

MUSTRARE LUIŞI ŞI MĂRTURISIRE

În multe lucruri, fraţilor, părându-mi-se că vă sunt de folos vouă, dator sunt şi pe mine însumi a mă folosi la suflet, că fără de socoteală lucru este, altora dându-le hrană, eu însuşi de foame să mă topesc. Şi urât lucru este, pe alţii adăpându-i, şi eu de sete să mă stric. Şi cum va fi aceasta în alt chip, dacă nu voi mustra a mea ştiinţă? Că ştiu, că de folos îmi va fi mie la judecata ce va să fie, fi-indcă în multe lucruri fiind eu, vrăjmaşul m-a luptat la tinereţe. Că în acea vreme, puţin de nu m-a încredinţat pe mine tinereţele, cum că însăşi de sine sunt cele din viaţă. Şi precum când corabia este fără de cârmă, pe cârmaci la pisc îl pune şi umblă înapoi, sau nici nu umblă, uneori încă se şi răstoarnă, dacă nu vreo cercetare ori prin înger, ori prin om, iar fi ajutat ei. Aceasta cu adevărat şi mie mi s-a întâmplat. Şi, purtându-mă pe deasupra viforului înşelăciu-nii, în nesimţire mă aflam de primejdia cea gătită.
Dar ce face bunătatea lui Dumnezeu? Mie, când mă duceam în părţile Mesopotamiei celei mai dinăuntru, mi-a făcut a întâmpina <Ş-2>pe un păstor de oi, iar acela a zis către mine: "Unde te duci, tânărule"?<Ş0> <Ş-2>Şi eu am zis: "Oriunde mi se va întâmpla". Şi a zis către mine: "Aşteap<Ş0>-tă, căci către seară ziua s-a plecat". Şi ce mai? Ascultând, am rămas la dânsul, şi la miezul nopţii lupii, năpădind, au răpit oile, păstorul din beţie greu dormind. Venind stăpânii, şi pricina asupra mea punând-o, m-au dus la judecată. Şi mergând către judecător, răs-pundeam după cum s-a întâmplat. După mine s-a adus unul prins în preacurvie, şi femeia scăpând, s-a făcut nevăzută. Iar judecătorul întârziindu-ne pe noi amândoi, ne-a trimis la temniţă. Şi am aflat pe un ţăran aruncat în temniţă acuzat de ucidere. Şi nici cel împre-ună cu mine adus nu era preacurvar, nici acesta ucigaş, precum nici eu fur de oi, însă mortul se păzea pentru ţăran, păstorul pentru mine şi bărbatul pentru preacurvar. Că erau şi aceştia în altă casă păzindu-se.
Deci, făcând acolo şapte zile, în a opta zi văd pe oarecare în somn, zicându-mi mie: "Fii bine credincios şi vei înţelege purtarea de grijă.<Ş0> Socoteşte cele ce ai gândit şi ai făcut şi din tine vei înţelege cum că <Ş-2>nimic nu pătimiţi cu nedreptate". Deşteptându-mă eu, socoteam vede<Ş0>-nia şi cercând greşeala mea, am aflat că într-un câmp, când eram încă în ţara mea, a unui sărac străin, din oarecare răutate, la miezul nopţii i-am alungat juninca din stanişte, de iarnă şi de foame slăbă-nogită fiind, pe care a rupt-o o fiară ce venise acolo.
După ce am povestit visul celor ce erau cu mine şi pricina, îndemnându-se şi ei, au început a spune: Ţăranul, că a văzut pe un om înecându-se în râu şi putând a-l ajuta pe dânsul, nu l-a ajutat. Cetăţeanul, cum că o femeie văduvă, clevetită fiind pentru curvie, şi el a pârât-o. Şi fraţii văduvei, această pricină punând asupra ei, au lipsit-o de moştenirea părintească, dându-i lui precum s-au făgă-duit. Iar eu, de cele zise am început a mă umili, că multă a fost răs-plătirea. Şi dacă eu singur aş fi fost, poate aş fi zis cum că omeneas- că este aceasta ce mi se întâmplă mie, iar noi trei suntem prinşi în aceleaşi.
Şi adormind iarăşi, am văzut pe acelaşi, zicându-mi mie: "Dimineaţă vei vedea şi pe cei nedreptăţiţi de voi şi izbăvirea de clevetirea <Ş0>voastră". Deşteptându-mă, am rămas uimit, iar ei au zis către mine: "Ce eşti mâhnit"? Şi le-am spus lor pricina şi mă temeam de împli-nirea lucrului şi am uitat gândurile cele pentru lucrurile făcute de mine, iar aceia împreună cu mine erau îngrijoraţi.
După ce a trecut noaptea aceea, am fost aduşi la judecător, împreună cu raportul scris, care cuprindea în sine cinci legaţi. Cei ce erau cu mine, mult au fost bătuţi, iar pe mine în temniţă m-au dus din nou. Apoi s-au adus înăuntru alţi doi, care mai întâi erau să fie judecaţi. Şi aceştia erau fraţii văduvei celei nedreptăţite cu moş-tenirea părintească. Unul se aflase făcând ucidere, iar celălalt în preacurvie, şi mărturisind pentru acelea în care s-au prins, se chi-nuiau ca şi alte lucruri rele să mărturisească. Deci, preacurvarul a mărturisit că, într-o vreme, în cetate neguţătorind, obicei avea a merge către oarecare femeie, şi obicei avea a se amesteca cu ea. Şi femeia aceasta era cea pentru care se ţinea închis cel ce era cu mine. Şi, întrebat fiind, cum a scăpat, el a zis: "Că vecinul femeii ce preacurvea s-a întâmplat, noi fiind în temniţă, pe altă scară venind către dânsa pentru oarecare trebuinţă a sa, iar ea dându-i ceea ce a cerut, după ce acum mă slobozise pe mine pe fereastră, dacă l-a vă-zut pe dânsul, s-a rugat ca şi pe dânsa pe aceeaşi fereastră să o sloboadă, de vreme ce, zice, datornicii voiesc să mă prindă pe mine. Iar el, aceasta vrând a o face, a fost prins de bărbatul ei, iar noi am fugit". Şi unde, zice, este femeia? Iară el, locul arătându-l, a poruncit să se păzească până la venirea femeii. Şi celălalt, adăugând lân-gă prinderea cea pentru preacurvie, a mărturisit că şi ucidere am făcut, pentru care era ţinut ţăranul cel împreună cu mine. Şi el încă a zis că mortul era bărbat al femeii celei îndrăgite de dânsul.
Deci, după ce a venit, zice, pe la amiazăzi, ca să-şi cerceteze ţarina, şi m-am apropiat ca să mă închin lui, îndată l-am ucis pe el şi am fugit. Şi dormind oarecarele din multa osteneală, ieşind cei de la dânsul către strigarea uciderii, care nici ştiau pe ţăran, nici ţăra-nul ştia ceea ce se făcuse, legându-l, l-au trimis. Şi cine este dovada acestora? Femeia, zice. Iar el a zis: Unde este aceasta? Şi i-a arătat şi locul şi numele în alt sat, nu departe de celălalt. Şi îndată l-au ridicat la temniţă.
S-au mai adus încă şi ceilalţi trei, dintre care unul pentru aprinderea grânelor, iar ceilalţi pentru mărturia uciderilor. Şi după ce s-au <Ş-2>bătut puţin, şi nimic nu au mărturisit, au fost duşi la temniţă, fiindcă<Ş0> judecătorul a auzit de venirea diadohului lui. Încă şi eu împreună cu dânşii am fost dus, nici o despărţire mai aşteptând a cercetării.
Deci, eram toţi împreună, iar judecătorul cel ce a venit, din patria noastră era şi multă vreme nu ştiam cetatea lui de unde este şi el cine era, iar în zilele cele din mijloc, multă vreme având de răsu-flare, şi cu ceilalţi legaţi ne-am împrietenit. Şi fiindcă cei mai <Ş-2>dina-inte, cu bună inimă s-au făcut, şi celorlalţi le-a vestit cele întâmplate, care foarte luau aminte la mine ca la un bine credincios. Încă şi aceia, adică fraţii văduvei, auzind, s-au minunat, cunoscând pe cel ce le-a ajutat pentru dânsa. Deci, toţi se rugau mie, ca doar cumva să le vestesc lor o veste de bucurie. Şi făcând multe zile acolo, nu am văzut pe cel ce în vis mie mi s-a arătat.
Iar la sfârşitul zilelor, iarăşi l-am văzut pe el, zicându-mi mie, că şi aceşti trei, în altele prinşi fiind, acum îşi iau pedeapsa. Şi eu am spus acestea către dânşii, şi ei au mărturisit cum că ştiu pentru ne-dreptatea furului, care ucise pe oarecine pentru o vie ce era lipită <Ş-2>de moşia aceluia, pentru care noi, zice, am mărturisit cum că lui după<Ş0> datorie via i se cuvine, şi cum că nu el l-a ucis pe dânsul, ci cum că <Ş-2>de pe o râpă a căzut şi a murit. Iar celălalt a zis cum că pe oarecare<Ş0>, nevrând, l-a împins cu mânie din casă şi, căzând, a murit.
Iar după acestea, am văzut iarăşi în somn pe cel ce mi se arăta, zicându-mi mie: "Dimineaţă te vei izbăvi, iar ceilalţi, dreptei judecăţi<Ş0> vor fi supuşi, iar tu fă-te credincios, şi povesteşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu".
A doua zi, şezând judecătorul la judecată, pe noi pe toţi ne-a cercat, şi cunoscând pe cele de demult lucrate, pe femei le-a cerut, care erau de faţă pregătite, pârâşii arătând dreptăţile lor, iar dregă-<Ş-2>torul pe cei nevinovaţi i-a slobozit, zic adică pe ţăran şi pe cel socotit<Ş0> preacurvar, iar pe femei le muncea, vrând să cunoască nu cumva şi <Ş-2>altă faptă oarecare au mai făcut. Şi s-a aflat una că ea a făcut aprin<Ş0>-derea grânelor, pentru izbânda celui ce a vădit pe preacurvarul ei, între care pe unul ce fugea de la ţarina cea pârjolită aflându-l mai aproape de pârjolitură, l-au prins ca pe un pricinuitor al pârjolitu-rii, care era împreună cu noi. Pe care cercetându-l judecătorul, l-a aflat precum s-a zis şi l-a slobozit ca pe un nevinovat.
Iar cealaltă dintre preacurve, în acelaşi sat fiind, unde erau şi cei ţinuţi pentru mărturie, au mărturisit năpădirea ce s-a făcut, că cel junghiat, zice, bărbat frumos fiind, s-a pogorât în casa ei, cu care culcată fiind, aflându-l unul din cei doi fraţi ai văduvei, ca un ibovnic ce îi era, bătându-l, l-a omorât pe el şi în uliţă l-a aruncat. Şi făcându-se năpădire, zice, cei doi bărbaţi goneau pe oarecare ce răpise un ţap al lor, pe care văzându-i cei mai mari, au socotit că fug, şi prinzându-i pe dânşii, ca pe nişte vinovaţi, i-au trimis la temniţă. Iar dregătorul a zis: "Cum le este lor numele, sau din ce neam şi ce fel sunt"? Şi cercând cu deamănuntul cele pentru dânşii, a cunoscut adevărul, şi pe cei nevinovaţi i-a slobozit. Şi cinci erau aceştia: ţăranul cel socotit preacurvar şi cei trei mai de pe urmă. Iar cei doi fraţi şi pierzătoarele femei cele împreună cu dânşii, fiarelor mâncare a poruncit să se dea.
Şi a poruncit să mă aducă şi pe mine în mijloc şi m-a spăimântat şi pe mine asemănarea lui. Însă întreba pricina de la cei ce sta înainte<Ş0> şi se ispitea a mă cerca cum s-a întâmplat cele pentru oi. Şi eu i-am <Ş-2>spus lui adevărul cum s-a întâmplat. Şi cunoscându-mă pe mine după<Ş0> glas şi după nume, pe păstor spre dovada adevărului poruncind să îl pedepsească, pe mine, după puţin mai jos de şaptezeci de zile de <Ş-2>vinuire, m-a slobozit. Iar cunoştinţa era că părinţii mei au avut în câţi-va ani locuinţa împreună cu cei ce l-au crescut pe dânsul.
Apoi în noaptea aceea văd pe bărbatul care mi s-a arătat, zicân-du-mi: "Întoarce-te în locul tău şi pocăieşte-te pentru nedreptatea <Ş-2>făcută, încredinţându-te că este oarecare ochi care le vede pe toate".<Ş0> Şi îngrozindu-mă pe mine rău, s-a dus. Pe care până acum nu l-am mai văzut. Şi neliniştit făcându-mă, m-am întors, şi mult lăcrimând, <Ş-2>nu ştiu dacă am îmblânzit pe Dumnezeu. Pentru aceea dar rugăciunile<Ş0> tuturor le cer ca să-mi fie mie de ajutor, căci rana este nevindecată.
Nu mă trufesc pentru vedenii, ci mă sfărâm pentru gândurile cele păgâneşti. S-au arătat şi lui Faraon îngerul, povestindu-i pentru<Ş0> cele ce vor să fie, dar nu a schimbat hotărârea proorocia. Zice şi <Ş-2>Hristos celor ce au proorocit în numele Lui: <MI>Nu vă ştiu pe voi, lucrătorii<Ş0> fărăde-legii<D> (Luca 13, 27). Ştiu că adevărate vedenii am văzut şi prin cer<Ş-2>care le-am primit, ci greu de răbdat este mustrarea cea peste măsură pe care o dă Dumnezeu, că cel ce zice că toate sunt de sine, nu soco-<Ş0>teşte că există purtare de grijă a Dumnezeirii.
Am gândit şi nu mint; m-am căit şi nu ştiu de am îmblânzit; am propovăduit pentru Dumnezeu, dar nu ştiu de a primit cele de la mine; am scris penru pronie, dar nu cunosc de a primit Dumnezeu; am văzut case, şi am înţeles pe Iconomul; am văzut lumea şi am <Ş-2>priceput purtarea de grijă; am văzut corabie fără de cârmaci înecân<Ş0>-du-se; am văzut faptele oamenilor că nimic nu săvârşesc fără de Dumnezeu Cel ce le ocârmuieşte pe ele; am văzut cetate şi politici de multe feluri într-o alcătuire, şi am priceput căci cu orânduiala lui Dumnezeu toate se alcătuiesc. De la păstor turma şi de la Dumne-zeu a creşte toate pe pământ; de la plugar este alegerea grâului din mărăcini, şi de la Dumnezeu celor de pe pământ este înţelepciunea <Ş-2>spre alcătuire şi spre pricepere; de la împărat este aşezământul rându<Ş0>-<Ş-2>ielii celei ostăşeşti, şi de la Dumnezeu adevărata închipuire a tuturor<Ş0>.
Nimic nu este pe pământ fără de cap, că început al tuturor este Dumnezeu: Râurile din izvoare, şi legile din dumnezeiasca înţelepciune. Pământul aduce roade, dar dacă nu va ploua din cer, nimic de la sine nu se poate face. Ziua cuprinde ipostasul luminii, dar are trebuinţă de soare spre săvârşire. Aşa şi cele bune, se fac prin oa-meni, dar prin Dumnezeu se săvârşesc. Soarele are lumina, dar are <Ş-2>trebuinţă de cer spre a sa odihnă. Şi cei binecredincioşi tot aşa au tre<Ş0>- buinţă de Dumnezeu spre aşezarea la starea cea dintâi. Nici lumina fără de foc, nici întunericul fără de negură, fiindcă toate au trebu-inţă unele de altele. Că aceasta are trebuinţă de aceea, iar numai <Ş-2>Unul Dumnezeu este nelipsit. Nimic nu este de sine în facerea celor<Ş0> ce sunt, fiindcă nu poate cineva a se face pe sine. Cel ce Se face pe Sine, mai înainte de a Se face a fost, şi cum mai pe urmă S-a făcut. Că Cel ce a fost mai înainte de a Se face, nu avea trebuinţă de a Se face ceea ce era. Şi cum are trebuinţă de altul spre alcătuirea Ace-luia Care era?
Deci, numai singur Dumnezeu este nenăscut, căci cunoaşterea de sine însăşi împotriva eişi se luptă. Nu neştiind Dumnezeu, cum că este nenăscut, fiindcă nu a avut, ca noi,  început al prunciei, nu <Ş-2>este întru neştiinţa fiinţei Sale, fiindcă nu a încăput-o cineva pe dânsa<Ş0> în sine. Ştie ceea ce este şi scapă de toată mintea omenească. Nu <Ş-2>zavistuindu-ne, ci cruţându-ne. Că nu încăpem a auzi firea Celui ne-<Ş0>născut, sau începutul, că şi a se tâlcui, cu neputinţă este. Nu ajungem a înţelege începutul Celui fără de început, că nu avem atâta pricepere. Din Muntele Sinai, cele pământeşti a vorbit Dumnezeu, şi milioane s-au topit. Dar ce vom face dacă va vorbi cele cereşti? De pe pământ a vorbit şi milioane s-au topit, dar ce vom face dacă din cer va vorbi?
S-a rugat poporul să nu audă glasul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a primit. Moisi s-a rugat ca să rămână Dumnezeu împreună cu po-porul, şi mulţi mureau, nesuferind a se apropia de dumnezeiasca fire. Deci, a arătat că Dumnezeu apropiindu-Se de oameni, pentru dreptatea Lui, se face rană nevindecată celor nedrepţi, însă cruţân-du-ne pe noi, se depărtează ca să trăim. În acest chip şi pe cele ne-<Ş-2>grăite nu le grăieşte, ca să nu ne învrăjbim. S-a apropiat de Aaron, şi<Ş0> aflând pe fiii lui vinovaţi, i-a ucis pe dânşii. S-a apropiat de popor, şi pe mulţi care au păcătuit i-a pierdut.
Deci, dacă ne va spune cele dumnezeieşti şi nu vom crede, ne ucide pe noi pe toţi, şi pentru aceasta nu ne spune, fiindcă mai înainte<Ş0> a văzut că nu vom crede noi. Deci, bine face de ne poartă de grijă ca să nu murim. Nu ne dă atâta pricepere, ca să nu stingă voirea, nici ne dăruieşte mai multă putere, ca să nu ascundă firea. Nu îşi <Ş-2>deşertează bunătatea, ca să nu se biruiască de vrednicie. Nu face pe<Ş0> oameni îngeri, ca să nu îşi tulbure puterea Sa, nici nu face pe îngeri heruvimi, ca să nu se răstoarne zidirea Lui, ci a făcut pe cât primeş-<Ş-2>te firea cea zidită. A rânduit firile, şi le-a aflat pe ele că au trebuinţă<Ş0> de milă, ca cele ce sunt schimbătoare, şi ştie că prin mai mult dar se alcătuiesc. Căci cu firea a măsurat a Sa fiinţă, ca să o sufere, iar cea mai multă parte a ascuns-o, cruţând.
După putere a rânduit şi priceperea, ca nu pricinuitoare de mândrie să se facă lor, precum cei ce îndeamnă pe copii la răutate, ei mai vârtos se fac pricinuitori. A dat ceea ce o încăpea şi a cunoscut ceea ce nu o încăpea, că de la nimeni nu cere mai presus de putere. Deci, nu prihăniţi purtarea Lui, o, oameni, că nu a făcut firea să încapă pe cele ce nu se pot; că nu Ziditorul este vinovat, ci zidirea. Meşter are meşteşugul, dar a mai face ceva mai mult peste dânsul, nu voieşte, fiindcă nu primeşte. Şi Dumnezeu putând, încetează, că <Ş-2>cel ce Îl încape pe El nu este. Dă materie ce are ceva mai mult decât<Ş0> aurul, şi meşterul este gata al său dar să-l pună pe deasupra. Că ni-menea socotind că este mai mult decât materia aurului, se supune <Ş-2>pe sine ca să se facă materie asemenea. Şi Dumnezeu gândind<Ş0> toate minunile, a cunoscut că nu se poate a fi materie asemenea cu firea Lui. În cei zidiţi a covârşit cu bogăţia, iar Cel nenăscut, cum că este născut, nici a gândit, nici a aflat, nici a făcut. Dacă ar fi arătat din născut nenăscut, defaimă a Sa fire că şi aceasta s-a făcut, şi cum că de cele ce a făcut a avut trebuinţă, dar nu din a Sa înţelepciune le-a adus întru fiinţă. Nu este prihănit Dumnezeu pentru puterea Sa, o, <Ş-2>oamenilor! Că mai multe putând, în cea zidită, pe cât încăpea a lucrat.<Ş0>
Ştiu pe mulţi neguţători că şi mai presus de cele ce au pot, că în avuţii pe toate le sporesc, iar de nu în avuţii, cu lesnire neguţătoresc.<Ş0> Şi Dumnezeu, dacă pe cele ce sunt, nu cu lesnire le-ar fi făcut, cu cuviinţă aţi fi socotit, cei ce voiţi să înţelegeţi, că mai mult nu poate.
Voiţi să vedeţi lesnire negrăită? Cerurile şi cele din ele cu cuvântul le-a făcut, prin care mai vârtos adeverează că şi mai mult poate, ci cum că firea cea zidită nu primeşte. Ştiu meşteri care mai multe decât materia izvodesc cu mintea, şi adeverează din lucrurile cele <Ş-2>îndemânatice strălucindu-se, dar cu cât mai vârtos Dumnezeu va în<Ş0>-credinţa că poate, atâta bună cuviinţă întru cele ce sunt închipuind. Şi pe cât lucrul este mai întemeiat decât cuvântul, pe atât de cu ne-mărginită covârşire puterea lui Dumnezeu prisoseşte decât cele fă-cute.
Deci, a făcut pe toate după trebuinţa fiecăruia, nu pentru oarecare nevoie pe deosebiri aflându-le. Cel ce a făcut firile, arată că şi deosebirile El le-a zidit, fiindcă a dat cercarea în cele de al doilea pentru cele dintâi. Nu este de nevoie pricina a atâtei de multe fru-museţi, că apoi se va afla lucrul altuia şi nu al lui Dumnezeu, că <Ş-2>nevoia încuie afară voirea, ci câte a voit a făcut, în cer şi pe pământ<Ş0>, precum a zis Scriptura.
Nerânduiala celor ce sunt fac pe lauda lui Dumnezeu. Deci, răul pricinuitor este binelui, şi se face poticnire bunei credinţe, ci dacă mai întâi ar fi fost răul, nu ar fi lăsat a se face binele, fiindcă şi al lui era binele. De ar fi făcut nerânduială materia împotriva lui Dumnezeu, multă ar fi fost înşelăciunea a socoti că cea neînsufleţită poate a se lupta. De ar fi avut materia suflet pe lucrarea nerându-ielii, multă nebunie ar fi fost a socoti suflet pe pornirea faptei, că nimeni din noi ceea ce o face este suflet. Aşa zice: Lucrarea mate-riei, din oarecare tocmitori s-a făcut. Multă este nebunia, întru materia cea de-a pururea micşorăcioasă şi schimbăcioasă a socoti că este de-a pururea vecuirea, şi cum vecuitor este lucrul cel schim-băcios.
Deci, nimic nu a fost când nu a fost; nici un lucru n-a fost de-a pururea, fără numai singur Dumnezeu. Pentru aceasta toate au tre-buinţă de Dânsul, că El, voind le-a făcut pe dânsele, nu din nevoie, ci pe fiecare a făcut precum a voit. Şi voia Sa o avea, nu sub nevoie, şi nu împreună vecuitoare le-a făcut pe dânsele, că de ar fi avut nevoie a voi, poate ar fi fost împreună vecuitoare cele făcute, şi lu-crarea după voire ar fi avut-o. Că nu sub nevoie a fost lucrarea Lui, că ar fi fost împreună vecuitoare cele făcute. Şi nepătimirea o avea, precum voirea, şi pe fiinţă închinată. Pentru aceasta nu de nevoie a făcut Luişi pe închinăciune, ca pentru a fi închinat să facă împreu-nă vecuitoare pe cele făcute, că nici pătimeşte nefiind închinat de elini, nici cu deosebirile închinăciunilor se întocmeşte. Nici asupra iudeilor se mânie, cu nesăvârşire fiind închinat, nici de eresuri se <Ş-2>tulbură, care din parte Îi fac Lui închinăciune, că prin toate cu nepă<Ş0>-timire străbate, Acelaşi fiind, Care şi mai înainte de toate zidite a fost, şi până astăzi este, şi în nemărginirea cea de aici înainte va fi.
Bunătatea Lui este pricină a tuturor, şi dreptatea Lui este hotar al firii, şi înţelepciunea Lui în deosebiri se arată. Deci, El dă ceea ce cuprindem noi oamenii, precum am zis, cruţând puterea noastră. Şi de vreme ce mai înainte ştia că nimenea din cei născuţi nu poate a-L cuprinde pe Dânsul, a adus pe Fiul fără de început dintru a Sa fiinţă şi pe Duhul cel Sfânt, nu din oarecare nevoie, nici pentru oarecare pricină, după cum am mai zis, formăluind cuvântul, ca plinirea Dumnezeirii Sale să se arate. Că fireşte din a Sa fiinţă L-a născut pe El şi toată firea Lui de nevoie şi de pricinuire este izbă-<Ş-2>vită, şi mai ales căci cu voirea pe fire a amestecat-o, şi pe amândouă<Ş0> în <Ş-2>bunătate le-a înjugat. Că bunătatea a arătat pe împlinire, că a născu<Ş0>t pe Cel ce o încape pe dânsa după fiinţă, iar firea, pe vrednicie, că vrednic este Cel ce o încape, ca un Fiu, ca Cel născut, iar voirea pe nevoie a izgonit-o, că nu pentru altceva s-a făcut, ci ca de-a pururea să se săvârşească taina de-a pururea vecuirii, şi ca să nu zicem că sub nevoie s-a făcut voia naşterii celei fireşti a Fiului lui Dumnezeu.<Ş0>
Iar Sfântul Duh, nu născut a ieşit din fiinţa Tatălui, nu de jumătate săvârşit, nici amestecat, că nu uneori este Tată, iar alteori Fiu, ci Duh Sfânt, plinirea bunătăţii având, şi ieşind spre mărturia Dumnezeirii. Că nu cu patimă, nici cu vreme, nici cu chip, nici cu oare-care pricină Tatăl a născut pe Fiul, ci cu fire slobodă de nevoie, pe care o adeverează prin Ipostasul său Duhul Sfânt. Că voind Tatăl şi pe alt părtaş înainte a pune, nu pe care L-a născut, ci pe Duhul Sfânt din fiinţa Sa L-a alcătuit. Nu mai înainte decât Fiul pe Duhul <Ş-2>L-a adus, ca să nu zicem că voirea sub nevoie este, nici S-a temut de<Ş0> îndoirea cea pentru Sine a oamenilor, căci cum, fără de patimă fi-ind, a născut, având dovadă pe Duhul Sfânt, că nu născând ca <Ş-2>Dân-sul L-a izbucnit, aşa şi născând pe Fiul ca Dânsul fără de patimă<Ş0> L-a născut. Că nu S-a micşorat de Duhul Sfânt când a izbucnit, ca nu şi pătimaşă să socotim naşterea Fiului.
Iar a zice noi cum că după Fiul este Duhul Sfânt, nu de vreme este însemnător, ci de faţă, că a Duhului şi a Cuvântului una este vremea. Prin cuvânt şi noi pe duh îl scoatem. Deci, nici Tatăl a avut trebuinţă de vreme de a izbucni pe Cuvântul, nici în vreme mai pe urmă decât Cuvântul, pe Duhul Sfânt L-a izbucnit. Pentru aceea şi împreună vecuitoare este Dumnezeirea Sfintei Treimi: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, trei feţe, dar ale unei fiinţe fiind; pentru aceea şi Un Dumnezeu este Sfânta şi cea de o fiinţă Treime.
Şi cum că cuvânt este în duh, zice pentru noi David: <MI>Că duh este în gura noastră<D>. Nu pe alcătuire asemenea zicând-o la Dumnezeire, ci pe alăturare spre dovada celor mai înainte zise arătând-o. Deci, pe cât cuprindem, înţelegem pentru Dumnezeu, şi pe cât putem, primim de la Dânsul. Nimeni nu are plinirea cuoştinţei Lui, fără <Ş-2>numai Fiul şi Sfântul Duh. Că dacă mai mult vom auzi, nu vom crede,<Ş0> iar dacă şi mai mult vom lua, ne vom mândri. Deci, după cuviinţă, nici ne spune, nici ne dă şi pentru acestea pe cele mai înainte zise le-am trecut, ca să arăt şi în darea cunoştinţei Lui pe Dumnezeiasca Pronie. Că zice Însuşi Hristos: <MI>Dacă cele pământeşti am zis vouă <Ş-2>şi nu credeţi, cum veţi crede de voi zice vouă cele cereşti<D>? (Ioan 3,<Ş0> 12). Iar eu mai presus mă sui cu cuvântul, şi zic: Dacă cele cereşti a auzi nu putem, cele pentru Dumnezeiasca fire auzindu-le, ce vom păti-mi? Dacă iudeii în vremile poruncii greşind, mureau, cu cât mai <Ş-2>vârtos cei ce nu păzesc cele ce au auzit pentru Dumnezeu, vor pieri? Şi, o, de ar fi fost moartea aceasta asemenea cu aceea! Ci, precum mi se pare, aceasta este moartea sufletului cea înfricoşată! Mărturi-seşte Apostolul: <MI>Cu cât mai rău este a se lepăda de Fiul lui Dumnezeu <D>(Evrei 10, 29).
Înţelegeţi, fraţilor, că toate cele mai înainte zise, pentru mine le-am scris. Ce oare voind? Mă mâhnesc să nu fiu supus sub moartea cea mai rea, că pentru cunoştinţă am povestit, ca să arăt că în cunoştinţă am greşit. A zis oarecare vestit în înţelepciune: <MI>Că cei tari, tare vor fi cercaţi<D> (Înţ. 6, 6). Cunoştinţa este putere a Dumneze-iescului dar, şi eu, cunoscând pe Hristos, după cunoştinţă am căzut în gândurile cele pentru cunoaştere. Deci, mă tem nu cumva pocă-inţa mea să fie lepădată, ca Isav. Ştiu că Isav, petrecând în răutate, a fost lepădat, ci mă tem ca nu căinţa asemenea cu căderea să se judece.
Am auzit mărimea Dumnezeirii, şi aceasta mă înfricoşează pe mine, ca nu pe atâta de mare lepădare a mărimei Lui să o spânzure de mine. Aţi auzit nemărginita mulţime a puterii, că pentru aceasta am povestit, ca să cunoaşteţi cele ce mă ţin pe mine. Aţi auzit noian de înţelepciune? Şi ce întârziaţi a vărsa pentru mine izvoare de la-<Ş-2>crimi către Dânsul? Aţi auzit Ipostas nemărginit al dreptăţii? Şi pentru<Ş0> ce măruntaiele voastre nu le puneţi înainte pentru mine? Ştiu că pe mulţi care s-au pocăit i-a miluit, dar pe mai mulţi care au fost în neştiinţă. Ştiu că pe mulţi a iertat, dar aceia au pe mulţi care stau înaintea Lui. Citesc cele pentru Core şi Datan, şi mă slăbănogesc, şi mă slăbesc pentru Moisi, cum i-a muncit pe dânşii. Trec prin cele <Ş-2>pentru Mariam, sora lui, că pentru un cuvânt, pe care l-a zis către el<Ş0>, toată s-a leproşat. Dacă pentru un om sfânt, atât de mare izbândire este, oare câtă cercare se va face pentru Dumnezeul Cel veşnic?
Cain, ucigând pe fratele său, până întru atâta se munceşte, oare ce vor face cei ce s-au împotrivit lui Dumnezeu? Multă s-a făcut hotărârea în vremea potopului, şi mă tem să nu mă fac parte ace-lora. Pentru zidirea turnului care nu putea a se săvârşi, Dumnezeu S-a mâniat; pentru a Sa surpare ce va face?
Ajutaţi-mi mie, fraţilor, celui ce îmi cer lăsare ca şi vouă, în care fiecare sunteţi ţinuţi să vă ajute sfinţii. Că cel ce zice cum că toate <Ş-2>sunt de sine făcute, socoteşte că nu există purtare de grijă a Dumne<Ş0>-zeirii. Am gândit aşa şi nu mint. M-am căit, şi nu ştiu de am îmblân-zit. Rog şi pe sfinţi, dar poate nu primesc, că am auzit pe Iezechil, zicând că <MI>nici Noe, nici Iov, nici Daniil, nu vor săvârşi nimic rugân-du-se<D> (Iezechil 14, 20). Rog pe toţi proorocii, dar mă tem ca nu cumva ca păgânii cei din Israel să fiu lepădat. Că zice Dumnezeu către Ieremia: <MI>Nu te ruga pentru norodul acesta<D> (7, 16). Ce dar? Prin lucruri străine voi îmblânzi pe Domnul? Ci mă tem să nu-mi zică şi <Ş-2>mie ca fariseilor, fiindcă pentru a mea trebuinţă mă rog. De voi posti,<Ş0> poate îmi va zice mie: "Că nu acest post am ales". De voi milui pe <Ş-2>săraci, poate va grăi către mine: <MI>Iar untuldelemnul păcătoşilor să nu <Ş0>ungă capul meu <D>(Psalmul 140, 5). Dacă pe preoţii Lui îi voi primi, poate va zice şi mie: <MI>Căci pe nazoreii Mei cu vin i-ai adăpat, lepădat afară vei fi<D> (Amos 2, 12). Dar să-I aduc Lui daruri, ci frică mă <Ş-2>cuprinde pe mine, ca să nu-mi zică şi mie: <MI>Nu mai aduceţi daruri za-darnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustoase<DŞ0> (Isaia 1, 13). Dar şi la bise-rici a stărui mă tem, ca nu şi pe mine să mă taie, zicând: <MI>Nu veţi mai adăuga a călca curtea Mea.<D>
Deci, de pretutindenea ţinut sunt, fraţilor, şi către a mea ştiinţă mă întorc. Dacă iarăşi mă voi face necredincios, vai mie! Dacă fără de sfială mă voi ruga, mă tem ca nu cu negură să mă zdrobească. Ştiu că şi Nabucodonosor, pocăindu-se, s-a primit (Daniil 4, 34), dar a dat răspuns pentru dânsul şi neştiinţa, şi dregătoria, iar eu în <Ş-2>amândouă sunt ţinut. Împărtăşit eram atuncea darului, eram pentru<Ş0> Hristos de părinţi mai înainte învăţat. Născătorii mei cei trupeşti, <Ş-2>frica Domnului m-au sfătuit pe mine. Vedeam pe vecini în buna cre<Ş0>-dinţă. Auzeam pe mulţi că pentru Hristos au pătimit. Părinţii mei au mărturisit înaintea judecătorului; rudenie de mucenici sunt. Nu am nici un răspuns iubit. De voi zice neamul cel după trup că este <Ş-2>de obşte, nimic nu mă voi deosebi de aceia pe care fericitul Iacov i-a<Ş0> pomenit. Moşii mei bejenari din ajutoare hrănindu-se, strămoşii, bine norociţi fiind în viaţă, lucrători de pământ s-au făcut. Părinţii întru acestea fiind, şi în petrecerea simplă îşi trăgea rudenia. Deci, în care trufie pe mine asemenea lui Nabucodonosor mă voi socoti? În care bogăţie? Dar tărie am avut ca uriaşii? Dar fire care de fru-museţe se bucură?
Nu voiesc să zic pe cele lucrate de mine în copilăria mea, ca nu greţos pe mine vouă să mă pui înainte, încă tânăr fiind eu, făgăduit am fost. Însă în acei puţini ani, ocărâtor, răpitor, împotrivitor eram, şi luptător cu vecinii, şi pizmătăreţ, spre străini fără de omenie, <Ş-2>spre prieteni aspru, spre săraci vârtos, pentru uneltiri proaste luptă<Ş0>-tor, fără de minte, cu subţiri gânduri rele hrănindu-mă, şi în curvie afară de vremea pornirii. Ci pentru acestea toate ştiu cum că mi s-a făcut mie lăsare la judecată.
Către cele după acestea, după ce am luat cunoştinţa adevărului, pentru aceea am trebuinţă foarte de ajutorul vostru. Ajutaţi-mi mie<Ş0>, o, prieteni! Şi, sau ca pe un mort plângeţi-mă, sau ca pe un viu şi de jumătate mort miluiţi-mă! Vărsaţi peste mine mila voastră, ca peste un robit, şi ca peste un putrezit de răni, sârguinţa arătaţi-o, că sunt plin de răni! Covârşesc pe iudei. La aceia nu era loc de legături, iar al meu şi sufletul mi s-a stricat. Aceia de la cap până la picioare cu dureri erau ţinuţi, iar ale mele şi cele dinăuntru cu totul au putrezit. <Ş-2>Aceia în rătăcire, de cei ce îi amăgea au fost duşi, iar pe mine nimeni<Ş0> nu m-a rătăcit. De la mine am gândit ocara cea împotriva lui Dumnezeu, numai pe singur diavolul îl am părtaş, care a orbit mintea mea. Mă tem, bărbaţi fraţi, să nu-mi fie mie nepocăinţa moştenire ca lui. Numai singur acest răspuns îl am, că el m-a sfătuit pe mine. Ci nici lui Adam, celui ce răspundea, nu i-a folosit aceasta! Acela m-a sfătuit, eu cred, dar nici Eva nu a scăpat de hotărâre. Pentru hotărâre şi Isav, în neavere de răspuns s-a aşezat (Facere 27, 34), <Ş-2>ca să ne învăţăm cum că diavolul are pe cei de asemenea, pe câţi i-a<Ş0> zis Pavel că sunt vase ale mâniei, partea aceluia sunt (Romani 9, 22). Mă tem ca nu şi pe mine unul dintre dânşii m-a rânduit Dumnezeu să fiu. Pe aceia, pentru defăimarea de patimi, de necinste i-a dat. Deci, frică îmi este să nu-mi scoată şi mie acest fel de hotărâre.
Încă şi acum tot petrec în gânduri spurcate, în zavistie, în rea voire, în întărâtări, în iubire de sine, în lăcomia de pântece, în răutate<Ş0>, în urâciune de scăpătaţi, în ocărârile de săraci. Nimic fiind eu, mă socotesc a fi ceva. În acestea vinovat fiind, slavă de sfinţenie trag asupra mea. În păcate petrecând, ca un drept voiesc să fiu socotit; minţind, asupra mincinoşilor mă îngreuiez şi spurcat fiind cu mintea, asupra curvarilor hotărăsc. Judecând pe furi, nedreptăţesc pe săraci; divan pun împotriva ocărâtorilor, necinstit fiind eu; vesel sunt, tot fiind necurat; în biserică întâi stau, nici cel mai de pe urmă fiind; cinste cer, îndatorat fiind cu ruşine; închinăciune caut, dator fiind a fi scuipat; văd pe monahi, şi cinstit mă arăt; pe mireni îi văd, şi mă trufesc; femeilor voiesc a mă arăta cu haz, şi bogaţilor cucernic; străinilor fudul, şi celor de casă deştept şi înţelept; rudeniilor slăvit, şi înţelepţilor cel mai desăvârşit; către cei bine credincioşi ca <Ş-2>un mai înţelept mă fac, iar pe cei fără de minte, ca pe nişte dobitoace<Ş0> îi defaim. De voi fi ocărât, îmi izbândesc; de nu voi fi cinstit, mă îngreţoşez; dacă după dreptate mi se va cere, mă judec şi pe cei ce îmi zic mie adevărul, ca pe nişte vrăjmaşi îi socotesc. Mustrat fiind, nevrednic lucru socotesc că pătimesc; neispitându-mă, mă mânii; nu voiesc a mă osteni, şi dacă nu îmi slujeşte mie cineva, mă mânii <Ş-2>asupra lui. Nu voiesc a ajuta, şi dacă nu îmi va sluji cineva, îl vorbesc<Ş0> <Ş-2>de rău pe el, ca pe un mândru. În nevoi pe fratele nu îl ştiu, iar dacă<Ş0> este sănătos, îl îndemn pe el. Pe cel bolnav îl urăsc, şi bolnav fiind eu, a fi iubit voiesc. Pe cei mai mari îi defaim, şi vorbind mă făţărni-cesc. Nefiind de faţă grăiesc de rău, şi de faţă fiind momesc. Nu voiesc a cinsti pe cel vrednic, şi nevrednic fiind, cinste cer.
Că las să zic pentru gândurile cele din minte, pentru Lege şi <Ş-2>pentru Prooroci, pentru Evanghelie de câte mă ating, şi pentru Apos<Ş0>-toli, pentru Dascălii cei din Biserică şi pentru cei ce propovăduiesc şi slujesc, pentru cei ce citesc, pentru cei ce iconomisesc, pentru cei ce cercetează. Las să zic pe aflările gândurilor cele din fiecare zi, grijile deşertăciunii, pe împuţinările cele din rugăciuni, pe tăriile <Ş-2>cele întru grăire de rău, cum, dacă cineva spune basme, mă veselesc,<Ş0> iar de cel ce grăieşte pentru înfrânare, mă îngreţoşez. Cum mă răstorn dacă cineva citeşte Dumnezeiasca Scriptură, iar de cei ce în <Ş-2>căutări şi în lupte povestesc, mă bucur. Pe momirile cele amăgitoare<Ş0>, ca să nu mă scol la rugăciune, căile cele mojiceşti la biserică, zăbo-<Ş-2>virile cele cu dinadinsul, bârfelile cele din adunări, îngrijirile meselor,<Ş0> grăirile de rău cele întru înseşi cele sfinte, trândăvirile cele spre rugăciuni, cântările de psalmi cele în arătare, întâlnirile cele meşte-<Ş-2>şugite, schimbările cele spre câştig, vorbirile cele făţarnice cu femeile<Ş0> cele bine credincioase, chemările cele dese, trecerea cu vederea a <Ş-2>celor ce au trebuinţă, lipsirile şi păgubirile împrumutătorilor, mâniile<Ş0> cele asupra celor ce nu slujesc bine, schimbările făgăduinţelor, în-demnatele dăruiri ale prietenilor cele ca nişte îndatorite, neînseţo-şările luărilor de daruri, împărtăşirile greşelilor străine, bântuielile <Ş-2>cele de nici o treabă, momirile pentru a lua cel mai mult, deosebirile<Ş0>, rugămintele, pomenirile cele deşarte, prigonirile cele pierzătoare, netrebnicele stări împotrivă, vorbirile cele nepotrivite.
Aceasta este viaţa mea, fraţilor; acestea sunt neajunsurile mele. De puteţi împotriva a atâta gloată a tăbărî cu război, după cuviinţă veţi face de mă veţi milui pe mine. De puteţi a vă nevoi împotriva patimilor a atâtor răutăţi şi nu vă sârguiţi a-mi ajuta, rău faceţi. De este în voi putere a domoli tabăra de atâtea gânduri, voi veţi vedea de nu îmi veţi ajuta. Dar poate veţi zice, că nu se cuvine pentru gânduri a lua aminte cu de-amănuntul, şi cum, după ce am gândit pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, atâta întindere s-a făcut. Eu am şi din Dumnezeiasca Scriptură pentru unele ca acestea a vă aduce <Ş-2>vouă dovezi. Aducea jertfă Iov pentru fiii lui, zicând: <MI>Nu cumva vreun<Ş0> rău în inimile lor au gândit<DŞ-2> (1, 5). Şi dacă nu era cercare a gândurilor, pentru ce pe un viţel îl aducea pentru greşelile cele din gânduri? S-au osândit şi s-au ars şi cei ce în adunarea lui Core au gândit şi au socotit rău (Numeri 16, 22), iar când auzim: <MIŞ0>Ai voştri şi perii capului, toţi sunt număraţi <D>(Matei 10, 30), perii capului sunt gândurile şi capul lor mintea, în care are socoteala.
A judecat Dumnezeu preacurvia în voire, şi pe faptă în poftă de femeie, şi pe ucidere în mânie, şi pe urâciune ca şi pe ucidere de bărbaţi. Că zice: <MI>Tot cel ce se mânie asupra fratelui său în zadar, vinovat va fi judecăţii, şi cel ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om este <D>(Matei 5, 22). Mărturiseşte încă şi fericitul Pavel pentru cercarea gândurilor, zicând: <MI>Că va descoperi Domnul sfaturile inimilor şi pe <Ş-2>cele ascunse ale întunericului<D> (I Corinteni 4, 5). Şi iarăşi zice: <MI>Fiindcă <Ş0>îi pârăsc gândurile, sau şi răspuns dau în ceasul acela<D> (Romani 2, 15).
Deci, nu îmi ziceţi mie cum că nimic nu sunt gândurile, că învo-<Ş-2>irile cu ele ca nişte fapte se judecă. Nu pe mulţimea gândurilor celor<Ş0> dintr-o unire, datori suntem a o socoti şi a o cerca, ci pe cunoştinţa <Ş-2>în care gândind, a judecat ceva că îi place. Plugarul samănă în pământ,<Ş0> dar nu pe toate le ia. Aşa şi mintea samănă în voire, dar nu pe toate le primeşte. Câte s-au primit în pământ, se cere de la plugar rodul, şi câte voirea a primit, se cere de la Dumnezeu seamă.
A zis şi Mântuitorul:<MI> Că Tatăl Meu este lucrătorul<D> (Ioan 15, 1). Zice şi Pavel: <MI>Că a lui Dumnezeu arătură sunteţi<D> (I Corinteni 3, 9). <Ş-2>Deci, să nu mă aruncaţi pe mine în negrijă, ci mai vârtos şi voi pentru<Ş0> <Ş-2>mine grijiţi-vă! Are şi în alt loc: <MI>Căci cuvântul lui Dumnezeu, judecător <Ş0>este al gândurilor şi al cugetelor inimii, şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului <D>(Evrei 4, 12). Dacă judecă gândurile, pentru ce nu îmi ajutaţi mie la răspundere ca unui vinovat?
Voiţi a cunoaşte suflet şi duh. Din lucrarea de pământ iarăşi vă veţi învăţa. Ştiu lucrătorii de pământ firile pământurilor, şi după ţarini aruncă şi sămânţa, şi cu pricepere plugărească deosebesc a fiecărei seminţe şi a fiecărui pământ puterea. Şi Dumnezeul nostru ştie să deosebească gândurile cele fireşti şi pe cele din voire. Pentru <Ş-2>aceasta zice şi Ecclesiastul: <MI>Toate sunt deşărtăciune şi vânare de vânt<D> <Ş0>(1, 14). Întru deşărtăciune, pe fire zicând-o, şi întru voire, pe fapta <Ş-2>cea afară de cele fireşti. Pentru aceea zice: <MI>Că deşertăciunea va trece,<Ş0> iar pe fapte la judecată le va aduce Dumnezeu<D> (12, 14). Pe oamenii cei după fire şi Apostolul i-a numit sufleteşti, iar pe cei afară de fire, trupeşti, iar cei duhovniceşti sunt care şi pe fire către duh o au alăturat (I Corinteni 2, 14-15), că ştie Lucrătorul de plată Dumne-<Ş-2>zeu pe a fiecăruia fire şi voire şi putere, şi îşi seamănă cuvântul Său<Ş0>, şi după puterea noastră cere fapta.
Nu se biruieşte de ostenitorii de pământ care aruncă sămânţa în fiecare ţarină, iar mai vârtos peste fire îi biruieşte pe dânşii, cu covârşire străbătând înăuntrul sufletului şi al duhului, al firii şi al voirii. Şi dacă în cele fireşti este îndestulat, apoi ştie a nu izbândi, că măsură a hotărât firii, şi hotar i-a pus ei către ipostas. Iar dacă voirea se va birui de fire, o munceşte ca pe o nesăţioasă şi care asu-preşte hotarul lui Dumnezeu.
<Ş-2>Aşa, fraţilor, învoirile ca nişte lucruri se judecă, că din voire iposta-sul faptelor se alcătuieşte. Şi Domnul a zis: <MIŞ-3>Învoirile gândurilor spurcă pe om<DŞ-2> (Matei 15, 18), că ştie cum că sufletul este care lucrează în trup.<Ş0>
Am încă şi din Lege a pune înaintea voastră asemănări pentru <Ş-2>acestea, precum cel necurat, dacă se va atinge de cel curat, îl spurcă pe el şi provoacă asupra aceluia curăţire (Numeri 19, 13). Iar curvia<Ş0>, zavistia şi nedreptatea, asemenea sunt necurate. Deci, dacă faci lucrul cel rău, şi pe alţii îi spurci, iar dacă te învoieşti prin gânduri cu fapta, te vei spurca în acea necurăţie. Ai cercetat că cel spurcat, pe altul a-l spurca nu s-a zis, ci cel ce s-a spurcat, toate câte se vor atinge de dânsul se spurcă. Această deosebire şi întru noi se află. <Ş-2>Că dacă va face cineva curvie, sau smintind, sau chip rău făcându-se<Ş0>, pe mulţi face părtaşi, iar dacă numai în singure gândurile va cădea, pe alţii adică nu-i spurcă, că nu l-au văzut, el însuşi se spurcă şi se osândeşte.
Dar care este deosebirea judecăţii între aceşti doi? Multă. Că cel ce a lucrat împărtăşeşte pe toţi cei ce s-au smintit şi i-au urmat <Ş-3>lui, iar cel ce a gândit, pentru sine numai dă răspuns. Şi elinii asemenea<Ş0> osândesc pe mărturisitori şi pe lucrători, fiindcă învoirea împreună a lucra ştie. Şi în case, încă şi în pietre, legea dă altă asemănare. De va intra, zice, preotul şi ar vedea lepra casei, toate cele ce sunt în ea spurcate sunt. Deci întru mine este preotul, legea şi cunoştinţa. Deci, dacă cineva mai înainte de a cunoaşte legea, păcătos ar fi, pentru alţii seamă va da, că nu întru cunoştinţă a lucrat, fără numai că spurcat este, cu chipurile necurăţiei grozav pângărindu-se. Are încă privirea ceea ce stă înainte, şi a doua putere, că dator sunt a vă <Ş-2>povesti vouă cu dinadinsul cele pentru mine, ca să cunoaşteţi că vino<Ş0>-vat sunt cu multe păcate. Iar unii încă nu sunt spurcaţi, însă spurcaţi sunt pentru împărtăşire. Sunt spurcaţi şi cei ce cu învoirea nu <Ş-2>cunosc ceea ce o fac, iar dacă se vor da în laturi degrab şi vor înceta<Ş0>, nici pentru învoire nu vor da răspuns, fiindcă şi legea, pe martorii cei ce trec nu îi judecă, ci pe cei ce de bună voie vor fi împreună. Deci, şi legea şi Dascălul nostru, precum zic, venind judecata, pe care îl află împreună cu cel ce a lucrat, ca pe unul ce a fost împre-ună cu cel ce a voit, vinovat îl face.
Ştie şi Apostolul a învăţa acest fel de legi, <MI>că vrednici<D>, zice,<MI> de moarte, sunt nu numai cei ce fac cele rele, ci şi cei ce împreună voiesc cu dânşii<D> (Romani 1, 32). Iar mie, pe lângă cele zise, şi mustrarea a celor din începutul cuvântului îmi foloseşte la dovadă, că pe martorii celor rele, pentru că nu au lucrat ceva vrednic de moarte i-a slobozit, însă pe toate pricinile a le vădi şi a le arăta i-au făcut.
Deci, să nu mă mângâie pe mine cineva din voi cum că nimic nu este învoirea cea în gânduri, ci auzind arătarea, mai vârtos să se ostenească împreună cu mine în rugăciuni. Pentru că şi însăşi aceasta a o zice eu, neîndreptându-mă, păcat este, că zice Scriptura: <MI>Celui <Ş-2>ce ştie a face binele şi nu îl face, păcat îi este lui <D>(Iacov 4, 17). Şi mustrat<Ş0> fiind, a nu se ruşina înfricoşată muncă are, că în mânie aduce pe <Ş-2>Dascăl. Pe mine mă mustru, dar în răutăţi petrec, şi nu încetez mărtu<Ş0>-risindu-mă. Aceasta numai ştiind, că spre răspuns ajută, văzând nu văd, de vreme ce pocăindu-mă, iarăşi greşesc. Nu mă împotrivesc <Ş-2>împotriva cunoştinţei celor făcute, ci pe a mea pocăinţă o prihănesc<Ş0>, de vreme ce ca un rob al păcatului sunt, şi nevrând, fac răul, şi ca unul ce m-am stăpânit de păcat mă supun, că şi neputând, îi plătesc lui dajdie, pentru obiceiul cel ce a împărăţit peste mintea mea. 
Leafă iau a trupului, că mă grijesc de patimi. Ştiu cea din mine lepră a stricăciunii, şi când mi se porunceşte, o lucrez pe dânsa. Fug de osteneala ceea ce va să fie, şi ca un câine, cu lanţ legat, către cel <Ş-2>ce îmi porunceşte mă întorc. Urăsc adică păcatul, dar petrec în patimă<Ş0> şi fug de fărădelege, dar mă stăpânesc şi nevrând de dulceaţă. Am <Ş-2>robit firea către păcat şi îmi izvorăşte asupra mea nevoie, care cum-pără<Ş0> voirea. Izvorăsc asupra mea patimile, fiindcă mintea am unit-o cu trupul şi despărţire nu primeşte. Mă sârguiesc a schimba voirea, <Ş-2>şi aşezământul cel ce a apucat mai înainte împotrivă îmi stă mie. Mă silesc a slobozi sufletul meu, şi multa datorie mă îmbulzeşte pe mine.<Ş0>
Rău împrumutător este diavolul, că nu îşi aduce aminte de răsplătire. Cu îndestulare împrumută, nimic niciodată nevrând a lua înapoi, numai robia o voieşte şi pentru datorie nu bagă seamă. Dă ca să ne îmbogăţim în patimi, şi datoria nu o mai cere. Eu voiesc ca să i-o dau înapoi, şi acela o mai adaugă, şi când pe dânsul îl voi sili, el îmi dă altele, ca dintru ale lui să mă arăt surpat de dânsul. Înno-ieşte asupra mea datoriile, fiindcă cu străine patimi pe cele dintâi <Ş-2>le rupe. Cele vechi se pare că s-au împlinit, şi zapise noi de patimi face<Ş0>. Vede că necurmarea datoriei mă pleacă pe mine să fiu păcătos, şi bagă în mine pofte mai noi. Mă face pe mine a-mi uita patimile, ca <Ş-2>să nu mă mărturisesc şi mă pleacă pe mine ca să alerg către cele noi,<Ş0> <Ş-2>ca la unele ce nu nedreptăţesc. Împreună petrec cu străinele patimi<Ş0>, şi desobişnuindu-mă, în uitarea celor mai dintâi vin. Mă învoiesc cu cele ce vin asupra mea, şi iarăşi mă aflu dator. Alerg la dânsele ca la nişte prieteni, şi împrumutându-mă, iarăşi ca nişte stăpâni se află, şi voiesc a mă slobozi, şi mă fac prin ele rob prea vândut. Mă silesc a tăia legăturile lor, şi de alte legături sunt ţinut, şi sârguin-<Ş-2>du-mă a mă izbăvi de ostăşia cea din patimi, prin sporiri şi prin dăruiri<Ş0>, ca un iconom al lor mă aflu.
Deci, o, ce robie a balaurului, că robind domneşte! O, ce stăpânire a patimilor, că prin momire cu totul se robesc toţi! O, ce păcat iscusit, că după fire şi pe cumpărături le-a făcut! Acesta încă şi arvunile le-a dat, ca pe minte să şi-o vândă luişi. A momit pe trup ca pe suflet să-l pună înaintea sa spre slujbă. Tinereţile mele mai întâi <Ş-2>le-a apucat, ca să nu cunoască mintea ceea ce se face. Cu sineşi a unit<Ş0> înţelepciunea cea nesăvârşită, şi prin ea stăpâneşte, ca şi cu o funie de aramă, pe mintea cea proastă, şi vrând să fugă, nu o lasă pentru <Ş-2>împreună legătura, şi vrând a fura pe trup, o ocărăşte ca pe o nemulţu<Ş0>-mitoare. Încuie păcatul pe minte, şi îi închide uşa cunoştinţei. De-a <Ş-2>pururea păzeşte pe minte răutatea, ca nu cu Dumnezeu tocmindu-se<Ş0>, să oprească de a se vinde trupul. Se jură că nu este lucru rău lângă trup a stărui, şi cum că nu va fi pentru acest lucru mic cercetare. <Ş-2>Trece mulţimea gândurilor celor împreună împleticite şi încredinţează<Ş0> că nu este cu putinţă a fi cunoştinţă pentru dânsele. Pune înainte subţirătatea, şi deplin adeverează că unele ca acestea uitării se vor da. Când voi birui pe osândă punând-o înainte, primeşte asupră-şi munca, şi când îi spun că păcat este, îmi zice: că eu voi da răspuns. Când îi spun că este spânzurată asupra mea munca, îmi zice: cum că eu te-am supus. Dacă îi voi spune că eu mă osândesc că am ascultat, îmi zice: fii fără de grijă, că eu te silesc şi, cum asculţi, cu voire nu o faci. Cu acestea mă ţine, cu acestea mă leagă, cu acestea mă vinde şi mă cumpără, cu acestea mă amăgeşte şi împrejur mă poartă, cu acestea mă momeşte şi mă supune.

A zis Pavel pentru păcătosul cel ca mine, <MI>că trupesc este<D> (Romani<Ş0> 7, 14). Păcatul tocmitorilor m-a vândut, iar obiceiurile sunt cele ce între fire şi între păcat mijlocesc. Şi patimile sunt darea păcatului şi luarea firii, iar câştigarea este supunerea sufletului, şi deosebire a minţii este robia. Că păcatul, în trup fiind, stăpâneşte mintea şi domneşte sufletul, prin el pe suflet supunându-l. Epitrop pe trup păcatul l-a făcut, şi încă prin el pe suflet îl chinuieşte şi este ca un iconom al său, că dă şi pe lucru îl cere. De va fi trebuinţă de a bate, prin el îl chinuieşte pe dânsul, că a făcut pe trup ca un lanţ al său şi <Ş-3>ţine în el pe suflet ca pe o oaie spre junghiere, şi ca pe o pasăre înalt<Ş-2> zburătoare în el pe acesta l-a legat, şi ca pe un tare uriaş printr-însul deodată cu sabia i-a tăiat picioarele şi mâinile lui. Nici a fugi nu pot, nici a-mi ajuta mie însumi, că mort sunt trăind şi orb văzând, şi m-am făcut ca un câine, eu, omul, cel cu minte, ca un dobitoc primesc.<Ş0>
Deci, miluiţi-mă pe mine, o, prietenii mei, cu sufletul uşuraţi-mă pe mine de pe pământ, şi câţi pe firea trupului cu firea duhului o aţi amestecat, sârguiţi-vă, mă rog, mai înainte de hotărâre şi mai înainte de a muri eu, siliţi-vă ca să nu mă încui afară împreună cu fecioarele cele nebune! Mai înainte de a mă duce eu în pământul în <Ş-2>care nu este cu putinţă a vedea viaţă de muritori, sau a gândi pentru<Ş0> nedreptate sau pentru dreptate, unde nu este trup care viaţă şi moarte se pricinuieşte sufletului, nici carne prin care vrăjmaşul se batjocoreşte, de neputinţa ei ocărându-se. Că de îmi va ajuta mie Domnul, voiesc de a mă slobozi din ticăloasa aşezare a patimilor şi de mă va milui, doresc a ridica asupră-mi ascultarea cea către Dân-sul. De va face după mulţimea milei Sale, mă va izbăvi pe mine de păcat, şi de va vărsa peste mine bunătatea Sa, mă voi mântui.
Mă plec că poate şi nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire. Ştiu că biruieşte mulţimea îndurărilor Lui mulţimea păcatelor<Ş0> mele. Ştiu că pe toţi i-a miluit când a venit, şi prin botez, iertarea păca-telor a dăruit. Mărturisesc că şi eu de dar m-am îndulcit, dar încă am trebuinţă de vindecarea celor după botez. Dar Cel ce pe morţi i-a sculat, nu este neputincios de a mă vindeca pe mine. Orb sunt făcut, ci şi pe orbul cel din naştere Acesta l-a vindecat. Oaie sunt, de leu mâncată, dar El din gura şarpelui pe Adam l-a izbăvit. Câine cu păcate m-am făcut, dar după ce mă voi tămădui, fiu mă voi face, <Ş-2>ca hananianca. Lepădat sunt ca un lepros, dar de va voi, mă voi curăţi.<Ş0> Ştiu că în cunoştinţă am păcătuit, dar am pe cuviosul David pentru mine rugându-se. Acela s-a îndreptat, de Dânsul fiind ajutat, şi eu mă voi vindeca, de Dânsul fiind cercetat.
Covârşesc cu păcatele, ştiu, dar nu se biruieşte de mine bună-tatea Lui. Cel ce a dat vameşului vrednicie, va da şi mie, cel ce mai multe rele am făcut. El pe Zaheu, ca pe un vrednic l-a miluit. Lup era Pavel, ce gonea oile turmei Lui, şi s-a făcut oaie, după ce de <Ş-2>cruzimea sa s-a dezbrăcat. Fiară era, rupând oile, şi păstor s-a făcut<Ş0>, tămăduind oile. Şi ştiu că el în necunoştinţă a făcut, ci alăturând păcatul meu cel în cunoştinţă cu darul Lui cel covârşitor, numai lă-sare cer, iar el neştiind, şi lăsare a dobândit, şi mai mult dar.
Fraţilor, mă rog vouă, puneţi sârguinţă pentru lucrul acesta, că nu numai de judecată mă tem, ci şi râsul mai înainte îl privesc. Mă <Ş-2>cucernicesc de cei ce se cucernicesc acum de mine, ca să nu mă ruşi-<Ş0>nez atunci, pentru păcatele mele cele multe. Mă ruşinez de cei ce m-au născut pe mine, ca nu cumva aceia, petrecând în viaţă, să mă osândească pe mine, cel ce m-am făgăduit cele mai presus de viaţă.
Iarăşi mi se pare că vă supăr pe voi, dar vi se cuvine a şti că nevoia este pricinuitoare de supărare. Ca văduva aceea voiesc a mă face, care în multă vreme supărând pe judecătorul, scopul l-a dobândit (Luca 18, 5), şi ca prietenul cel obraznic voiesc a mă arăta către voi, ca sculându-vă din aşternut, pentru mine către Dumnezeu să vă rugaţi. Acela pâine cerea spre mângâiere, iar eu izbăvire de durerile sufletului. Acela hrană trupului a cerut, iar eu de a doua oară câştigare a sufletului.
Dacă veţi voi, voi putea a dobândi, că Înduratul lesne se îndu-plecă. Ca pentru un prieten rugaţi-vă, şi ştiu că sârguinţa voastră va pleca pe Domnul, fiindcă şi El voieşte să se schimbe, ci rodul dra-gostei voastre îl caută, şi este lesnicios spre a milui, însă aşteaptă ca şi voi părtaşi ai bunătăţii Lui să vă faceţi. Că miluind voieşte a învă-ţa, şi iertând voieşte părtaşi a câştiga. Bunătatea Lui în toate se pleacă. Dacă cel ce dă răspuns făcând în cunoştinţă răul, nu va face altuia sminteală, şi dacă nu spre întărâtare va păcătui, degrab va pleca pe Judecătorul, că ştie El ştiinţa fiecăruia, şi a păcatelor nu suma o judecă numai, ci şi felurimea.
Isav loc de pocăinţă nu a aflat, de vreme ce păcatul cel din prigonire l-a tras asupra lui, nu răpindu-se a păcătuit, că nu din amăgire, ci în cunoştinţă, că şi pe părinţi i-a amărât, şi de Dumnezeu nu s-a ruşinat. Şi Iuda vânzătorul loc de pocăinţă nu a aflat, că împreună cu Domnul fiind, a păcătuit, şi prin defăimarea lui Dumnezeu, a vândut pe Cel drept.
Drept aceea, pentru păcatele cele întru cunoştinţă, multă este oarecare deosebirea cea între cel ce îl face simţit şi între cel ce îl lucrează numai cu gândul prin învoire. Precum la acesta, aşa şi la acela. Şi este acela numai ce l-a gândit, mai rău decât cel ce l-a lucrat, căci şi el loc de pocăinţă nu are. Şi dator sunt a vă încredinţa pe voi pentru cele puse înainte de mine, ca să nu vă dau vouă loc a băga înăuntru mai noi scorniri.
Ham, gândind râsul tătâne-său, lepădat a fost, şi David, întru cunoştinţă lucrând, s-a slobozit. Şi cei ce împreună cu Core s-au învoit, nimic nicidecum zicând sau făcând, s-au ars. Încă şi cei din vremea lui Ilie, asemenea au pătimit. Şi iarăşi, pe toată adunarea <Ş-2>care a făcut viţel, după certare a slobozit-o Dumnezeu, şi Saul, fiind<Ş0>că cu gândurile slujirii de idoli s-a alcătuit, lepădat a fost. Manase, pentru slujirea de idoli, pocăindu-se, s-a primit, şi Ahav în cunoş-tinţă a păcătuit după obicei şi s-a primit, şi Ahitofel, numai că a sfătuit spre păcat, a murit.
Aşa şi pe alţii spre dovadă, la care luând aminte, vă veţi învăţa. Ruvin, greşind tătâne-său nu a ştiut, şi lepădat făcându-se, după ce a murit el, de greşeală s-a slobozit, iar Simeon şi Levi, pentru aspri-mea şi cunoştinţa răutăţii, la o vreme osândiţi făcându-se, la sfârşit s-au primit. Şi însuşi Aaron, facerii de viţel slujind, seama bine şi-a dat, şi prin preoţie, de întinăciunea nevoii s-a curăţit, iar fiii lui greşind, au murit nedându-li-se vreme ca să răspundă. Şi Ofni şi Finees îi tâlcuiesc pe aceştia, căci în defăimare petrecând, sub aceeaşi pedeapsă a judecăţii s-au supus. Şi în Evanghelie Simon făcând păgânătate, prin cunoştinţa rătăcirii, fără de îndoială iertării s-a învrednicit, iar Elima stând împotriva propovăduirii, până la o vreme orbit fiind, s-a slobozit.
Asemenea preoţilor sunt cei ce au fost cu Sanfira, că şi aceştia nu au dobândit vreme spre darea de răspuns, şi cu adevărat, că în oarecare ascunsă defăimare împreună petreceau. Precum am zis cum că este în gând păcat prin învoire, vei putea afla şi în cele mai sus zise că este o înţelegere cu aceasta.
Cel ce s-a dat satanei, lui Ruvin este asemenea, de vreme ce certându-se, de dragoste s-a învrednicit, însă are deosebire, că acela<Ş0> adică trăind tatăl său, iar acesta, după ce a murit a păcătuit. Pentru a-ceasta Ruvin mai mult sub osândă este supus. Şi Iuda, vânzătorul, <Ş-2>lui Isav s-a făcut asemenea, că a vândut darul său, precum acela întâile<Ş0> naşterii, de unde şi amândoi s-au lepădat. Ştia Iuda ceea ce făcea, fiindcă avea cercarea darului. A zis şi Domnul către dânsul: <MI>Căci cu sărutare Mă vinzi pe Mine<D>, şi cunoscând Dumnezeirea, s-a cuprins cu iubirea de argint. Şi Isav sfătuit fiind, pe părinţii săi îi întărâta.
Deci, multă oarecare este deosebirea, fraţilor, şi în însăşi cunoştinţa păcatului multă este deosebire. Ia aminte fapta, şi vei cunoaşte<Ş0> deosebirea; caută către învoire, şi vei vedea atârnarea dreptăţii. Pricepe vremea faptei, şi vei zice căci cu adevărat dreaptă este cer<Ş-2>tarea, nu că nu vedem pe cele ce se fac, să vă amăgească pe voi chipul.<Ş0>
De la mine învăţaţi-vă, că bine pătimiau fariseii când se mustrau. Că zicea Hristos că amăgitor este chipul lor, şi aceia ştiindu-se <Ş-2>pe ei, spre vrăjmăşie se schimbau. Şi mie încă mi se întâmplă de cele<Ş0> mai multe ori acest fel de nelesnire, că de ştiinţă mustrându-mă, mă îngreţoşez. Că amar este adevărul la cei ce se sârguiesc a-l tăi-nui, şi aspră se pare a fi mustrarea, mai ales oamenilor celor ce fac spre plăcerea norodului. Descoperiţi-mi chipul meu şi viermii se vor arăta, şi luaţi faţa văruirii şi veţi vedea spoitura mormântului. Cercetaţi puterea faptei mele şi veţi crede farisiasca asemănare. Cu aceasta numai mă deosebesc, că şi vouă îmi mărturisesc spoitura. Pentru aceea, şi prin rugăciunile voastre, departe de muncă voi fi. Că mare lucru este în vremea fărădelegii a nu întărâta pe Puitorul de Lege împotriva celui ce se mărturiseşte. Că nu mic lucru este a nu se lăsa Judecătorul de a se schimba spre milostivire.

Fariseii, în socotelile lor tare petrecând, împreună cu Ierusalimul s-au robit, şi trufindu-se cu făţărnică dreptate, decât păcătoşii cei ce se mărturiseau, mai de jos s-au arătat. Pentru aceea şi Hristos din început a zis că în chip umblă ei. Încă şi în Isaia mai înainte a spus spoitura lor, că venind îi va mustra pe dânşii.
Deci, ce zice? <MI>Voi cerceta peste cei ce poartă îmbrăcămintele cele străine <D>(Sofonie 1, 8). Şi aceasta de-a pururea o zicea către dânşii, căci ei cu dreptatea se făţărniceau. Dacă era ale altora, ale cărora trebuia să fie, dacă străine s-au zis, oare ale cui erau îmbrăcămintele fariseilor? Eu aşa mă încredinţez, cum că ale proorocilor erau, fiindcă de dânşii norodul se pedepsea. Ci Apostolul a zis cum că în cojoace, în piei de capre petrec. Cu urmare a zis cum că în pustie aşa făceau ei, căci când intrau în cetăţi, îşi schimbau forma. Că nici voiau ei să ştie oamenii ceea ce făceau. Deci, străină era forma fari-seilor, de vreme ce nebuni fiind, cu chip de dascăli înţelepţi se îmbrăcau, însă hainele cele de piele ale lor le erau lor spre îmbră-căminte, că nu voiau ei să fie cu totul arătaţi norodului. Şi de piei le aveau, ca cele ce spre pustnicie le ajută, că înfrânarea de căldură are trebuinţă şi hainele le erau bine primite în casă şi în călătorie, <Ş-2>că înfrânării îi ajută necâştigarea. Şi luminat, cuvântul prin cugetare ţine pe sporire şi priceperea prin înfrânare. De acestea amândouă aveau trebuinţă înţelepţii, ca şi proorocii. Aceia adică ca să înveţe, iar aceştia ca să mustre. Drept aceea şi de formă amândouă părţile aveau trebuinţă, ci fariseii nici a uneia din părţi nu păzeau viaţa, nici înţelepţi erau, nici mai înainte văzători. Deci, după cuviinţă, <Ş-2>Domnul i-a mustrat pe dânşii, că neguţătoria o vânau şi nu adevărul<Ş0>.
Însă eu vă pun vouă înainte mustrarea mea, ca nu pentru cea cu dinadinsul cunoştinţă a lui Dumnezeu numaidecât să râdeţi, că şi <Ş-2>Apostolul a zis: <MI>Că lucrul fiecăruia focul îl va lămuri <D>(I Corinteni 3, 13). <Ş0>Şi, dacă pe lucru ştie a-l alege, cu cât mai vârtos forma o va alege, că dacă cineva se va îmbrăca cu forma drepţilor, drept fiind, nu se va lepăda afară, iar dacă cineva o va trage asupra sa, el nevrednic fiind, se va goli. Acesta este pentru care zice Evanghelia <MI>că îl va tăia pe el în două<D> (Matei 24, 51), că despărţirea formei şi a vredniciei însemnează. De este cineva episcop, şi se despărţeşte de formă şi de vrednicie, sau de este preot ori diacon, la fel încă şi ceilalţi care sunt nevrednici se vor goli. Nu zice că pentru lucruri îl va tăia pe el în două, de vreme ce focul pe ele le va arde împreună cu cel ce le-a lucrat, ci pentru nume s-a zis acum şi pentru formă, că îşi pierd buna cuviinţă şi cu ruşine se îmbracă.
Deci, dacă este haină, de ruşine este şi de slavă. Şi în lume cei ce se aduc spre moarte, osebită formă au, şi osebită cei ce în vrednicie sporesc, fiindcă din cele pământeşti este cu putinţă a ne învăţa cele cereşti, şi din talanţii cei daţi slujitorilor lui Hristos să înţelegem şi formele şi vredniciile.
Nu tuturor le-a dat talant Dumnezeu, ci robilor celor ce Îi slujesc Lui. Cu adevărat şi monahii au luat talant, precum mie prea mi se arată, fiindcă cu voirea s-au prins. Că pentru ce şi cu forma se deo-sebesc de cei ce petrec în lume? Buna cuviinţă prin aceasta o în-semnează şi pe a lor voire o vestesc.
Deci, judecată este pentru formă, de vreme ce are puterea făgăduinţei. Că dacă cineva nu va face ceea ce a făgăduit, şi el cu străină<Ş0> formă se neguţătoreşte. Şi a cui este această formă străină? Fără <Ş-2>numai a celor ce o fac pe dânsa străină, de vreme ce pentru un cuvânt<Ş0> deşert ne judecăm. Ce este cuvânt deşert? Făgăduinţa credinţei care nu are lucru. Crede şi mărturiseşte pe Hristos, dar deşert este dacă nu face ceea ce a poruncit.
Este şi în alt fel, când cineva se mărturiseşte şi nu se îndreptează; când zice că se va pocăi, şi iarăşi păcătuieşte. Şi grăirea de rău este cuvânt deşert, că vede pe cel ce batjocoreşte şi tace. Încă şi cel ce nu mustră cu îndrăzneală şi acesta cleveteşte, fiindcă ceea ce o gră-ieşte nu are ipostas. Şi cel ce de la sine alcătuieşte minciuna, deşar-tă cuvântare face, fiindcă lucrul cel nelucrat şi nevăzut l-a povestit.
În toate acestea vinovaţi suntem, fraţilor, că nu în zadar s-a adus de mine cercarea acestora, ci vă spui cele ce pătimesc ca unor doctori, ca după rană plasturul prin rugăciune, spre tămăduire să mi-l gătiţi. Mă silesc a vă mai povesti vouă faptele mele, că de nu voi <Ş-2>spune adevărul, pe mine mă nedreptăţesc, că sunt mulţi care pentru<Ş0> ruşine, patimile cele ascunse le fac nevindecate, dar mai pe urmă se mâhnesc că nu le-au spus. Deşi nu mă tăinuiesc eu de mulţimea nedreptăţilor celor ce sunt în mine, dar nu ascund ruşinea mea, că mai bine este cerând a trăi, decât ruşinându-mă de foame, să mor cu jale. Şi mai de folos îmi este durere pătimând, a trăi, decât în puţină vreme odihnindu-mă, iarăşi în nevindecate dureri să mă fac.
Deci, şi cuvântul cel deşert, mort, oarecare loc are în mine. Socotesc cum că în mine este ascuns cuvântul. Şi care este cuvântul<Ş0> cel deşert? Cel ce în formă petrece, cel ce în cele rele după cunoştinţă rămâne, cel ce învaţă a face bine şi el nu face. Ştiu că multe am scris şi către voi, fraţilor, şi către alţii mai mulţi, dar şi când scriam gândeam că spre osânda mea am adus cu deamănuntul, şi când fă-ceam răul, ştiam că îl fac, şi făcându-l, petreceam în el, şi mă prefă-ceam făcând dreptul nedrept, şi purtând forma în mine, pe monahi îi judecam. Însă are oarecare dare de răspuns pentru cele zise, că pe nimenea nu am smintit. Rău adică am lucrat, dar martori ai acestuia nu sunt oameni. Am mustrat scriind, dar nu am îngreuiat. Adevărul l-am nedreptăţit, spre milă plecându-mă, ci în mine nu am mistuit pe unul ca acesta. Am chivernisit rău bucatele <Ş-2>fraţilor, dar neamului nu le-am împărţit. Pântece am săturat, dar nu<Ş0> cu bucate scumpe. Postul am dezlegat, dar nu am defăimat. Înfrânarea sufle-tului cu dinadinsul o am păzit, şi la puţină vreme m-am schimbat. De minciună m-am tras adevărat, dar nu bucurându-mă. <Ş-2>Rugăciu-nea o am defăimat, însă păgânătăţii nu m-am plecat. De cântarea de psalmi m-am lenevit, dar în alte lucruri lumeşti nu m-am răspândit. De lucrul mâinilor nu am purtat grijă, însă de a îngreuia m-am lepădat. În multe locuri am defăimat adevărul, dar pe nici unul nicidecum nu am smintit.
Deci, mă rog să-mi tindeţi mâna mie, celui ce pe jos mă tăvălesc, că vrând a mă scula, nu pot, că sarcina păcatului m-a îngreuiat pe mine. Voiesc a mă scula, ci obiceiul pământului mă ţine pe mine, şi văd, dar ca într-o negură umblu şi în întuneric mult. Îmi mişc mâna mea, dar cu toate acestea sunt ca un slăbănog. Inimă bună fac, dar mă îngreţoşez. Mă rog pentru izbăviri şi postind sunt ţinut. Voire bună am, dar de oarecare silă mă împiedic. Iubitor de fraţi sunt, deşi mă ruşinez, şi iubitor de străini, dar nu drept. Bine credincios sunt, când mă încălzesc, şi când mi se face bine, de dragoste mă ţin. Către vrăjmaşi sunt trândav, dar nu îndurat, şi către cei ce mă asupresc rău, dar nu pomenind răul. Către prihă-nire nebăgător de seamă şi nu izbânditor. Spre slavă iubitor de osteneală, dar nu căutând-o şi cerând-o şi în toate lucrurile mele, nici <Ş-2>vreun sârguitor sunt, nici vreun cu dinadinsul nevoitor. Pentru aceas<Ş0>ta şi de milă am trebuinţă ca un slăbănog, că de a avea vreun lucru bun, departe de dânsul stau, şi dorind de folos, aproape de dânsul nu vin. Pe puţina luare aminte de a o răsturna departe nu stau. Deci,<Ş0> mie, celui ce sunt în acestea, cu multă sârguinţă îmi sunteţi datori, că de vă veţi sârgui, ştiu iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
A izbăvit odinioară şi Moisi pe Mariam, soră-sa, de lepră, şi David pe neamul lui Ionatan de judecata lui Dumnezeu pentru dra-goste. Ilie, pe fiul văduvei, de moarte, Elisei pe văduvă, de sărăcie şi pe somaniteanca de plângere. Încă şi în Evanghelie, mulţi pe mulţi prin rugăciuni i-au izbăvit. Iar pentru Mântuitorul, ce trebuie şi a zice? Că cele neputincioase, putincioase le-a făcut. Că a izbăvit <Ş-2>sufletele acelea pe care putea altora să le dea mângâiere, iar pe Sine<Ş0> a Se izbăvi nu putea, pentru călcarea poruncii.
Toate acelea care aţi auzit, încă şi acelea care aţi făcut, neputincioase sunt şi putincioase. În acelea care puteţi a ne ajuta nouă, la acelea ajutaţi-ne, că ştiu că şi cele cu neputinţă mi se vor ierta şi mi se vor dărui prin noianul darului Lui, şi va face, pentru voi fiind înduplecat. Că pe cât Dumnezeu pe lângă oameni este neasemă-nat, pe atât şi voi nu slăbiţi rugându-vă. Că El va birui toată iubirea de oameni a zidirii, cu bunătatea Sa, că lucrul vostru este sfinţilor, ca să vă rugaţi pentru păcătoşi, iar lucrul lui Dumnezeu este pe cei deznădăjduiţi a-i milui şi a-i băga în împreună numărarea turmei Sale, în Iisus Hristos Domnul nostru, prin care şi cu care, Tatălui I se cuvine slava şi stăpânirea, împreună cu Prea Sfântul Duh, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin.