sa se bucure de roadele ei. Alta data cei care pacatuiau erau pedepsiti, dar staruiau mai departe īn pacat si pacatul le era socotit ca Dumnezeu; acum, īnsa, oamenii aleg pentru credinta si virtute asupriri, torturari si moarte.

Slava tie Hristoase, Cuvinte al lui Dumnezeu, Īntelepciune, Putere si Dumnezeule atotputernic! Ce-ti vom da noi neputinciosii, īn schimbul tuturor acestora? Caci toate sīnt ale tale si nu ceri de la noi nimic altceva decīt sa ne mīntuim; dar si pe aceasta o dai si din pricina nespusei tale bunatati esti chiar recunoscator celor care o primesc.

Multumesc tie celui care ne-ai dat existenta, celui care ne-ai daruit o fericita existenta, celui care ne-ai adus, prin negraita ta bunavointa, iarasi la aceasta stare pe noi, cei cazuti din ea! 


(“Dogmatica”, Ed. Scripta 1993, trad. Pr. D. Fecioru)