CUVÂNT UMILICIOS

ŢSPECIAL = Într-una din zile, foarte de dimineaţă sculându-mă, mergeam eu împreună cu doi fraţi afară de binecuvântata cetate a Edesei, şi am ridicat ochii mei la cer, care ca o oglindă curată strălucea împreună <Ş-2>cu stelele, cu slavă pe pământ. Şi minunându-mă, am zis: Oare dacă<Ş0> acestea aşa strălucesc cu atâta slavă, drepţii şi sfinţii care au făcut <Ş-2>voia lui Dumnezeu Celui Sfânt, în ceasul acela când va veni Domnul<Ş0>, cu cât mai vârtos vor străluci, cu lumină negrăită, a slavei Mântui-<Ş-2>torului? Şi numaidecât, aducându-mi aminte de acea înfricoşată venire<Ş0> a lui Hristos, s-au cutremurat oasele mele, şi trupul împreună cu sufletul, cu totul zdrumicându-se, am plâns cu durere de inimă, şi am zis cu suspin: Cum eu, păcătosul, mă voi afla în ceasul acela înfricoşat? Cum voi putea sta eu înaintea divanului înfricoşatului <Ş-2>Judecător? Cum eu, răspânditul cu mintea, împreună cu cei desăvâ<Ş0>r-şiţi mă voi afla? Sau cum eu, iedul, voi sta împreună cu oile, de-a dreapta lui Hristos? Sau cum eu, cel fără de roadă, mă voi afla îm-preună cu sfinţii cei ce au făcut aicea rodul dreptăţii? Sau când se vor cunoaşte sfinţii unii pe alţii în cămara cea cerească, eu ce voi face? Cine oare mă va cunoaşte pe mine? Drepţii din cămară, ori păgânii din foc? Iarăşi, când îmi vor arăta mucenicii muncile lor, pustnicii faptele bune, eu ce voi arăta? Fără numai moliciunea trândăvirii mele.
O, suflete răspândite! O, suflete păcătoase! O, suflete fără de ruşine! O, suflete cel ce ai urât de-a pururea viaţa ta! Până când învăluirile te târăsc pe tine pe pământ? Până când te trage reaua obişnuinţă a gândurilor tale? Au nu ştii că gândurile cele rele, în fiecare ceas, ca un nor întunecat se pun înaintea ta, ca să nu te trezveşti către Dumnezeu? Ce mai aştepţi tu în lenevirea ta? Au că zăboveşte a veni Mirele Cel ceresc? Nu zăboveşte, ticăloase, ci ca un fulger înfricoşat din cer va fi venirea Lui. Sârguieşte-te a te afla gata în ceasul acela înfricoşat, ca să nu plângi acolo în veacul vea-cului. Nu lua aminte nicidecum la greşelile altora, răutăţile tale plânge-le!
Să nu cumva să iei aminte la paiul cel din ochiul fratelui tău şi al aproapelui, ci la bârna ta ia aminte necurmat. De vei putea scoate mai întâi bârna din ochiul tău, atunci scoate şi paiul fratelui şi al aproapelui, iar de nu, apoi plânge-ţi cumplită orbirea ta! Cum so-coteşti tu că dai lumină aproapelui? Suflete, fă-te pe tine doctor al tău în tot ceasul, apoi aşa vei tămădui pe fratele tău cel bolnav. Nici o pricinuire nu ai pentru lenevirea ta, că toate ţi le-a dat ţie Domnul Cel Sfânt: socoteală, pricepere şi cunoştinţă duhovniceas-că. Cunoaşte ce este de folos.
Iar cei doi fraţi, lăcrimând, au zis: Pentru ce aşa de cu tânguire plângi, părinte? Şi eu am zis către dânşii: Fiii mei cei iubiţi, pentru a mea lenevire mă plâng eu pe mine, că Bunul Dumnezeu ne-a dăruit nouă luminarea cunoştinţei, şi eu mă lepăd de Dânsul din zi în zi. Că de aş fi săvârşit voile Domnului, fericit aş fi fost în ceasul acela, şi nu numai eu singur, ci şi toţi cei ce au făcut voile Lui. Pentru aceasta, fraţilor, nu avem nicidecum acolo răspuns, că în cunoştinţă am păcătuit noi toţi. Să ne învăţăm cu dinadinsul toţi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, împreună cu toate darurile care ne-a dăruit nouă Bunul Dumnezeu! Darul Lui de-a pururea cerce-tează inimile noastre necurmat. De va afla odihnă, intrând, locu-ieşte totdeauna în suflet, iar de nu va afla inima curată, îndată se depărtează. Şi iarăşi: Îndurările Lui Îl silesc pe El a veni să ne cerceteze pe noi păcătoşii, fiindcă suntem toţi schimbăcioşi cu voirea, dar nu cu firea. Ne aflăm de-a pururea răspândiţi cu mintea şi mo-<Ş-2>latici, pizmătăreţi şi vicleni, gândim rele unii asupra altora adeseor<Ş0>i, şi pomeniri viclene pomenim, ne aflăm de-a pururea ca într-un noroi cumplit, zăcând în gânduri.  Şi după ce vine darul să ne cerceteze pe noi, află rea putoare de gânduri spurcate în inimile noastre, şi îndată se depărtează, neaflând intrare să intre şi să locuiască în noi, precum voieşte.

Însă împunge inima ta cu dulceaţă luminată, ca să-şi vie în sim-ţire, că a cercetat-o şi nu a aflat intrare, ca aşa îndulcit făcându-se omul cu luminarea, să-L caute pe Dânsul. Însă darul acesta nu poate nicidecum a se depărta de la noi, fiindcă silit este de ale sale îndurări ca să miluiască pe toţi. Văzut-ai pronie a lui Dumnezeu? Văzut-ai îndurări ale lui Hristos, cum doreşte de noi de-a pururea Dumnezeul Cel Sfânt, şi voieşte ca să ne mântuim noi?
<Ş-2>Fericit este omul care se sârguieşte totdeauna a-şi pregăti curată<Ş0> inima sa darului, ca venind, să afle bună mireasmă de fapte bune şi sfinţire de suflet şi să locuiască în el în veacul veacului! Deci, ce vor răsplăti lui Dumnezeu Celui milostiv pentru toate bunătăţile acestea şi darurile, că din cer S-a pogorât de la Tatăl, sau că în pântece S-a întrupat pentru noi, sau că pentru noi S-a pălmuit? Numai pentru pălmuire de a-i plăti, o mie de ani de am trăi noi pe pământ, nu putem să-I răsplătim lui Dumnezeu răsplătirile darului. Eu de aceasta mă tem, fiii mei iubiţi, căci cunosc cu dinadinsul lenevirea mea, ca nu cumva toţi privitorii şi cei ce fericesc mincinoasa mea cucernicie, acolo să mă scuipe, când mă vor vedea pe mine arzând în foc.
ŢCEN = <M>* * *<D>

Cruţă, Doamne îndurate, cruţă, Hristoase, Mântuitorule şi Fiule Unule-Născut, pe netrebnicul Tău rob, ca să nu mă aflu acolo înaintea divanului, stând cu frică şi cu ruşine mare, şi ocară să fiu privitorilor îngeri şi oameni, ci aici, Mântuitorul meu, ceartă-mă ca un părinte îndurat şi iubitor de fii, şi acolo iartă-mă ca un Dumnezeu ceresc, singur fără de păcat. Că de nu Tu, Mântuitorule, vei înţelepţi aici pe cel ticălos şi de nu-i vei da lui luminare inimii spre  a se pocăi totdeauna fără de ruşine de păcatele sale, acolo ce va face, fiind fără de răspuns?
Nu eram eu să fiu niciodată pe pământ. Ai voit Tu, Stăpâne, pentru îndurările Tale cele multe, ca să mă plăzmuieşti pe mine în pântecele maicii mele, pe mine, păcătosul. Şi născându-mă întru milă, eu, nevrednicul, m-am învrednicit a mă face vas darului Tău, şi alăută bună ce viersuieşte de-a pururea graiuri de mântuire tu-turor ascultătorilor. Şi luându-le pe acestea, eu molaticul şi păcă-tosul, trândăvindu-mă, m-am lepădat de răsplătirile darului. Dăru- ieşte, viersuieşte în gura trândavului viersuri cuvioase! Precum şi a voit darul Tău, a luminat mintea cea întunecată ca să grăiască şi să răsune viersuirea lui. Pentru aceasta cad iarăşi la darul Tău, Fiule Unule-Născut, Mântuitorule al sufletelor noastre, ca precum s-a făcut mie, nevrednicului, aici darul Tău în tot ceasul luminare, aco-perământ şi sprijineală, scăpare şi bucurie, aşa şi acolo, Mântui-torule, de aripa lui să fiu acoperit eu, despre înfricoşata judecată! Şi să stau de-a dreapta împărăţiei Tale, miluit fiind cu darul şi mân-tuit cu mila, lăudând şi slăvind îndelungă răbdarea Ta, Ziditorule Preacurate, că nu ai trecut cu vederea lacrimile netrebnicului şi pă-cătosului Tău rob.