PENTRU FAPTA BUNĂ Către un pustnic tânăr Înainte Cuvântare Domnul, după ce a venit în lume pentru mântuirea oamenilor, ne-a poruncit nouă a ne iubi unii pe alții, iar lucrul dragostei este și a ne mângâia unii pe alții în frica lui Dumnezeu. Deci, de vreme ce a cerut cucernicia ta a auzi cuvânt de la micșorătatea mea, m-am dat pe sinemi pentru ascultare și pentru ajutorul darului lui Hristos. Și acum, pentru aceleași pricini ți-am însemnat întru această aducătoare aminte scrisoare. Deci, de vei afla ceva trebuincios, pune-l în mintea ta, ca adu-când tu roadă Domnului, să am și eu plată pentru sfătuire. Însă să nu ceri de la noi, cei ce ne aflăm între frați, meșteșug de cuvinte, pe care nu le-am învățat, nici împodobirea cuvintelor, pe care nu le știm, și pe care ți le-am scris simplu și adevărat și întru dragoste, cu dragoste primește-le, și crește-le pe dânsele la tine, ca cel ce ești mai vrednic decât noi. Și ca pe niște semințe și pricini luând de la noi, în lățimea minții tale, mai mult adu roadă. Și cele puține și cu neputință de noi vestite, cu putere pune-le înaintea celor ce sunt cu tine, o, prea iubitorule de învățătură, ca să păzească ei sfătuirile adâncului neștiin-ței noastre, care nici nu suntem obișnuiți a scrie spre arătarea cuvin-telor, nici nu ne-am iscusit în meșteșugul cuvintelor, ci dragostea în- demnându-ne pe noi, a vesti și ție și tuturor celor ce sunt cu tine. Și precum noi de demult ne-am silit când tu ai cerut să te de-prinzi pentru fapta bună, și ne-am dat pe noi înșine, prin darul, mai înainte iscusință de cuvinte adevărate, așa și tu, cu sârguință, celorlalți vei sluji după darul cel de la Domnul dat ție spre a nu se mai batjocori frații de amăgire. Sfătuirea cea dintâi Dacă șezi în pustie deosebi, nevoința și sporirea sihaștrilor celor desăvârșiți urmeaz-o, iar dacă în viața de obște petreci, canoanele vieții de obște nu le defăima. Că amândouă, păzite fiind în fiecare rânduială cu curată știință, bineplăcute lui Dumnezeu vor fi. Deci, deosebi șezând, nu strica chipurile cele bune ale sihaștrilor celor ce bine au călătorit mai înainte, ci chip de folos dă-te pe tine tuturor, socotind de-a pururea zisa Apostolului: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva (I Corinteni 6, 12), ca nu cumva prin îndreptări să te clătească pe tine vrăjmașul din starea ta. În viața de obște șezând, să nu te abați din canonul cel apostolesc și legiuit, că trecerile cu vederea cele ce se par că sunt mici, nu orice vătămare pricinuiesc. Deci, bun lucru este, și foarte bun, a nu cugeta înalt, nici lucrând lucrurile iubirii de sine sub păcat să te afli. Cu cuviință este a ieși la adunare împreună cu frații cei de un suflet, la priveghere, la lucrul mâinilor, la orice slujbă, care lucru este semn prea mare de smerită cugetare. La fel și la masă, afară de boală trupească, și a nu se stăpâni de voia sa, care lucru este al îngâmfării celei deșarte. Deci, se cuvine fiecare a sfârși lucrul pe care l-a început să-l zidească cu toată smerita cugetare și răbdare. Iar a fi nestatornic cu obiceiurile și a înconjura cu gândul din loc în loc și din lucru în lu-cru, necopt face rodul, deși va aduce vreun rod unul ca acesta. Însă nu în fiecare loc aceleași ispite le aduce vrăjmașul împotriva fratelui, ci într-un loc alege să cinstească, prin îndreptări, petrecerea cea prea uscată și viața cea prea aspră, iar în alt loc face a fugi de locurile cele folositoare, pentru că nu este, zice, puțin pogorământ la cei mai neputincioși, tulbură lucrurile, răsturnare aducând asupra fra-telui, și pe cel ce șade în viața de obște îl face să-și închipuiască pus-tia, fiindcă multă liniște este în acel loc, iar pe cel ce șade în pustie, ca de niște uscate și fără de mângâiere locuri, a fugi îl sfătuiește. Și acestea mai adeseori le pornește, ca pretutindenea nestatornic și bat-jocorit să facă pe frate, și nici o faptă bună să nu ducă la sfârșit. Că, precum dacă cineva ar începe să zidească turn și, lenevindu-se spre zidire, ar zice: "Foișor mai bine să fac", și după ce ar începe a săpa temeliile ar zice iarăși: "Mai bine este a zidi chilie", și aceasta o va lăsa neterminată, fără de folos se află scopul lui; așa și monahul care nu rabdă într-un loc cu pricepere duhovnicească, nu poate a da rod desăvârșit. Deci, în viață de obște șezând, urmează pravilei întru toată cucernicia și frica lui Dumnezeu, măcar de două ori în zi de se dă mân-care, împărtășește-te din bucate cu mulțumire. Și orice fac cei mai cucernici din frați, fă cu curată știință și vei spori bine întru Domnul, iar de va veni în îndoială gândul ca și cum multe sunt cele ce sunt puse pe masă, ci să socotim aceasta, că nu prin porunca noastră s-a făcut gătirea. Iar dacă iarăși proaste și puține ar fi cele puse înainte, și ar începe a tânji gândul pentru aceasta, socotește că Domnul, din slavă întrupându-Se, nu a judecat lucru nevrednic a se împărtăși din pâine de orz. Deci, se cuvine întru pricepere duhovnicească a întâmpina pe potrivnicul prin fiecare meșteșugire, spre a i se strica amăgirile lui, prin puterea cea purtătoare de cruce. Pentru că înfrânarea cea peste măsură, precum mi se pare, nu este lăudată, și înfrânarea cea cuviincioasă a o defăima nu este lucru de folos. Că precum depărtarea la multă vreme de bucatele cele rânduite, slăbănogire și neputință spre slujbă pricinuiește; așa și a sili grumazul cu mâncări, sub osândire. Că zice: Vai celor ce vă săturați acum, că veți flămânzi (Luca 6, 25), ci și în dulcețile cele de sub pântece cade cel neînfrânat. Deci, se cuvine cu cucernicie și cu cuviință a ocârmui trupul. În pustie șezând, să ai de-a pururea cuviincioasele fapte bune, dreapta credință și smerenia cugetului, privegherea și neîngrozirea, nerăspândirea și neiubirea de argint, sănătatea sfințeniei și răbdarea în dureri, mângâierea către toți și spre pogorământ adeverire, neîmprăștierea minții celei cuviincioase lui Dumnezeu, care lucru este micșorare a patimilor și gonire a dracilor, netemerea de boală trupească, sau de venirea morții, ci așa de cu veselie a aștepta ieșirea, ca și cum voiești din izgonire să te chemi înapoi către împărăția cerurilor, după cel ce a zis: Doresc a mă dezlega și împreună cu Hristos a fi (Filipeni 1, 23). Cel ce stă în viața de obște, de acestea trebuie să se țină: A fi ascultător după Dumnezeu fără de toată împotriva cuvântare, împreună pătimitor și nemăreț în deșert, neiubitor de stăpânire și a fi necinstit, în privegheri și în rugăciuni puternic, în nevoință și în lucrul mâinilor răbdător. A fugi, a tăcea și a se liniști. A fugi de eretici și de oamenii cei făcători de stricăciune și a tăcea de cele oprite și care nu plac lui Dumnezeu, și a se liniști de gâlcevi și de lucruri lumești. A nu înconjura din chilie în chilie, a nu pune împiedicare înaintea fratelui sau sminteală, a nu răspunde fără de socoteală, a nu se robi de mâ-nie și de iuțime, a nu se împodobi cu haine, a nu își netezi trupul spre înfrumusețare, a nu avea ochiul neînfrânat. Să nu se sârguiască ca un maiestru a se arăta, ca să nu cadă în slavă deșartă, care este pricinuitoare de dulceață și de mânie și de scârbă, ci mai vârtos a se face pe sine prost și de nici o treabă mai de multe ori. A-și păzi trupul de păcat, ca să nu mintă Ziditorului, că darul ne-a adus pe noi Domnului și nu mai avem stăpânire asupra trupului nostru. Că ori de ne strâmtorăm, ori de ni se dă război, a trage darul către voia sa nu este cu putință, că, precum dacă, cineva rugându-se lui Dumnezeu și ar aduce dar Domnului pe care, luându-l preotul, l-ar pune în biserică, de s-ar fi și căit, după aceasta, cel ce a adus darul, nu mai are stăpânire a lua darul înapoi. Iar dacă și pe ascuns s-ar fi ispitit să-l fure, nu ca cel ce a luat al său va fi fără de vină, ci ca un fur de cele sfinte se va munci. Așa și cei ce și-au afi-erosit sufletele lor lui Dumnezeu, nu își mai stăpânesc trupul lor. Fe-riciți sunt cei ce au păzit calea aceasta și dreptatea au cinstit că, bucurându-se și lăudând pe Dumnezeu, în împărăția cerurilor vor intra. Pe care, facă-se ca noi toți să o dobândim, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin. ȚCEN = Sfătuirea a doua Se cuvine a lua aminte de reaua sfătuire, că precum doi oare-care ce sunt îmbrăcați strălucit, călătorind împreună prin târg, și unul neluând aminte la sine, poticnindu-se ar cădea în noroi și haina cea strălucită cu totul ar prăpădi-o, îl pornește pe acesta zavistia ca și pe aproapele să-l arunce în noroi, ca nu el singur să fie murdar, tot așa și aici, cei ce au căzut din fapta bună se nevoiesc să împiedi-ce și pe ceilalți, ca nu ei singuri să fie în păcat. Grăiesc smerit și răs-pund dulce, ca dintru întreaga înțelepciune smulgând, în păcate pe supuși să-i împlânte. Și nu se rușinează lucrând cele rele, ci îndeamnă și pe aproapele și zic: "Ce te îngrețoșezi de noi? Păcătoși suntem, ne osândești pe noi? Cutare și cutare, cei ce se ascultă, au nu pe aces-tea le lucrează? Au nu știi că lucrul acesta căzător-sculător este?" Și nu se rușinează acestea grăind ei. Pentru ce? Că ei, căzând, nu vo-iesc să se mai scoale, ci, și spre sminteala celor mulți și spre cădere și stricăciune, să se facă. Și, precum râma în undiță, așa îi pune la cale pe ei diavolul. Uneori încep și pe Sfinții Prooroci a-i prihăni, ca să amăgească sufletele cele neîntărite. O, inimă răzvrătită a unor oameni ca aceș-tia! O, gură plină de răutate și de vicleșug! O, gâtlej, mormânt deschis, gata a strica pe cei ce cad în el! Cu dreptate s-au dat la patimi de necinste, fiindcă cunoștința lui Dumnezeu au lepădat-o. Drept ace-ea, și se vor împinge afară de la Dumnezeu pentru mulțimea păgâ-nătăților lor, că nici de Dumnezeu nu s-au temut, nici evlavia creș- tinilor nu au ales-o, amăgind sufletele tinerilor. Pentru aceasta, pă-zește-te de dânșii, iubite, să nu te ardă de tot pe tine cu cuvintele lor cele moi. Fugi de întâlnirea lor, ca nu, amăgindu-te tu de fiare, să cazi pe sabia cea cu două ascuțișuri, după sfătuirea lui Solomon. Tot omul ce se grijește de mântuirea aproapelui, văzându-l pe el alunecat și căzut, se sârguiește ca să-l scoale, și pe cel ce stă îl întă-rește ca să nu cadă, iar aceștia, ca niște pierzători, pe cei ce stau se sârguiesc să-i surpe, iar pe cei căzuți și care zac jos, îi junghie prin deznădejde, în loc ca să zică: "Iubite, ia aminte de tine, că nimic nu este mai presus de frica lui Dumnezeu, nimic nu este mai cinstit decât viața cea îmbunătățită. Greșit-ai, nu mai adăuga, ci și pentru cele mai dinainte păcate ale tale, roagă-te. Acum împreună suntem, și după puțin ne despărțim unii de alții. Și de vom vătăma pe aproa-pele o să ne prihănească pe noi, suspinând și zicând: "O, cum m-a vătămat întâlnirea acestui om! Mai bine mi-ar fi fost de nu aș mai fi venit întru cunoștința lui! Că a smintit sufletul meu. De câte răutăți îmi este mie pricină unirea lui!" Iar de vom folosi pe aproapele pentru lucruri bune, pomenindu-ne pe noi, va zice: "Doamne, ajută acestui frate, că mi-a ajutat mie, pentru Numele Tău, și a întărit sufletul meu în frica Ta. Și vrând eu să pier, m-a mântuit prin darul Tău". Iar aceștia, cele împotrivă cugetând, înșelători de suflete sunt, că nu numai acestea fac, ci și împreună bine voiesc cu cei ce le lu-crează. Când vor vedea iarăși pe cineva depărtându-se de lucrul cel necurat, pricinuiri necuvioase grămădesc, zicând: "Cutare, rece la fire este". Și sunt mustrați și de aceasta, că nu din așezământ bun aduc pe unele ca acestea. Dacă cu adevărat ar fi fost aceasta după scopul acelora, nu se cuvenea să zică Apostolul: Cel ce se nevoiește, de toate se înfrânează, ci se cădea să zică: "Tot cel ce se nevoiește, fiind cu firea fierbinte, de toate se înfrânează, fără numai poate că unii ar fi avut trebuință de înfrânare, iar alții nu". Deci, cine din cei ce iubesc pe Domnul nu necinstește această deșartă nebunie? Că pe cine nu luptă vrăjmașul și nu îl necăjește, ori parte bărbătească, ori femeiască? Deci, de nevoie este înfrânarea, însă cu gând cucernic, și să luăm aminte de noi înșine, ca nu necins-te multă să ne aducem nouă înșine, și în această viață fiind, și după ieșirea din viață. Că cel ce astăzi este cu bun chip, mâine fără de chip, căci cu multă neputință este înconjurat trupul acesta. Drept aceea, cei ce au dorit viața cea îmbunătățită, nu numai pentru vârsta lor cea înflorită, prin care au ales întreaga înțelepciu-ne, vor fi lăudați, ci și în bătrânețe prea de minune vor fi. Fiindcă sămânța cea bună, nu numai când înverzește pe câmp veselește pe privitori, ci și când holdele sunt albe către seceriș, și spicul plecat îl au spre pământ căutând, fiindcă foarte veselește pe cei ce îl văd. Deci, odor prea mare este viața cea îmbunătățită. Drept aceea, ia aminte să nu te tragi de oameni iubitori de dulceți, care, în multe feluri învierșunându-se, își pângăresc trupu-rile lor, după cel ce zice: Cele ce se fac pe ascuns de dânșii, rușine este a le și grăi (I Timotei 5, 11). Ci și paremiistul, mustrând nelegiuita faptă, zice: Acest fel este calea femeii celei preacurve, care după ce ar lucra se jură, că nimic necuvios nu a făcut. Așa și aceștia, de obiceiul păcatelor fiind trași, cele prea de rușine lucrând, nu bagă de seamă, ca și cum nici un rău nu au lucrat, având toată sârguința lor către pofta cea diavolească, și mai ales și Sfintele Scripturi în rânduială de râs le iau; a căror osândă dreaptă este. Aceștia și prin crâșme își au petrecerile, bând vinul spre beție. Drept aceea, și evlavia, și în-treaga înțelepciune este urâtă de dânșii, ci și decât țăranii care pe-trec în cea de pe urmă răutate, mai fără de rușine, aceștia mai mult sunt. Întru-adevăr, de plâns și de jale vrednică este aceasta, că pe fapta bună cea strălucită și prea slăvită în atâta netrebnicie am po-gorât-o. Ci Dumnezeu, Cel mare și iubitor de oameni, Cel bogat în milă și puternic în lucruri, să sprijinească neputința noastră și să sfarme pe satana sub picioarele noastre și să ne dea nouă tărie și pricepere duhovnicească, ca în adevăr cealaltă vreme a noastră vie-țuind-o, să aflăm de la Dânsul dar în ziua cea mare și înfricoșată a judecății. Că Lui I se cuvine mărturisirea și stăpânirea și ținerea întru toate neamurile neamurilor și în vecii vecilor. Amin. ȚEFR = * Pentru aceea, fă-te înțelept ca șarpele și nevinovat ca porumbelul, (Matei 10, 16), căci în mijlocul lupilor petreci. Înțelege cele ce îți zic, iubite: Să nu îți fie frică a muri pentru Hristos, măcar sugru-mare de ar veni asupra ta, măcar sabie, măcar în groapă de te-ar arunca pe tine, ori în curgerea râului, ori în adâncul mării, să nu îți vinzi întreaga înțelepciune pentru frica omenească, care după puțin, în praf se risipește. Să nu defaimi porunca lui Dumnezeu, că măcar deși nu sunt de față cei ce mustră, dar nimic nu se tăinuiește de Domnul, izbânditorul lui Avel. Deci, ori în viață de obște de petreci, ori în pustie, curățenia și întreaga înțelepciune nu o defăima, că: Fiți sfinți, că Eu Sfânt sunt, a zis Domnul, și: Cel ce se smerește pe sine, se va înălța (Luca 14, 11; 18, 14); iar smerit acela este, care cu lucru pe fapta bună o împodo-bește. Cel ce se ține de acestea, cu adevărat smerit după voia Domnului va fi. Puține pentru aceasta voiesc a pune înaintea ta, ca din acestea să cunoști din parte puterea ei, după darul lui Dumnezeu. Cel smerit nu se mărește în deșert, nu se mândrește a sluji Domnului, pentru frica Lui. Cel smerit nu își pune voia sa, grăind împo-triva adevărului, ci se pleacă adevărului. Cel smerit nu pizmuiește pentru sporirea aproapelui, nici se bucură de cel ce a căzut, ci se bu-cură mai ales cu cei ce se bucură și plânge cu cei ce plâng. Cel sme-rit, când este lipsit și nu are cele de nevoie, se smerește, și în buna norocire și în slavă, mândru nu se arată, ci în aceeași faptă bună a stătut totdeauna. Cel smerit nu clevetește pe frate către frate, care lucru este satanicesc, ci făcător de pace este, nerăsplătind rău pentru rău. Cel smerit nu numai pe cei mai mari decât sine îi cinstește, ci și pe cei mai mici. Cel smerit cu toată puterea pe necucernicie o gonește. Cel smerit nu se biruiește de mânie, nu ocărăște, nici stri-gă, ci de toate se depărtează pentru evlavie. Cel smerit nu se obiș-nuiește rău, nici se lenevește, măcar și în miezul nopții de s-ar chema la lucru, că ascultător al poruncilor Domnului pe sine s-a pus înain-te. Cel smerit nu știe amărăciune, nici viclenie, ci în simplitate și nerăutate slujește Domnului, în sfințenie, în pace și în bucurie du-hovnicească. Cel smerit nu se îmbată de vin, nici se îndeletnicește în lăcomia pântecelui, temându-se de porunca Domnului. Cel smerit de va auzi cuvânt de certare, nu cârtește, nici măcar palmă de ar lua, nu îi cade cu greu, că ucenic este al Celui ce cruce <Ș-3>a răbdat pentru noi. Cel smerit iubirea de sine o urăște, pentru aceea niciodată nu are începătorie, nu se schimbă din așezarea sa, ci ca un călător în cora-bie se ocârmuiește pe sine în corabie, adică în această viață. Cel sme-rit iubește a auzi cuvinte duhovnicești, și mintea sa nu o depărtează de la poruncile Celui Preaînalt, că s-a lepădat de sine în adevăr, pentru nădejdea cea întru Domnul nostru Iisus Hristos. Fericiți sunt unii ca aceștia, căci către dânșii zice Domnul: Nu vă voi mai chema pe voi robi, ci prieteni și frați (Ioan 15, 15). Lui I se cuvine slava în veci. Amin. ȚCEN = Sfătuirea a treia Iar pentru gândurile cele din minte, care ai grăit mie, nu am uitat, fiindcă și eu însumi de aceleași patimi mă supăr și nu ascund neputința mea. Deci, se cuvine nouă neîncetat a ne ruga, ca să ne izbăvească pe noi Domnul de bântuiala dracilor. Că nu numai, când suntem noi în liniște și singurătate, ne necăjesc, ci și când ne-am aduna noi în Casa Domnului foarte iute se scoală asupra noastră și trupurile bărbaților urât și necinstit a le vedea ne fac și până la însăși necurata faptă ne face să ne închipuim pe noi, balaurul. Și amestecate, oarecare gânduri semănând ca să răspândească pe fratele, să nu ia aminte cu minte curată la Preacuratele Taine ale Mântuitoru-lui nostru Dumnezeu. Dar cu toate acestea, prin străjuirea ochilor și prin luarea aminte a minții, îl va birui pe acesta cel înfrânat, aju-tându-i darul lui Dumnezeu. Deci, se cuvine cu toată străjuirea a păzi inima noastră și sim-țirile, că în mare război suntem în lumea aceasta și vrăjmașul se înne-bunește, dar nu se cuvine a ne lepăda de nevoință. Însă trupește vom birui nălucirile lui, și îl vom lăsa pe el să crape, că știe Domnul pe cel ce ne necăjește pe noi, câte arsuri a adus inimilor noastre, prin gânduri. Că nu vede Domnul ca un om; că omul vede în față, iar Dumnezeu în inimă. Însă a celor ce se luptă este a nu primi pumni, iar cel ce este în pace dinspre patimi, cum se va lupta împotriva lor? De mult pe sine rob s-a vândut dulceților și cu toată dragostea biruri plătește tira-nului. Că, unde este vrajbă, acolo este și război, și unde este război, acolo este și nevoință, și unde este nevoință, acolo și cununi. Iar dacă cineva ar fi voit să se slobozească de amara robie, război să ridice împotriva diavolului. Pe acest război, biruindu-l sfinții, bunătăților celor din ceruri s-au învrednicit. Dar poate trecând cineva, va zice: "Dacă, cu adevărat, unde este vrajbă împotriva patimilor, acolo și războiul are fire să se facă, cum vedem pe iubitorii de dulceți, foarte dându-li-se război de netrebnicile patimi și nelăsându-i să se pocăiască?" Nu socotesc eu, iubite, cum că acest război este pentru fapta bună, și pentru starea împo-triva tiranului, ci a robiei de patimă și a iubirii de dulceți este pati-mă. Pentru aceea nici s-au despărțit împotriva vrăjmașului cu voirea, fiindcă cei ce dau război, nici o unire sau sârguință nu au între ei, precum zice lui Saul cel de alt neam: Dați-mi un bărbat și singuri ne vom lupta, și de mă va ucide pe mine, vom fi vouă robi, iar dacă eu îl voi ucide pe el, voi veți fi nouă robi (I Regi 17, 5). Deci, fiindcă aceștia acum s-au vândut pe ei robi voilor vrăjma-șului și dulceților, cum se vor chema cele ale lor război? Iar dacă și li se dă război, nu ca și cum de faptă bună s-ar ține, ci după cuviință pentru lipsa celui ce schimbă schimbări ale fărădelegii, de unde se mai prăpăstuiesc și pe sine, cei ce toată îndeletnicirea în unele ca acestea o au, și îndeletniciți se fac și plăți dau, ca să împlinească <Ș-3>voia celui ce i-a amăgit pe dânșii. Drept aceea, dobândind pe cel rău, nici o despărțire sau înfrânare sau depărtare de la cel rău nu le este lor. Iar războiul sfinților și nevoința, nu-i așa. Că, dându-li-se război, împotrivă dau război, și arzându-se se înfrânează, și necăjiți fiind rabdă, și despre însăși materia aceasta de față se întorc, pentru frica Domnului. Iar acelora li se dă război nu ca unora ce cugetă cele îm-potriva tiranului, ci ca pe obișnuitele dăjdii să le plătească și nu se leapădă de slujbele poftelor celor rele. Că de care se biruiește cine-va, aceluia și îi este rob. Iar dintre nevoitori, dacă cineva și ar aluneca, îndată se scoală. Că cei ce sunt ținuți de barbari și sub mână tirănească sunt supuși, nu toți se îndulcesc cu robia celor ce i-au robit, ci câți voiesc a jefui și a ucide pe cei ce îi întâmpină, aceștia singuri, bucurându-se, petrec fără de legături și de străjuire, stăpâniți fiind de patimi. Drept aceea și apărători ai barbarilor și iscoade se fac împotriva celor de o semin-ție, că se unesc cu obiceiul răutății. Iar câți se întristează pentru pier-<Ș-3>zarea și prăpădenia celor de un neam, pieirea sufletelor lor plângând-o, aceștia se sârguiesc a fugi, neîmpăcându-se cu nelegiuita petrecere, și vreme pândesc ca să-și apuce slobozenia aceea, de care oarecând se <Ș-3>îndulceau, și nici o dragoste nu aduc celor potriv<Ș-4>nici. Pentru aceea, mân<Ș-3>-tuindu-se din mâinile acelora, împotrivă luptători vor fi ai păgânilor, ajutători făcându-se ai bunei credințe. Drept aceea, vreme a pocăinței este aceasta de acum. Deci, câți voiesc de ocara aceea a se izbăvi și de amara robie a se slobozi, le trebuie lor să se pună împotriva voilor tiranului și să bată război cu dânsul pentru dragostea Ziditorului. Că atunci vor lua cercarea ne-voinței celei îmbunătățite, cei ce izvorăsc sudorile faptei bune, când nu cu buzele numai vor zice către dânsul, ci și cu așezământul ini-mii: "Cunoscut să-ți fie ție, diavole, că noi nu vom asculta glasul tău și nu vom mai sluji dulceților tale". Și se cuvine în nevoință glasuri de rugăciuni a trimite sus la Dumnezeu, împreună cu cei ce zic: Că nu este rușine celor ce nădăjduiesc spre Tine și acum urmăm Ție cu toată inima, și ne temem de Tine și căutăm fața Ta. Să nu ne rușinezi pe noi, ci fă cu noi după blândețea Ta și după mulțimea milei Tale. Scoate-ne pe noi după minunile Tale, și dă slavă numelui Tău, Doam-ne, și să se înfrunteze toți cei ce arată robilor Tăi rele, și să se rușineze de toată stăpânirea, și tăria lor să se sfărâme, și să cunoască că Tu ești, Doamne, Dumnezeu Însuți și prea slăvit în toată lumea (Daniel). Măcar deși prea mândru făcându-se, tiranul va aprinde cuptorul <Ș-4>dul<Ș-3>-ceților de șapte ori, dar îndrăznească cei ce nădăjduiesc spre Domnul, căci cuptorul după puțin se va preface în rouă, și de tiranul de care de demult se temeau ei, el de umbra lor se va cutremura, pentru ajutorul care din înălțime s-a făcut lor. Deci, fericiți cei ce sfințenia o păzesc întru smerita cugetare și în milă, că de adâncă pace se vor îndulci mădularele lor, și sufletul lor întru Duhul Sfânt se va bucura. Și nimenea să nădăjduiască că va câștiga slăvire, arătându-se pe sine ascultător voilor vrăjmașului. Că însuși tiranul, ca pe niște luați în sulițe, îi va folosi pe dânșii, tră-gându-i pe ei la tot lucrul păgânătății. Și trupurile lor în sodomi-cești fapte stricându-le și urât pângărindu-le, ca cei ce cercare de femeie, zice, nu au luat, îi face pe dânșii să zică că sunt feciorelnici, fiind întinați cu tot trupul. Și în acestea îi face vrăjmașul să se laude ca niște liberi de păcat, de picătura cea de fiere și de strugurul cel amar, umplându-i pe dânșii. O, ce greu război! O, ce cumplit! Prin câte chipuri ne face pe noi, oamenii, prea răul vânător, să întărâtăm pe Domnul! Fericiți cei ce nu au căzut în mreaja lui, și dacă au căzut, dar au rupt mre-jele lui și s-au eliberat, fugind de la dânsul, ca un pește din năvod salvându-se. Că peștele, în ape fiind, dacă este prins și va rupe mrea-ja, și pe sine în adânc se va slobozi, se salvează, iar, după ce s-ar fi tras la uscat, a-și ajuta luiși, nu poate. Așa și noi, în câtă vreme suntem în viața aceasta, stăpânire avem de la Dumnezeu a rupe de la noi legăturile voilor vrăjmașului și a arunca povara păcatelor prin pocăință și a ne mântui, întru împărăția cerurilor. Iar dacă ne va apuca pe noi porunca cea înfricoșată și sufletul nostru va ieși din <Ș-3>trup <Ș-3>și se va duce trupul în mormânt, nu mai putem a ne ajuta nouă, precum nici peștele după ce s-a tras din apă și s-a pus în vas. Deci, ia să ne sârguim, iubiților, a fugi de cursele vrăjmașului prin lucruri bune, mai înainte de a veni ziua cea mare și vestită, în care se vor descoperi cele care am lucrat în ascuns și în întuneric. Drept aceea, să nu așteptăm până când va veni moartea, ca să nu ne ruși-năm la învierea morților, când se vor îmbrăca sfinții cu haină stră-lucită, pe care și-au gătit-o prin lucruri bune. Dacă atunci ne vom vedea pe noi înșine goi, nu numai de slava ce va străluci, ci și înne-griți și plini de putoare fiind, oare ce rușine ne va apuca pe noi? Să defăimăm lucrul poftei rele și nimic să-l socotim. Să biruim micul acesta pentru buna credință și să nu ne arătăm în cel prea mic neiscusiți. Să ne nevoim dar a nu cădea sub atât de mare primejdie, că noi prin lenevirea noastră cu totul ne stăpânim de patimi, vrând a viețui fără de osteneală și fără de ceartă, fără a se întâmpla ceva, în noi înșine închipuind. Și unul zice: "Eu din pruncie în mănăstire am locuința și pentru aceasta cumplit se pun asupra mea patimile". Ci să asculte unul ca acesta, că mulți din sfinți, din tânără vârstă, cu nevoința cea bună nevoindu-se, dulcețile le-au călcat. Iar altul, iarăși zice: "În lume am crescut și de multe răutăți m-am împărtășit, de unde obiceiul mă împinge pe mine spre pofte". Audă și acesta, că mulți din sfinți, care, decât cei răi, mai rea viață au avut, iar mai pe urmă, obiceiul rău schimbându-și, prea buni s-au arătat lui Dumnezeu, bine plăcând, fiindcă s-au supus din suflet celui ce a zis: Nu râvni celor ce viclenesc, nici urma celor ce fac fărădelegea, căci ca iarba degrab se vor usca și ca o verdeață de buruiană degrab vor cădea (Psalmul 35, 1). Vicleanul ne înșeală pe noi, către toate cele vătămătoare pornindu-ne, ca să ne aducă pe noi spre defăimarea fricii lui Dumne-zeu. Ci noi, cu mai puternice înțelegeri să lepădăm veninul lui, darul Domnului nostru Iisus Hristos ajutându-ne, Căruia I se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. ȚCEN = Sfătuirea a patra Zis-a oarecare din sfinți: "Cugetă cele bune, ca să nu cugeți cele rele, fiindcă mintea a fi deșartă, nu suferă". Deci, să dăm mintea noas-tră în cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu și în rugăciuni și în înțe-legere bună. Căci deșarta cugetare lucruri ale deșărtăciuni odrăs- lește, iar cugetarea bună, rod bun dă. Să avem în minte și aceasta, că mulți tirani au stăpânit țări și cetăți, și lauda lor s-a stins și s-au făcut ca și cum nu ar fi fost. Câți împărați au împărățit peste multe neamuri, ridicându-și lor chipuri și statui, gândind prin aceasta să fie pomeniți după ieșirea din viață. Și după ei au venit alții și au surpat chipurile lor și au sfărâmat statuile lor și fețele lor ștergân-du-le, chipul lor l-au tipărit. Ci și lucrurile lor de alții s-au stricat. Iar alții, morminte strălucite și-au gătit lor, părându-li-se prin aceasta că își întăresc loruși nume veșnic, zugrăvindu-și deasupra mormân-tului al lor chip. A venit alt neam, s-a dat ocârmuirea sub stăpâni-rea altuia, și aceștia, sicriul voind a-l curăți după cuviință, ca niște pietricele oasele lor le-au mutat. Și ce a folosit lor sicriul cel de mult preț, cel în chipul piramidelor? Deci, toate lucrurile deșertăciunii în nimic au încetat, iar cei ce se îmbogățesc în Dumnezeu și în Dânsul s-au slăvit, nu așa. Că viață veșnică și slavă neîncetată și-au gătit loruși, că precum lumina soa-relui, și a lunii, și a danțului stelelor, până acum nu s-a înnegrit, nici s-a prefăcut în vechime de la zidirea lor până acum, și tot neamul trupului și al sângelui, ca niște grâu copt ce se seceră de vreme se strânge, iar lumina soarelui, și a lunii, și a stelelor, tot într-un chip întinerește și se înnoiește și se strălucește pentru hotarul Ziditorului, pe care l-a hotărât lor să stăpânească ziua și noaptea, așa și celor ce Îl iubesc pe El le-a hotărât împărăția cerurilor și bucuria cea neîncetată. Și precum în aceasta nemincinos este, așa și în aceea adevărat este. Și acestea vor trece când va voi Ziditorul, iar slava sfinților nu va avea sfârșit. Deci, să ne sârguim a face roduri de pocăință, ca nu, încuindu-ne afară de bucuria aceea, să ne trimitem în pământ întunecat și îm-pâclit, în pământul întunericului celui veșnic. Intră în cămara ta și închide ușile, astupă încă și ferestrele și șezi înăuntru, și vei vedea ce fel de chinuire are întunericul, unde fără de durere și fără de mun-că șezi, măcar că în stăpânirea ta stă, când vei voi să deschizi și să ieși. Deci, care durere ți se pare ție că are întunericul cel mai dina-fară, unde este plângerea și scrâșnirea dinților? Uită-te înăuntrul hogeagului hornului tău, cel înfuningenat, și ridică-ți ochii tăi la răsăritul soarelui, și vezi deosebirea, și fugi de lucrurile întuneri-cului. Răutatea este întuneric, iar fapta bună lumină. Răutatea fiind urmată, înnegrește pe lucrătorii ei, iar fapta bună făcându-se, stră-luciți face pe isprăvitorii ei. Nu socoti, iubite, că tu singur te necăjești afară de toți, că tot capul este întru durere, și toată inima întru scârbă. Că precum nu este cu putință a scăpa cineva de aerul acesta, pe pământ fiind, așa cu neputință este omului a nu fi ispitit de necazuri și de dureri, în viață fiind. Și cei ce împrejurul celor pământești se învârtesc, întru acestea și se vor necăji, iar cei ce alungă cele neduhovnicești și în cele duhovnicești se ostenesc, aceștia fericiți vor fi, că rodul lor mult este întru Domnul. Să ai răbdare desăvârșită în lucrul în care ai fost chemat. Întă-rește-ți ancorele și funiile, ca nu câte puțin să se împingă corăbioa-ra ta în noian, și atunci cercarea te va învăța pe tine de ce fel de pace te împărtășeai când erai în liman. Lumea se aseamănă noianului, iar viața cea pustnicească, lima-nului. Nu iubi a te preumbla, ci mai vârtos prin răbdare câștigă-ți cele de ducere. Și ca să zic și aceasta: După ce înconjurăm toată lu-mea, mai pe urmă au nu chilia ne așteaptă pe noi, de voim a ne mân-tui? Și dacă în viață de obște nu îngăduim, și deosebi nu ne liniștim, apoi unde va fi lăcașul nostru? Asemenea este acest lucru celui ce zice că nici fierbințeala soarelui nu o poate suferi, nici umbra a o purta, și unde de aceea vom sta? Frică îmi este să nu ne primească pe noi cuptorul acela! Deci, să nu fim nepurtători de grijă, urând osteneala. Dacă suntem legați ai Mântuitorului nostru Dumnezeu, să nu ne rușinăm de lanțul necazurilor, ci cu bucurie să-l răbdăm, așteptând venirea Lui cea din ceruri, ca pe noi să ne numere împreună cu ceata sfinților. Că cei ce s-au împărtășit de patimile Lui, părtași vor fi și mângâ-ierii. Iar dacă și de osteneala lucrului se îngreuiază cineva, câți bolnavi de mâini și de picioare sunt în lume, bărbați bogați, și de mulți slujiți, care nici noaptea, nici ziua nu au odihnă de nevoia durerilor chinuindu-se, și ca de un lanț oarecare și legătură sunt încurcați. Deci, să ne câștigăm durere de bună voie și răbdare de noi înșine aleasă pentru frica lui Dumnezeu, și să nu ne lenevim de răbdare, de smerita cugetare, de înfrânare, de împreună pătimire. Iar îm-preună pătimire zic, nu ca spre răutate să ajuți aproapelui, ci ca la cele duhovnicești să ajuți fratelui, a avea umilință și lacrimi, măcar deși nu este de față lacrima cea arătată, ci sfărmarea inimii petrea-că, fiindcă și între lacrimi este deosebire. Însă fericit este cel ce vede ca într-o oglindă pe Domnul în sufletul său și își varsă inima sa cu plângere înaintea bunătății Lui, că rugăciunea lui se va auzi. Îți încredințez ție alt amanet întru Domnul, ca unui om al lui Dumnezeu și care voiești să te mântuiești. Deci, de la masă sculân-du-te, nu înconjura chiliile, ci liniștește-te în chilia ta, că pe mulți a amăgit diavolul cu vinul. Drept aceea, de la masă sculându-te, a te afla în altă chilie este semn de nefrica lui Dumnezeu și de răzvră-tire. Că, din acest fel de șederi, împreună se pricinuiesc căderile su-fletelor, și mai ales, când se liniștește toiagul proiestosului. Că cei ce nu voiesc cu dumnezeiasca frică să-și înfrâneze mintea lor, au tre-buință de frică omenească, ca prin aceasta să se depărteze de cele nefolositoare, în ce chip robul se înțelepțește prin asprimea stăpâ-nului. Deci, ia aminte de tine și nu defăima, că în vin filosofând, nici vei folosi, nici te vei folosi. De ai învățat toată Dumnezeiasca Scriptură pe de rost, caută nu cumva să te ridice pe tine gândul în aceasta, fiindcă toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată învață de sme- rita cugetare, iar cel ce cugetă sau lucrează cele împotrivă acelora pe care le-a învățat, călcător de lege pe sine s-a făcut. Dacă duhul mândriei sau al iubirii de stăpânire sau al bogăției te-ar supăra pe tine, să nu te răpești împreună, ci mai vârtos stai vitejește împotriva războiului vicleanului și înșelătorului duh. Mai gândește la zidirile cele de demult și la chipurile cele învechite și la stâlpii cei de rugină cu totul mâncați și adu-ți aminte și vezi unde sunt cei ce le-au zidit, ori meșterii cei ce au lucrat pe cele mai înainte zise, și sâguiește-te a plăcea Domnului, ca să te învrednicești împărăției cerurilor. Căci tot trupul ca iarba, și toată slava omului ca floarea ierbii (I Petru 1, 24). Ce este mai mare sau mai slăvit decât împărăția, pe care cei ce au poftit-o au nimerit-o, și pentru primejdiile cele puse împrejurul ei, slava au defăimat-o și loruși și-au vrăjmășuit, alegându-și moartea mai bine decât să trăiască, căci pe Dumnezeu nu L-au căutat, nici au nădăjduit spre mântuirea Lui. Iar cei ce s-au învrednicit îm-părăției cerurilor, de nici una dintre acestea se va ispiti, în pace și în bucurie în ceruri împreună cu îngerii petrecând, fără de durere, și de scârbă, și suspin, cu bucurie și cu veselie lăudând și prea înălțând și mărind pe Împăratul cerurilor și Domnul a tot pământul. Căruia I se cuvine lauda și slava și mărirea în vecii vecilor. Amin.