




ŢCEN = <Ş10>CUVÂNT PUSTNICESC<Ş0>

ŢSPECIAL = <Ş-2>Durerea de a grăi mă sileşte pe mine, iar nevrednicia mea a tăcea<Ş0> mă ceartă şi chinurile a le vesti mă silesc pe mine, iar păcatele mele a avea tăcere mă îndeamnă.
Deci, de vreme ce de amândouă sunt ţinut, a grăi mai de folos îmi este mie, ca uşurătate să iau de durerile inimii mele. Că sufletul meu <Ş-2>durere pătimeşte şi ochii mei lacrimi poftesc. Deci, cine va da capului<Ş0> meu apă şi ochilor mei izvor de lacrimi şi voi plânge ziua şi noaptea pentru rănile sufletului meu şi pentru moliciunea învăţăturii ce se face în zilele noastre? Cât este de plin de răni sufletul meu şi nu cu-noaşte? Că mândria lui nu îl lasă pe el să ia aminte la rănile lui ca să se vindece, ci singură învăţătura cea făcută în zilele părinţilor noştri este. Că aceea a strălucit ca nişte luminători în tot pământul, petre-<Ş-2>când în dânsa, în mijlocul spinilor şi al mărăcinilor, adică al oamenilor<Ş0> celor necredincioşi şi eretici, ca nişte pietre scumpe şi mărgăritare de mult preţ, cărora pentru multa şi curata petrecere, înşişi vrăjmaşii li s-au făcut următori lor. Că cine, văzând smerita cugetare a lor, nu se umilea? Sau blândeţea şi liniştea lor şi nu se spăimânta? Care iubi-tori de bani necâştigarea lor văzând-o, de lume urâtori nu s-au făcut? Care răpitor şi mândru, văzând cinstita lor viaţă, spre îndreptare nu s-au schimbat? Care curvar sau care spurcat, văzându-i pe dânşii stând la rugăciune, nu s-a arătat îndată întreg la minte şi curat? Care mânios, vorbind cu dânşii, în blândeţe nu s-a prefăcut?  Deci, ei aici s-au nevoit şi acolo se bucură, că Dumnezeu S-a proslăvit în dânşii şi oamenii s-au zidit.
Iar învăţătura noastră, părăsind cărările cele drepte, prin prăpăs-tii şi locuri aspre călătoreşte, că nu este cel ce pentru Dumnezeu fuge de bani, nici cel ce se leapădă de lume pentru viaţa cea veşnică. Nimeni nu este blând şi smerit, nici liniştit, şi care de ocară se depăr-tează sau ocări rabdă, ci toţi sunt iuţi şi împotrivă grăitori, şi toţi le-neşi şi mânioşi şi de haine împodobitori. Toţi măreţi în deşert şi iu- <Ş-2>bitori de slavă, toţi iubitori de sine. Că cel ce vine să se înveţe, mai îna<Ş0>-inte de a se învăţa, învaţă. Mai înainte de a se deprinde, legiuieşte şi mai înainte de a citi, filosofeşte. Mai înainte de a se supune el, pe al-ţii supune şi mai înainte de a i se porunci, porunceşte. Mai înainte de a se sfătui, pune legi. De este bătrân, cu semeţie porunceşte, iar de este tânăr, împotrivă grăieşte. De este bogat, îndată cere cinste, iar de este sărac, pentru odihnă întreabă. De este lucrător şi argat, dege-tele curate şi le păzeşte.
Deci, cine nu va plânge, iubiţilor, învăţătura noastră, că noi, de <Ş-2>lu-me lepădându-ne, cele pământeşti le cugetăm! Lucrătorii de pământ<Ş0> au defăimat pământul şi cei ce par că sunt duhovniceşti s-au lipit de el. Nu ştim unde ne-am chemat, fraţilor, nici la ce am venit, iubiţilor! La înfrânare ne-am chemat şi împodobire de bucate poftim şi la goli-ciune am venit şi pentru haină ne prigonim. La supunere şi blândeţe <Ş-2>ne-am chemat şi, sălbăticindu-ne, împotrivă grăim. Citind, nu cunoaş<Ş0>-tem, şi auzind, în urechi nu primim. Dacă cineva în vreo cale pe ne-aşteptate ar vedea vreo ucidere, i se schimbă faţa şi cu inima se spe- rie, iar noi, pe Apostolii cei ucişi şi pe Proorocii cei cu pietre împroş-caţi citindu-i, în zadar socotim că se grăiesc acestea.
Şi ce zic pentru Prooroci şi pentru Apostoli? Pe Însuşi Dumnezeu Cuvântul, spânzurat pe lemn pentru păcatele noastre şi ucis, Îl auzim <Ş-2>şi râdem, cu mintea risipindu-ne. Soarele nesuferind ocara Stăpânului<Ş0>, strălucirea în întuneric a schimbat-o, şi noi, de la întunericul răutăţii <Ş-2>noastre nu voim a ne schimba. Catapeteasma bisericii, negreşind nimic<Ş0>, de sine s-a sfâşiat, iar noi, pentru păcatele noastre, nici inima noastră nu voim a o umili. Pământul, adeseori înfricoşându-se de faţa Domnului, se clăteşte sub noi, spre înfricoşarea noastră, şi noi nici aşa nu ne temem. Cetăţi s-au înecat, locuri s-au pustiit din mânia lui Dumnezeu, şi nici aşa nu ne-am îngrozit. Soarele, o dată şi de două ori în amiazăzi s-a întunecat peste noi, şi nici aşa nu ne-am temut. Răz-boaie de perşi şi de barbari s-au pornit şi ţara noastră o au pustiit, ca noi, de Dumnezeu temându-ne, spre pocăinţă să venim, dorind pocă-<Ş-2>inţa, nu aşa puţin, la o zi sau la o lună numai, ci la mulţi ani, şi nici aşa<Ş0> nu ne-am schimbat.
Deci, să ne pocăim, fraţilor, ca pe Dumnezeu milostiv să-L facem pentru păcatele noastre! Să ne rugăm Lui, fiindcă L-am întărâtat pe <Ş-2>El; să ne smerim, ca să ne înalţe pe noi; să plângem, ca să ne mângâie<Ş0> pe noi; să lepădăm de la noi obiceiul cel rău şi să ne îmbrăcăm cu fapta cea bună ca şi cu o haină, mai vârtos noi, cei ce ne-am învred-nicit de această viaţă îngerească! Aşa, iubiţii mei, să luăm măsură şi pravilă, pe acea bună şi desăvârşită a părinţilor celor mai înainte de noi. Nu astăzi să te înfrânezi şi mâine să prânzeşti, nici astăzi apă <Ş-2>bând, mâine vin să cauţi. Nu astăzi desculţ să umbli, iar mâine ciubote<Ş0> sau papuci să pofteşti. Nu astăzi haină de păr să îmbraci, iar mâine haină de mult preţ. Nu astăzi simplitate şi mâine împodobire. Nu astăzi blând şi smerit, iar mâine trufaş şi mândru. Nu astăzi liniştit şi supus, iar mâine nestatornic şi împotrivă grăitor. Nu astăzi în plâns şi tânguire, iar mâine în râs şi nebăgare de seamă. Nu astăzi jos pe pământ dormind, iar mâine pe pat, ci o pravilă ţine-ţi ţie, iubite, prin care vei putea plăcea lui Dumnezeu, şi ţie şi aproapelui tău de bună treabă vei fi.
Iar dacă pe tine te vei omorî şi singur eşti, să nu osândeşti pe prietenii tăi, iar dacă împreună cu mulţi eşti, ascultă pe Stăpânul tău, Cel ce a zis: <MI>Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor ase-menea<D> (Matei 7, 12). Iar dacă urmează nevoie totdeauna a-ţi sluji ţie pentru omorârea trupului, ia aminte să nu vatămi pe aproapele tău.
Deci, pentru aceasta părinţii cei desăvârşiţi, după ce şi-au ales ei o pravilă, lucrul cel început de dânşii, până la sfârşit, fără de împie-dicare l-au săvârşit. Că până la patruzeci sau cincizeci de ani nu şi-au schimbat pravila lor, adică înfrânarea cea bună şi neprihănită, de mâncări oprindu-se şi limba stăpânindu-şi, culcarea pe jos şi smerita cugetare, blândeţea, credinţa şi dragostea, cererea pentru zidirea cea desăvârşit duhovnicească. Peste acestea, necâştigarea şi liniştea din partea oricărui lucru pământesc şi viaţă cinstită, priveghere şi rugă-ciune cu plâns şi umilinţă, iar râsul până la zâmbire. Că mândria s-a călcat, iuţimea şi mânia în ei uscându-se, le-au stins. <Ş-2>Aurul şi argintul de dânşii s-a defăimat şi desăvârşit pe sine s-au<Ş0> curăţit. Pentru aceea şi Dumnezeu în dânşii S-a sălăşluit şi ei înşişi, şi cei ce au auzit pentru dânşii, pe Dumnezeu au preamărit.
Că de nu se va curăţi cineva pe sine de tot lucrul rău şi de gânduri spurcate, de pofte şi de iuţime, de mânie, zavistie, mândrie, slavă de-<Ş-2>şartă, urâciune, grăire împotrivă, clevetire, bârfire, nebăgare în seamă<Ş0> şi de toate celelalte asemenea, pe care nu le numim cu de amănuntul, nu se va sălăşlui în el Dumnezeu, ci atunci când se va întoarce cu totul şi se va depărta de toate acelea pe care le urăşte Dumnezeu.
Că, spune-mi mie, de ar fi voit cineva să te arunce pe tine în no-roi, ca totdeauna să fii acolo, l-ai fi suferit pe el? Deci dacă tu, vier-me fiind, nu suferi aceasta a pătimi, apoi cum Dumnezeu Cel Neîn- tinat, Cel Preacurat, Cel Unul Sfânt şi Care întru sfinţi Se odihneşte, va suferi a Se sălăşlui în tine, fiind plin de atâta întinăciune şi putoa-re? Pentru aceea să ne curăţim pe noi, iubiţilor, ca să se sălăşluiască Dumnezeu în noi şi să dobândim făgăduinţa Lui!
Să nu ocărâm Sfântul Lui nume cel chemat peste noi; să nu se hu-lească pentru noi numele Dumnezeului nostru; să ne curăţim pe noi înşine şi să pricepem că numele nostru se uneşte cu numele lui Hristos. Că Hristos Însuşi şi noi, creştinii ne numim. Dumnezeu duh este şi noi duhovniceşti să ne facem, că unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Să ne sârguim a dobândi slobozenia aceasta! Să so-cotim de ce fel de petrecere ne-a învrednicit pe noi, să cunoaştem că la a Sa nuntă ne-a chemat pe noi! Să ne iubim precum El ne-a iubit pe noi. Să-L dorim pe El ca şi El să ne preamărească pe noi. Să luăm aminte la noi, ca nu îndoită osândă să pătimim în ziua judecăţii, de-părtându-ne de lume şi cele lumeşti cugetându-le, şi avuţia defăi-mând-o, pentru ea să ne grijim, de cele trupeşti fugind şi pe acelea căutându-le.
Mă tem ca nu de năprasnă să vie asupra noastră ziua aceea şi aflându-ne goi şi ticăloşi şi negătiţi, noi, pe noi înşine, să ne păgubim. <Ş-2>Că aceeaşi au pătimit-o şi în zilele lui Noe: Mâncau şi beau, se însurau<Ş0> şi se măritau, vindeau şi cumpărau, până când, venind potopul, pe toţi i-a pierdut. Că minunat lucru era, fraţilor, a vedea atunci dobitoacele cele sălbatice adunându-se într-un loc, pe elefanţi venind din India şi din Persia, pe lei şi pe pardoşi împreună cu oile şi cu caprele amestecaţi şi nici o strâmbătate făcându-le, pe târâtoare şi pe păsări ve-nind fără a le alunga cineva şi împrejurul chivotului sălăşluindu-se. Şi acestea în multe zile. Şi pe însuşi Noe, cu sârguinţă gătind chivotul şi strigându-le lor: Pocăiţi-vă! Şi ei nu primeau. Şi adunarea cea prea slăvită a dobitoacelor celor necuvântătoare şi sălbatice văzând-o, nu s-au umilit ca să se mântuiască.
Deci, să ne înfricoşăm, iubiţilor, ca nu şi noi aceleaşi să le păti-mim, fiindcă cele scrise de aceia s-au împlinit şi semnele cele zise, sfârşit au luat şi nu va mai fi de acum altceva fără numai cele ale lui Antihrist, vrăjmaşul nostru! Că la sfârşitul împărăţiei romanilor se cuvine a se împlini toate.
Deci, cel ce voieşte să se mântuiască, sârguiască-se şi cel ce voieş-te a intra în împărăţie, să nu se lenevească! Cel ce voieşte din gheena focului se se izbăvească, după lege pătimească şi cel ce nu voieşte a fi aruncat la viermele cele neadormit, trezească-se! Cel ce voieşte a se înălţa, smerească-se şi cel ce voieşte a fi mângâiat, să plângă acum. Cel ce iubeşte să intre în cămara cea de mire şi să se bucure, candelă luminată şi untdelemn să ia în vasul său. Cel ce aşteaptă la nunta a-ceea să intre, haină luminată să-şi câştige. Cetatea Împăratului plină este de veselie şi de bucurie, plină de lumină şi de dulceaţă şi îndul-cire cu viaţă veşnică izvorăşte celor ce locuiesc în ea.
Deci, oricine iubeşte împreună cetăţean să se facă al Împăratului, alerge iute, că ziua s-a plecat şi nimenea nu ştie ce îl va întâmpina pe cale. Că precum un călător ştiind lungimea căii, culcându-se, doarme până de către seară, apoi deşteptându-se, vede că s-a plecat ziua şi începând el să călătorească, de năprasnă nori, grindină, trăsnete, fulgere şi necazuri de pretutindenea îl înconjoară, fiindcă nici la lăcaş nu a ajuns el, nici iarăşi în locul său a se întoarce nu poate, aşa şi noi, dacă ne vom lenevi în vremea pocăinţei, aceasta o vom pătimi. Că nemernici şi venetici suntem.
Deci, să ne sârguim cu bogăţie în cetatea noastră şi în patrie a intra! Neguţători duhovniceşti suntem, fraţilor, care căutăm mărgă-ritarul cel de mult preţ, care este Hristos Mântuitorul nostru, lauda şi <Ş-2>comoara cea nejefuită. Pentru aceea, cu multă sârguinţă să-L<Ş0> câştigăm pe El, că fericit şi de trei ori fericit este care s-a sârguit a-L câştiga pe El, iar prea ticălos este cel ce s-a lenevit a câştiga pe Ziditorul nostru al tuturor şi a fi câştigat de Dânsul!
Au nu ştiţi, fraţilor, că viţe suntem ale Viei celei adevărate, care <Ş-2>este Domnul? Deci, vedeţi să nu se afle cineva fără de roadă, că Tatăl<Ş0> Adevărului este lucrătorul şi lucrează via aceasta şi pe cei ce aduc rod îi curăţă, ca mai mult rod să aducă, iar pe cei ce nu fac rod, îi taie şi afară de Vie îi aruncă, ca să ardă cu foc. Deci, luaţi aminte de voi înşivă ca nu fără de roadă să vă aflaţi şi tăiaţi fiind, focului să vă daţi!
La fel, sămânţă bună suntem, pe care a semănat-o Făcătorul ce-rului şi al pământului, Hristos, Stăpânul casei. Secerişul iată a sosit şi secerătorii secerele în mîini le ţin, ameninţarea Stăpânului aştep-tând-o. Deci, căutaţi să nu se afle cineva neghină şi legat fiind în snopi, să se ardă cu focul cel veşnic.
Au nu pricepeţi, fraţii mei, că înfricoşat noian vom trece? Deci, neguţătorii cei desăvârşiţi şi înţelepţi, gata având marfa în mâini, cu bucurie aşteaptă să le sufle lor vântul, ca trecând noianul să ajungă la limanul vieţii, iar eu şi cei asemenea mie, cu nebăgare de seamă a-flându-ne şi cu mintea răspândindu-ne, şi nici în mintea noastră pu-nând că va să fie trecut de noi acest noian, mă înfricoşez, ca nu fără de veste să sufle vântul şi ne vom afla nepregătiţi, şi legându-ne, ne vor arunca pe noi în corabie şi vom plânge acolo zilele trândăvirii noastre, văzând pe alţii bucurându-se şi veselindu-se, iar pe noi în durere. Că în limanul acela, fiecare în a sa bogăţie şi în a sa neguţă-torie se va lăuda!
<Ş-2>Au nu ştiţi, iubiţilor, că la nunta cămării de Mire a Lui ne-a chemat<Ş0> pe noi Împăratul împăraţilor? Ce ne lenevim şi nu ne sârguim de aici, haină strălucită şi candele luminoase şi untdelemn în vasele noastre a lua? Au nu socotiţi că acolo gol nimenea nu intră? Iar de va îndrăzni cineva să intre, neavând haină de nuntă, ştiţi ce va pătimi unul ca acesta, că poruncind Împăratul, îi vor lega mâinile şi picioa-rele lui şi îl vor arunca în întunericul cel mai dinafară, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Frică îmi este, iubiţilor, nu cumva patimile trupului afară din cămara de Mire să ne scoată pe noi, care numai pe dinafară suntem închipuiţi. Că chipul cel dinafară ne arată unde este inima noastră şi mintea. Împodobirea şi înfrumuseţarea hainei arată că goi suntem de slava aceea, cele pământeşti cugetându-le; iubirea de slavă însem-nează că suntem măreţi în deşert; dulceaţa bucatelor arată că suntem lacomi cu pântecele şi trândăvia arată că leneşi suntem; iubirea de avere arată că pe Hristos nu-L dorim; zavistia vesteşte că dragos-te în noi nu avem; spălarea picioarelor şi a feţei însemnează că robi patimilor suntem, că prin limbă se propovăduiesc acele lucruri pe care le doreşte inima, iar pe cele ce le doreşte inima, limba le cugetă. Prin buze, cele ascunse ale inimii noastre se vădesc, de vreme ce s-a deschis gura, neavând nici uşă, nici strajă, şi iese cuvântul nostru cu nebăgare de seamă şi, prin cuvinte, se jefuieşte inima noastră. Că gu-ra, nepăzind tainele inimii, fură gândurile ei şi socotind că înlăuntrul său este, prin gură se face cunoscută, deşi i se pare că nevăzută este. Dulceaţa grăirii de rău însemnează că plini de urâciune suntem.
Deci, să nu se înşele cineva cu cucernicia cea dinafară, că pe sine se înşeală, şi pe fratele său, părându-i-se că îl încredinţează prin cu-cernicia cea dinafară, prin petrecerea sa arată evlavia sa cea minci-noasă. De voieşti a şti gândurile inimii, ia aminte la gură şi din ea te vei învăţa, pentru cine are grija şi sârguinţa; pentru cele pământeşti sau pentru cele cereşti; pentru cele duhovniceşti sau pentru cele tru-peşti; pentru desfătare sau pentru înfrânare; pentru multa câştigare sau pentru necâştigare; pentru smerita cugetare sau pentru înalta cugetare; pentru dragoste sau pentru urâciune? Că din comoara ini-mii scoate gura celor ce se apropie de ospeţe şi cugetarea limbii ara-tă pe cine iubeşte inima: Pe Hristos sau pe cele ale veacului acestuia.
Şi sufletul acesta nevăzut, prin faptele trupului se vede în ce fel este: bun sau rău. Bun este cu firea, dar se preface în răutate, pentru voia cea de sine stăpânitoare.
Dar poate va zice cineva că patimile sunt fireşti şi nevinovaţi sunt <Ş-2>cei ce le lucrează. Ia aminte de tine, ca nu zidirea cea bună a lui Dum<Ş0>-nezeu Celui Bun, în prihănire să o aduci. Că El le-a făcut pe <MI>toate bu-ne foarte<D> (Facere 1, 31) şi firea cu toate bunătăţile a împodobit-o.
Deci, de flămânzeşte cineva, nu păcătuieşte de va mânca cu mă-sură, fiindcă după fire a flămânzit. La fel dacă însetează cineva, nu păcătuieşte de va bea din destul, că firească este setea. Doarme ci-neva, nu păcătuieşte, fără numai dacă fără de măsură va dormi şi pe sine moleşindu-se, la somn se va da, încât de obiceiul somnului celui fără de măsură să se biruiască firea. Că firea şi obiceiul, propovădu-itori sunt ai ambelor părţi: Firea arată pe robie şi obiceiul însemnea-ză pe voire, că din amândouă se alcătuieşte omul. Voirea fiind de sine stăpânitoare, ca un lucrător de pământ este, ce altoieşte în firea noastră obiceiuri rele şi bune, precum voieşte. Pe cele rele, în acest chip le altoieşte: Prin foame, pe lăcomia pântecelui; prin sete, multa băutură; prin somn, moliciunea şi prin vedere, gândirea cea rea; prin adevăr, pe minciună. La fel altoieşte faptele cele bune în acest chip: Prin mâncare, pe înfrânare şi prin sete, pe răbdare; prin somn, pe priveghere şi prin adevăr, pe minciună; prin întreaga înţelepciune, pe vedere, că într-o clipeală de ochi, ca un lucrător de <Ş-2>pământ, voia noastră fiind, precum am zis, dezrădăcinează obiceiurile<Ş0> cele rele şi altoieşte cele bune, biruind firea.
Pământul lucrării noastre este firea, iar lucrător de pământ este voirea. Dumnezeieştile Scripturi sunt sfătuitori şi dascăli, care învaţă lucrătorul nostru de pământ obiceiurile rele să le dezrădăcineze şi faptele cele bune înăuntru să le răsădească. Însă oricât de treaz şi de sârguitor ar fi lucrătorul nostru de pământ, fără de învăţătura Dumnezeieştilor Scripturi, fără de oarecare putere, este şi prost. Că legiu-irea Dumnezeieştilor Scripturi îi dă lui pricepere şi putere şi faptele cele bune din ramurile lor, ca să altoiască în lemnul firii. Pe credinţă în necredinţă şi pe nădejde în deznădejde; pe dragoste în urâciune şi pe cunoştinţă în necunoştinţă; pe sârguinţă în lenevire şi pe slavă şi <Ş-2>laudă în neslavă; pe nemurire, în murire şi pe Dumnezeire, în omenire.<Ş0>
Deci, dacă ar fi voit cândva lucrătorul nostru de pământ, cu o-brăznicia sa, a părăsi dascălul şi sfătuitorul său, adică Dumnezeieştile Scripturi, se află rătăcindu-se şi aflând gânduri rele şi adunând obi-ceiuri nebuneşti şi altoind în fire pe cele afară de fire, pe necredinţă şi pe necunoştinţă, pe urâciune şi zavistie, pe mândrie, pe slava de-şartă, pe iubirea de slavă, pe lăcomia pântecelui, pe prigonire şi pe grăirea împotrivă şi pe altele multe ca acestea. Că părăsind pe Puito-rul de lege, se părăseşte şi el de Dânsul, iar dacă căindu-se, s-ar fi în-vinovăţit pe sine, căzând la Puitorul de lege şi zicând: "Greşit-am părăsindu-Te pe Tine", îndată, cu a Sa iubire de oameni, Puitorul de lege îl primeşte pe el şi îi dă lui pricepere şi putere bună să lucreze iarăşi de al doilea pământul firii sale şi să dezrădăcineze din ea obi-ceiurile cele rele şi în locul lor să sădească faptele cele bune. Încă şi cununi îi dă lui şi laude, în acest chip, adică: flămânzeşte, după fire, dar se înfrânează; însetează, dar asemenea rabdă; se îngreuiază de somn, sau de lenevire este ţinut în slavoslovia Stăpânului, dar prive-ghind, se sileşte pe sine spre cântarea de laudă a lui Dumnezeu. Şi aşa se încununează, biruind firea şi câştigând faptele cele bune.
Deci, slavă iubirii Lui de oameni şi mărturisire bunătăţii Lui şi în-chinăciune milostivirii Lui. Care părinte este atât de îndurat? Care părinte este atât de milostiv şi care tată atât iubeşte, precum Stăpâ-nul nostru, Care ne iubeşte pe noi, robii Săi? Toate ne dă nouă şi pe <Ş-2>toate le iconomiseşte prea de prisosit! Vindecă rănile sufletelor noastre<Ş0> şi, de noi fiind lepădat, El îndelung îngăduieşte. Că voieşte ca noi toţi moştenitori împărăţiei Lui să ne facem; voieşte încă şi voirea noastră să fie lăudată de Dânsul, dacă bolile cele uşoare şi simple le va tămă-dui ea. Că pe cele grele şi anevoie de vindecat, El Însuşi le tămădu-ieşte. Vindecă, adică rănile leneşului ca să-şi deschidă şi el gura în slavoslovie; lasă şi păcatele păcătosului, ca spre osârdie să-l ridice pe el. Pe cei bolnavi, degrab îi aduce, ca să nu se împuţineze cu sufletul, <Ş-2>iar celor îndelung îngăduitori şi care cu răbdare bat în uşi, pe amân<Ş0>-două împreună le dăruieşte, şi tămăduirea şi plata. Că ar fi putut tă-mădui toate rănile sufletelor noastre şi a ne schimba pe noi cu sila în bunătate, dar nu voieşte, ca voirea noastră să nu se lipsească de lau-dele Lui.
Deci, noi ce ne lenevim a-L chema pe El spre ajutorul şi sprijinul nostru, când El ne iubeşte pe noi şi ne miluieşte? El Însuşi ne-a izbăvit pe noi şi ochii minţii noastre i-a luminat. El Însuşi ne-a dăruit nouă cunoştinţa cea către Dânsul şi ne-a făcut pe noi a gusta din dulceaţă, ca neîncetat să-L căutăm pe El.
Fericit este cel ce a gustat din dragostea Lui şi s-a gătit pe sine de-a pururea a se umple de dânsa, că fiind el plin de acest fel de dra-goste, altă dragoste nu mai primeşte în sine!

Iubiţilor, cine nu va iubi pe un Stăpân ca acesta? Cine nu se va închina şi nu se va mărturisi bunătăţii Lui? Şi ce răspuns vom avea în ziua judecăţii, dacă ne vom lenevi? Sau ce vom zice către Dânsul? Că nu L-am auzit, sau că nu L-am cunoscut şi nu L-am înţeles? Ce mai era să ne facă El şi nu ne-a făcut nouă? Au nu S-a pogorât către noi <Ş-2>din înălţimea cea nemăsurată şi din sânul cel binecuvântat al Tatălui?<Ş0> Nevăzut fiind, au nu S-a văzut de noi? Foc nemuritor fiind, au nu S-a întrupat pentru noi şi nu S-a pălmuit, ca pe noi să ne slobozească?
O, ce minune plină de frică şi de cutremur! Mâna de tină, din ţărâna pământului zidită fiind, palmă a dat Celui ce a zidit cerul şi pământul! Iar noi, ticăloşii şi vrednicii de jale, de ţărână şi muritori şi <Ş-2>cenuşă fiind, nici până la un cuvinţel unii altora nu suferim! Nemuritor<Ş0> <Ş-2>fiind, au nu S-a omorât pentru noi, ca pe noi vii să ne facă? Au nu S-a <Ş0>îngropat, ca pe noi împreună cu Dânsul să ne ridice? Din legăturile <Ş-2>vrăjmaşului au nu ne-a dezlegat pe noi, pe acela legându-l şi dându-ne<Ş0> nouă a călca deasupra lui? L-am chemat pe Dânsul cândva şi nu <Ş-2>ne-a auzit pe noi? Bătut-am şi nu ne-a deschis nouă? Iar de a şi zăbovit<Ş0> când-va, pentru ca să înmulţească plata noastră a zăbovit.
Dar pentru ce te-ai lepădat de lume, iubite, dacă încă odihnă lu-mească cauţi şi dacă în loc de goliciune, haină şi în loc de sete, bău-tură de vin cauţi? La război fiind chemat, fără de arme voieşti să te lupţi cu vrăjmaşii? În loc de priveghere, de somn eşti biruit şi în loc de plângere şi de tânguire, râs făcând. În loc de dragoste, urâciune către fratele având. La supunere ai venit şi tu împotrivă grăieşti. La moştenirea împărăţiei Lui te-a chemat şi tu cele pământeşti le cugeţi, în loc de smerita cugetare şi de blândeţe, cu trufie şi cu mândrie pur-tându-te. Deci, ce vei zice Lui în ziua aceea? Că m-am smerit pentru Tine, sau că am sărăcit şi am fost gol, şi am flămânzit, sau că am înse-tat, iubindu-Te pe Tine cu tot sufletul meu şi pe aproapele ca pe mi-ne însumi?
Să nu socoteşti că gândurile şi cuvintele tale nu sunt scrise; încă şi ştiinţa ta va fi ajutătoare. Că dacă vei minţi, ea te va vădi pe tine. Sau nu ştii că toată zidirea, cu frică şi cu mult cutremur va sta înaintea di-vanului Lui, mii de mii şi milioane de milioane de îngeri împrejurul Lui? Şi tu socoteşti că vei minţi şi vei zice cum că acestea toate le-am <Ş-2>răbdat pentru Tine? Caută ca nu cu mai multă pedeapsă să fii pedepsit<Ş0> pentru faptele tale cele rele şi pentru minciună. Deci, trezeşte-te din somnul tău şi vino întru tine; scutură-ţi gândurile tale şi vezi că s-a <Ş-2>plecat ziua. Pricepe încă şi aceasta, o, frate, că fraţii noştri cei ce erau<Ş0> ieri împreună cu noi şi grăiau cu noi, astăzi nu sunt împreună cu noi. S-au chemat către Domnul lor şi al nostru, ca să-şi arate fiecare ne-guţătoria sa.
Deci, cu deadinsul v-aţi învăţat lucrurile zilei de ieri şi ale celei de azi: Cum că ieri, ca o floare de dimineaţă a trecut, iar cea de azi, ca o umbră de seară. Cercetează încă şi câştigurile neguţătoriei tale, de <Ş-2>sporesc după Dumnezeu, căci ca un călător grăbit aşa trec zilele noas<Ş0>-tre. Deci, fericit este cel ce şi-a neguţătorit neguţătoria sa din zi în zi şi a adunat-o în viaţa veşnică!
Dar tu, ce te leneveşti, o, iubite, ce te trândăveşti? Şi ce te-ai îm-bătat cu trândăvia ca de vin? Pentru ce te întărâţi întru tine, că au doară locaş poţi să faci în veacul acesta? Că precum doi călători oa-recare pe cale vorbind între ei, fiecare dintre dânşii la a sa casă mer-gând şi apucându-i pe ei seara, au rămas amândoi în lăcaşul în care au ajuns şi, dimineaţă făcându-se, unul de altul s-au despărţit, însă ştie fiecare din ei ce are în casa sa, ori bogăţie, ori sărăcie, ori linişte, ori necaz, aşa suntem şi noi în veacul acesta. Căci cu sălaşul se asea-<Ş-2>mănă viaţa aceasta şi din ea ne despărţim, ducându-ne la locul nostru<Ş0>, ştiind ce avem înaintea noastră. Că fiecare ştie ce a trimis înainte la cer, adică: sau rugăciune cu lacrimi, sau priveghere, sau cântare de psalmi cu umilinţă, sau înfrânare cu smerită cugetare, sau lepădare de lucrurile cele pământeşti, sau dragoste nefăţarnică şi dorire a lui Hristos.
De ai trimis acestea înainte, îndrăzneşte, că la odihnă te duci, iar dacă nici una dintre acestea nu ai trimis înainte, pentru ce în sălaş întărâţi pe aproapele? Că dimineaţă ai să te desparţi de dânsul. Şi pentru ce te mândreşti, sau pentru ce te trufeşti? Pentru ce eşti în-tristat, nevoind a purta cu tine sălaşul acesta? Pentru ce te grijeşti de haină şi de îmbrăcăminte sau de hrană? Cel ce dă dobitoacelor hra-na lor, pe tine, cel ce Îl slăveşti pe El, au nu te va hrăni? Cel ce aş-tepţi moştenitor al împărăţiei Lui să te faci, de haină şi de îmbră- căminte te îngrijeşti? Cel ce lumii te-ai omorât pe tine, de cele pă-mânteşti te grijeşti? Pentru ce întărâţi pe Doctor, nevrând să te vindeci? În vremea vindecării tale, rănile le ascunzi şi pe Doctor Îl pri- hăneşti, căci El nu te-a vindecat pe tine? Vreme de pocăinţă s-a dat ţie şi de pocăinţă te leneveşti? Deci, pentru ce prihăneşti pe Puitorul de lege, că a adus asupră-ţi moartea, când tu defaimi şi eşti nebăgă-<Ş-2>tor de seamă? Au doară vei zice morţii: Lasă-mă să mă pocăiesc? Trez<Ş0>-veşte-te, iubite, trezveşte-te! Că va veni peste tine, ca un laţ, ceasul <Ş-2>acela şi atunci spăimântarea va cuprinde mintea ta, zicând: Cum, răs<Ş0>-pândindu-mă eu cu mintea, au trecut zilele mele şi cum în gânduri deşarte au trecut anii mei! 
Şi ce folos este în ceasul morţii a gândi acestea, când nu îţi va mai fi ţie voie în veacul acesta a te mai întoarce? Deci, pune-ţi mintea ta la cele zise. Între în urechile tale cele zise de Domnul, dacă crezi Lui, că a zis cum că şi pentru cuvânt deşert în ziua aceea vom da seamă (Matei 12, 36). Şi destul este cuvântul acesta de se trezveşte mintea noastră, iar cel ce pe cele scrise nu le pricepe, încă nici nu aude pe cele zise, unul ca acesta se aseamănă ciurului ce primeşte apa şi nu simte că prin el trece.
Deci, oare cine nu va plânge, şi cine nu se va mâhni, şi cine nu se va spăimânta, că Stăpânul lumii şi prin Sine şi prin robii Săi, proo-rocii şi apostolii, propovăduieşte şi strigă şi nu este cine să audă? Şi care sunt cele propovăduite de dânşii? Nunta este gata, zice, şi cele grase ale mele junghiate. Mirele, cu slavă şi cu mare cuviinţă stă în cămară şi primeşte cu bucurie pe cei ce intră; uşa deschisă este, sluji-torii se sârguiesc. Alergaţi degrabă, mai înainte de a se închide uşa, ca nu cumva să rămâneţi afară şi nu va fi cine să vă bage pe voi înă-untru. Nu este cel ce primeşte, nu este cel ce pune sârguinţă, ci trân-dăvirea şi grija veacului acestuia ca un lanţ a legat mintea noastră. Pe Dumnezeieştile Scripturi drept le scriem şi drept le citim, iar drept a <Ş-2>le auzi pe acestea nu voim, pentru că nu voim noi pe cele zise de dân<Ş0>-sele a le săvârşi.
Oare cine fără de merinde s-a dus cale depărtată, precum noi, lă-sând merindea noastră aici, nimic nu voim a purta la ducere? Fericit este care cu îndrăzneală s-a dus către Domnul, purtându-şi îndestu-lată merindea lui! Iată dar, şi cele zise fecioare dorm, şi robii se neguţătoresc aşteptând pe Stăpânul lor, cunoscând că a luat împă-răţia şi vine cu putere şi cu slavă multă să încununeze pe robii Săi, cei ce bine au neguţătorit cu argintul pe care l-au luat de la Dânsul şi să ucidă pe vrăjmaşii Săi, care nu L-au primit pe El să împărăţească peste ei. Şi în ce chip în miezul nopţii, de somn este ţinută firea ome-nească, fără de veste din cer se face huiet mare şi trăsnete înfricoşate şi fulgere înspăimântate cu cutremur, şi se sperie de năprasnă cei ce dorm şi îşi aduce aminte fiecare de lucrurile sale, ori bune, ori rele, iar cei ce cele rele le lucrează îşi bat piepturile lor, zicând pe pat că nu au unde să fugă, sau să se ascundă, sau să se pocăiască de cele ce au lucrat, că şi pământul se cutremură şi trăsnetele înfricoşează, şi fulgerele sperie, şi întuneric adânc îi ţine pe dânşii, aşa şi în ceasul acela, ca un fulger prea iute, de năprasnă va speria tot pământul (I Corinteni 15, 52). Că trâmbiţă cu frică va trâmbiţa din cer şi va ridica pe cei adormiţi şi va deştepta pe cei ce dorm din veac. Că cerurile acestea împreună cu puterile lor se vor clăti şi pământul tot, ca apa mării, se va cutremura de faţa slavei Lui. Că foc înfricoşat va alerga înaintea feţei Lui curăţindu-l de fărădelegile celor ce L-au pângărit pe El. Iadul îşi va deschide porţile sale cele veşnice, moartea se va surpa, iar ţărâna cea putrezită a firii omeneşti, auzind glasul trâm-biţei, va învia. Că minune ar fi putut vedea cineva cu adevărat, cum într-o clipeală de ochi, ca o mulţime de peşti care în mare se învâr-tesc, aşa mulţime nenumărată de oase ale firii omeneşti, fiecare <Ş-2>dintr-însele va înconjura căutându-şi încheieturile sale. Şi sculându-se<Ş0>, vor striga toţi şi vor zice: Slavă Celui ce ne-a adunat pe noi şi ne-a sculat pentru iubirea Sa de oameni!
Atunci drepţii se vor bucura şi cuvioşii se vor veseli. Pustnicii cei desăvârşiţi se vor mângâia de osteneala pustniciei lor, mucenicii se vor încununa, apostolii şi proorocii se vor preamări. Fericit va fi cel ce se va învrednici a vedea ceasul acela de bucurie, cum cu slavă se vor răpi în nori spre întâmpinarea Mirelui Celui fără de moarte, toţi cei ce L-au iubit pe El şi s-au sârguit a săvârşi toate voile Lui. Şi pre-cum şi-a mărit fiecare de aici aripa sa, aşa de înalt va şi zbura. Şi pre-cum de aici fiecare şi-a curăţit mintea sa, aşa va vedea şi slava Lui. Şi precum a dorit de Dânsul fiecare, aşa şi se va sătura de dragostea Lui. Şi se va minuna şi Adam cel dintâi în ceasul acela, văzând lucruri mari şi înfricoşate, cum din el şi din soţia sa, limbi nenumărate şi mulţimi de neamuri au ieşit. Şi foarte minunându-se, va preamări pe Ziditorul Dumnezeu, cum dintr-o fire şi dintr-o zidire făcută, şi în împărăţie şi în rai şi în iad, din ei s-a împărţit. Slavă Unuia, Înţeleptului Dumnezeu!
Iubiţilor, mi-am adus aminte de ceasul acela şi m-am cutremurat! Am gândit la acea înfricoşată judecată şi m-am spăimântat, şi la ve-selia cea din rai, şi suspinând, am plâns, până ce nu a mai rămas tărie în mine de a mai plânge, că în trândăvie şi în răspândire cu mintea mi-am trecut zilele mele şi în gânduri spurcate mi-am săvârşit anii mei. Cum s-au furat, nu am priceput, şi cum au trecut, nu am simţit. Zilele mele au lipsit şi fărădelegile mele s-au înmulţit. Vai mie, iubiţii mei, vai mie! Ce voi face ruşinii ceasului aceluia, când vor sta de faţă împrejur cunoscuţii mei, cei ce mă vedeau pe mine în chipul acesta al cucerniciei şi mă fericeau, iar dinăuntru eram plin de fărădelege şi de necurăţie şi am uitat pe Domnul, <MI>Cel ce cearcă inimile şi rărunchii<D>? (Psalmul 7, 9). Cu adevărat, acolo este ruşinea! Ticălos va fi dacă acolo cineva se va ruşina!
Iubitorule de oameni, Bunule, pe îndurările Tale Te jur pe Tine, să nu mă pui pe mine de-a stânga împreună cu iezii cei ce Te-au întă-râtat pe Tine, şi nici să-mi zici mie: Nu te ştiu pe tine; ci îmi dă mie, pentru milostivirea Ta, plângere neîncetată, umilinţă, smerenie ini-mii mele şi curăţeşte-o pe ea ca să se facă biserică darului Tău Celui Sfânt. Că deşi păcătos şi păgân sunt, dar de-a pururea în uşa Ta bat. Şi, deşi leneş sunt şi trândav, însă pe calea Ta călătoresc.
Fraţii mei iubiţi, rog iubirea voastră, sârguiţi-vă a bine plăcea lui Dumnezeu, până este vreme! Plângeţi înaintea Lui ziua şi noaptea în rugăciunea voastră şi în cântare de psalmi, ca să ne izbăvească pe noi <Ş-2>de plângerea cea nesfârşită şi de scrâşnirea dinţilor, şi de focul gheenei<Ş0>, şi de viermele cel neadormit, şi să ne bucure pe noi în împărăţia Sa, în viaţa cea veşnică, de unde a fugit durerea, scârba şi suspinul şi un-de nu mai este trebuinţă de lacrimi de pocăinţă, unde nu este frică şi cutremur, unde nu este stricăciune, unde nu este potrivnic şi vrăj-maşi, unde nu este întărâtare şi mânie, unde nu este urâciune şi vraj-bă, ci cu totul numai bucurie şi veselie şi masă plină de bucate du-hovniceşti, pe care a gătit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El. Fe- ricit va fi cel ce se va învrednici de dânsa şi ticălos cel ce se va lipsi de dânsa!
Rogu-mă vouă, iubiţilor, vărsaţi peste mine îndurările voastre şi, <Ş-2>căzând către Bunul şi Iubitorul de oameni Unul-Născut Fiul lui Dum<Ş0>-nezeu, rugaţi-vă pentru mine, ca să facă cu mine mila Sa şi să mă izbăvească de mulţimea fărădelegilor mele şi să mă sălăşluiască îm-prejurul lăcaşurilor voastre, în curţile binecuvântatului rai, ca să mă fac vecin al vostru, moştenitorii lui, fiindcă voi sunteţi fii iubiţi, iar eu ca un câine urât, ca să-mi aruncaţi sfărâmiturile meselor voastre şi să se împlinească la mine cea scrisă: <MI>Că şi câinii mănâncă din sfărâmi-turile cele ce cad de la masă <D>(Matei 15, 27). Aşa cu adevărat, iubiţilor, vărsaţi peste mine rugăciunile voastre, şi veniţi să ne sârguim pentru viaţa noastră, că toate ca umbra trec! Şi să urâm lumea şi cele din ea şi grija cea trupească, şi altă grijă să nu avem afară de a mântuirii noastre, după cum şi Domnul a zis: <MIŞ-2>Că ce va folosi omul de va dobândi toată lumea şi de sufletul său se va păgubi? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său<DŞ0>? (Matei 16, 26).
Neguţători duhovniceşti suntem, fraţilor, şi ne asemănăm neguţă-torilor lumeşti. Neguţătorul, în fiecare zi socoteşte câştigul şi paguba <Ş-2>şi, de s-a păgubit, se sârguieşte şi se grijeşte cum iarăşi să împlinească<Ş0>.
Aşa şi tu, iubite, în fiecare zi şi seară şi dimineaţă, cu deadinsul ia seama până când vei neguţători neguţătoria ta şi în fiecare seară, in-trând în inima ta, socoteşte şi zi în tine: Oare nu am întărâtat în ceva pe Dumnezeu? Oare nu am vorbit vreun cuvânt deşert? Oare nu am defăimat? Oare nu am întărâtat pe fratele meu? Oare am vorbit de <Ş-2>rău pe cineva? Oare gura mea nu a cântat, iar mintea mea în lume s-a<Ş0> gândit? Oare nu mi-a venit mie poftă trupească şi cu dulceaţă am primit-o? Oare nu m-am biruit cu grijile cele pământeşti? De te-ai păgubit cu acestea, sârguieşte-te de le câştigă pe dânsele. Suspină, plângi, ca să nu cazi iarăşi în acelea!
Dimineaţa, iarăşi cugetă şi zi: Oare cum a trecut noaptea aceasta? Oare am câştigat în ea neguţătoria mea? Oare a privegheat mintea mea împreună cu trupul? Oare au lăcrimat ochii mei? Oare nu m-am biruit de somn în plecarea genunchilor? Oare nu mi-au venit mie gânduri viclene şi cu dulceaţă le-am cugetat pe ele? Dacă te-ai biruit în acestea, sârguieşte a te vindeca şi pune-ţi străjer în inima ta, ca să nu mai pătimeşti aceleaşi. Dacă aşa te vei griji, vei păzi neguţă-toria ta şi aşa Domnului tău bine plăcut te vei face şi ţie de bună treabă. Şi ia aminte de tine, ca nu cumva la trândăvie să te dai, că <Ş-2>începutul pieirii este tirania trândăviei. Ci urmează albinei şi vezi taina<Ş0> ei cea minunată, cum din florile pământului cele risipite îşi adună <Ş-2>lucrarea sa. Deci, la această insectă mică ia aminte, că de se vor aduna<Ş0> toţi înţelepţii pământului şi filosofii lumii, nu vor putea să tâlcuiască înţelepciunea ei, cum din flori zideşte gropile şi îngroapă în ele pe fiii ei, şi înviindu-i pe dânşii, după acestea, pune în ei glas, ca un arhis-trateg. Iar ei, cu un suflet ascultă glasul ei şi zboară. Şi după ce vor zbura, lucrează şi umple acele gropi de bucatele dulceţii ei, întrucât tot priceputul, văzând ostenelile ei, slăveşte pe Ziditorul Dumnezeu, minunându-se că prin ce fel de insectă mică atâta înţelepciune dă!
<Ş-2>Deci, asemenea şi tu, iubitul meu, fă-te precum aceea, şi din Dum-<Ş0>nezeieştile Scripturi adună-ţi bogăţia ta şi comoară nejefuită şi o tri-mite înainte la cer. Că şi boierii pământului, când cineva din ei va voi a se duce într-o ţară îndepărtată, trimite înainte pe slugi, împreună cu bogăţia sa, ca după ce se va întoarce din călătorie, gata să se odihnească.
Aşa şi tu, iubite, trimite-ţi înainte bogăţia ta în cer, ca să fii primit în lăcaşurile Sfinţilor! Să nu te leneveşti în această vreme scurtă, ca să nu te căieşti în veci nesfârşiţi. Nu auzi pe Domnul nostru, zicând: <MI>În lumea aceasta scârbă veţi avea<D> (Ioan 16, 33), şi iarăşi:<MI> În răbdarea <Ş-2>voastră, câştigaţi-vă sufletele voastre<D> (Luca 21, 19)? Iar dacă tu, pentru a ta moliciune şi trândăvie, de necazul veacului acestuia dorind a fugi şi de răbdare, şi dulceaţă trupească doreşti, pentru ce jugul lui Hristos, cel bun şi uşor, pentru moliciunea ta îl grăieşti de rău, că aspru este şi greu şi neputând să te porţi pe tine te dai la pieire? Şi cine te va milui pe tine? Pe tine te ucizi. Cine se va îndura de tine? Că luând armele lui Hristos, <Ş-3>se cuvinea să baţi război cu vrăjmaşul, iar tu, în inima ta ai înfipt sabia!<Ş-2>

Dacă în viaţa aceasta te lauzi, în zadar este nădejdea ta şi deşartă aşteptarea ta. Ce se roagă gura ta lui Dumnezeu? Şi care sunt cele ce ceri de la Dânsul? Odihna veacului acestuia, au viaţa cea neîmbătrâ-<Ş-2>nitoare şi fără de moarte? Dacă pe acestea vremelnice şi nestătătoare<Ş0> le ceri, mai bun este decât tine furul şi curvarul, că aceia se roagă să se mântuiască şi pe tine te fericesc, când cu minciună în această bună <Ş-2>petrecere vieţuieşti. Că lumina urmând-o, întunericul l-ai iubit, şi împă-răţia cerurilor părăsind-o, pe cele pământeşti şi vremelnice le-ai dorit.<Ş0>
Înfricoşatu-te-ai, o, ticăloase, că Bunul Dumnezeu şi Iubitorul de oaemni leapădă osteneala ta? El spre aceasta puterea şi darul Său îţi dă ţie şi inima ta El o umileşte şi plata ţie El ţi-o dăruieşte. Toate de la Dânsul sunt şi tu te trufeşti. Plata lucrătorului o cere de la cei ce Îl lipsesc pe Dânsul şi plata lacrămilor tale nu o va plăti? O, să nu fie! Cel ce a zis: <MI>Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi se va deschide vouă<D> (Matei 7, 7), mincinos se face? Nicidecum! Du-te, ticălosule, cine ţi-a pizmuit ţie, cine ţi-a zavistuit ? Pârâşul şi urâtorul de bine? Sârguinţa aceluia aceasta este, ca nu cineva din oameni să se mântuiască. Deci, vino-ţi în fire şi nu-ţi urî sufletul tău. Deschide-ţi ochii minţii tale şi vezi pe cei împreună cu tine, cum se nevoiesc, cum se sârguiesc, şi candelele lor le ţin, şi gura lor laudă şi slujeşte pe Mirele Cel fără de moarte, şi ochii lor iau aminte la frumuseţea Lui, şi sufletul lor înfloreşte şi se bucură!
Ia aminte că S-a apropiat şi nu zăboveşte, că vine să veselească pe cei ce L-au aşteptat pe El! Fără de veste va fi glasul: <MI>Iată Mirele vine,<D> şi cei împreună cu tine vor merge cu bucurie, candelele lor avându-le strălucite şi haina luminată. Şi vor auzi glasul Lui, zicând: <MI>Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii<D> (Matei 25, 34). Şi făcându-se glasul, vei <Ş-2>zice lor: Fraţii mei, dăruiţi-mi mie puţin untdelemn, că iată mi se stinge<Ş0> candela mea. Şi vei auzi de la dânşii: Nu cumva să nu ne ajungă nouă şi ţie. Du-te către cei ce vând şi îţi cumpără! Şi te vei duce, căindu-te, şi nicăieri aflând să cumperi. Că tot pământul va tremura ca apa mării de slava Lui. Şi atunci, tânguindu-te, vei zice: Mă duc să bat, şi cine ştie, de îmi vor deschide mie. Şi întorcându-te, vei bate şi nimeni nu va fi cine să-ţi răspundă. Şi încă mai aşteptând, vei bate, şi îţi va răspunde ţie dinăuntru, zicând: <MI>Amin zic ţie, nu te ştiu pe tine cine eşti. Du-te de la Mine, lucrătorule al fărădelegii!<D> (Matei 25, 12).
Şi stând tu acolo, va veni în urechile tale glas de veselie şi de bucurie şi vei cunoaşte glasul fiecăruia dintre prietenii tăi, şi suspi-nând, vei zice: Vai mie, ticălosului, vai mie! Cum m-am lipsit de atâta slavă a fraţilor mei! În toată vremea vieţii mele împreună cu dânşii <Ş-2>am fost, şi acum cum m-am despărţit de dânşii? Cu dreptate am pătimit<Ş0>. Că aceia se înfrânau, iar eu nu băgam de seamă; aceia cântau, iar eu răspândindu-mă, tăceam; aceia se sârguiau la plecările genunchilor, iar eu dormeam; aceia se rugau, iar eu cu mintea mă răspândeam; <Ş-2>aceia se smereau pe sine, iar eu mă mândream; aceia cu totul se netreb<Ş0>-niceau pe sine, iar eu mă împodobeam. Pentru aceasta, aceia acum se veselesc, iar eu mă tânguiesc; aceia se bucură, iar eu plâng.
Deci, trezeşte-te, o, ticălosule, puţin, şi ia aminte la nemărginita Lui iubire de oameni şi nu te lenevi de mântuirea ta! Caută-L pe <Ş-2>Dânsul şi ţi se va face ţie grabnic spre mântuire, Cheamă-L pe Dânsul<Ş0> şi <Ş-2>te va apăra pe tine! Dă-I Lui, ca să iei însutit. Dacă hârtia cea neînsu-fleţită, prin slove strigând, datoriile cele ce sunt întru dânsa le păzeşte, cu cât mai vârtos Bunul Dumnezeu va da dar celor ce Îl caută pe El. Hârtia prin slove camătă creşte peste camătă, şi comoara Darului lui Dumnezeu înmulţeşte plata rugăciunilor şi a cererilor noastre<Ş0>.
Deci, să nu te trândăveşti, ca să nu te stăpânească pe tine grija lucrurilor celor pământeşti, nici în deznădăjduire să te arunci pe tine. Că Dumnezeu, pentru milostivirea Sa, te primeşte pe tine şi te apără pe tine, încă şi pe toţi cei ce din toată inima Îl caută pe El. Deci, apropie-te de Dânsul fără de sfială, cazi, suspină, plângi şi zi Lui: Doamne al meu, Mântuitorul meu, pentru ce m-ai lăsat? Fie-ţi milă <Ş-2>de mine, că Tu eşti singur Iubitor de oameni. Mântuieşte-mă pe mine<Ş0>, <Ş-2>păcătosul, că Tu eşti singur fără de păcat. Acoperă-mă pe mine despre<Ş0> tina cea împuţită a fărădelegilor mele, ca să nu mă înglodez în ea, în vecii vecilor. Izbăveşte-mă din gura vrăjmaşului, că iată ca un leu răc-neşte, vrând să mă înghită pe mine. Deşteaptă puterea Ta, şi vino ca <Ş-2>să mă mântuieşti pe mine. Fulgeră cu fulgerul Tău şi risipeşte puterea<Ş0> lui. Să se înspăimânteze şi să se întunece de la faţa Ta, că neputincios <Ş-2>este a sta înaintea Ta nici înaintea celor ce Te iubesc pe Tine, că vede<Ş0> semnul Darului Tău şi se sperie de Tine, şi ruşinându-se, se depăr-tează de la dânşii. Şi acum, Stăpâne, mântuieşte-mă, căci către Tine am scăpat!
Dacă aşa te vei ruga Lui şi Îl vei chema pe El din toată inima ta, ca un Părinte bun şi milostiv, îţi va trimite darul Său spre ajutorul tău şi toate voile tale le va împlini. Aşa, iubitul meu, apropie-te şi să nu te leneveşti, nici iarăşi să iei aminte la mine, trândavul, că destulă îmi este ruşinea feţei mele, mie, celui ce zic şi nu fac, celui ce sfătuiesc şi nu pricep. Ci fă-te următor părinţilor celor desăvârşiţi şi duhovniceşti şi canonului lor urmează! Nici peste măsură de cele prea înalte să te apuci, neputând a le săvârşi, nici de cele prea foarte uşoare, ca să se înmulţească plata ta.
Să nu îţi hrăneşti trupul tău, ca să nu te lupte pe tine, nici în dul-ceţile trupeşti să-l obişnuieşti pe el, ca să nu se facă greutate sufletu-lui tău, şi îl va trage pe el în cele mai de jos ale pământului. Că dacă te vei da pe tine spre a-i săvârşi poftele lui, va părăsi căile cele drep-te şi peste prăpăstii va umbla şi tot gândul spurcat cu lesnire îl va primi, şi întreg înţelept nu va mai fi. Şi dacă iarăşi, peste măsură îl vei chinui pe el, şi aşa sufletului se face greutate, fiindcă de mâhniciune se stăpâneşte şi de trândăvie se biruieşte. Se face încă şi mânios şi leneş spre slavoslovie şi spre rugăciune şi spre ascultarea cea bună. Deci, cu măsură bună şi cu cumpănă chiverniseşte-te pe tine!
Spune-mi mie, au niciodată nu te-ai făcut văzător de alergare de cai? Sau iarăşi, vreo corabie în noian au nu ai văzut? Că pe cai, dacă îi aleargă cineva peste măsură, cu totul se obosesc, şi iarăşi, dacă fără de măsură îi vor îngrăşa, şi pe vizitiu îl trântesc. Asemenea şi corabia, dacă se încarcă mai mult decât îi este măsura ei, de valuri se acoperă şi se cufundă şi se îneacă, iar dacă înoată fără de povară, de vânturi degrab se răstoarnă.
Asemenea şi sufletul şi trupul, dacă mai presus de măsură se vor îngreuia, în cele mai sus zise vor cădea. Pentru aceasta bine este a <Ş-2>începe şi a săvârşi şi lui Dumnezeu bine a-I plăcea, şi ţie însuţi şi veci<Ş0>-nului tău de bună treabă a te face.
Turma cea binecuvântată a lui Hristos şi luminătorii lumii şi sarea pământului voi sunteţi, pustnicii cei desăvârşiţi, care îngereasca pe-trecere pe pământ aţi iubit. Nevoinţa voastră este vremelnică, iar răsplătirea şi lauda veşnică. Osteneala voastră este scurtă, iar odihna şi săvârşirea neîmbătrânită. Şi pe cât de cu osârdie voi vă nevoiţi, <Ş-2>fapta bună isprăvind-o, pe atât vrăjmaşul vostru spre mânie se aprinde,<Ş0> multe feluri de curse împotriva voastră întinzând. Deci, luaţi aminte la uneltirile lui, că fără de nevoinţă nimeni nu se încununează. Însă nici darul lui Dumnezeu nu va părăsi pe cel ce cu osârdie bate război şi se nevoieşte. Iar dacă cineva, moleşindu-se, s-ar lenevi a deschide gura sa şi a chema darul spre ajutor, pe sine să se prihănească şi nu pe dânsul că nu s-a ajutat de el. Că precum oarecine, având mâinile sănătoase, când îi stă înainte îndestulare de bucate, se leneveşte să le întindă pe dânsele şi să le umple de bunătăţile ce îi sunt puse înainte, aşa şi monahul cel ce are cercarea darului şi se leneveşte a-l chema pe el şi a se umple de bucatele dulceţii lui.
Se aseamănă monahul ostaşului ce merge la război şi îşi îngrădeş-te trupul său de pretutindenea cu toată întrarmarea şi se trezveşte şi se nevoieşte până la biruinţă, ca nu pe neaşteptate să vină asupra lui război şi, neapărat aflându-se, să fie prins de dânsul. Asemenea şi monahul, dacă moleşindu-se, pe sine se va trândăvi, cu lesnire se prinde de vrăjmaşul. Că aruncă în el gânduri întinate pe care le pri-meşte cu dulceaţă, zic adică, pe cele ale înaltei cugetări şi ale slavei deşarte şi zavistie şi grăire de rău, lăcomie de pântece şi somn fără de saţiu, şi pe lângă acestea, în deznădăjduire îl aduce pe acesta şi în tăgăduirea răutăţilor. Iar dacă se va trezvi totdeauna, trage darul lui Dumnezeu spre ajutor, se sprijineşte de dânsul cum îi va plăcea lui şi se face în sine şi lăudat şi lăudător. Că precum cineva, privindu-se în oglindă, însuşi cel ce priveşte este şi cel ce se priveşte, asemenea şi darul, oriunde ar afla odihnă şi se va sălăşlui în om, şi îl slăveşte pe el şi se slăveşte de dânsul. Iar fără ajutorul cel de la dânsul nu poate inima sa îndestulată a fi, nici de umilinţă a se umple ca să se mărturi-sească după cuviinţă Stăpânului, ci săracă şi lipsită de bunătăţi este şi locuiesc în ea gândurile cele urâte şi întinate, ca şi corbul de noapte în loc nelocuit.
Deci, omului i se cade a-l chema pe dânsul ca venind, să-i lumine-ze mintea lui şi curăţindu-se pe sine, locuitor în sine şi ajutător să-l câştige pe dânsul şi prin el să isprăvească toată fapta bună. Şi, lumi-nându-se de dânsul, să poată înţelege podoaba cea în multe feluri şi frumuseţea veacului ce va să fie, şi i se face lui zid şi întărire şi îl pă-zeşte pe el despre veacul acesta spre viaţa veacului ce va să fie.
Deci, pleacă-ţi urechea ta şi mă voi face ţie sfătuitor, iubite, dacă pofteşti viaţa cea veşnică şi fericirea Domnului tău. Spune-mi mie, <Ş-2>pentru ce îţi speli faţa ta cu apă? Au ca să placi aproapelui tău? Deci<Ş0>, precum se vede, nu ai scuipat patimile trupului tău, ci de dânsele eşti robit. Însă de voieşti a-ţi spăla faţa ta, spală-o cu lacrimi şi înălbeş- te-o cu plângere, ca să strălucească cu slavă înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri. Că faţa spălată cu lacrimi, podoabă neveştejită este. Dar poate vei zice mie că te ruşinezi de întinăciunea feţei. Să ştii că <Ş-2>întinăciunea picioarelor şi a feţii tale, cu inimă curată, mai mult decât<Ş0> soarele străluceşte înaintea lui Dumnezeu şi a sfintelor puteri. Dar pentru ce încă şi râzi cu nebăgare de seamă şi, a plânge fiindu-ţi po-runcit, tu te-ai biruit de râs? Şi de unde este aceasta, de vreme ce fe-ricirea Lui nu o ai poftit, nici muncile Lui nu te înfricoşează pe tine? Cel ispitit, poate să sfătuiască pe cei neispitiţi, şi neguţătorul cel ce a căzut între tâlhari, călătorilor adevărul le arată. Deci fiindcă din parte m-am ispitit, spun priceperii tale că despre a mea moliciune la puţină vreme m-am păzit, şi iarăşi trândăvia întru aceeaşi m-a aşezat. Pentru aceea vă sfătuiesc pe voi, turmă iubită a lui Dumnezeu, ca nu pentru patimile trupului şi pentru dulceaţa vieţii, de slava lui Dumnezeu să te lipseşti şi de veselia cea nestricată şi de bucuria cămării de Mire să te înstrăinezi. Că ştiţi: osteneala pustniciei ca somnul tre-ce, iar odihna răsplătirii fără de sfârşit şi nepovestită este.
Ia aminte de tine, să nu te afli din amândouă părţile căzând şi pentru amândouă să te munceşti, ci sârguieşte-te ca fapta cea bună <Ş-2>desăvârşit a o câştiga, care este împodobită cu toate acelea care iubeş<Ş0>te Dumnezeu! Că dacă o vei câştiga pe aceasta, nici pe Dumnezeu nu Îl vei întărâta niciodată, nici aproapelui tău rău nu îi vei face. Şi se cheamă aceasta cu un fel de nume faptă bună, care are în sine fru-museţea şi toată podoaba faptelor bune. Că precum coroana împă-rătească, fără de pietre scumpe şi fără de mărgăritare de mult preţ nu se poate face, aşa şi fapta bună cea de un fel, fără de frumuseţea faptelor bune celor de multe feluri nu se alcătuieşte. Şi precum la aceea de va lipsi vreo piatră sau vreun mărgăritar, pe capul împă-ratului a străluci nu poate, aşa şi acestei fapte bune de un chip, de îi va lipsi vreo podoabă din celelalte fapte bune, nu se numeşte faptă bună desăvârşită.
Se aseamănă încă bucatelor celor de mult preţ, care sunt drese cu toate mirodeniile cele alese, şi lipsite de sare. Deci, precum bucatele acelea scumpe, fără de sare, a fi mâncate nu se pot, aşa şi însăşi fapta bună cea de un chip, cu toată podoaba fiind împodobită a bunătă-ţilor celor de multe feluri, de va fi lipsită de dragostea lui Hristos şi a aproapelui, cu totul este urâtă.
Asemenea iarăşi este trupului celui desăvârşit şi frumos al Alfa Vitei celei săvârşite şi împodobite cu slovele sale şi, de va lipsi una din slovele ei, toate de nimic se fac. Aşa şi aceasta, de îi va lipsi una din celelalte bunătăţi, toată netrebnică se află.
Iarăşi, se aseamănă cu vulturul cel mare şi înalt zburător, care, văzând mâncare în vreun laţ, cu iuţime se coboară la dânsa, şi vrând să răpească vânatul, de marginea unghiei s-a prins, şi prin acea păr-ticică mică a trupului lui, toată puterea lui se leagă. Şi tot trupul lui îl are cu părere liber şi afară de cursă, iar puterea lui toată de dânsul este legată. În acelaşi chip cu adevărat şi această faptă bună, dacă se va lega cu vreunul din lucrurile cele pământeşti, se omoară şi <Ş-2>se pră-pădeşte şi nu poate la înălţime a se ridica, fiind pironită de vreun<Ş0> lucru pământesc.
Cel ce nu are lacrimi, să vie şi să plângă, şi cel ce este lipsit de umilinţă, trecând suspine. O, cum la cer înălţându-se fapta bună şi la <Ş-2>porţile împărăţiei ajungând, nu a putut să intre! Adică, ce zic, iubiţilor?<Ş0> A isprăvit oarecine această faptă bună cu milioane de osteneli şi a împodobit-o ca pe o coroană de împărat şi, legându-se cu lucruri pă-mânteşti, a pierit şi afară de împărăţia cea cerească s-a aşezat.
Deci, cercetează-te pe tine, ca să nu te afunzi în vreuna din aceste fapte şi dându-te pe tine vrăjmaşului, să risipeşti fapta bună cea atât de minunată, pe care ai câştigat-o cu atâtea osteneli! Şi să nu o opreşti pe dânsa a se sui la cer şi să nu o pui ruşinată înaintea cămă-rii de Mire, ci dă-i ei îndrăzneală, cu glas înalt să intre, veselindu-se şi plăţile cerându-şi. Deci, trezveşte-te, iubite, şi pornindu-te pe tine, rupe părul cel prost, ca să nu te faci de râs, precum tarele acela (adi-că Samson) care, cu o falcă, într-o clipeală de ochi, o mie a ucis, şi pe sine slobozindu-se, pe vrăjmaşi i-a omorât şi biruinţa lui Dumnezeu a adus-o şi rugăciunea lui a prefăcut falca în izvor. Unele ca acestea şi atât de mari lucruri săvârşind, prin lipsirea perilor, fiindcă vrăjma-şilor pe sine prin nebunie s-a dat, tăria cea înfricoşată şi foarte minu-<Ş-2>nată cu totul o a legat.  Deci şi tu, ia aminte, să nu legi pe o faptă bună<Ş0> ca aceasta în vreo lucrare pământească, ci de toate cele ce o vatămă slobozeşte-o pe ea şi la cer înainte trimite-o.
Precum se coboară în adânc cineva spre a afla mărgăritar de mult preţ şi prea vestit şi, după ce pe acesta îl află, se ridică la suprafaţa apelor, gol de haine pornindu-se spre pământ, dar cu multă bogăţie, deci, asemenea şi tu, goleşte-te pe tine de toate întinăciunile lumeşti şi îmbracă această faptă bună, împodobit făcându-te de dânsa, şi <Ş-2>trezeşte-te ziua şi noaptea ca să nu te dezgoleşti de ea. Că sufletul cel<Ş0> ce a câştigat-o, de nici un rău nu poate să se răstoarne, nici de <Ş-2>foame sau de goliciune, sau de trândăvie, sau de boală, sau de sărăcie<Ş0>, sau de prigoană, sau de altă oarecare ispită diavolească. Că de se va trezvi <Ş-2>prin unele ca acestea, mai mult creşte şi se încununează, de-a pururea<Ş0> după Dumnezeu sporind şi strălucindu-se. Şi nici moartea nu poate să-i facă lui rău, ci, după ce iese din trup, îngerii în ceruri bucurân-du-se, pe dânsul îl primesc şi îl aduc pe el către Tatăl luminilor.
Că scârba, răbdare lucrează, iar sărăcia şi necâştigarea, pământ este al lucrării ei. Că din ele rodesc rodurile dreptăţii. Însă nici boala nu poate pe dânsa a o nedreptăţi, că din ea se îmbracă cu putere şi laudă pe Dumnezeu. Asemenea nici ispitele nu pot pe dânsa a o împuţina că din ele câştigă laudă şi slavă în viaţa veşnică. Prigoana a o înfricoşa pe ea nu poate, din ea îşi împleteşte cunună desăvârşită şi frumoasă, şi Dumnezeului Slavei cu bucurie o aduce. Ci nici goliciu-nea nu poate a o înfăşura cu necinste, fiindcă din ea îşi ţese haina slavei. Foamea, asemenea nu poate în împuţinare de suflet pe dânsa să o aşeze, că din ea masă se pregăteşte ei în împărăţia cerurilor. Ci nici setea nu poate să o înfăşoare cu lenevirea, că din ea i se pregă-teşte veselia raiului. Nici sărăcia nu poate să o amăgească pe ea spre <Ş-2>bogăţie, că printr-însa moşteneşte fericirea Domnului. Iar privegherea<Ş0> şi plânsul, cunună a săvârşirii ei sunt. Smerita cugetare şi blândeţea, te-melii ale zidirii ei sunt, şi moartea nu poate pe dânsa să o omoare. Încă nici mormântul nu poate să o închidă şi să o ţină pe ea, nici chiar cerurile nu pot să-şi închidă porţile dinaintea ei, ci, văzând-o pe ea, cu bucurie se deschid.
Milioane de milioane şi mii de mii de Îngeri şi de Arhangheli, de <Ş-2>Scaune şi de Domnii, de Începătorii şi de Stăpânii nu pot să o oprească<Ş0> pe ea, ci cu bucuria firii lor o primesc pe ea şi, pe mâinile lor ridi-când-o, înaintea scaunului slavei o aduc pe ea. Se bucură de dânsa Tatăl şi Fiul împreună cu Sfântul Duh. Şi se bucură de dânsa Tatăl, <Ş-2>că pe Dânsul L-a iubit şi afară de Dânsul pe altul nu a iubit. Se bucură<Ş0> de dânsa Unul-Născut Fiul Său, că pe Dânsul L-a dorit şi afară de El pe nimeni nu a câştigat. Se bucură de dânsa Sfântul Duh că s-a făcut întru Dânsul locaş sfânt şi S-a sălăşluit în ea. Se bucură de dânsa ce-rurile cu puterile lor şi ca un suflet cad şi slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, văzând-o pe dânsa cu faptă bună îngerească împo-dobită, cu toată podoaba dreptăţii. Se bucură de dânsa raiul, căci soartă i-a căzut lui ea spre moştenire. Slavă şi mare cuviinţă Unuia <Ş-2>Bunului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu, Cel ce ne dă nouă împă<Ş0>-răţia Sa, prin darul Său!
Vindecă-mă, Doamne, şi mă voi vindeca, Cel Unul înţelept şi milostiv! Rog bunătatea Ta, vindecă rănile sufletului meu şi luminea-ză ochii minţii mele şi, de vreme ce s-a împuţit mintea mea, sarea <Ş-2>darului Tău îndulcească-o pe dânsa! Şi ce voi zice Ţie? O, mai înainte<Ş0> Cunoscătorule, Cel ce cerci inimile şi rărunchii, Tu singur ştii cum însetează sufletul meu ca un pământ fără de apă şi Te doreşte pe Tine inima mea, că pe cel ce Te iubeşte pe Tine, de-a pururea darul Tău îl satură. Şi precum totdeauna m-ai auzit pe mine, şi acum să nu treci cu vederea rugăciunea mea, căci ca o robită este mintea mea, pe Tine singur, Mântuitorul adevărului, căutându-Te. Deci, trimite darul Tău, ca venind, să-mi sature foamea mea şi să-mi adape setea mea! Că de Tine, Lumina adevărului, şi Dătătorul mântuirii, doresc şi însetoşez. Deci, dă-mi mie cererile mele şi revarsă în inima mea o picătură a dragostei Tale, ca să se aprindă ca o văpaie în inima mea, şi să mistuiască cu totul mărăcinii şi spinii ei, adică gândurile cele re-le. Deci, dă-mi destul şi peste măsură, ca un Dumnezeu, şi înmulţeş-te ca un Fiu Bun al Bunului Părinte.
Deşi eu m-am lepădat şi mă lepăd, ca cel ce sunt de ţărână şi fiu al celui de ţărână, ci, Cel ce ai umplut vedrele de binecuvântarea Ta, umple setea mea din darul Tău! Şi Cel ce ai săturat cele cinci mii din cele cinci pâini, satură-mi foamea mea din binecuvântarea cea nemă-surată a bunătăţii Tale! Iubitorule de oameni, Bunule, dacă peste buruieni şi peste flori şi peste tot felul de verdeţuri ale pământului se varsă cu îndestulare darul Tău în vremea aceasta, cu cât mai vârtos se vor dărui cererile robului Tău, cel ce se roagă Ţie! Că iată, şi văz-duhul se luminează, şi păsările îşi schimbă glasurile lor din slava cea multă a înţelepciunii Tale. Iată încă şi tot pământul se îmbracă cu haină de flori împiestrite, care se ţes fără de mâini omeneşti. Se bucură şi prăznuiesc două praznice: Unul pentru Adam, fiul său cel întâi născut, că a înviat, iar altul pentru Stăpânul său, că S-a pogorât şi a umblat pe dânsul.
Iată şi marea se înmulţeşte din darul Tău şi îmbogăţeşte pe cei ce înoată în ea. Darul Tău îmi dă mie îndrăzneală de a grăi către Tine, şi dorirea ce o am către Tine mă sileşte pe mine. Iar dacă şarpele, în-cepătorul răutăţii, cel din început ucigaş de om, în vremea aceasta, apropiindu-se, îşi deschide gura sa, cu cât mai vârtos vei deschide gu-ra robului Tău, cel ce Te doreşte pe Tine, spre slava şi lauda darului Tău!
Iubitorule de oameni, Bunule, Cel ce ai primit cei doi bănişori, şi ai lăudat voirea văduvei, primeşte rugăciunea mea, a robului Tău, şi creşte rugăciunea mea şi îmi dăruieşte cererile mele, ca să mă fac lă-caş sfânt al darului Tău, şi să locuiască în mine, şi el să mă înveţe pe mine cum să-i plac lui, şi ca să răsune în alăuta mea viersuri de umi-linţă şi de veselie şi să strângă mintea mea ca un frâu, ca nu, <Ş2>rătăcin-du-mă, să greşesc Ţie şi lepădat să fiu din lumina aceea! Auzi-<Ş0>mă pe mine, Doamne, auzi-mă, şi îmi dă mie ca să mă închid în împără-ţia Ta! Să mă adun cel rătăcit şi să mă curăţesc cel necurat, şi să mă înţelepţesc cel fără de minte, şi să mă fac de bună treabă cel netrebnic!
Turma cea aleasă a pustnicilor Tăi şi a tuturor sfinţilor care bine Ţi-au plăcut Ţie, cei ce în rai se bucură, ei solesc pentru noi şi Te <Ş-2>roagă pe Tine, Unule, Iubitorule de oameni, şi Tu vei auzi rugăciunea<Ş0> lor şi mă vei mântui pe mine cu rugăciunile lor. Iar eu, printr-înşii, slavă Îţi voi aduce Ţie, că rugăciunile lor le-ai auzit şi Te-ai milostivit spre mine şi nu ai trecut cu vederea cererea lor care s-a făcut pentru mântuirea mea. Că Tu, Doamne, prin proorocul Tău, ai zis: <MI>Deschi-de gura ta şi o voi umple pe ea<D>. Deci, iată, s-a deschis împreună cu inima gura robului Tău, umple-o pe ea de darul Tău, ca totdeauna să Te binecuvinteze pe Tine, Hristoase, Mântuitorul nostru! 
Plouă în inima mea, Iubitorule de oameni, Bunule, roua darului Tău, că precum pământul cel semănat nu poate să hrănească semin-<Ş-2>ţele lui fără de cercetarea bunătăţii Tale, aşa nici inima mea nu poate<Ş0> a grăi cele bineplăcute Ţie fără de darul Tău şi a rodi rod al dreptăţii. Deci, iată că ploaia hrăneşte seminţele şi pomii se încununează cu flori pestriţe şi roua darului Tău să lumineze mintea mea şi să o îm-podobească pe ea cu florile umilinţei şi ale smeritei cugetări, ale dra-gostei şi ale răbdării! Şi ce zic? Că iată, rugăciunea mea este nepu- tincioasă şi fărădelegile mele sunt mari şi tari, păcatele mele mă ne-căjesc pe mine şi neputinţele mele mă silesc pe mine, biruiască-le pe ele darul Tău, Doamne!
Cel ce ai deschis ochii orbului, deschide ochii minţii mele, ca totdeauna să privesc la frumuseţea Ta! Cel ce ai deschis gura dobito-cului, deschide-mi gura mea spre slava şi lauda darului Tău! Cel ce ai pus mării hotar cu cuvântul poruncii Tale, pune hotar şi inimii mele, prin darul Tău, ca să nu se abată în dreapta sau în stânga de la fru-museţea Ta! Cel ce ai dat apă în pustie poporului celui neascultător şi împotrivă grăitor, dă-mi mie umilinţă şi ochilor mei lacrimi, ca să plâng ziua şi noaptea zilele vieţii mele, cu smerită cugetare şi cu dra-goste şi cu inimă curată! Să se apropie rugăciunea mea către Tine, Doamne, şi să-mi dăruieşti mie din sămânţa cea sfântă a Ta, ca să-Ţi aduc Ţie mănunchi plin de umilinţă şi de mărturisire şi să zic: Slavă Celui ce mi-a dat ca Lui să-I aduc şi să mă închin Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în veci. Amin.

<Ş-2>Deci, să ne trezvim, mă rog, în această vreme scurtă, şi să ne nevo<Ş0>im în ceasul acesta al unsprezecelea, că seara s-a apropiat şi Dătătorul de plată cu slavă vine să dea fiecăruia după lucrurile lui! Luaţi amin-te, ca nu cineva din voi să se lenevească după ce a isprăvit vreo faptă bună şi să piardă darea de plată cea nemăsurată a Mântuitorului!
Că se aseamănă monahul unei ţarine semănate, care cu ploi şi cu rouă de multe feluri şi de roade aducătoare crescând, rodeşte rod de <Ş-2>veselie, şi după ce a ajuns la vremea rodului, în mai multă grijă aruncă<Ş0> pe<Ş-2> lucrătorul de pământ, nu cumva grindina, sau dobitoacele cele săl<Ş0>-batice să o strice pe aceasta. Iar după ce întru sine îşi va dobândi răsplătirile, strângând roadele holdelor în jitniţă, se bucură şi se ve-seleşte, mulţumind Domnului. Asemenea şi monahul, câtă vreme este în trupul acesta, dator este a se griji de viaţa cea veşnică, oste-nindu-se în pustnicie până la ziua cea mai de pe urmă, ca nu, lene-vindu-se, fără de folos să alerge, ci după ce va săvârşi alergătura, rodurile ostenelilor, ca lucrătorul de pământ, în cer să le ducă, bucu-rie şi veselie îngerilor făcându-se.
Deci, nimenea să nu se trândăvească sau să se sperie de ispite, ci cel tare să sprijinească pe cei neputincioşi; cel osârdnic să mângâie <Ş-2>pe cel mic la suflet şi cel treaz să deştepte pe cel ce se biruieşte de somn<Ş0>. Cel statornic să dojenească pe cel nestatornic; cel înfrânat să certe pe cel nebăgător de seamă şi fără de rânduială, şi aşa, unii cu alţii îm-preună ostenindu-ne, cu un cuget, şi biruind pe împotrivă-luptătorul nostru vrăjmaş, îl vom ruşina, şi pe Dumnezeul nostru Îl vom slăvi şi pe Sfinţii Îngeri îi vom veseli şi pe cei ce ne vor vedea pe noi şi vor auzi de noi, întru Hristos Mântuitorul nostru, foarte mult îi vom zidi.
Că precum este tabăra sfinţilor îngeri, aşa şi mulţimea monahilor, <Ş-2>celor ce totdeauna împreună au mintea lor către Dumnezeu. Şi, precum<Ş0> fagurul de miere este în gură, aşa răspunsul cel cu dragoste al fratelui către aproapele; precum apa cea rece în vreme de arşiţă este celui însetat, aşa cuvântul cel de mângâiere în vreme de necaz este fra-telui. Şi precum, când dă cineva mâna celui căzut şi îl ridică pe el, aşa cuvântul cel de sfătuire şi al adevărului ridică sufletul cel trândav şi leneş. Şi precum sămânţa cea bună şi bine înverzită este în pământ gras, aşa cugetele cele bune în sufletul monahului. Şi precum legă-tura cea tare în zid, aşa îndelunga răbdare în inima monahului, în vremea cântării lui de psalmi. Şi precum sarcina de sare bărbatului celui neputincios, aşa somnul monahului sau grija lumii. Precum mă-răcinii şi spinii între sămânţa cea bună, aşa gândurile cele spurcate în sufletul monahului. Precum cangrena tăindu-se, şi sfârşit tămăduirii nu mai primeşte, aşa şi pomenirea de rău în sufletul monahului. Pre-cum caria strică lemnul, aşa vrajba pe inima monahului. Precum mo-lia strică hainele, aşa grăirea de rău întină sufletul monahului. Pre- cum pomul cel înalt şi frumos şi care roadă nu are, aşa şi <Ş-2>monahul cel mândru şi trufaş. Precum rodul ce este frumos pe dinafară, iar înăuntru putred, aşa şi monahul zavistnic şi pizmătăreţ. Precum cineva, aruncând piatră în izvor limpede, îl tulbură pe dânsul, aşa răspunsul cel cu mânie al monahului tulbură mintea aproapelui. Precum dacă cineva, dezrădă-cinând, ar muta pomul cel rodit, îi strică rodul lui şi îi veştejeşte frunza, aşa monahul care îşi lasă locul său şi în alt loc se mută. Precum zidirea ce nu are temelie pe piatră, aşa şi monahul cel ce nu are în necazuri răb-dare. Precum cineva, stând înainte şi vorbind cu împăratul, chemându-l pe el vreun împreună cu dânsul rob, lasă minunata şi prea slăvita vorbire cu împăratul, şi cu cel împreună rob grăieşte, aşa şi monahul care grăieşte în vremea cântării de psalmi.
Deci, să înţelegem, iubiţilor, cui stăm înainte, că precum îngerii cu mult cutremur stând înainte, săvârşesc cântare Ziditorului, aşa şi noi datori suntem în vremea cântării de psalmi, cu nevoinţă să stăm <Ş-2>înainte. Nu numai trupurile noastre să stea înainte, iar mintea noastră<Ş0> să se nălucească, ci să ne adunăm gândurile noastre, ca să avem laudă <Ş-2>înaintea Dumnezeului nostru şi să răbdăm ispitele vrăjmaşului nostru<Ş0> ca să ne slăvim. Că lauda monahului este răbdarea în necazuri. Lauda monahului este necâştigarea şi smerita cugetare şi simplitatea, care îl slăveşte pe el înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor. Lauda monahului este liniştea şi privegherea cu umilinţă şi cu lacrimi. Lauda monahu-<Ş-2>lui este a iubi pe Dumnezeu din toată inima şi pe aproapele ca pe sine<Ş0>. Lauda monahului este înfrânarea de mâncări împreună cu limba şi când se unesc cuvintele cu lucrurile lui. Lauda monahului este când rabdă într-un loc şi nu se poartă aici şi acolo ca o frunză de vânt.

Vai mie, iubiţii mei, că m-am făcut ca foalele fierarului, care se umple şi se deşartă şi din vânt nimic nu câştigă, povestind faptele bune ale turmei lui Hristos, şi nici un folos mie însumi nu cunosc! Slavă măririi Lui şi bunătăţii!
Fraţilor,  dacă cineva din voi se va fi prins mai înainte în întinate şi urâte gânduri, să nu cumva, lenevindu-se, să se dea pe sine deznă-dăjduirii, ci să aibă inima sa înaintea lui Dumnezeu şi suspinând, cu lacrimi să zică: Scoală-Te, Doamne, şi ia aminte la judecata mea, Dumnezeul meu şi Domnul meu, la izbânda mea. Judecă-mă după dreptatea Ta, Doamne, lucrul mâinilor Tale sunt eu. Pentru ce m-ai lăsat pe mine şi m-ai trecut cu vederea, şi pentru ce Îţi întorci faţa Ta de la mine şi uiţi smerenia mea? Că a gonit vrăjmaşul sufletul meu, smerit-a în pământ viaţa mea. Înfiptu-m-am în tina adâncului şi nu este stare. Sprijinească-mă pe mine mâna Ta, ca să nu pier.
Dacă aşa vei răbda şi Îl vei chema pe El, îndată Iubitorul de oa-meni va trimite darul Său în inima ta şi te va mângâia pe tine de răz-boiul cel dureros şi plin de osteneală.
Deci, să nu ne lenevim, să nu ne trândăvim având un Stăpân mi-lostiv ca Acesta, că în câtă vreme suntem aici, şi I se face milă de noi şi ne mântuieşte şi fărădelegile noastre le lasă. Cine nu se va minuna, că prin lacrimile unui mic ceas, ca şi în al unsprezecelea ceas, nenu-mărate greşeli ne iartă, asemenea şi nenumărate răni ale noastre le <Ş-2>vindecă? Şi Cel ce vindecă iarăşi, plata lacrimilor o dă. Că acesta este obiceiul darului Lui: După ce tămăduieşte, plată din destul dăruieşte<Ş0>.
Să ne sârguim a ne tămădui, fraţilor, că aici miluieşte şi se îndură cu darul Său, iar acolo, nicidecum, ci dreaptă judecată şi izbândire şi răsplătire va fi pentru cele lucrate. Acolo Avraam cel îndurat, neîn-durat şi nemilostiv s-a arătat bogatului, şi cel ce s-a rugat pentru so-domiteni, acolo pentru un păcătos nu se ruga ca să fie miluit.
Să nu se lege mintea noastră cu lucrurile cele pământeşti, ci să ne sârguim a ne face următori ai Sfinţilor Părinţi! Să nu ne lipsim de pe-trecerea lor, ca să nu fim lipsiţi de slava lor, ci să ne sârguim ca îm-preună cu cei desăvârşiţi să ne încununăm. Iar de nu cu cei desăvâr- şiţi, apoi măcar cu cei mai de pe urmă să fim lăudaţi.

Fericit este care s-a nevoit împreună cu cei desăvârşiţi a se încu-nuna, iar ticălos este cel ce nici împreună cu cei mai de pe urmă nu a fost lăudat. Fericit este cel ce s-a învrednicit cununii şi moştenirii <Ş-2>Sfinţilor şi glasului ce zice: <MI>Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moş<Ş0>-teniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii<D> (Matei 25, 34).
<Ş-2>Deci, noi ce răspuns vom avea dacă ne vom lenevi, fraţilor? Mirea<Ş0>-nul poate va avea, ca unul ce este amestecat cu lumea, iar noi ce vom zice? Frică îmi este nu cumva cei ce ne laudă pe noi aici, acolo să ne batjocorească pe noi. Să nu ni se îndulcească nouă trândăvirea şi grija lumii, ca să nu ni se amărască nouă focul cel veşnic şi viermele cel neadormit.
Să ne deşteptăm puţin şi să plângem, ca să ne izbăvim de focul cel veşnic. Au nu credeţi cuvântului Mântuitorului, că fără de <Ş-2>veste, ca un fur, va fi venirea Lui? Să ne înfricoşăm ca nu, de năprasnă<Ş0>, nepre-gătiţi să ne apuce şi ne vom osândi pe noi înşine pentru lenevirea noastră, nimic folosind. Credeţi-mi mie, iubiţilor, că ceasul cel mai de pe urmă este! Deci, vedeţi să nu se împlinească cu noi cuvântul pro-orocului: <MI>Vai celor ce poftesc ziua Domnului <D>(Amos 5, 18). Şi luaţi aminte la voi să nu ne aflăm ca robul acela, pe care, venind domnul, l-a aflat desfătându-se şi împreună cu cei necredincioşi aşezându-i partea lui, în două l-a tăiat pe dânsul (Matei 24, 45-51), ci fără de sfială să-L slăvim pe El, ca să ne izbăvească pe noi de întuneric şi de scrâşnirea dinţilor şi împărăţiei Sale să ne învrednicească pe noi.

Rogu-Te pe Tine, Mântuitorul lumii, Hristoase, caută spre mine şi izbăveşte-mă de mulţimea fărădelegilor mele! Toate bunătăţile pe care le-ai făcut cu mine din tinereţile mele, le-am lepădat. Că prost fiind eu, şi nepriceput, vas plin de cunoştinţă şi de înţelepciune m-ai făcut. Înmulţitu-s-a peste mine darul Tău şi a săturat foametea mea şi setea mea a răcorit-o, mintea mea cea întunecată a luminat-o şi gândurile mele din rătăcire le-a adunat. Şi acum mă închin şi mă rog negrăitei iubirii Tale de oameni, mărturisindu-mi neputinţa mea. <Ş-2>Slăbeşte de la mine valurile lui şi păzeşte-mi-l mie pe dânsul în ziua<Ş0> aceea! Şi să nu Te mânii asupra mea, o, Prea Bunule, că nesuferind curgerile lui, am îndrăznit a obrăznici. Chipul Tatălui şi strălucirea slavei celei negrăite, uşurează-mă pe mine despre dânsul, căci ca focul, de tot arde rărunchii mei şi inima mea, şi acolo pe dânsul mi-l dăruieşte, şi mântuieşte-mă pe mine în împărăţia Ta, făcând la mine lăcaş, în vremea arătării Tale, împreună cu binecuvântatul Părintele bunătăţii Tale!
Aşa, Hristoase, Cel ce eşti singur dătător de viaţă, dăruieşte-mi mie cererea mea şi acoperă fărădelegile mele despre cunoscuţii mei, aducându-Ţi aminte de lacrimile mele, care le-am vărsat înaintea Sfinţilor Tăi Mucenici, ca să fiu miluit în ceasul cel înfricoşat şi aco-perit sub aripile darului Tău!
Aşa, Stăpâne, spre mine, păcătosul, arată-Ţi iubirea Ta de oameni cea negrăită şi împreună părtaş mă fă pe mine cu tâlharul acela, care printr-un cuvânt s-a făcut moştenitor al raiului. Du-mă pe mine aco-lo, ca să văd unde s-a ascuns Adam şi să aduc slavă iubirii Tale de <Ş-2>oameni, că ai auzit lacrimile mele şi ai pierdut toate fărădelegile mele<Ş0>. Am pus lacrimile mele înaintea Ta, Doamne, ca şi întru făgăduinţa Ta, ca să se ruşineze şi să se întunece vrăjmaşul meu, când mă va vedea pe mine în locul vieţii, pe care mi l-a gătit mie îndurările Tale. 
Aşa, Stăpâne, Unule Cel ce eşti fără de păcat şi iubitor de oameni, varsă peste mine negrăita Ta bunătate; dăruieşte-mi mie şi tuturor celor ce Te iubesc pe Tine, a ne închina Slavei Tale întru împărăţia Ta, şi desfătându-ne, să zicem frumuseţii Tale: Slavă Tatălui, Cel ce ne-a făcut pe noi, şi slavă Fiului, Cel ce ne-a mântuit pe noi, şi slavă Prea Sfântului Duh, Cel ce ne-a înnoit pe noi, întru toţi vecii vecilor. Amin.