PENTRU  FAPTA  BUNĂ
Zece  Capete
Înainte  Cuvântare
De nevoie am socotit că este, iubite, ca să alcătuiesc şi pe cele asemenea acestora în această scrisoare aducătoare aminte, ca cel ce va citi să se roage Domnului pentru mine, păcătosul şi cu lucru-rile ruşinatul, ca să îmi dăruiască mie lăsare păcatelor, şi să fac rod bine plăcut Lui, mai înainte de a veni porunca cea înfricoşată ca să ia sufletul meu din trup. Atunci se va topi toată podoaba omeneas-că. Vai, atunci celui ce a întărâtat pe Domnul Dumnezeul nostru şi nu s-a pocăit! Că va căuta vremea care a pierdut-o în lenevire, şi nu o va afla.
Deci, să plângem înaintea Dumnezeului nostru, ca să aflăm îndu-rări de la Dânsul. Până ce avem vreme să ne curăţim pe noi înşine şi să îmblânzim pe Domnul. Nu ne este nouă nevoinţa pentru bani, pe care de îi va şi pierde cineva, poate iarăşi alţii în locul acelora să câştige. Pentru suflet este primejdia, pe care de îl vom pierde, nu mai putem a-l chema înapoi, după cea scrisă: <MIŞ-2>Ce se va folosi omul când va dobândi toată lumea, iar de sufletul său se va păgubi?<DŞ0>, sau: <MI>Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că va veni Fiul Omului întru slava Sa şi atunci va da fiecăruia după lucrurile lui<D> (Matei 16, 26-27).
Deci, dacă este răsplătire, şi nici unul din lucrurile noastre nu poate să se tăinuiască de Dumnezeu, pentru ce nu lucrăm lucrul cel bun şi nu ne depărtăm de cel rău ca să nu ne apuce pe noi relele, după cum este scris: <MI>Depărtează-te de la lucrul nedrept şi nu te vei teme şi cutremur nu se va apropia de tine<D> ? (Isaia 54, 14).
Mă ruşinez a zice şi nu pot tăcea pentru negrijirea mea şi a trândavilor celor asemenea mie, că ostaşii cei din lume, daruri de milă de la împăratul luând, cu osârie până la moarte pentru dânsul se primejduiesc. Cu cât mai vârtos noi, cei ce asemenea făgăduinţe avem, suntem datori a ne da la lucrul dreptăţii, ca să ne mântuim de judecata ceea ce va să fie? Să nu pregătim ca pe un vrăjmaş su-fletul nostru, pe care foarte îl iubeşte Dumnezeu. Să socotim că arşiţa soarelui şi iuţimea frigurilor nu putem suferi, şi cum defăimăm fo-cul cel nestins? Însă Dumnezeu întru voia Sa să ne povăţuiască pe noi şi cu mila Sa cea tare să ne acopere pe noi în vecii vecilor. Amin.

1. Fericită este cetatea aceea ce este împărăţită de binecredincioşi, şi corabia care se ocârmuieşte de cei iscusiţi, şi mănăstirea care se povăţuieşte de cei înfrânaţi. Iar vai, cetăţii celei de necre-dincioşi împărăţită, şi corabiei celei de neiscusiţi ocârmuită, şi mă-năstirii celei de iubitori de dulceţi povăţuită. Şi cetatea de barbari se va umple, pentru păgânătatea stăpânitorilor, şi corabia se va sfă-râma, pentru neiscusinţa ocârmuitorilor, iar mănăstirea se va pustii, pentru nepurtarea de grijă a povăţuitorilor.
2. Dacă şezi în supunerea duhovniceştilor părinţi, nu când eşti slujit şi auzi cuvinte de mângâiere se arată tăria credinţei tale, ci, când gonit fiind şi bătut, vei răbda. Fiindcă şi o fiară, după cuviinţă, când se ia cu binişorul se domesticeşte şi se îmblânzeşte.
Deci, nu te amărî asupra celui ce te ceartă, dacă cu adevărat voieşti să te faci vas al alegerii, ci ştiind sporirea supunerii celei întru Domnul şi a smeritei cugetări, că la aceasta ai venit, dacă cu adevă-rat ştii slava ei, pe aceasta ţi-o alege ţie.
Frate, viaţa sfinţilor, întru aceasta mărindu-se, se străluceşte. Că Moisi, sluga Domnului, deşi nu s-a plecat după credinţa lui Ietro, dar s-a supus şi i-a slujit, şi în Egipt fiind din destul s-a pedepsit. Şi Isus al lui Navi, prin supunerea cea desăvârşită s-a învrednicit de atât de mare dar,  făcându-se moştenitor al lui Moisi. Şi Samuil, fiind în supunerea lui Eli preotul, glasului lui Dumnezeu s-a învrednicit. Încă şi Elisei, prin aceasta, cojocul şi darul dascălului său l-a primit.
Şi ce zic pentru oameni asemnea pătimaşi? Însuşi Dumnezeu Cuvântul după ce S-a făcut Om, în smerenie şi în supunere a petre-cut, după cum ne învaţă pe noi Evanghelistul, zicând: <MI>Şi era supu-nându-se lor<D> (Luca 2, 51). Şi Apostolul iarăşi a zis:<MI> Smeritu-S-a pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce<D> (Filipeni 2, 8). Ci şi în viaţă, câţi nu voiesc să sufere certarea cea bună a părinţilor, se primejduiesc nu puţin. Că, cei mai mulţi din cei ce se pedepsesc în cetăţi de stăpânitori, pentru nesupunerea, şi neple-carea, şi învârtoşarea cerbicii, se bat. Încă şi tinerele, câte nu se su-pun sfătuirilor celor bune, afară de întreaga înţelepciune făcându-se, în târg şi în uliţe curvind, cu necinste se ocărăsc, iar cele ce se înva-ţă la lucru, şi în linişte şi în întreaga înţelepciune se îndeletnicesc, de oameni se vor cinsti, iar de la Dumnezeu se vor slăvi.
Început-a-i lucrare bună? Rabdă întru dânsa, ca să te măreşti de Domnul împreună cu cei blânzi şi smeriţi, în împărăţia cerurilor.
3. Dacă va înjumătăţi fratele tău rucodelia sa şi se va întâmpla, bolnăvindu-se el, să aibă trebuinţă de tine la lucru, primeşte asupra ta grija, împreună ostenindu-te cu cel ce pătimeşte cu toată smerita cugetare. Iar după ce se va face el sănătos, să nu pofteşti rucodelia fratelui tău, ca nu cumva să-ţi aduci asupra ta prihănire de la Domnul şi de la oameni.
Dar poate îţi va zice gândul, că purtare de grijă s-a făcut în aceasta, ca acela să se îmbolnăvească şi eu să câştig aceasta. Şi pentru ce nu ai gândit binele acela, că oarecum purtare de grijă s-a făcut ca să te arăţi în ce fel eşti cu voirea, iubitor de sine, sau iubitor de frate? Iar dacă, după ce se va scula el din boală, se va lepăda, ia lucrul cu şti-inţă curată, dându-ţi voie şi proestosul, ca să ai mărturie bună de la cei dinafară. Că trebuinţă are evlavia de dreptate. Că scris este, de Preasfântul Simeon, cel ce a primit pe Mântuitorul în braţe, <MI>că era drept şi cucernic<D>.
4. Să avem inimă tare, iubite, că lenevirea stă împotriva faptei bune. Deci, să nu ne împuţinăm cu sufletul când ni se întâmplă nouă vreo mică lenevire, ci să ne silim pe noi înşine ca un călător osârdnic. Că unuia ca acestuia, când i s-ar întâmpla slăbănogire pe cale, nu se împuţinează  pentru lunga călătorie, ci se mângâie pe sine, zicând: "Încă puţin şi vei ajunge la gazdă şi te vei odihni". Şi Domnul, văzându-i sila, îi dă lui tărie, uşurându-i greutatea. Că lenevirea şi şovăirea pricinuitoare de sărăcie sunt, nu numai ale darurilor celor duhovniceşti, ci şi ale trebuinţelor celor trupeşti.
5. Dacă vii mai înainte de toţi în adunare, şi aştepţi până la otpust, nici în aceasta să te înalţe pe tine gândul, că şi meşterii multă sârguinţă şi priveghere la lucrul lor pun. Nici trupul numai să-l pui înaintea Domnului, ci şi gândurile adună-le în inimă smerită. Că înalta cugetare se aseamănă cuibului în care se încuibează balaurul, şi pe cel ce se apropie îl ucide.
Iar pentru a nu te îmbăta de vin, sau pentru a nu petrece împreună cu femeie, de prisosit mi se pare mie că este a mai însemna iubirii tale de Dumnezeu, fiindcă tuturor este arătat, că străin lucru este acesta de fapta bună. Deci, de nevoie este ca nu numai în a-ceastă parte să urmărim pornirile dracilor, ci nici cu bărbaţi să nu vor-bim cuvinte îndulcitoare şi femeieşti, care duc pe suflet în pierzare. Că nu ca şi cum ar fi rea partea femeiască fugim de vorbirea împre-ună cu aceasta, ci cu lesnire este vrăjmaşului, prin vorbirea şi petre-cerea împreună cu femeile să ne surpe pe noi, şi către călcarea po- runcii lui Dumnezeu să ne aducă.
Deci, se cuvine ca noi din toate părţile să pândim năpădirile viclenelor duhuri, bizuindu-ne atotîntrarmării şi puterii Sfântului Duh. Că cel ce numai o uşă încuie vrăjmaşului, iar două i le deschide, şi i se pare că în tărie stă, se amăgeşte unul ca acesta. Deci, de nevoie este din toate părţile a ne întări pe noi înşine şi a nu da pricină celor ce caută pricină, că Dumnezeu nu se batjocoreşte, şi <MI>înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui viu<D>. Căruia I se cuvine slava şi puterea în veci. Amin.
6. Un frate oarecare, şezând în supunerea duhovniceştilor părinţi, venind la alt frate, a zis: "Voiesc a ieşi de la părinţii mei cei du-hovniceşti şi deosebi a mă linişti". Iar acela a zis către dânsul: "Un om oarecare avea un fiu, pe care, luându-l, l-a dat în mâinile unui meşter ca să-l înveţe meşteşug. Şi era copilul nebăgător de seamă de lucru, şi după câteva zile, venind tânărul la tatăl său, a zis: "Tată, ia-mă pe mine de la dascălul meu, că singur deosebi mai bine pot în-văţa meşteşugul". Şi a zis către dânsul tatăl său: "Dacă de alţii fiind învăţat şi povăţuit, nimic nu ai învăţat, dar deosebi ce poţi să faci, o, fiule, neînvăţându-te, nici supunându-te precum se cuvine? Te văd pe tine, o, fiule, îngreuindu-te de învăţătura meşteşugului tău, şi mă tem nu cumva în zadar m-am ostenit cu tine. Deci, apucă-te, după cum se cuvine, de lucrarea ta, o, fiule, ca făcându-te meşter, să îţi afli odihnă, că pe cei neînvăţaţi îi întâmpină moartea".
Drept aceea şi noi, iubite, să nu ne sârguim a arunca de la noi jugul nesupunerii, ca nu cumva să nu placă lui Dumnezeu, şi căzând în ispită, să nu fie Cel ce ne ajută nouă. Căci, când a fugit Agar, slujnica Sarei, de la faţa doamnei sale, aflând-o pe dânsa îngerul lui Dumnezeu, a zis ei: <MI>Întoarce-te la stăpâna ta şi smereşte-te sub mâi-nile ei<D>. Iar ea a făcut aşa, precum i s-a grăit ei. Iar după ce i-a venit vremea ei, s-a slobozit cu îndrăzneală şi cu merinde, împreună cu fiul ei, şi când rătăcea ea în pustie şi era să piară de sete împreună cu fiul ei, Ismail, nu a trecut-o cu vederea pe dânsa Dumnezeu.
Deci, se cuvine şi noi a răbda cu îndelungă aşteptare necazurile, ca Domnului slujind şi nu ca oamenilor. În supunere şezând să nu facem lucrurile nesupunerii, ca să nu pătimim şi noi în ce chip a pă-timit Gheezi, slujitorul Proorocului Elisei, ci mai vârtos, prin supu-nerea cea îmbunătăţită rod desăvârşit să dăm Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia I se cuvine slava şi puterea în veci. Amin.
<BŞ-2>7.<D> Dacă cineva s-ar apropia de tine, în taină zicându-ţi: "Să dăm cuvânt între noi, ca să avem dragoste şi unire între noi, ca orice ţi-aş zice ţie să mă asculţi, fără de toată împotrivă grăirea". Apoi şi după ju-rământ de va voi să te răzvrătească pe tine la păcat, să nu te pleci lui, măcar deşi va aduce mărimea jurământului în mijloc, şi pe sine se va întinde jos spre lepădarea poruncii lui Dumnezeu, rugându-te: <MI>Să nu iei faţă împotriva sufletului tău<D> (Sirah 4, 25). Că ştie diavolul nu numai pe acestea să le facă, ci şi din Scriptură să aducă, şi nepu-tinţa trupului să o pună înainte, şi altele multe să măiestrească, ca să facă pe om călcător al poruncilor lui Dumnezeu, ca să aibă cu ce să se laude asupra lui. Ci noi, din sârguinţa şi deşarta osteneală a lui învăţându-ne, tari la înţelegere vom fi către buna credinţă. Că, dacă aceia vrând a-şi împlini voia lor, iar mai vârtos a diavolului, celui ce lucrează în dânşii, la atâta sârguinţă şi meşteşug se sârgu-iesc, ca de scop să nu se scape, cu cât mai vârtos cei ce şi-au ales viaţa cea duhovnicească, se cuvine a fi mai cu ştiinţă şi mai treji, ca să nu se laude diavolul asupra lor.
Deci, se cuvine <MI>să nu te juri nicidecum<D>, pentru porunca Mântuitorului nostru Dumnezeu (Matei 5, 34), şi acum, dacă te-ai răpit cu cuvântul, nu fi nebăgător de seamă, că ai venit în mâinile răilor pentru prietenul tău. Să nu dai somn ochilor tăi, nici dormitare ge-nelor tale, ca să te mântuieşti ca o căprioară din curse şi ca o pasă-re din laţ. Dar cu toate acestea nu cădea jos cu mintea, nici te tul- bura, că este îndreptare lucrului, dacă vei avea înaintea ochilor pe Domnul.
Deci, ia aminte la tine, că nu eşti vinovat jurământului, dacă te vei depărta pe tine de la rău. Că Însuşi Cel ce a propovăduit Evan-ghelia în lume, pentru covârşirea iubirii de oameni, Însuşi Domnul a poruncit oamenilor să se pocăiască şi să se depărteze de la tot pă-catul. Vezi dar ca nu cumva vrând a împlini dulceţile noastre, să punem pricină jurământul, ca cei ce nu putem a ne mai descurca pe noi din mrejele vrăjmaşului. Dumnezeu nu se batjocoreşte şi celor ce voiesc a se mântui le întinde mâna.
Deci, <MI>abate-te de la rău<D>, şi fă bine, şi întru aceasta cuvântul ai păzit, după cela ce a zis: <MI>De la toată calea rea am oprit picioarele mele, ca să păzesc cuvintele Tale<D> (Psalmul 118, 101). Iar de voieşti ca mai desăvârşit să te adeverez pe tine, că nu eşti vinovat cuvântului dacă vei fugi de cele rele şi vei face cele bune, şi te vei depărta pe tine de tot omul care umblă fără de rânduială, ascultă pildă, iar mai bine să zic asemănare:
"Un om oarecare avea un fiu, iar fiul cinstea pe tatăl său foarte şi se sârguia a-i păzi toate poruncile lui, şi era slujind pe tatăl său întru toate. Iar altul oarecare, de zavistie biruindu-se pentru spo-rirea tânărului, apropiindu-se pe ascuns, a zis lui: "Jură-te mie asu-pra tatălui tău, că ceea ce îţi voi zice, vei face şi vei păzi fără de toată împotrivă cuvântarea". Iar el, nu bine făcând, s-a jurat lui. Apoi, după aceasta a zis către dânsul: "Ducându-te, ocărăşte pe tatăl tău şi îl taie pe dânsul cu răni şi să nu te mai ruşinezi de faţa lui şi toate câte îţi va porunci ţie să nu le faci, fă-le, fiindcă te-ai jurat mie, şi nu vei putea să nu asculţi cele zise de mine".
Oare va suferi fiul o nebunie ca aceasta, iar mai vârtos păgânie, şi nu va defăima sfătuirea lui cea fără de lege, pentru slujirea părintelui său? Ci va răspunde către dânsul, zicând: "Te văd pe tine că nu eşti om adevărat, ci vrăjmaş tatălui meu, şi sufletului meu jefuitor. Dar nu mă vei înşela pe mine, ca şarpele pe Eva, cu viclenia, nici mă vei duce pe mine către păgânătate cu răutatea ta cea mult îm-pletită, şi nu mă va necinsti pe mine tatăl că nu m-am plecat păgâ-nătăţii tale. Deci, defaim sfătuirea ta cea fără de lege, pentru sluji- rea tatălui meu, şi urechile mele le pecetluiesc cu semnul crucii, ca să nu mai intre veninul cuvintelor tale în auzurile mele, şi de însăşi întâlnirea ta voi fugi pentru viclenia cea din tine".
Ne porunceşte nouă însuşi Apostolul, a ne depărta noi de tot fratele care umblă fără de rânduială, că Dumnezeu cu fapte rele nu se cinsteşte. Deci, nu te duce, iubite, cu bărbaţi păcătoşi, ca să nu întărâţi pe Tatăl tău Cel din ceruri, lucrând cele potrivnice poruncilor Lui, şi să nu ai răspuns în ziua judecăţii. Că prin călcarea po-runcilor Sfintei Evanghelii întărâţi pe Dumnezeu. Ia aminte de tine, sfârşitul cuvântului, prin proorocul învăţându-te. Că zice proorocul: <MI>Juratu-m-am şi m-am hotărât, ca să păzesc poruncile Tale şi toate ju-decăţile dreptăţii Tale<D> (Psalmul 118, 106). Şi iarăşi zice: <MI>Nedreptatea am urât şi m-am scârbit, iar legea Ta am iubit<D>. Şi în această milă a lui Dumnezeu vei scăpa de mari ispite şi primejdii, iar peste acela va veni cea scrisă: <MI>Întoarce-se-va durerea lui la capul lui, şi peste creşte-tul lui nedreptatea lui se va pogorî<D> (Psalmul 7, 16).
Drept aceea, câştigă-ţi dragoste şi unire, nu pe cea silită prin jurăminte şi momeli, sau prin celelalte care sunt oprite, ci pe cea după Dumnezeu, care din aşezarea sufletului se împlineşte, că în aceasta nimic nedrept sau silit nu cade. Şi va fi cu tine darul Domnului nos-tru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi puterea în veci. Amin.
8. Leapădă-te de împreună şederea cu bărbaţi eretici şi cu iubitori de dulceţi, care nimic credincios nu grăiesc, căci ca nişte săgeţi pătrund cuvintele lor inimile. Am văzut pe oarecare răzvrătind su-fletele cu cuvinte. Pe unii ca aceştia, poate prin semne, întocmai cu cei ce le curge sămânţa, sau sunt leproşi, îi numeşte cuvântul. Că pre-cum curgerea sămânţei, necurat face după lege, şi oriunde ar şedea sau ar scuipa, aşa şi a acestora curgerea cea necurată a pătimaşului suflet şi scuipatul cuvintelor, pângăriţi face pe cei ce le primesc. Poate încă şi cu cel ce are lepră se cuvine a asemăna, precum s-a zis mai sus, pe patima sufletului lor. Şi toată ceata sfinţilor avea brâu care strângea mijlocul, care arată tăria petrecerii, fiindcă pe toată întrarmarea Sfântului Duh a câştigat-o şi dinspre toate părţile erau strânşi împrejur cu puterea Sfântului Duh. Iar pe aceştia îi vedem goliţi de acest dar prin lenevirea lor, şi mijlocul lor nu a fost strâns împrejur cu gândul cel întreg înţelept, ci toate obiceiurile lor sunt moleşite şi curgătoare, şi cuvintele lor şi faptele. Şi unul, fiind bolnav în credinţă, zice: "Sănătatea credinţei având-o, ce ne va vătăma a ne amesteca cu tot omul, care ori drept crede, ori rău cugetă?"
Iar cei ce pentru pântece se îndeletnicesc şi pentru dulceţile cele de sub pântece, întreabă: "Ce ne va vătăma dacă vom mânca şi vom bea şi ne vom desfăta? Rău lucru este pofta cea trupească? Rău lucru este a pofti lucru străin sau a fura". Şi după ce în acestea se vă-desc, iarăşi zic: "Din strâmtorare am făcut aceasta. Am furat ca să satur suflet flămând". Ce este decât acest grai mai necurat? Sau ce este decât această lepră mai grozav? Pentru aceea nu iartă cuvân-tul aceste pângărite gânduri să petreacă în tabăra sufletelor sfin-ţilor, precum nici pe cei beşicaţi cu pipăirea leprei nu îi lasă legea să îşi înfigă cortul în mijlocul taberei fiilor lui Israel, fiindcă prea urât lucru este cu adevărat în mijlocul înţelegerilor celor strălucite şi sfinte să petreacă, sau intrare în mijloc să dea necuratelor gânduri.
Încă şi moleşirea, şi grozăvia, şi curgerea faptei lor, şi neruşinarea voirii lor, şi neîndrăzneala, şi nerăspunderea lucrurilor lor însem-nând-o, zice: "Şi leprosul întru care este boala, hainele lui vor fi rupte, şi capul lui descoperit, şi împrejurul gurii lui să se acopere, şi necurat se va chema în toate zilele, în câte va fi peste dânsul boala, necurat fiind, necurat fie, afară de tabără va fi petrecerea lui". Din-tre aceştia sunt cei ce zic: <MI>Să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri<D> (Isaia 22, 13).
Aceste cuvinte sunt ale oamenilor celor rătăciţi de la adevăr, încă şi ereticească este înţelegerea, fiindcă ereticii, înşelăciunea lor voind a o alcătui, din Dumnezeieştile Scripturi, trebuinţele şi mărturiile a le pune înainte se ispitesc ca să răzvrătească inimile ascultătorilor. Către care bine şi prea tare a hotărât oarecare din sfinţi, aşa învăţând: "Şi întru acest fel fiind pricina lor, pe care nici proorocii nu au propovăduit-o, nici Domnul nu a învăţat-o, nici Apostolii nu au dat-o, cu care pe la toţi se laudă cum că mai mult decât alţii au cunoscut, afară de Scripturi citind, şi după ceea ce se zice: <MI>Din nisip funii a împleti sârguindu-se<D>, se ispitesc a potrivi mărturii vrednice de credinţă la cele zise. Adică, pilde dumnezeieşti, ori ziceri prooroceşti, ori cuvinte apostoleşti, ca alcătuirea lor să nu se pară că este fără de mărturie, rânduiala şi legătura Scripturilor depăşind.
Cât despre dânşii, risipind mădulările adevărului, schimbă şi prefac, şi alta din alta făcând, amăgesc pe mulţi prin nălucirea cea rău alcătuită a dumnezeieştilor cuvinte cele potrivite de dânşii. În ce fel dacă cineva chipul unui împărat care este bine şi cu deadinsul făcut, din culori alese de meşter înţelept, stricând chipul omului cel pus în tablou, ar fi mutat culorile acelea, şi le-ar fi potrivit, făcând chip de câine sau de vulpe, şi acesta rău fiind gătit, apoi ar fi hotă-rât şi ar fi zis cum că acesta este chipul împăratului cel frumos, pe care înţeleptul meşter l-a făcut, arătând culorile cele bune, ce s-au făcut de meşterul cel dintâi, în chipul împăratului, şi rău de cel de-al doilea, ce în chip de câine s-au mutat, şi prin închipuirea culorilor ar amăgi pe cei mai neiscusiţi, care vederea chipului împărătesc nu o au, şi i-ar pleca să creadă cum că nevrednicul acesta chip al vulpii este chipul acel frumos al împăratului, în acestaşi chip şi aceştia bas-me băbeşti cos împreună, prin graiuri şi ziceri şi pilde, de acolo şi de acolo trăgând, voiesc a potrivi la basmele lor cuvintele lui Dumnezeu".
Deci, din destul învăţându-te prin asemănarea aceasta, să fugim de cuvintele cele stricate ale ereticilor şi de urmarea celor ce tră-iesc în înverşunare, măcar de s-ar şi părea că pun înainte dovezi din Scripturi. Ca sănătoşi fiind şi cu credinţa şi cu fapta, desăvârşit rod să dăm Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
9. Smerite monahe, socoteşte chipul cu care te-ai îmbrăcat şi vezi câtă deosebire este între acesta şi cel mirenesc, şi pune în mintea ta ce oare însemnează aceasta, adică, că arată lepădare şi de obiceiurile cele lumeşti şi de lucruri, şi spre lucrarea cea duhovni-cească aduce aminte. Deci, nu te lenevi de fapta bună, ci cu toată puterea grijeşte-te de sfinţenie, fiindcă pentru aceasta ai ieşit din lume. Câştigă-ţi ţie curăţenie, ca să locuiască în tine Duhul cel Sfânt. Ascultă buna sfătuire întru Domnul, iubite, şi nu o defăima pe a-ceasta, ca să afli odihnă în tine. Să nu iei aminte la pofte urâte şi la momeli deşarte, să nu te amăgească pe tine cineva cu cuvinte de-şarte, şi nu râvni în cele rele, nici să iei aminte la păcate străine. Pe tine curat te păzeşte, şi dacă a început a se aprinde în tine văpaia păcatului, stinge-o pe aceasta cu lacrimile, că mântuieşte Domnul pe cei ce se întorc către Dânsul. Acestea le cere pentru tine de la Dom-nul, că iubeşte Domnul pe cei ce în sfinţenie îi slujesc Lui. Avuţie scumpă este curăţenia în gând drept. De vei iubi aceasta, de Domnul te vei slăvi şi în toate bine vei spori.
Acestea auzindu-le, vezi nu cumva diavolul să mânjească ochii minţii tale cu gânduri deşarte. Că acela nu îţi va ajuta ţie, când te vei trage de îngeri răi, că nici lui nu-şi poate ajuta. Că aceluia şi în-gerilor lui li s-a pregătit gheena, iar ţie bucuria raiului, dacă te vei de-părta pe tine de lucrurile lui. Diavolul se bucură când tu petreci în grozăvie, şi se mâhneşte, când tu sporeşti în fapte bune.
Deci, nu defăima fapta bună cea de mai sus zisă, că în lucrarea ei puţin te vei osteni, ci cutează, că degrab vei mânca rodurile ei. Iar de vei socoti mincinoase sfătuirile cele folositoare, mai pe urmă te vei căi, când îţi vei zdrobi cărnurile trupului tău, şi vei zice: <MI>Cum am urât certarea şi de la mustrări s-a abătut inima mea. Şi nu ascultam glasul celui ce mă certa pe mine şi mă învăţa, nici am alăturat urechea mea. Cât de curând am venit în tot răul, în mijlocul mulţimii şi a adunării<D> (Pilde 5, 11-13).
Deci, să nu ne lenevim de mântuirea noastră, iubite, nici să râvnim celor ce în înverşunare, mândrie şi nefrică petrec, că ruşine şi ocară va acoperi pe cei ce urăsc pe Domnul. Zilele noastre alear-gă, şi sfârşitul se apropie. Să plângem înaintea Domnului Dumne-zeului nostru, mai înainte până a nu ne încuia noi în întunericul cel mai dinafară. Cum avem să căutăm zilele acestea, cu multe lacrimi, dacă le vom cheltui în cele rele, şi nimic nu ne vom folosi! Iată acum vreme bine primită, iată acum zi de mântuire. Fericiţi cei ce se trezvesc, că aceia se vor încununa în bucurie. Fericiţi cei ce plâng acum, că aceia se vor mângâia împreună cu cei aleşi ai lui Dumnezeu. Feri-ciţi cei ce se ostenesc întru Domnul, că desfătarea raiului pe dânşii îi aşteaptă. Pe care facă-se ca noi toţi să o nimerim, cu solirile tutu-ror celor ce bine au plăcut Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
10. Duhovnicească viaţă să urmărim, iubite, ca, ajutând fapta credinţei, desăvârşit în amândouă să se afle omul, şi către cuvân-tarea de Dumnezeu de abia atunci vom fi vrednici, când patimile biruindu-le, vom izgoni de la noi toată împătimirea lumească, şi nici nu vom avea o mai înainte prindere în minte. Că atunci, darul Du-hului Sfânt odihnă aflându-şi în noi, înţelepţind, luminează inimile noastre, ca pe o candelă gătită, ce este plină de untdelemn şi de câlţi, în care focul, apucând împrejur materia cea supusă, aprinde candela, strălucind din destul, şi pe cei ce sunt de faţă luminându-i. Iar dacă, încă de patimi ne tiranisim şi, în dânsele tăvălindu-ne, ne apu-căm de vrednicii, ne vom primejdui nu puţin, asemănându-ne unei candele lipsite de untdelemn şi de materia cea arzătoare, care nici puţină vreme nu poate suferi fierbinţeala focului şi lucrarea.
Deci, se cuvine, mai întâi, a ne griji de pregătirea pentru primirea luminii celei gândite, ca vrednici să ne facem darurilor celor du-hovniceşti. Viaţă duhovnicească să urmărim, ca, făcându-se mintea sub stăpânirea Sfântului Duh, să se sfinţească şi trupul prin împăr-tăşirea Duhului. În toate zilele să cerem de la Domnul lacrimi de umilinţă, ca plângând noi, pentru păcatele noastre, iarăşi să înverzească sufletul nostru din veştejirea păcatelor.
Să nu ne lenevim de sufletul nostru, să săpăm împrejurul lui, punând gunoi, ca muindu-se şi înfocându-se, să facă rod de bună trea-bă Stăpânului. Să avem în loc de administrator Testamentul cel Vechi şi cel Nou, şi în loc de gunoi, fierbinţeala Sfântului Duh. În acestea să ne îngrijim de suflet, adăpându-l cu lacrimile, ca aşa lucrându-se şi cu lacrimile adăpându-se, să facă rodul dreptăţii, ca nu, lenevindu-ne, să zicem şi noi în ceasul despărţirii cu frică şi cu cutremur, ca împăratul Amalicitenilor (Agag): <MIŞ-2>Dacă atâta de amară este moartea!<DŞ0> (I Regi 15, 32).
Ezechia, nelenevindu-se în timpul sănătăţii lui de lucrul dreptăţii, în vremea strâmtorării şi a morţii, a aflat mângâiere de la Domnul. Că după ce a primit hotărârea morţii prin proorocul, a întors faţa sa către perete, şi s-a rugat Domnului, zicând: <MI>Adu-ţi aminte Doamne, căci cu adevăr în inimă adevărată am umblat înaintea Ta, şi cele plăcute înaintea Ta am făcut<D>. <MI>Şi a plâns Ezechia cu plângere mare<D>. Şi ce a făcut către dânsul Domnul Cel Milostiv? Îndată şi nu-maidecât prin proorocul a trimis către dânsul, zicând: <MI>Auzit-am gla-sul rugăciunii tale şi am văzut lacrimile tale, şi iată adaug peste vre- mea vieţii tale ani cincisprezece şi din mâna împăratului Asirienilor te voi mântui pe tine<D> ... (IV Regi, cap. 20). Vezi ce fel de bine este a nu vieţui cu nebăgare de seamă, ci a avea de-a pururea înaintea ochi-lor frica Domnului? Mare frică şi cutremur ne aşteaptă pe noi!
Să ne grijim şi noi de fapte bune, ca să aflăm sprijinitor pe Domnul în vremea nevoii şi a necazului. Pe cele mai înainte zise neuitân-du-le, iubite, ia aminte la tine, şi străjuieşte-ţi sufletul tău foarte, ca să nu scapi mărgăritarul cel căutat. Iubeşte cucernicia şi înfrânarea, ca să te foloseşti foarte, iar dacă vei începe a nu băga de seamă mah-murindu-te şi îmbătându-te, vei prăpădi hrana împreună cu cei ce mănâncă, şi întâi, în acestea vei întoarce darul lui Dumnezeu de la tine; iar a doua, şi de cei ce te vor vedea pe tine în acestea neruşinân-du-te, vei fi osândit; a treia, nici însuşi lucrul mâinilor al fiecăruia din noi către atâta cheltuială nu va fi din destul.
Deci, de aici se nasc grijile, neguţătoriile, minciunile, nedreptăţile, durerile, şi către cei ce covârşesc cu vredniciile momelile şi câte sunt asemenea acestora. Drept aceea prea mare bine este cucerni-cia şi înfrânarea, că multa mâncare strică, iar înfrânarea zideşte. Şi acestea între ele se împotrivesc unele altora şi cu neîmpleticire se află unele către altele.
Deci, dacă vei iubi cucernicia şi înfrânarea cu gând drept, te vei înălţa din toate părţile. Că evlavia te învaţă a nu fi deosebit cu locu-inţa şi a nu petrece multă vreme afară de chilie, nici a te amesteca cu cei ce sfătuiesc cele deşarte. Ci nici pentru îmbrăcăminte strălu-cită să nu te ocupi, nici haine multe să strângi, în linişte îndeletni-cindu-te, iar în înfrânare fiind, să nu te grijeşti de multă cheltuială, cu cele de faţă îndestulându-te, fiindcă din trei sau patru sau cinci smochine şi din puţină linte, sau din celelalte seminţe ori verdeţuri, trebuinţa cea de nevoie o împlineşti. Şi în toate acestea ai ajutor şi îm-preună lucrător pe Domnul, care întăreşte puterile sufletului tău cu nădejdea cea bună.
Iar cei ce se trag de poftele cele neînfrânate, toată viaţa lor în grijă sunt, şi nu numai, ci şi însăşi pomenirea lui Dumnezeu o uită, decât care nici este lucru mai rău şi mai cumplit. Că prin pomeni-rea Domnului cea neîncetată, patimile cele urâte din suflet se duc ca nişte făcători de rău când vine voievodul asupra lor, de unde şi curată sălăşluire a Sfântului Duh se face. Iar unde pomenirea lui Dumnezeu nu este, acolo întuneric şi putoare rea stăpâneşte, şi tot lucrul rău se lucrează. Şi socotesc cum că sunt ca nişte trepte oare-care ale vieţii celei după trup şi ale petrecerii celei îmbunătăţite. Iar diavolul, aflătorul răutăţii, veselindu-se de pieirea noastră a tutu-ror, face pe suflet să caute jos la cele trupeşti, câte puţin trăgând şi tăvălind şi peste prăpăstii purtând, pe cei ce nu foarte iau aminte, până când îi va pogorî în fundul iadului, nemernici şi străini făcân-du-i de împărăţia cerurilor.
Drept aceea, Apostolul, ca pe nişte trepte, care duc la iad, numărându-i, zice: <MI>Iar lucrurile trupului sunt arătate care sunt: curvia, necurăţia, neînfrânarea, slujirea idolilor, otrăvirea, vrajbele, râvnirile, mâniile, zarvele, neunirile, eresurile, zavistiile, uciderile, beţiile, ospe-ţele şi cele asemenea acestora<D> (Galateni 5, 19-21). Şi sfârşitul acestora ce? Arată cu toată pornirea, zicând: <MI>Cele ce zic vouă, precum am mai zis, că cei ce unele ca acestea lucrează, împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni.<D> Pentru aceasta de nevoie este spre cele de sus a întinde toată mintea noastră, şi a nu o lăsa pe dânsa a căuta jos, spre cele oprite. Iar, dacă şi ne-ar trânti pe noi vrăjmaşul în ceva, să ne sculăm degrab, ca nu, trăgându-ne pe noi şi purtându-ne din cădere în cădere, mai pe urmă şi către însuşi adâncul pieirii şi al deznădăjduirii să ne răstoarne.

Dacă şi spre toate cele oprite ne-ar aduce pe noi vrăjmaşul, să nu rămânem în aceleaşi, nici să deznădăjduim de noi, căci cu pu-tinţă este a covârşi toate acestea prin pocăinţă, şi în însăşi lupta bu-nei credinţe a sta. Atunci, văzând Domnul schimbarea şi curata noas- tră pocăinţă, şi cum că numai pe Dânsul Îl dorim cu toată inima, şi cele plăcute Lui le facem, nu ca unor robi va grăi către noi, ci ca unor prieteni adevăraţi, spre cele mai desăvârşite şi mai înalte fap-te bune ne va chema pe noi, zicând: "Prietene, suie-te mai sus", adică spre mai bună suire, ceea ce suie către cer, ale căreia <Ş-3>trepte sunt: credinţa, nădejdea, dragostea şi celelalte roduri ale Duhului şi, cetăţeni făcându-ne ai Ierusalimului celui de sus, se va bucura inima noastră, şi bucuria noastră nimenea nu o va lua de la noi. Iar Domnul Dumnezeu Atotţiitorul în voia Sa să ne povăţuiască pe noi, şi cu mâna Lui cea tare să ne acopere pe noi. Că vai şi pieire este omului care nu are pe Dumnezeu ajutor al său, că nu este altul afară de Dumnezeul Cel viu. Că El este Domnul cerului şi al pământului şi toate câte voieşte le şi face în cer sus şi pe pământ jos, şi în mare şi în adânc, şi nu este nimenea care să stea împotriva voii Lui. Lui I se cuvine slava şi mărirea şi marea cuviinţă în vecii vecilor. Amin.