


ŢCEN = PENTRU  VIAŢA  CEA  DREAPTĂ
ŢCEN = Nouăzeci  de  Capete


<P18B>V<P255D>iaţă dreaptă pofteşti? La smerita cugetare nevoieşte-te, că fără de aceasta, viaţa dreaptă nu se alcătuieşte.
2. Bărbatul călător, începutul căii pierzându-l în ţară străină, unul ca acesta se rătăceşte. Şi cel ce s-a abătut pe sine de la calea celor smeriţi nu îşi înfige cortul său în taberele cuvioşilor.
3. Lucrează întru smerită cugetare toate lucrurile tale, întru numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi întru aceasta rodul tău la cer se va înălţa. Că mândria se aseamănă unui copac prea înalt, putred, care are ramurile dinspre toate părţile slăbănoage; şi înfricoşându-se întru sine, degrab s-a sfărâmat dintru înălţime.
4. Începutul părăsirii omului de către Dumnezeu este a se depărta pe sine de la smerita cugetare. Şi cel părăsit de Dumnezeu se va sugruma ca Saul de duh viclean.
5. Sugrumare cumplită socoteşte înmulţirea păcatelor şi a nu scădea ele din năvala lor, până la ceasul morţii.
6. Dacă vei lua aminte cu dinadinsul, vei afla cursele vrăjmaşului unse cu miere şi cu îndulcire, ca cel ce voieşte să guste din miere de cursă să se prindă.
7. Nu pofti acest fel de miere şi nu te vei prinde în cursă, că dulceaţa ei, mai pe urmă, umple de fiere şi de amărăciune pe în-drăgitorii săi.
8. Să iubeşti smerita cugetare şi de cursa diavolului nu te vei prinde niciodată. Că mai înalt vei fi foarte decât cursele vrăjma-şului, de aripa cea preaiute vei fi uşurat de-a pururea.
9. Dacă vei vedea pe cineva îngâmfându-se şi mândrindu-se că ar fi frumos la faţă şi înflorit cu îmbrăcămintea, purtând gloată de trupuri împrejur, să nu râvneşti lui, nici să te tulburi, ci stăpâneş-te-ţi mintea. Şi îl vei vedea pe el după puţin stingându-se. Că numai cei ce după voia lui Dumnezeu au petrecut, au înflorit şi au stră-lucit.
10. Cei ce s-au făcut sârguitori şi bine plăcuţi Domnului, nu au luat aminte la cele înflorite ale vieţii, ştiind arătat că degrab se vor usca, ca o floare de buruiană. Iar noi, leneşii, dacă vedem multă în-cărnoşare a trupului, rumen la faţă, pe acesta îl fericim, măcar deşi întru cea de pe urmă păgânătate petrece unul ca acesta, departe de la noi lepădând viaţa cea dureroasă, neştiind ce fel de vrednicie are viaţa pustnicilor. Pentru aceasta întreaga înţelepciune s-a urât de noi şi sfinţenia ne este cu îngreţoşare.
11. Să nu luăm aminte, fraţilor, la jucării copilăreşti, ci viaţa cea desăvârşită să o luăm asupra noastră de-a pururea, ca să nu ne lipsim de bucuria pustnicilor şi să nu fim daţi veşnicei munci.
12. Fericit este cel ce s-a îngrăşat cu nădejdile cele bune şi s-a luminat întru înţelegeri sfinte, că lauda acestuia este multă şi nesfârşită.
13. Liniştea să o agonisim, ca, văzând greşelile noastre, să ne smerim de-a pururea şi nu ca să hrănim gândul mândriei sau al vi-cleniei, ca pe nişte fiare înveninate.
14. Să iubim liniştea ca să avem inimă curată, şi neîntinată se va păzi de stricăciunea păcatelor biserica ceea ce ni s-a încredinţat.
15. Bună este rugăciunea cu suspinuri şi cu lacrimi, când se face cu linişte. Iar a striga ca să fim auziţi este semn că vrem să plă-cem oamenilor. Cel ce întru cunoştinţă şi întru credinţă se roagă, pe Domnul înaintea lui Îl priveşte, fiindcă: <MI>Întru Dânsul trăim şi ne mişcăm şi suntem<D> (Fapte 17, 28).
16. Dacă ţi s-a întunecat inima ta, plângi înaintea lui Dumnezeu, ca să vină peste tine lumina cunoştinţei şi nu lua în râs pe cei ce întru fierbinţeala inimii strigă la cer.
17. Că cel ce ia în râs pe cei ostenitori, rob se dă pe sine vicleanului, săvârşind voiile lui cele urâte. Unul ca acesta nu va afla bucuria cea gătită robilor Domnului.
18. Iar tu, pustnice, întru cunoştinţă săvârşeşte-ţi lucrurile tale totdeauna şi să nu dăm pricină celor ce caută pricină.
19. Vai, nemilostivului! Şi vai, celui viclean! Şi vai, celui desfătat, că amar îi va întâmpina pe dânşii iadul! Că robi pe sine se dau pentru îndrăcirea pântecelui şi de Dumnezeu se leapădă, ca începătorie şi stăpânire să afle întru această viaţă deşartă. A venit, deodată, moartea; a uscat grumazul, care primea adeseori bucatele cele strălucite. A surpat începătoria, prin care se leapădă de Cel ce i-a făcut pe dânşii. De aceea s-au aruncat trupurile ticăloşilor pe pământ, ca nişte gunoi, iar sufletele se duc la locul lor.
20. Pe cele veselitoare ale vieţii văzându-le, ia aminte să nu fii tras de ele. Că întru dânsele este ascuns laţul morţii, fiindcă şi pescarul nu slobozeşte goală undiţa.
21. Pe poftă, vrăjmaşul, ca pe o râmă în undiţă o foloseşte, ca pe tot sufletul vinovat luişi să îl lucreze, spurcatul.
22. Sufletul cel ce întâi s-a prins, cursă va fi altora spre voia <Ş-2>aceluia care îndulceşte sufletele celor ce nu s-au ispitit cu amărăciu<Ş0>-nea balaurului. Fiindcă şi prepeliţa, fiind prinsă, amăgire va fi celor ce încă nu s-au prins de laţuri. Că, pândind-o pe dânsa vânătorul şi punând împrejurul ei laţurile, pe cele ce zboară le vânează bine.
23. La fapta bună nevoieşte-te, nesupărându-te întru osteneli, că fără de osteneli fapta bună nu se cunoaşte.
24. Întru osteneli să ai sus ochiul sufletului. Şi, privind bucuria aceea, să nu te lepezi de osteneli.
25. Cu osteneală şi cu durere osteneşte-te, ca să scapi de oste-nelile deşartelor osteneli, că ostenelile drepţilor rod de viaţă odrăs-lesc; iar ale păcătoşilor pline sunt de moarte.
26. Pentru Dumnezeu rabdă necazurile vieţii acesteia de acum şi să nu te faci lipsit de nădejdea Sfinţilor. Că jugul vrăjmaşu-lui scârbă are, care întru sine naşte moarte.
27. Cei ce petrec viaţă deşartă, pe cei ce întru cunoştinţă se ostenesc, voiesc a-i împiedica, ca nu de la cel de aproape să aibă pe mustrare. Şi căderea acelora, arată purtători de cunună pe nevoi-torii bunei credinţe.
28. La smerita cugetare nevoieşte-te, ca să nu te păgubeşti de nici una din cele bine lucrate. Iar dacă o vei lepăda pe aceasta, şi tu te vei socoti împreună cu cei ce în zadar se ostenesc.
29. Voieşti să povăţuieşti suflet? Întăreşte-te pe tine din toate părţile ca un priceput, ca să nu te cufunzi de gândurile dulceţii şi căderea la liman să ţi se întâmple.
30. De voieşti a fi liman întemeiat, anghire tari întăreşte, ca nu cu lesnire să se clatine de viforul dulceţilor şi să fii înecare de corabie în loc de liman.
31. Nu împletici anghiră cu anghiră dacă ceva uşor este rămas întru tine, ca nu cu lesnire să te tragi în jos de patimi. Că cel ce vo-ieşte să tragă în sus pe cel căzut în groapă, este dator să se ţină de gând viteaz, ca nu cumva de anghira aceluia să se tragă în jos, întru aceeaşi groapă. Căci cuvintele cele pătimaşe, când vor afla loc, ca nişte unghii trag jos pe suflet.
32. Fugi de-a pururea de vorbiri vătămătoare, şi sufletul tău va fi întru multă alinare.
33. Batjocură îşi pricinuieşte monahul care nu lucrează întru pricepere duhovnicească toate lucrurile lui. Nevinovaţi şi înţelepţi voieşte Cuvântul să fim noi toţi.
34. Dacă te-ai aprins foarte de Sfântul Duh, nu vei auzi gân-duri străine, că îndoit război vei afla întru dânsele. Întâi, că prin pomenirile celor auzite se înverşunează sufletul. Şi apoi, că şi îm-potrivire suferă de la cel ce se mărturiseşte, atunci când sufletul cel viteaz nu va surpa patimile cu puterea cea purtătoare de cruce. Că unul ca acesta când iarăşi, dintru lenevire, întru aceleaşi patimi va cădea, pe îndreptătorul pe care şi l-a ales ca pe un vrăjmaş îl vede. Iar acela de va fi priceput, cu uitare se făţărniceşte către cel ce i se mărturiseşte lui.
35. Precum cineva, având o porumbiţă în casă care, aflând uşa deschisă, ar fi zburat afară din casă, nu cu toiag sau cu piatră face întoarcerea acesteia, ci presărând seminţe, întru pricepere poate să o prindă pe ea. Deci, de multă pricepere şi iscusinţă are trebuinţă cel ce voieşte a curăţi întinăciunea gândurilor.

36. Dacă citeşti, nu căuta numai grăbnicia şi ritoricia, nici până la aceasta să îţi fie sârguinţa, ca nu cumva dracul plăcerii de sine să pătrundă în inima ta. Ci culege dintr-însele tămăduirile su-fletului, ca albina cea înţeleaptă, care din flori îşi adună mierea.
37. Precum un bărbat măreţ în deşert, care cu avuţia este să-rac, îşi pune luişi nume de împărat, dar nu este împărat, aşa şi mo-nahul care mănâncă întru ascuns şi la masa fraţilor se făţărniceşte cu nemâncare şi înfrânare, nu este pustnic. Că ţesătură de păianjen ţese unul ca acesta. Că nu pe calea cea dreaptă a sfinţilor călătoreş-te, ci pe aceea care place oamenilor.
38. Dacă te-ai lepădat de lume, grijeşte de lucrul tău ca să do-bândeşti mărgăritarul cel căutat. Că oarecare, lepădându-se de lu-me, s-a depărtat de viaţă, unii adică şi ostăşia părăsind-o, iară alţii şi bogăţia risipindu-şi. Iar mai pe urmă, de voia sa trăgându-se, au căzut, fiindcă nici un lucru nu este mai ticălos decât a fi stăpânit de voia sa şi a nu petrece după voia lui Dumnezeu. Că aceştia prin uşa cea împărătească s-au făţărnicit fiindcă s-au depărtat de lucrurile vieţii şi prin fereastră s-au aflat mai înlăuntru.
39. Precum fiii lui Israel, după ce au ieşit din cuptorul cel de fier şi s-au mântuit prin Marea Roşie şi s-au îndulcit de atâtea da-<Ş-2>ruri, voilor sale urmând, pe uscat s-au înecat cu corabia. Şi din atâta<Ş0> mulţime a celor număraţi, numai doi s-au mântuit, care cuvântul <Ş-2>Domnului l-au împlinit şi sfatul Celui Preaînalt cu cuvioşie l-au păzit.<Ş0>
40. Cei ce, lepădându-se de lume, nimic de obşte nu mai au cu lumea, aceştia măcar deşi căpetenii se vor pune, ca şi cum nu ar fi stăpânitori se află. Şi dacă se vor scoate din dregătorie, tot aceiaşi se află cu gândul. Iar cei ce se poartă afară de gândul cel cucernic, către cele dulci ale lumii lesnicioşi sunt şi nu le mai este lor nevo-inţa pentru fapta bună. Ci jugul lepădându-l, mai cu osârdie zidesc pe acelea pe care de demult bine le-au risipit. Asemenea este precum o fecioară preacinstită în cămară fiind închisă, lepădând ruşinea, simţurile şi-ar strica, cu neruşinare pe cele necuvioase le săvârşeşte, nici de Dumnezeu temându-se, nici de oameni ruşinân-du-se. Dar pentru aceasta, de mâinile lui Dumnezeu nu va scăpa, fiindcă ziua venind va arăta lucrul fiecăruia, că în foc se va lămuri.
41. Fericit este cel ce cu lucrul propovăduieşte fapta bună. Pentru că doar a grăi lucrurile faptei bune şi pe cele împotrivă a le lucra, nu mântuieşte. Precum nici cel ce pentru întreaga înţelepciu-ne vorbeşte şi pe cele rele le lucrează, plăţile nu le dobândeşte.
42. Nu te sfărâma cu mintea văzând pe iubitorii de dulceţi, pe cele dulci săvârşindu-le fără de frică. Pentru că floarea lor de rea putoare este plină. Iar cea a celor iubitori de fapte bune, strălucind întru lumină, este plină de bună mireasmă. Deci rabdă întru fapta bună, ca şi de cei ce sunt împilaţi de dulceţile cele umede şi slăbă-nogite să fii lăudat. Că măcar, deşi la arătare aceasta nu voiesc a o face, însă întru sine fericesc pe lucrătorii faptelor bune.
43. Când vei vedea trupuri prin grijire strălucind către dra-goste urâtă, nu te minuna de aceasta, nici să te amăgească pe tine vopseala pielii, care, după puţin, în praf se risipeşte, ci cântă întru tine cu suspin, zicând: <MI>Adu-ţi aminte, Doamne, că ţărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori. Că Duh a trecut printr-însul şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său. Iar mila Domnului din veac şi până în veac spre cei ce se tem de Dânsul<D> (Psalmul 102, 14-17). Şi cugetând aceasta, cu darul lui Dumnezeu nu vei mai fi dat vicleanului.
44. Roagă-te Domnului cu durere, ca să-ţi dăruiască ţie duhul întregii înţelepciuni celei desăvârşite, ca şi în nălucirile cele de noapte să scapi de vicleşugurile vicleanului. În ce chip s-ar vedea cineva pe sine gonindu-se de o fiară sau de oarecare cu făclie de foc şi fuge din casă în casă ca să nu fie ars de foc.
45. Precum nu este cu putinţă a cumpăra cu bani învăţătură de carte sau vreun meşteşug, ci numai cu osteneală, aşa nu este cu putinţă a se face cineva monah fără de grijă şi fără de răbdarea cea dureroasă.
46. Precum capul mai cinstit îl ai decât toate mădularele tru-pului tău şi ori piatră, ori ciomag, ori sabie dacă se aduce asupra capului tău, pe celelalte mădulare ale trupului le întinzi înainte, vrând a uşura rana capului, ştiind că fără de acesta a trăi în această viaţă nu este cu putinţă, aşa să-ţi fie mai cinstită decât toate, cre-dinţa Sfintei şi Celei de o fiinţă Treimi, fiindcă fără de aceasta, a trăi cineva viaţa cea adevărată, cu neputinţă este.
47. Cu toată inima ta nădăjduieşte spre Domnul şi de năpădi-rile făcătorului de rele cu lesnire vei scăpa. Că nu va trece cu vede-rea Domnul pe cei ce Îi slujesc Lui.
48. Poftea egipteanca să înşele pe iubitorul de Dumnezeu Io-sif şi tirăneşte se silea către scopul cel urât (Facere 39, 7). Iar tână-rul îşi roura sufletul său cu pomenirea Atotţiitorului, ca să nu se ar- dă de focul fărădelegii. Şi îşi întărea simţurile ca să nu dea loc gân-durilor celor străine şi robit să se facă de o femeie necinstită. Şi, răbdând ispita, purtător de cunună s-a făcut şi împărat al Egiptului.
49. Au socotit nelegiuiţii să se ridice în Babilon asupra sufle-<Ş-2>tului cuvioasei Susana, ca să o pângărească urât. Dar ajutător având<Ş0> ea pe Dumnezeul Cel Preaînalt, pe aceştia cu lesnire i-a surpat. Şi sobor aducând asupra fericitei, precum ei socoteau, nu au cunoscut, deşerţii de minte, că întru dânsul aveau să primească hotărâre de moarte. Că nu se batjocoreşte Ochiul cel neadormit.
<Ş-2>50. În calea cea strâmtă şi necăjită să umblăm, fraţilor, ca cins<Ş0>-tiţi făcându-ne, păzitor să avem pe Dumnezeu.
51. Mărgăritarele, de-a pururea, în cămările cele mai dinlă-untru se păzesc. Iar felurile cele netrebnice în uliţe ca nişte gunoaie se aruncă.
52. Dacă cineva, ocărându-te pe tine, ţi-ar zice relele care ai lucrat, pe tine să te osândeşti mai mult decât pe altul. Că tu, de ale tale lucruri te-ai ruşinat, pe care de la altul, cu cuvânt gol, nu suferi <Ş-2>a auzi. Nu-l face pe acela a tăcea, cu îngrozirea mâniei, ci pe tine în-dreptează-te de a nu mai face rele, că eşti jefuitor al sufletului tău.<Ş0>
53. Spală-te pe tine de faptele cele nelegiuite prin pocăinţă şi defăimarea ocărâtorului nu te va înfricoşa pe tine. 
54. Stai împotriva păcatului, o, lucrătorule al vieţii, şi nu te teme de venirea ispitei. Că nu va vătăma cercarea pe pătimitorul cel viteaz.
55. Deci, se cade ca noi prin focul cel dumnezeiesc, să stăm împotrivă focului. Precum cărămida, fiind crudă, este neputincioa-să şi moale, iar după ce se va împreuna cu focul şi arderea o va pri-mi, se face zid focului şi îngrădire apei. Şi precum în cărămidă se ţine apa, tot aşa cuptorul ţine întru sine văpaia cea aprinsă. Şi acest cuptor s-a făcut din cărămidă.
56. Fă-te şi tu tare în ispite şi în necazuri să stai împotriva dul-<Ş-2>ceţilor celor înfocate. Ca nu, precum cărămida cea crudă, de picătu<Ş0>-rile ploii să te risipeşti şi înfigerea care ţi se pare că o ai să nu o ai.
<Ş-2>57. Nu ceea ce ţi se pare că o lucrezi bine să o socoteşti că este<Ş0> bună, ci cea mărturisită de bărbaţii bunei credinţe.
58. Ascultă glasul Domnului, ca să îţi ajute ţie şi mâinile să le pună peste cei ce te necăjesc pe tine şi pe vrăjmaşii tăi să-i sme-rească. Ca nu, neascultându-L, să auzi: <MI>Şi i-am lăsat să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor<D> (Psalmul 80, 11).
59. Nevoieşte-te ca să nu slujeşti voii tale, ci ascultător fă-te celor ce se tem de Domnul şi cu mila lui Dumnezeu vei sfărâma ca-pul balaurului. Iar în câtă vreme cu lesnire te slobozeşti după voile tale, cunoaşte-te pe tine că stai departe de desăvârşire. Şi pe cât stai departe de desăvârşire pe atâta ai trebuinţă de certare şi de învăţătură.
60. Rabdă necazul întru Domnul, ca bucuria să te înconjoare pe tine. Rabdă osteneala, ca prearodită să afli plata. Că şi pietrarul tăind piatra şi faurul lăţind fierul îşi iau plata.
61. Cel ce fuge de război, nici prăzi nu va stăpâni. Şi cel ce fuge de certare nu va primi moştenire cu cei înţelepţi.
62. Suie-te la înălţime şi vei vedea pe cele pământeşti toate smerite şi proaste. Iar de te vei pogorî dintru înălţime, de o căscioa-ră văruită te vei minuna.
63. Suie-te pe cunoştinţă, o, lucrătorule al bunei credinţe, şi în loc de căruţă, pe sus te va purta pe tine, şi de multe poticniri te va <Ş-2>păzi. Că nu va lăsa pe îndrăgitorul ei să zică sau să lucreze ceva spre<Ş0> răsturnarea celor ce aud.
64. Mireasmă a cunoştinţei în om este ca pe sine să se învinu-iască totdeauna. Iar a celui ce se învinuieşte pe sine este a nu jude-ca pe altul, care întru aceleaşi greşeli a căzut.
65. Doi robi, greşind, s-au închis în temniţă pentru aceleaşi greşeli. Deci necunoscător este cel ce ocărăşte pe cel împreună rob cu el.
66. De cel ce a căzut în ispită nu râde, osândindu-l, ci roagă-te neîncetat, ca să nu intri şi tu în ispită. Că cel ce de viforul gându-rilor s-a întunecat cu inima şi s-a biruit de patimi, de om nu se ruşi-nează şi de Dumnezeu nu se teme. Şi, dacă, adică, este stăpânitor, cu slobozenie lucrează pe cele rele. Iar dacă este neputincios şi să-rac, bizuindu-se răului nărav cu neruşinare, el lucrează pe cele rele.
67. Nu fi iubitor de dulceţi şi defaimător, ci ascultă pe sfinţitul cântător ce strigă: <MI>Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce Îl urăsc pe El. Cum piere fumul, să piară, cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcătoşii de<D> <MI>la faţa lui Dumnezeu, iară drepţii să se veselească<D> (Psalmul 67, 1-3).
68. Ţi-ai luat chilie, o, monahe? Roagă-te necurmat cu smeri-tă inimă, ca cei trei tineri în cuptorul cel de foc, ca să nu te faci pe tine peşteră de tâlhari, săvârşind cele nelegiuite, şi ca să nu te ruşi-nezi în ziua Judecăţii, când se vor descoperi cele ascunse ale oame-nilor.
69. Cel ce în vremea secerişului se leneveşte, casa lui va fi lipsită de îndestulare. Şi acum cel ce nu bagă de seamă, în vremea plă-ţilor va fi lipsit de mângâierea drepţilor.
<Ş-2>70. Veni-va vreme la noi, fraţilor, plină de frică şi de cutremur,<Ş0> când se vor descoperi acelea ce am lucrat întru ascuns şi întru întu-neric. Şi vai, sufletului, celui ce nu va avea pe Domnul ajutător!
71. Veniţi, fraţilor iubitori de Hristos, să gândim la sfârşitul fiecăruia dintre noi, cum ne aflăm în viaţa aceasta deşartă. Că de-şert este cel ce împreună cu cei deşerţi vieţuieşte. Şi fericiţi sunt cei ce în această viaţă vor neguţători neguţătoria cea bună.
72. Precum un om bogat, care în vreme de vânt bun îşi por-neşte corabia, şi şade pe aşternut înalt avându-şi ochiul aşteptând bucurie, iar bucătarii stau frumos, gătindu-i bucatele, şi ceata de ostaşi îl urmează. A venit asupra-şi, fără de veste, vifor, a tulburat marea, a sfărâmat corabia şi el, singur, singurel, de valuri a fost aruncat în nişte ostroave nelocuite, pline de fiare. Strigă şi se tân-guieşte şi nu este cine să-l audă. Îşi bate faţa sa, se sfărâmă cu tot trupul şi în tot ceasul îşi aşteaptă moartea. Cel cu puţin mai înainte mândru se topeşte de foame şi de frică, şi se usucă de sete şi nu este cine să-l mângâie pe el. Aşa şi noi, leneşii, pătimim pe uscat. Că, desfătându-ne noi în viaţa aceasta deşartă, a venit, deodată, moartea, a răpit pe cel leneş şi l-a aruncat în locuri înfricoşate unde se vor munci toţi păcătoşii, cei ce s-au lepădat de-a pururea de Stăpânul lor.
73. Să socotim cu dinadinsul în ce fel de frică va fi cel de va-luri aruncat în hotare nelocuite, unde nu are nici o mângâiere de la cineva. Să socotim, drept aceea, în ce fel de frică va fi şi păcătosul cel aruncat în locul cel de muncă.
74. Inima mea suspină şi ochii mei poftesc lacrimi, iar păcatul <Ş-2>robeşte mintea mea, ca nu umilindu-mă să mă rog Domnului cu ama<Ş0>-re lacrimi, ca să nu fiu eu aruncat întru întunericul cel mai dinafară.
75. Cel ce ai izbăvit pe poporul Tău din mâna lui Faraon, şi din cuptorul cel de fier şi i-ai mântuit pe dânşii prin Marea Roşie, izbăveşte-ne şi pe noi de fărădelegile noastre, ca să aflăm har înaintea Ta când vei vrea să judeci vii şi morţii.
76. Până când este putere în noi, să slujim Domnului întru dreptatea inimii, ca în vremea necazului să-L aflăm pe El ajutător, izbăvindu-ne pe noi din mari primejdii.
77. Pe cei ce Îi slujesc Lui cu inimă curată, îi va slăvi cu slavă neasemuită, pentru că slava Sfinţilor nu are sfârşit.
78. Înghiţit-a chitul pe Proorocul Iona, prin porunca lui Dumnezeu, şi ca într-o cămară oarecare se păzea în pântecele chitului. Afundatu-s-a capul lui întru despicături de munte şi l-a înconjurat pe el adâncul cel mai dinlăuntru. Pogorâtu-s-a în pământ ale cărui zăvoare îi sunt încuietori veşnice. Şi acolo, rugându-se, striga aşa, zicând: <MI>Să se suie din stricăciune viaţa mea, Doamne, Dumnezeul meu<D>. A desfăcut rugăciunea adâncul, a tăiat aerul, s-a suit în ceruri şi a intrat în urechile Domnului. Iar, mai vârtos, Însuşi Domnul, Cel ce pe toate le umple, nu a stat departe de robul Său cel adevărat.
79. A poruncit Dumnezeu chitului şi a aruncat afară pe Proo-<Ş-2>roc. Şi ca dintr-o corabie ieşind, a început propovăduirea (Iona 4, 4).<Ş0>
80. Scrâşnesc păcătoşii cu dinţii asupra drepţilor. Ispitele vin asupră-le. Se încununează cuvioşii. Se ruşinează necredincioşii, care rele s-au sfătuit asupra Sfinţilor lui Dumnezeu.
81. Gonit era odinioară de o femeie rea, Ilie Tezviteanul (II Regi 19, 2), şi Domnul prin pasăre a hrănit pe Proorocul (III Regi 17, 6). Iar peste cei păcătoşi, a venit foamete cumplită.
82. În căruţă de foc s-a înălţat Proorocul Ilie. Iar Izabela, cea fără de lege, dintru înălţimea casei sale, fiind surpată pe pământ, mâncată a fost în uliţele cetăţii (IV Regi 9, 36).
83. Aruncat-au cei fără de lege pe Proorocul Ieremia în groa-pa noroiului, nesuferind să audă cuvântul bunei credinţe. Auzit-a de îndrăzneala lor Abimeleh etiopianul, fiind alb cu sufletul şi cu credinţa strălucind, a mustrat pe împăratul pentru fărădelege, a luat stăpânire, a tras afară pe Proorocul şi binecuvântare a dobân-dit (Ieremia 38, 6-13).
84. Sosit-au pierzătorii la cei ce pierdeau de-a pururea pe proorocii lui Dumnezeu şi s-a dat poporul evreilor în mânile vrăj-maşilor. Văzut-au vrăjmaşii pe Proorocul lui Dumnezeu şi din butuci l-au dezlegat, daruri aducându-i, că îl vedeau pe el întru multă cucernicie. Că, precum cel ce poartă făclie luminează pe cei ce sunt de faţă, aşa este fapta bună totdeauna, laudă de-a pururea purtându-şi.
85. Aruncat-au pe Proorocul Daniil, păgânii, în groapa leilor, pentru cinstirea de Dumnezeu, ca de dânşii să se mănânce (Daniil 6, 17), şi nu au cunoscut, nelegiuiţii, că aceasta o lucrează spre ru-şinea lor. Iar Domnul, cu mâna lui Avacum şi prin înger sfânt, prânz a trimis robului Său celui adevărat. Iar fiarele sălbatice, vă-zând pe Proorocul în mijlocul lor, plecându-se, i se închinau. Că pu-terea cerească a astupat gurile leilor, ca să nu vatăme pe dreptul.
86. Tras-au afară pe Proorocul din mijlocul fiarelor şi din parte s-a mustrat păgânătatea lor, văzându-l pe el ca pe un mire din cămară, lucind cu faţa şi cu slavă fiind strălucit.
87. În al doilea rând, după cuviinţă se îndoia neamul babilo-nienilor, că poate ei s-au plecat fiarelor celor sălbatice, ca să nu mai mănâce trupurile oamenilor. Fiindcă făcând şase zile alesul lui Dumnezeu în mijlocul celor şapte lei, nici o stricăciune nu s-a aflat întru dânsul. Iar întru a şaptea zi a venit împăratul să plângă moartea dreptului. Şi, plecându-se în groapă, l-a văzut pe el şezând în mijlocul leilor, ca un păstor în mijlocul oilor sale. Pentru aceasta cu <Ş-2>cuviinţă se îndoiau necredincioşii pentru mântuirea acestuia. Iar când<Ş0> s-au aruncat în groapa leilor vrăjmaşii dreptului, văzându-i pe ei ru-<Ş-2>pându-se bucăţele şi oasele lor zdrobindu-se desăvârşit, foarte minu<Ş0>-nându-se, tare au strigat: <MI>Mare eşti, Doamne, Dumnezeul lui Daniil<D>!
88. Cei trei tineri care erau împreună cu Azaria, neînchinân-du-se chipului celui de aur, tare legându-se, aruncaţi au fost în vă-paia cea preaaprinsă (Daniil 3, 20-22), iar focul nu a îndrăznit să le ardă pieile lor. Ci, ieşind văpaia, a ars pe cei ce au împins-o pe aceasta.
89. Deci, acestea gândindu-le, o, adevăraţilor fraţi, să nu ne aflăm neiscusiţi în vremea ispitelor. Că prin răbdarea ispitelor se măresc de-a pururea iubitorii de Dumnezeu.
90. Pe cât mai este întru noi tărie, să slujim Domnului cu frică şi cu inimă dreaptă şi cu voie bună; ca în vremea ispitei, ajutând neputinţei noastre, arătându-ne purtători de cununi, să ne ducă pe noi în împărăţia Lui. Amin.