PENTRU  RĂBDARE ŞI  ÎNTREAGA  ÎNŢELEPCIUNE
Trimitere către Ioan Monahul


Mult sfătuind pe preacucernicul Teodor ca să nu se depăr-teze de la locul său, nu am putut să îl înduplecăm, ci a zis către noi: <192>Dacă voieşti a-mi ajuta şi după Dumnezeu a mântui sufletul meu, trimite-mă pe mine în mănăstirea ta!<169>. Iar eu i-am răspuns lui că, de când purtarea de grijă a mănăstirii am dat-o în seama fratelui Ioan, fără de sfatul lui nu pot să făgăduiesc cuiva. Şi acum bine ai făcut că ai primit pe mai sus pomenitul frate. Că, după ce s-a întors, ne-a vestit nouă, ce fel de milostivire ai arătat către dânsul, de vre-me ce se cuvine a avea în cinste pe unii ca aceştia, care au iubit pe Domnul mai mult decât pe tatăl său şi pe mama sa, şi pe fraţi şi pe surori, şi muiere şi fii, şi rudenii şi prieteni.
Bine faci, dându-te pe tine pildă de fapte bune, mai ales fra-ţilor care locuiesc împreună cu tine, după cel ce a zis: <MI>Să vă uitaţi la mine şi să faceţi ce voi face eu<D> (Judecători 7, 17). Şi fericitul Apostol Pavel sfătuieşte, zicând: <MI>Următori mie, făceţi-vă, precum şi eu lui Hristos<DŞ0> (I Corinteni 4, 16). Ca, pe care cuvântul nu deplin îi încredinţează, lucrul să-i plece. Însă slujba cea duhovnicească să nu o defăimaţi, nici cu pricină de trebuinţele cele trupeşti, de pravila voastră să vă leneviţi. Căci cuvintele lui Dumnezeu, cugetându-se şi cântându-se, hrănesc şi păzesc sufletul, iar trupul îl străjuiesc şi îl ocârmuiesc, iar pe draci îi gonesc şi pricinuiesc prea mare linişte sufletească.
Voiesc să vă amintesc că cei ce se apucă de cele peste măsură şi cad în primejdii neasemănate,<MI> să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept<D> (Romani 12, 3). Şi iarăşi zice: <MI>Nu te face prea drept, nici te înţelepţi peste mă-sură, ca nu cumva să te înspăimântezi<D> (Ecclesiastul 7, 16). Că s-a în-tâmplat în zilele acestea că nişte fraţi, lăsându-şi chiliile lor, în pă- mânt neumblat şi neroditor şi fără de apă s-au dus. Şi fiind mult <Ş-2>sfătuiţi de părinţi şi de fraţi, nu s-au plecat, ci au zis: <192>Noi ne ducem<Ş0> păstori<169>. Iar după ce s-au dus ei în pustia cea preauscată, văzân- du-se închişi (dinspre toate părţile) de pământul cel neumblat, au început a tânji foarte greu. Voind să se întoarcă la locurile cele lo-cuite, nu puteau să iasă din preacumplita pustie, că nu le era lesne, după ce se duseseră înlăuntru.
Deci, necăjindu-se foarte de nemâncare, de sete şi de arşiţă, zăceau leşinaţi cu trupul şi deznădăjduiţi cu sufletul. Însă din Dumnezeiasca pronie s-a făcut oarecare iconomie, şi, când mai să-şi dea sufletele, s-au aflat de un om care, punându-i pe dânşii pe dobitoa-cele lui, i-a adus în lume. Unii dintre ei au şi murit, iar trupurile lor au fost mâncate de păsări şi de fiare. Iar cei ce au scăpat de moarte, au petrecut în boală multă vreme, şi de aceea au cunoscut să nu mai facă ceva fără de sfat. Că mulţi, purtându-se de obrăznicia gân-dului, s-au retras în pământ neroditor şi fără de apă, aducând asu-pra lor silnica moarte. Iar alţii, nevoind a se supune, nici a sluji pe bolnavii cei de un suflet cu ei, aceleaşi primejdii au suferit. Alţii, batjocorindu-se de gândul plăcerii de sine şi înălţându-se cu slavă deşartă, vânează laude de la cei ce auzeau, făcându-se păstori, şi punând preţ pe ostenelile cele întinse şi multe s-au îmbrăcat cu aceleaşi primejdii pe ei înşişi.
Deci, nu se cade, iubite, să urmezi fără de socoteală gându-rilor tale, ci mai vârtos se cuvine ca fiecare să-şi cunoască măsurile lui şi să se smerească aproapelui întru dragostea lui Dumnezeu. Iar dacă cineva împărăţeşte peste pofte, nici aşa să nu se bizuiască pe sine, ca să nu i se întâmple şi lui cea scrisă: <MI>Orice om înţelept lucrea-<Ş-2>ză cu chibzuinţă, numai cel nebun îşi desfăşoară nebunia<D> (Pilde 13, 16).<Ş0>
Dar poate va zice cineva: <192>Cum aflăm pe unii dintre părinţi că s-au nevoit la această faptă bună?<169>. Pentru aceasta se cuvine nouă să aducem mărturie şi din vieţile Sfinţilor Părinţi, ca să arătăm luminat, că nimic în zadar şi fără de socoteală nu au lucrat Sfinţii Părinţi.
Se povesteşte pentru avva Macarie, că zicea aşa: <192>Stând în chilia din schit, m-au supărat pe mine gândurile, zicându-mi: ŽDu-te înlăuntru, în pustie, şi vezi ce vei vedea acoloŻ. Şi am rămas luptându-mă cu gândurile cinci ani, zicând: ŽNu cumva să fie de la draciŻ. Vezi pricepere de bărbat sfânt? Au doară s-a plecat şi s-a dus? Au doară a primit gândul? Nu! Ci a petrecut judecându-l, postind, priveghind şi rugându-se, ca Žnu cumva să fie de la draciŻ. Dar nouă, când ne vine vreun gând, suntem neţinuţi, sălbăticindu-ne şi nu numai că nu îl judecăm, rugându-ne cu osteneală, ci nu ne plecăm, chiar sfătuiţi. Pentru aceea ne şi robim cu lesnire de potrivnicul.
Apoi, zice povestirea, dacă a rămas gândul, a ieşit în pustie şi a aflat acolo un iezer de apă şi ostrov în mijlocul lui şi au venit dobitoacele pustiei să bea apă dintr-însul şi a văzut în mijlocul lor doi oameni goi. Iar după ce au grăit ei, unii către alţii, a zis avva Macarie către dânşii: ŽCum pot să mă fac monah?Ż. Şi au zis către dânsul: ŽPână când nu se va lepăda cineva de toate cele ale lumii, nu poate să se facă monahŻ. Şi a zis lor: ŽEu sunt neputincios, şi nu pot ca voiŻ. Şi au zis ei: ŽDacă nu poţi ca noi, şezi în chilia ta şi plânge-ţi păcatele taleŻ.
O, smerenie, a dumnezeiescului bărbat! O, pricepere de suflet îmbunătăţit! Cel ce strălucea cu atâtea şi atâtea feluri de vitejii, nu s-a judecat pe sine a fi vrednic de lucrul acela, ci a zis către dânşii: ŽEu sunt neputincios, şi nu pot ca voiŻ. Iară noi, neprimejduindu-ne de vreo prigoană, nefiind izgoniţi, ne biruim de obrăznicie şi de plăce-rea de sine şi ne apucăm de cele peste măsura noastră, ispitindu-L pe Domnul Dumnezeu, care este lucru înfricoşat. Şi vai de omul acela care nădăjduieşte spre a sa putere sau nevoinţă sau isteţime şi nu are spre Dumnezeu toată nădejdea sa; că de la Dânsul singur este stăpânia şi tăria.
De ce nu căutăm şi la viaţa lui Avva Antonie şi îl vom afla şi pe el că toate le-a făcut din dumnezeiasca descoperire. Aşijderea şi el, au nu stătea în mănăstire? Au nu folosea îmbrăcăminte? Au nu mânca pâine? Au nu lucra cu mâinile sale? Au nu avea ucenici, care, când a murit el, l-au îngrijit şi l-au îngropat? Şi nu numai fericitul Antonie această petrecere a avut, ci şi ceilalţi părinţi, care au petrecut viaţă îmbunătăţită şi s-au făcut mângâietori celor ce veneau către dânşii, prin care Dumnezeu săvârşea semne şi tămăduiri. Căci erau străluciţi ca nişte luminători, cu faptele bune strălucindu-se. Această viaţă şi aceste obiceiuri să le râvnim şi noi, călătorind pe ca<Ş0>-lea cea împărătească, neabătându-ne nici în dreapta nici în stânga.
Deci, să ne îndeletnicim în linişte, în postire, în priveghere, în rugăciune, în lacrimi, în umilinţă, în lucrarea mâinilor, în vorbirea Sfinţilor Părinţi, în ascultarea adevărului şi în auzirea Dumnezeieştilor Scripturi, ca să nu se înţelenească mintea noastră. Şi mai ales de împărtăşirea Preacuratelor şi Sfintelor Taine să ne facem vrednici pe noi înşine, ca să se spele sufletul nostru de gândurile necredincioase şi întinate şi, locuind întru noi Domnul, să ne izbăvească de cel viclean. Şi în toate, dragostea cea adevărată să o avem, în noi înşine, unii către alţii şi către toţi. Că de la aproapele îşi câştigă cineva şi răul şi binele. Că nemincinos este Cel ce a zis: <MI>Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut<D> (Matei 25, 40). Iară către cei nemilostivi iarăşi zice: <MI>Întrucât nu aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia în munca veşnică, iară drepţii în viaţa veşnică<D> (Matei 25, 45-46).
Cei de demult, viţei, berbeci şi miei, toate fără de prihană, le aduceau Domnului spre jertfă. Iar noi să aducem trupul nostru Domnului întru Duhul Sfânt, neîntinându-l pe acesta în cele oprite sau spurcându-l cu vreun gând, ca să nu se facă neprimită jertfa noastră. Iar a primi în vreun chip sfinţenia, este destul celor ce au mintea trează, şi pomenirea lui Dumnezeu ale Cărui raze luminează toată inima. Iară cei ce sunt încă neputincioşi către acest fel de înţelegere, au trebuinţă de oarecare pildă a noastră, ca aceasta: Cei ce se arată viteji în războaie, decoraţii primesc; şi istoria războiului se pictează în tablouri. Şi vedem cum unii îşi întind arcele, iară alţii sunt răniţi; unii, fugind, alţii gonind, iară alţii cu săbiile, ca pe nişte spice, secerându-i pe potrivnici. Şi acestea le pictează spre râvna celor de pe urmă şi spre aducerea aminte a celor ce se fac ostaşi. Mulţi încă şi pătimirile Sfinţilor le pictează în biserici, spre râvna celor leneşi cu inima şi spre bucuria privitorilor.
Deci, sârguiţi-vă de voiţi ca şi viaţa noastră să fie scrisă şi la loc înalt pusă, spre arătare tuturor! Iară mai vârtos să ne sârguim a isprăvi fapta bună, ca să nu se pună în icoană nimic prihănit sau necuvios. Că este lucru urât, cu adevărat, a se vedea vreun bărbat în icoană vorbind cu femeie, cu necuvioşie şi, mai ales, din cei ce se par că sunt îmbrăcaţi în chipul evlaviei. Iar dacă şi cu parte bărbătească, după cel ce zice:<MI> Bărbat cu bărbat ruşine făcând<D> (Romani 1, 27), cine oare va îndrăzni a se uita la icoană? Se cade a fugi şi de vederea ei. De ne-am fi adus aminte de unele ca acestea şi nevrând a fi văzuţi într-o necinste ca aceasta, încremenind de ruşine, cu ade-vărat am fi fugit de urâta patimă, ajutându-ne darul.
Deci, să ne îngrijim bine de fapta bună, ca să se facă zugrăvi-rea icoanei noastre şi bună, şi lăudată, aprinzând frumuseţea prin râvna cea bună, fără a închipui ceva urât sau nepotrivit faptei bune. Pentru că istoria sodomiţilor este neştearsă, în care povesteşte cum cei înverşunaţi au înconjurat casa dreptului, până când s-au spăimântat de orbire şi de ploaia focului făcându-se cenuşă şi ei şi pământul lor, pe care lucrau amestecările cele nelegiuite (Facere 18, 20; 19, 1). Istoria acestora, ca pe o icoană plină de frică, a pus-o înaintea ştiinţei fiecăruia din noi, Dumnezeu, Cel ce ne-a făcut pe noi, ca luând aminte la pildă, să ne abatem de la cele rele (II Petru 2, 6-8). Iară cei ce mânjesc cu vederea istoria ce ne este pusă nouă înainte, cu lesnire cad în prăpastia dulceţilor. Însă tu să ai întărit ochiul minţii către acest fel de înţelepciune, ca prin frică să izgoneşti patimile cele urâte, iar aşteptarea mâniei viitoare să veştejească dulceţile cele înfierbântătoare.
Că cine, cugetând la acea mânie trimisă de Dumnezeu, nu se va înfricoşa şi nu se va strânge cu mintea, fără numai dacă s-ar în-<Ş-2>tâmpla să fie orb cu privirea. Iară eu, leneşul, din parte, punându-mi mintea la privirea aceea, am suspinat şi faţa între genunchi plecând-o, am plâns. Căci cum nu va fi înfricoşat lucru, cu adevărat, celor ce cu ochiul cel curat al sufletului privesc la prea cumplita curgere a focului şi la pământul cel ce ardea şi la locuitorii care se topeau ca ceara şi la fumul cel ce la înălţime se suia?
Oare nu pot aceste pilde, ale celor ce au pătimit mai înainte, să înmoaie şi sufletul cel împietrit? Pentru aceasta să căutăm mai adesea la istoria aceasta, iară mai bine să zic neîncetat, ca prin sârguinţa celor mai bune, să scăpăm de cercarea celor mai sus zise. Fiindcă lenevirea creşte nefrica, iară dintru amândouă se alcătuieşte obişnuinţa. Iară cei ce s-au obişnuit cu deprinderea răului, cu greu scapă dintru acesta, fiindcă totdeauna îi pleacă spre pierzarea rodului celui duhovnicesc. Şi iarăşi, ca într-o icoană să aducem înainte pomenirea aceasta, cum, adică, egipteanca aceea trăgea pe Iosif către sine, iar iubitorul de Dumnezeu, luându-şi haina sa a fugit de necurăţie (Facere 39, 1). Şi iarăşi, pe bătrânii cei din Babilon, ca într-o icoană să-i vedem cu mintea, cum sileau spre urâta lucrare pe fericita Suzana. Iară aceasta, având gând cucernic şi bărbătesc, pe aceştia i-a surpat.
Deci, aşa şi noi să ne nevoim degrab, mai ales că suntem încredinţaţi <MI>că nimic nu este ascuns, care nu se va arăta şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare<D> (Luca 8, 17). Iară pentru cele cerute şi pentru cum se cuvine a petrece împreună cu fraţii şi a plăcea lui Dumnezeu Celui viu şi adevărat, voi, rugaţi-vă pentru noi, iară noi, ajutându-ne darul, vă vom împlini cererea. Însă fie în mijlocul nostru şi al vostru Domnul, Izvorul vieţii, Care plouă bucurie, pace, sfinţire şi nădejde bună, celor ce Îl caută pe El întru adevăr. Închină-te fraţilor celor împreună cu tine. Închină-se ţie fraţii cei de aici.