PENTRU UMILINŢĂ

Dătătorul tuturor bunătăţilor, şi izvorul vindecărilor, şi comoara îndurărilor, Tu eşti singur Dumnezeul Cel bun şi îndurat, Cel ce dăruieşti de-a pururea cele bune celor ce cer. De vreme ce şi eu însumi m-am împărtăşit adeseori din nemăsuratele vindecări şi da-<Ş-2>rurile cele bune care se dăruiesc mie din zi în zi, pentru acestea fără<Ş0> de <Ş-2>frică Te rog pe Tine, Hristoase, Dumnezeul Cel nepomenitor de rău<Ş0>, ca să vină peste mine, după obicei, darul Tău, ca să adune mintea mea şi să vindece iarăşi rănile mele cele ascunse. Că iată, îngrijirile şi răspândirile din nou înnoiesc de-a pururea rănile cele nearătate, <Ş-2>ci Tu Însuţi, Îndelung-Răbdătorule, Care vindeci totdeauna cu daru<Ş0>l şi cu îndurările Tale, vindecă ca un Îndurat neputinţele mele, ale pă-cătosului, cele dese. Că eu, plăţi pentru vindecări nicidecum nu am putut să-Ţi dau Ţie, Stăpâne, pentru că vindecările Tale, preţ de unde au? Că nici cerul, nici pământul nu poate a da răsplătiri vrednice pentru vindecările Tale. Iar vindecările bunătăţii Tale sunt îndurările Tale cele multe, fiindcă nu se pot vinde tămăduirile cele <Ş-2>cereşti şi sfinte, că preţ nu au. Ci prin lacrimi le dai pe dânsele, Mân<Ş0>-tuitorule, şi prin plângere amară le dăruieşti pe dânsele tuturor. Cine oare nu se va minuna? Cine oare nu se va spăimânta? Şi cine nu va binecuvânta multa îndurare a bunătăţii Tale, Mântuitorul su-<Ş-2>fletelor noastre, că binevoieşti a primi lacrimi în loc de plată, pentru<Ş0> vindecările Tale?
O, putere a lacrimilor, până unde ai ajuns? Chiar în cer, cu mul-tă îndrăzneală intri fără de opreală! O, putere a lacrimilor, că rân-duielile îngerilor împreună cu toate puterile se bucură totdeauna de îndrăzneala Ta! O, putere a lacrimilor, cum poţi, dacă voieşti, a sta înaintea sfântului şi prea înaltului scaun al Preacuratului Stăpân cu bucurie! O, putere a lacrimilor, cum într-o clipeală de ochi te sui în cer, zburând, şi cererile tale ţi le iei de la Dumnezeu! Că te în-tâmpină pe tine cu veselie, aducându-ţi iertăciune.
Deci, dăruieşte-mi, Stăpâne, mie nevrednicului, lacrimi totdea-una, şi tărie, ca izvoare de lacrimi cu dulceaţă izvorând totdeauna, să se lumineze inima mea în rugăciune curată, ca să se şteargă za-pisul cel mare cu puţine lacrimi, şi cu puţină plângere să se stingă acolo focul cel arzător. Că dacă aici voi plânge, acolo mă voi izbăvi de focul cel nestins. Căci cum că totdeauna întărât, Stăpâne, înde-lungă-răbdarea Ta, înaintea ochilor mei am amărăciunea mea şi îndurarea Ta, dar biruieşte bunătatea îndelungii-răbdării Tale amă-răciunea mea. Că şi păsările, cu multă milostivire îşi hrănesc puiii <Ş-2>lor, şi lepădate fiind încă de puii lor, nu se lenevesc niciodată ca să-i <Ş0>treacă cu vederea pe dânşii, că se biruiesc de îndurările lor. Şi dacă şi păsările atâta sunt de milostive, cu cât mai vârtos, Stăpâne, se va birui darul Tău de îndurările sale, ca să miluiască pe toţi care Te doresc pe Tine!
Asemenea încă şi maica, necinstindu-se de copilul său, nu suferă cu inima ca să-l treacă pe el cu vederea, că se biruieşte de îndură-rile sale. Şi dacă maica se biruieşte de îndurările sale, cu cât mai vârtos darul iubirii Tale de oameni, Stăpâne, Iubitorule de suflete, totdeauna se va birui de îndurările sale, ca să mântuiască şi să milu-iască pe cei ce Te doresc pe Tine de-a pururea!
Deci, de vreme ce ţinut sunt de pângăritul vrăjmaş, care de-a pururea mă necăjeşte pe mine, voi striga cu lacrimi noaptea şi ziua către milostivirea Ta, ca să mă izbăvească pe mine din războaiele lui. Că cine va mai putea să sufere meşteşugirile vicleanului, dacă <Ş-2>se va depărta într-o clipeală darul Tău, Stăpâne? Că pe ceas, pe ceas<Ş0>, şi prin cuvinte şi prin fapte necăjeşte sufletul meu.
Puterea Ta, Hristoase, ceea ce a certat valurile mării, să-l certe <Ş-2>pe dânsul, că doar s-ar surpa de la mine, robul Tău, că totdeauna îşi<Ş0> înnoieşte asupra mea măiestriile sale. Că se sârguieşte a stăpâni mintea mea şi a o depărta de la dulceaţa şi cugetarea cea bună a dumnezeieştilor Tale porunci. Trimite, Stăpâne, darul Tău degrab, ca să gonească de la robul Tău pe balaurul cel mare, împreună cu toate gândurile cele de ruşine şi viclene.
Pilda Ta să Te plece pe Tine, o, Stăpâne, că ai zis cum că într-o cetate era oarecare judecător, care de Dumnezeu nu se temea, nici de om cu totul nu se ruşina, şi cum că în aceeaşi cetate era o vădu-vă <Ş-2>săracă care se ruga lui în fiecare zi şi zicea: Izbăveşte-mă de pârâşul<Ş0> meu. Şi la multă vreme, cu nemilostivire a trecut cu vederea pe cea de-a pururea necăjită, însă răbdarea văduvei a putut a îmblânzi, şi pe însuşi cel neîndurat şi nemilostiv, spre îndreptare a-l aduce (Lu-ca 18, 2). Văduva cea nedreptăţită, către un neîndurat şi fărădelege judecător a venit, ca pe ea de pârâşul ei să o izbăvească, iar eu vin <Ş-2>către Stăpânul meu Cel Îndurat, Cel Îndelung-Răbdător şi Bun, Care<Ş0> are stăpânire pe pământ şi în cer, să audă degrab. Că nemincinos eşti, Dumnezeule Cel binecuvântat, precum ai zis, Mântuitorule, şi fă degrab Tu izbândă tuturor celor ce nădăjduiesc spre Tine noaptea şi ziua. Stăpâne, să nu zăboveşti spre izbânda mea! Scoate-mă pe mine de la vrăjmaşul, şi către Tine povăţuieşte-mă, ca pe vrăj-maşul biruindu-l prin darul Tău, pe Tine să Te binecuvintez, şi pe Tine singur să Te slăvesc, Îndurate, Îndelung-Răbdătorule, Cel ce voieşti a se mântui toţi oamenii.
De vreme ce a lipsit vremea vieţii mele în deşărtăciune şi în gânduri urâte, dăruieşte-mi mie doctorie, ca deplin să mă vindec de rănile mele cele ascunse, şi împuternicează-mă pe mine, ca, măcar într-un ceas, cu osârdie să lucrez în via Ta. În ceasul al unspreze-celea este vremea vieţii mele celei deşarte. Ocârmuieşte corabia neguţătoriei mele cu poruncile Tale, şi dăruieşte pricepere prostu-lui neguţător, ca să-mi neguţătoresc neguţătoria ei până când am vreme, că înotarea corabiei a ajuns la sfârşit, mare viscol a sosit, şi vremea mă cheamă pe mine, răspânditul.
Vino, arată-ţi, leneşule, toată neguţătoria vremii vieţii tale. Şi ceasul morţii mă înfricoşează pe mine, ticălosul. Că văd lucrurile mele şi se cutremură sufletul meu, şi văd neîngrijirea lenevirii mele şi se înfiorează oasele mele, că ceasul despărţirii mi-a sosit mie îna-intea ochilor, şi foarte m-am înfricoşat gândind la el. În loc ca să mă bucur eu, iată, mai vârtos m-am înfricoşat, nefăcând vrednice lucrurile mele după dar. Că mare frică este în vremea morţii tutu-ror păcătoşilor, celor ce sunt asemenea mie. Şi iarăşi, mare bucurie este în ceasul despărţirii tuturor sfinţilor, şi tuturor drepţilor, şi tuturor pustnicilor. Şi iarăşi, mare scârbă este în ceasul despărţirii nesârguitorilor şi molaticilor, când îşi aduc aminte de lenevirea lor şi de neosârdia vremii celei trecute a vieţii lor. Şi cumplit va munci căinţa atunci pe inima omului celui ce s-a lenevit aici de mântuirea sa. Mai mare decât însăşi frica morţii şi a despărţirii va fi munca căinţei lui. Şi iarăşi, drepţii, sfinţii şi pustnicii se bucură în ceasul morţii şi al despărţirii, văzând înaintea ochilor osteneala cea mare a<Ş0> <Ş-2>pustniciei lor, a privegherilor şi a rugăciunilor, a posturilor şi a lacri<Ş0>-<Ş-2>milor, a culcărilor pe jos şi a sacilor. Saltă sufletul lor, că spre odihnă<Ş0> este îndemnat a ieşi din trupul său. Înfricoşată este iarăşi venirea morţii păcătoşilor şi molaticilor şi celor ce nu s-au sârguit a petrece <Ş-2>cu curăţenie în viaţa aceasta deşartă, şi mâhniciune cumplită în ceasul<Ş0> despărţirii este omului păcătos, că nu i se dă voie nicidecum a grăi ceva, fiindcă pe asprime o porneşte porunca în ceasul acela.
Vai mie, vai mie, o, suflete, pentru ce oare te leneveşti de viaţa ta? Pentru ce cu răspândire îţi petreci zilele vieţii tale? Au nu ştii că de năprasnă va fi chemarea ta? Şi ce vei face acolo, dacă aici te vei lenevi? Înaintea divanului înfricoşatului Judecător, ce răspuns ai să dai? Cum te fură pe tine vrăjmaşul şi nu pricepi, ticălosule? Şi cum iarăşi îţi jefuieşte bogăţia cea cerească din zi în zi, nu ştii, răspânditule? Trezveşte-te, trezveşte-te, o, suflete, în ceasul războ-iului! Smereşte-te înaintea lui Dumnezeu, cu lacrimi rugându-te! Strigă către Dumnezeu cu durere de inimă şi îndată îţi va trimite spre ajutorul tău înger milostiv şi te va slobozi pe tine din războiul lui şi din tulburarea vrăjmaşului! Sârguieşte-te să nu cazi în ceasul despărţirii tale în scârbă şi în suspinuri, şi vei plânge fără de folos în veacul veacului, şi vor veni toate în mintea ta în ceasul <Ş-2>acela, şi vei zice în tine, tânguindu-te cumplit: Eu acestea în tot ceasul<Ş0> pe toate le pomeneam, şi mai înainte mărturisindu-mă, ziceam mie însumi să trec zilele acestea în care sunt pe pământ ca să nu păcătuiesc, nici iarăşi să cad din poruncile lui Dumnezeu, ci să lucrez totdeauna cele bine plăcute Lui cu multă osârdie. Iar acum m-am aflat deşert şi neavând nicidecum vreo ispravă bună.
Vino întru tine, suflete, nevoindu-te necurmat, teme-te totdea-una, iubeşte pe Dumnezeul tău şi îmblânzeşte-L pe El cu fapte bune, ca atunci când va veni ceasul morţii şi al despărţirii, să te afle pe tine bine sârguitor, cu mare bucurie aşteptând-o pe dânsa! Cu-getă, o, suflete, la petrecerea ta, şi la chemarea lui Dumnezeu, că ceasul despărţirii nu mâhneşte pe cel ce s-a slobozit pe sine de toate cele pământeşti, ci moartea mâhneşte pe bărbatul cel răspân-dit cu mintea şi mâhneşte pe păcătos, mâhneşte pe cel nebăgător de seamă şi mâhneşte pe cel leneş, care s-a lenevit de a face cele plăcute lui Dumnezeu, mâhneşte pe cel mult câştigător, care şi-a legat sufletul său cu lucruri lumeşti, mâhneşte şi pe cel bogat, că îl despărţeşte pe el fără de voie de viaţă, mâhneşte şi pe părinţi, că îi despărţeşte pe dânşii de fiii lor cei doriţi, mâhneşte pe mirean, că îl despărţeşte pe el de bogăţia lui, mâhneşte şi pe fraţi, căci cu plân-gere îi despărţeşte pe ei unii de alţii. Aceştia toţi se mâhnesc în ceasul morţii, de vreme ce şi legaţi sunt în lucruri lumeşti. Iar tu, pentru ce suspini şi te mâhneşti, o, suflete, liber fiind de lume, şi de lucrurile ei izbăvit? Aşa să petreci totdeauna, liber numindu-te, şi să călătoreşti cu bună cuviinţă în calea lui Dumnezeu, făcând cu mare osârdie cele plăcute Lui. Dacă te vei lipi de Dumnezeu din tot sufletul tău, nu te vei teme niciodată de ceasul morţii, ci mai vârtos moartea şi despărţirea de trup, bucurie se va face ţie.


Mântuieşte-mă, Îndelung-Răbdătorule, mântuieşte-mă pe mine, Fiule al lui Dumnezeu, Cel fără de păcat, Hristoase, şi îmi dă-ruieşte mie, Mântuitorule, cugetarea vieţii celei veşnice, că doară aş putea să nu am niciodată în inima mea altceva afară de această cugetare, ca voile Tale să le săvârşesc totdeauna, şi darul Tău aju-tându-mi mie, păcătosului, cu mare osârdie voi fi, cu dragoste voi călători în poruncile Tale, ca să neguţătoresc bine cu argintul pe care mi L-ai dat mie, Împărate ceresc, şi după ce voi neguţători ne-guţătoria cea bună în ţarina Ta, Mântuitorule, laudă să dobândesc <Ş-2>de la Tine, o, Stăpâne, şi să zic cu îndrăzneală, cu inimă curată, când<Ş0> vei veni, Doamne: Fericit sunt că ai venit, Stăpâne! Îmbracă-mă pe mine cu haină vrednică de nunta Mirelui Celui fără de moarte, pe care am câştigat-o eu prin darul Tău! Să aprind şi candela pe care mi-a dăruit-o mie darul Tău, Hristoase, şi îndelungă-răbdarea Ta, slăvind şi binecuvântând pe Mirele Cel fără de moarte, ca să mă în-<Ş-2>vrednicesc, împreună părtaş a mă face al drepţilor, şi al sfinţilor, celor ce bine Ţi-au plăcut Ţie în veci. Amin.