


PENTRU PATIMI

Voiesc a zice înaintea slavei Tale, Hristoase, Mântuitorule, toată amărăciunea mea, viclenia şi necuvântarea! Voi zice iarăşi toată veselia Ta, dulceaţa, cele ce le-ai făcut cu mine pentru Tine, Iubito-rule de oameni!
Din pântecele maicii mele m-am făcut întărâtător, lepădător de darul Tău, nesârguitor spre cele bune. Iar Tu, o, Stăpâne, ai trecut cu vederea toată viclenia mea, pentru îndurările Tale cele multe, Fiule al lui Dumnezeu. Capul meu se înalţă cu darul Tău, Stăpâne, dar pentru păcatele mele totdeauna se smereşte. Mă trage iarăşi pe mine darul Tău acesta către viaţă, şi eu mai vârtos către moarte cu osârdie mă duc, că acest prea rău obicei al moliciunii mă trage pe mine către sinemi, fiindcă eu mă plec lui. 
Cumplit este obiceiul patimilor şi prea rău, că leagă ca şi cu nişte legături nedezlegate pe minte, şi iubite se află mie de-a pururea şi legăturile, că eu aşa voiesc a fi legat. Cu obiceiurile curselor legat <Ş-2>sunt, şi mă bucur legat fiind. Cufundat sunt în adâncul cel prea amar<Ş0>, şi mă îndulcesc. În fiecare zi înnoieşte legăturile mele vrăjmaşul, că mă vede pe mine bucurându-mă în legăturile mele cele de multe feluri. Prea măiestru este vrăjmaşul meu! Nu mă leagă pe mine în legăturile care eu nu voiesc, ci de-a pururea îmi aduce mie acest fel de legături şi de curse, pe care eu cu multă dulceaţă le primesc. Căci cunoaşte că punerea înainte este mai tare decât mine şi într-o <Ş-2>clipeală de ochi îmi aduce legătura care voieşte. Acesta este plânsul<Ş0>; aceasta este tânguirea; aceasta ocară şi ruşine: când eu sunt ferecat cu voile mele. Că putând a sfărâma legăturile într-o clipeală şi a mă face liber de toate cursele, eu nu voiesc a face aceasta, cu moli-ciunea fiind ţinut, şi patimilor, ca unor obiceiuri robind cu voirea.
Acesta este lucru mai cumplit şi plângere a ruşinii, că eu sunt ţinut cu voile vrăjmaşului meu. Mă leg în legăturile pe care el mi le aduce mie, şi cu patimile mă omor, în care el se bucură. Că, putând <Ş-2>zdrobi legăturile, nu voiesc, putând scăpa de curse, nu mă silesc. Oare<Ş0> este ceva mai amar decât tânguirea aceasta şi plângerea? Oare este altă ruşine decât aceasta mai cumplită? Cu adevărat aşa zic, că nu este altceva mai amar decât ruşinea aceasta, adică când face omul voile vrăjmaşului. Căci, cunoscând eu legăturile mele, le ascund pe ele în tot ceasul despre toţi văzătorii, în forma cucerniciei, şi ştiinţa <Ş-2>mea mă mustră pe mine că fac aceasta, zicându-mi totdeauna: Pentru<Ş0> <Ş-2>ce nu te trezeşti, vrednicule de jale? Au nu ştii că a venit şi s-a apro<Ş0>-piat ziua judecăţii celei înfricoşate, în care toate se vor arăta? Scoală-te ca un puternic, rupe legăturile tale, că în tine este pute-rea dezlegării şi a legării!
Acestea de-a pururea mi le zice mie şi mă mustră pe mine ştiinţa, şi nu voiesc din legături şi din curse a mă izbăvi. Mă tânguiesc şi suspin pentru acestea în toate zilele, şi în dânsele mă aflu legat cu patimile. Ticălos sunt eu şi trândav, nesporit în lucrul cel bun al sufletului meu, căci nu mă tem de cursele morţii. Trupul meu este înfăşurat cu bună formă de cucernicie, iar sufletul este legat cu gân-duri necuvioase. Înaintea văzătorilor, cu sârguinţă mă cucernicesc, şi dinlăuntru sunt mai rău ca o fiară nedomesticită. Îmi îndulcesc vorba mea împărţind-o oamenilor, însumi amar fiind de-a pururea şi viclean cu punerea înainte. Şi oare ce voi face în ziua cunoştinţei cei cu deadinsul, când Dumnezeu va arăta pe toate înaintea jude-<Ş-2>căţii? Eu însumi ştiu că acolo mă voi munci, dacă aici nu voi îmblânzi<Ş0> cu lacrimi pe Judecătorul. Pentru aceasta nu ţine îndurările Sale în mânie, că El aşteaptă întoarcerea mea, că nu voieşte a vedea pe cineva arzând în foc, ci voieşte ca toţi oamenii să intre în viaţă.
Deci, bizuindu-mă îndurărilor Tale, Doamne, Fiule al lui Dumnezeu, cad către Tine rugându-mă, caută şi spre mine, scoate sufle-tul meu din temniţa fărădelegilor şi să strălucească o rază a luminii în mintea mea, mai înainte de a mă duce la judecata cea înfricoşată şi gătită mie, unde nicidecum nu este pocăinţă pentru răutăţi. Că iată, ţinut sunt de amândouă gândurile, ca să mă duc din trup şi ca să nu mai greşesc, însă frică iarăşi mă apucă pe mine, vrednicul de jale şi necredinciosul, cum că mă duc negata, cu totul gol de fapte bune. Frică mare adeseori munceşte inima mea, a rămâne în trup, şi a mă duce din trup, şi în care parte din amândouă a mă abate nu cunosc, că mă văd pe mine fără de osârdie spre lucrul cel bun, fi-indcă a trăi în trup frică este şi groază. Că prin mijlocul curselor în fiecare zi umblu şi m-am asemănat neguţătorului trândav şi leneş, <Ş-2>care se păgubeşte în tot ceasul de bogăţie împreună cu dobânda. Aşa<Ş0> eu mă păgubesc de bunătăţile cele cereşti, în multele învăluiri care <Ş-2>mă trag pe mine spre cele rele. Că mă simt pe mine cum mă fur în fiecare ceas şi nevrând, mă aflu în lucrurile acelea pe care eu le urăsc<Ş0>.
Mă spăimântez de zidire, cum este frumoasă totdeauna şi socoteala mea cea necuviincioasă este în mijlocul celor prea frumoase. Mă spăimântez de voirea mea cea prea rea, de necazurile în care de-a pururea păcătuieşte în multe chipuri. Mă spăimântez de pocă-inţa mea cea din fiecare zi, cum nu are temelia zidirii întărită. Totdeauna pun temelie de zidire, şi iarăşi cu mâinile mele risipesc osteneala mea. Nu a pus începătură bună pocăinţa mea cea bună, şi lenevirea mea cea prea rea sfârşit nu mai are. M-am făcut rob moliciunii şi voii vrăjmaşului meu, cu sârguinţă săvârşind toate cele plăcute lui.
Cine va da apă multă nepovestită capului meu şi ochilor mei izvoară, ca de-a pururea să izvorască lacrimi, şi voi plânge totdeauna <Ş-2>înaintea înduratului Dumnezeu, ca trimiţând darul Său, să mă scoată<Ş0> pe mine păcătosul din marea ceea ce se tulbură cu valurile păcate-lor şi viscoleşte sufletul meu cu furtuni în tot ceasul? Că voile mele le-au biruit rănile cele ce nicidecum nu primesc legături de vinde-care. Pentru nădejdea pocăinţei este aşteptarea mea, furându-mă cu însăşi făgăduinţa cea deşartă şi până când voi lipsi.
Această nădejde am de-a pururea, zicând că mă voi pocăi, niciodată nu mă pocăiesc. Prin graiuri mă pocăiesc cu sârguinţă, iar prin lucruri cu multă lungime stau departe de pocăinţă. Dacă sunt în răsuflare, îmi uit şi firea mea; dacă iarăşi sunt în necazuri, mă aflu şi cârtitor. Că Sfinţii Părinţi fiind iubitori de Dumnezeu, în necazuri şi în ispite s-au făcut iscusiţi şi cunună neveştejită de la Dumnezeul Cel ceresc au primit cu slavă şi cu laude. Şi laudă şi nume câşti-gându-şi din necaz, icoană frumoasă s-au făcut neamurilor celor de pe urmă, şi adeseori iau seama, împreună cu părinţii şi cu sfinţii, şi la cinstitul şi bine încuviinţatul prea întregul înţelept Iosif, cel plin de frumuseţea cerească, împreună cu dragostea Celui Preaînalt, ce fel de bună răbdare a câştigat în ispite. Că nu a putut a nedreptăţi cumplita zavistie a fraţilor frumuseţea sufletului aceluia, nici iarăşi cumplita aspidă în vizuina sa nu a putut să veştejească frumuseţea <Ş-2>cea înflorită a coconului. La floarea întregului înţelept în fiecare ceas privea, ca să îşi verse amara otravă asupra lui, turbându-se. Nici ia-răşi temniţa sau legăturile au veştejit buna cuviinţă şi floarea su-fletului coconului celui iubitor de Dumnezeu, iar eu, ticălosul, fără de nici o ispită păcătuiesc, întărât şi amărăsc pe Stăpânul.
Doamne, fiindcă am luat cercarea îndurărilor Tale celor multe şi negrăite, rog mărimea îndurărilor Tale, mântuieşte-mă şi dăruieşte robului Tău cererile sufletului lui, pe care le cere din comoara milostivirii Tale, Stăpâne, ca să izvorască neîncetat ca un izvor darul Tău în inima şi gura mea, a robului Tău, ca să fie inima mea şi gura mea bise-rică curată darului Tău şi fără prihană, primind pe Împăratul ceresc, ca să nu fie ca o vizuină gândurilor celor viclene, şi ca o peşteră de tâl-hari răi viclenelor cugete, ci de-a pururea degetul darului să-mi mişte limba mea ca pe o strună de alăută, spre slava Ta, Iubitorule de oa-meni, ca neîncetat să Te slăvesc, şi cu dorire bine să Te cuvintez în ini-mă şi în gură, în toată vremea vieţii mele. Că cel ce se leneveşte de a Te lăuda şi a Te slăvi pe Tine, Stăpâne, acesta străin este de viaţa <Ş-3>ceea ce va să fie. Hristoase, Mântuitorule, dăruieşte-mi mie cererea<Ş-2> inimii mele, ca să fie limba mea ca o alăută a darului Tău, ca să pot plăti de aici, din zapisele cele multe, măcar puţine greşeli ale aşezământului, şi acolo mă voi mântui iarăşi cu acoperământul mâinilor Tale, când se va cutremura tot sufletul de slava Ta cea înfricoşată. Aşa, Stăpâne, Fiule, Unule-Născute, auzi-mă şi primeşte ca un dar cererea robului Tău! Păcătos sunt eu, însă în dar să mă mântuiesc! Slavă se cuvine Celui ce mântuieşte pe păcătos cu îndurările Sale!