
RUGĂCIUNI ADUNATE DIN DUMNEZEIASCA SCRIPTURĂ, IAR CELE MAI MULTE DE LA SFÎNTUL EFREM, CELOR CE VOIESC SĂ SILEASCĂ A LORUŞI VOIRE, CE ESTE PLECATĂ CĂTRE PATIMI ŞI CĂTRE DEZMIERDĂRI



PLÎNSUL DE LUNI SEARA

Primeşte rugăciunea gurii celei întinate şi necurate, Stăpîne al tuturor, Iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase, şi să nu Te îngreţoşezi de mine ca de unul ce sînt nevrednic şi nepriceput, nici sufletul meu care de iad se apropie să îl judeci nevrednic de mîngîierea Ta. Caută-mă pe mine ca pe oaia cea rătăcită, că pustiu m-am făcut de toată osîrdia şi cugetarea spre a mă îndrepta pe sine-mi. Că, după ce m-am orbit cu dulceţile şi cu dezmierdările, întunecat am sufletul meu şi din beţia patimilor împîclată am inima mea. Mărturisesc Ţie, Doamne, Mîntuitorul lumii, toată amărăciunea mea, răutatea, dobitocia. Voi spune iarăşi toată a Ta veselie, dulceaţa pe care ai făcut-o cu mine pentru bunătatea Ta, Iubitorule de oameni. Dintru întîia vîrstă m-am făcut întărîtător, fără de osîrdie către bunătate, a toată răutatea aflător, a tot păcatul lesne lucrător. Şi Însuţi, o, Stăpîne, ai trecut cu vederea toată răutatea mea pentru îndurările Tale cele multe, Fiule al lui Dumnezeu. Capul meu se înalţă prin darul Tău, Stăpîne, dar se smereşte iarăşi pentru păcatele mele. Mă trage iarăşi pe mine darul Tău către viaţă, şi eu mai vîrtos către moarte cu bună osîrdie mă duc, că prea-reaua obişnuinţă a trîndăviei mele mă trage pe mine, şi nevrînd, către sineşi. Grea este obişnuinţa patimilor; leagă mintea mea cu legături nedezlegate; şi dorite, şi iubite se află mie de-a pururea legăturile. Cu obişnuinţa curselor mă leg eu, ticălosul, şi mă bucur, legat fiind. Cufundat sînt întru iadul cel prea-amar şi mă îndulcesc. În fiecare zi vrăjmaşul înnoieşte legăturile mele, şi eu mă bucur. O, mult-meşteşugirea vrăjmaşului! Mă leagă pe mine cu legături pe care eu nu le voiesc, însă de-a pururea îmi aduce mie nişte legături ca acestea şi curse pe care eu cu multă dulceaţă le primesc; că îmi cunoaşte aplecarea şi voirea, că este mai tare, şi întru o clipeală îmi aduce legătura pe care o voiesc.
Acesta este plînsul, aceasta este tînguirea, ocara şi ruşinea; că m-am ferecat eu ca şi cu nişte obezi întru voile mele. Că, putînd să zdrobesc legăturile întru o clipeală de ochi şi să mă fac slobod de toate cursele, nu voiesc să fac aceasta, de trîndăvire biruit fiind şi obişnuinţei patimilor cu aplecarea şi voirea robind. Aceasta este iarăşi mai cumplit şi plîns de ruşine plin, că eu cu voirile mele merg la vrăjmaşul meu. Mă leagă pe mine şi mă omor în patimi de care el se bucură. Şi, putînd să zdrobesc legăturile, nu voiesc. Putînd să fug de cursă, nu poftesc. Este oare altceva mai amar decît plînsul şi tînguirea aceasta? Este oare altă ruşine decît aceasta mai grea? Nu este, socotesc eu, nimic mai amar decît ruşinea aceasta, decît a face cineva voile vrăjmaşului său. Şi aşa aflîndu-mă eu, netrebnicul, şi cunoscînd legăturile mele, le ascund pe ele cu chip de evlavie. Şi conştiinţa mea mă mustră pe mine pentru acestea pe care le lucrez. Pentru fiecare mă mustră: Pentru ce nu te trezveşti, ticăloase? Au nu ştii că lîngă uşă este înfricoşata zi a Judecăţii? Scoală-te ca un puternic; rupe-ţi legăturile tale. Întru tine este puterea dezlegării şi a legării. 
Cu aceasta de-a pururea mă mustră pe mine sfînta conştiinţă, şi nu voiesc din legăturile curselor să mă izbăvesc. Mă tînguiesc şi suspin pentru acestea în fiecare zi, şi întru înseşi patimile mă aflu legat. Ticăit şi ticălos sînt eu, nesporit întru lucrul cel bun al vieţii mele, netemîndu-mă de cursele morţii. Trupul meu este îmbrăcat cu chip de evlavie înaintea privitorilor mei, iar sufletul s-a ferecat în gînduri necuvioase ca în nişte obezi. Din afară mă fac evlavios cu sîrguinţă, şi din lăuntru sînt urîciune înaintea lui Dumnezeu. Îmi îndulcesc graiul meu cu oamenii, amar fiind şi rău cu voirea. Şi ce oare voi face în ziua cunoştinţei, cînd Dumnezeu le va arăta pe toate înaintea Divanului? Mare frică ticăloşeşte inima mea adeseori, de vreme ce mă strîng cu lanţurile nemărginitelor mele fărădelegi. Eu însumi ştiu că acolo mă voi munci, dacă nu voi îmblînzi aici cu lacrimi pe Judecătorul. Pentru aceasta mă rog să nu Îţi încui îndurările Tale, Stăpîne, întru urgie, că Însuţi aştepţi întoarcerea mea. Căci nu voieşti să vezi pe cineva în foc arzîndu-se, că voieşti ca toţi oamenii să se mîntuiască în viaţa cea veşnică. 
Deci, îndrăznind la îndurările Tale, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad înaintea Ta rugîndu-mă: Caută spre mine şi mă miluieşte; scoate din temniţa fărădelegilor sufletul meu şi străluceşte-mi mie rază de lumină în cugetul meu mai înainte de a mă duce eu la Judecata ce va să-mi fie înfricoşată, unde nu este nicidecum cu putinţă a mă pocăi pentru răutăţi. Frică mare mă apucă pe mine, ticălosul şi înverşunatul, cum mă duc ne-gata cu totul şi gol de fapte bune. Frică şi temere mă cuprinde pe mine, că mă văd pe sine-mi fără de osîrdie spre bunătate; şi cu gînduri împotrivnice mă viscolesc, că mă plec dracilor, care cu dezmierdările spre pierzare mă amăgesc. Întru multe mă socotesc a fi trebuincios, de nu mă va mustra conştiinţa mea. Mă asemăn neguţătorului trîndav şi lenevos care îşi păgubeşte zi de zi cîştigul. Aşa eu, ticălosul, mă păgubesc de bunătăţile cele cereşti întru multele învăluiri care mă trag pe mine la cele rele.
Căci mă simt întru sine-mi cum mă fur în fiecare ceas şi nevrînd mă aflu întru acelea pe care le urăsc. Mă spăimîntez întru voirea mea, cea prea-rea întru scîrbe, întru care de-a pururea păcătuieşte în multe feluri. Mă spăimîntez întru pocăinţa mea, cum nu are înfrînarea ca temelie tare a zidirii; că nu o lasă pe dînsa vrăjmaşul sufletului meu. În fiecare zi pun temelie a zidirii, şi iarăşi cu mîinile mele risipesc osteneala mea. Nu a pus început bun pocăinţa mea cea bună. Sfîrşit iarăşi nu are prea-reaua mea lenevire. Cu voia rob m-am făcut trîndăviei de către vrăjmaşul meu, prea-cu-osîrdie săvîrşind toate cele iubite lui. 
Cine va da capului meu apă mult-nepovestită şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să izvorască de-a pururea lacrimi şi să plîng totdeauna către înduratul Dumnezeu ca să trimită darul Său mie, păcătosului, şi din marea cea înnebunită - care cu valurile păcatelor se înviforează cu furtuni în fiecare ceas - să tragă sufletul meu? Căci voile mele au biruit rănile, care nicidecum nu primesc oblojiri de vindecare. Muierea aceea, curva, deodată întreg-înţeleaptă s-a arătat, fiindcă s-a spăimîntat şi s-a sîrguit, de vreme ce a urît lucrurile păcatului celui ruşinos, aducîndu-şi aminte de ruşinea cea veşnică ce va să fie şi de chinuirea cea nesuferită a muncii. Iar eu, pentru patimile păcatului în fiecare zi rugîndu-mă, nu mă depărtez de acestea, ci rămîn de-a pururea, nebunul, întru obiceiul meu cel rău. Spre nădejde de pocăinţă îmi este aşteptarea mea, mie, care mă fur întru deşarta făgăduinţă a ei. De-a pururea zicînd să mă pocăiesc, niciodată nu mă pocăiesc. Numai cu graiurile mă pocăiesc cu sîrguinţă, iar cu lucrurile la mare depărtare stau de pocăinţă. Iar dacă sînt întru odihnă, îmi uit şi firea mea, că fac întru cunoştinţă răul şi spre urgisire păcătuiesc.
Isav loc de pocăinţă nu a aflat, de vreme ce spre urgisire a făcut păcatul, şi nu răpindu-se a păcătuit; căci nu prin înşelare, ci întru cunoştinţă a păcătuit. Şi sfătuindu-se, şi pe părinţii săi i-a amărît, şi de Dumnezeu nu s-a ruşinat. Şi Iuda vînzătorul loc de pocăinţă nu a aflat, că împreună cu Domnul fiind a păcătuit, şi ştia ceea ce făcea, de vreme ce avea cercarea darului.
Deci, pentru păcatele mele cele întru cunoştinţă făcute, ce voi aştepta eu, ticălosul? Şi dacă cel ce numai a gîndit răul întocmai este cu cel ce l-a lucrat, apoi eu ce răspuns voi da pentru nenumăratele mulţimi ale fărădelegilor mele? Ham, gîndind rîsul tatălui său, lepădat a fost. Cei ce s-au unit cu Core au fost înghiţiţi, nimic nicidecum zicînd sau făcînd. Şi cei din vremea lui Ilie asemenea au pătimit. Şi Saul, cu gîndurile slujirii de idoli învoindu-se, s-a lepădat de la Dumnezeu. Şi Ahitofel, numai sfătuind întru păcat, a murit. Şi fii lui Aaron, greşind, s-au sfîrşit. Şi Anania şi Safira, cu nebăgare de seamă petrecînd, vreme de pocăinţă nu au aflat. Iau în minte fapta mea, şi privesc la învoirea mea, şi aştept hotărîrea dreptăţii, şi arătat voi zice că este dreaptă. Pentru ce mă amăgeşte chipul portului meu, străin fiind de faptele bune şi cele împotrivnice făcînd înaintea lui Dumnezeu, Celui ce toate le vede? Bine mustrîndu-se au pătimit fariseii, cînd Mîntuitorul Hristos zicea că făţarnic este chipul portului lor. Şi mie încă de multe ori mi se întîmplă atîta nelesnire şi greutate că, de conştiinţa mea mustrîndu-mă, mă îngreţoşez şi aspră mi se pare mie că este mustrarea. Amar este adevărul celor ce se sîrguiesc să îl tăinuiască. Mi se va descoperi chipul portului şi se vor arăta viermii mei; şi voi dezveli faţa spoielii şi vor vedea cei ce sînt de faţă făţărnicia mormîntului, şi puterea faptei noastre vor socoti-o, şi vor privi asemănarea cea fariseiască. Şi, pentru că aici nu se face arătată, focul o va lămuri la Judecată, după cum zice Apostolul. 
Tinde-mi mie mînă de ajutor, celui ce pe jos mă tîrăsc, Doamne; căci voind a mă scula, nu pot, fiindcă sarcina păcatelor mele prea m-a îngreuiat şi obiceiul cel rău mă opreşte şi mă ţine pe mine. Văd, şi ca într-o negură umblu şi întru mult întuneric. Mişc mîna mea, şi ca un slăbănog sînt. Sîrguitor sînt, dar degrab mă îngreţoşez. Mă rog să mă izbăvesc şi postind mă strîmtorez. Voie bună am, însă de oarecare silă mă împiedic. Către slavoslovie sînt iubitor de osteneală, dar nu mă sîrguiesc către plăcerea de Dumnezeu. 
Cum voi îndrăzni să cer lăsare pentru păcatele mele cele mai dinaite, petrecerea mea cea mai dintîi nicidecum uitînd-o? Sau cum mă voi dezbrăca de omul cel vechi care se strică, poftele amăgirii celei mai dinainte nelepădîndu-le? Vai mie, cum voi suferi mustrările lucrurilor mele celor necuvioase şi ale gîndurilor! ŤMiluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale!ť Gură nevrednică strigă către Tine, Stăpîne, şi inimă nu curată, şi suflet întru păcate întinat. Auzi-mă pe mine pentru bunătatea Ta şi să nu lepezi cererea mea; că nu lepezi cererea celor ce se pocăiesc întru adevăr. Iar pocăinţa mea nu este curată, ci stricată. Un ceas mă pocăiesc şi două Te întărît. 
Întăreşte inima mea întru frica Ta, Doamne. Întăreşte sufletul meu pe piatra pocăinţei. Biruiască bunătatea Ta răutatea cea dintru mine. Biruiască lumina darului Tău întunericul cel dintru mine. Pleacă-Te, Bunule Doamne, nu pentru dreptăţile mele, că nu am nici o bunătate, ci pentru îndurările Tale şi pentru multă şi negrăită bunătatea Ta. Ridică de a doua oară mădularele mele, pe care le-a frînt păcatul şi luminează inima mea, pe care a întunecat-o pofta cea rea. Izbăveşte-mă pe mine de tot lucrul rău, ca nu desăvîrşit să mă surpe pe mine împotrivnicul. Să nu-ţi întorci faţa Ta de la mine. Să nu-mi spui mie: ŤAmin zic ţie, nu te ştiu pe tineť. Mîntuieşte, Doamne, din moarte sufletul necăjit, Cela ce ai stăpînire peste viaţă şi peste moarte. Căci Tu ai zis, Stăpîne: ŤCereţi şi se va da vouăť. Curăţă-mă, Doamne, de tot păcatul mai înainte de sfîrşit şi-mi dăruieşte mie, Iubitorule de oameni, întru toată viaţa mea aceasta puţină să izvorăsc lacrimi din inimă spre curăţirea întinăciunilor mele celor sufleteşti, ca să pot plăti de aici din cele multe înscrisuri ale mele măcar puţine învinuiri; şi acolo voi fi mîntuit prin acoperămîntul mîinii Tale celei atot-puternice, cînd va tremura tot sufletul de slava Ta cea înfricoşătoare. 
Aşa, Stăpîne, Fiule al lui Dumnezeu, Cel unul născut, auzi-mă şi primeşte cererea păcătosului şi nevrednicului robului Tău. Păcătos sînt eu, mai mult decît tot omul, în dar mîntuieşte-mă cu darul Tău, că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti, şi Ţie slavă, şi mulţumită, şi închinăciune Îţi înălţăm: Tatălui, şi Fiului, şi Sfîntului Duh, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.



PLÎNSUL DE MARŢI SEARA

Vai mie, în ce fel de osîndă stau, în ce fel de ruşine zac? Nu este omul meu cel ascuns precum cel văzut. Pentru nepătimire vorbind eu, cugetarea ruşinoaselor patimi întru mine este ziua şi noaptea. Pentru curăţenie grăind şi scoţînd cuvinte, pentru înverşunare gîndesc. Vai mie, ce fel de cercare îmi este mie gătită! Cu adevărat, cu chipul bunei-credinţe sînt îmbrăcat, iar nu cu puterea. Cu ce faţă mă voi apropia la Domnul Dumnezeu, Cel ce cunoaşte cele ascunse ale inimii mele? Atîtor răutăţi vinovat fiind, mă tem, stînd la rugăciune, să nu se pogoare foc din Cer şi să mă ardă pe mine, precum oarecînd pe cei ce au adus foc străin în pustie, ieşind foc de la Domnul, i-a ars pe dînşii. 
Dar eu ce voi aştepta, cel ce cu multă nemăsurată greutate de păcate sînt înfăşurat? S-a înfocat inima mea, s-a schimbat gîndul meu cel bine-credincios, s-a întunecat gîndirea mea. Pururea mă întorc ca un cîine la a sa vărsătură. Nu este întru mine îndrăzneală către Cel ce cearcă inimile şi rărunchii; nu este întru mine cugetare curată; nu este întru mine lacrimă întru rugăciune. Chiar dacă voi suspina, doar îmi răcoresc faţa cea întru ruşine cufundată. Îmi voi bate pieptul, lăcaşul patimilor, prăvălia gîndurilor celor rele. Slavă Ţie, unule îndelung-răbdătorule, slavă Ţie, unule bunule, Slavă Ţie, făcătorule de bine al sufletelor şi al trupurilor noastre. Mari şi multe sînt îndurările Tale peste noi, păcătoşii, Doamne. Să nu mă lepezi pe mine cu cei ce zic Ţie ŤDoamne, Doamneť şi nu fac voia Ta, pentru solirile Preacuratei Stăpînei noastre, Născătoarei de Dumnezeu, pentru solirile tuturor celor ce bine au plăcut înaintea Ta. Că Tu cunoşti, Doamne, patimile cele ascunse întru mine; Tu ştii rănile sufletului meu. Vindecă-mă, Doamne, şi mă voi vindeca. Că de nu vei zidi Tu, Doamne, casa sufletului, în zadar s-au ostenit ziditorii. Căci mă gătesc către împotrivirea patimilor cînd mă socotesc cu dînsele, dar reaua meşteşugire a balaurului îmi slăbănogeşte tăria sufletului meu prin dulceaţă; şi, nefiind cineva care să mă silească, ca un robit mă trag de dînsele. Mă sîrguiesc să mă smucesc din văpaia care mă arde, şi mireasma focului, încă tînăr fiind, mă trage pe mine către foc. Iarăşi mă pornesc să mîntuiesc pe cel ce se cufundă, şi din neiscusinţă împreună cu dînsul mă cufund. Cert pe cel bolnav, orb fiind eu. Doctor al patimilor voiesc să mă fac eu, ticălosul, însumi eu fiind robit de dînsele. 
Luminează-mi, Doamne, ochii inimii mele, ca să cunosc mulţimea patimilor mele. Darul Tău să umbrească peste mine, Stăpîne, şi să lumineze gîndirea mea cea întunecată şi, pentru necunoştinţa mea, cunoştinţa Dumnezeiască să sălăşluiască întru mine; că la Tine nici un cuvînt nu este cu neputinţă. Tu, Doamne, marea cea neumblată ai făcut-o bine călătorită norodului Tău oarecînd. Tu din piatră vîrtoasă apă ai scos norodului Tău celui însetat. Tu singur pe cel căzut între tîlhari l-ai mîntuit cu bunătatea Ta. Milostiveşte-Te, Doamne, pentru multă bunătatea Ta, spre mine, cel căzut între tîlhari şi legat cu legătură de reaua cugetare. Nimeni nu este care poate să vindece durerea sufletului meu, fără numai Tu, Doamne, Cel ce ştii adîncurile inimii mele. De cîte ori am pus, ticălosul, întru sine-mi hotar şi ziduri am zidit între mine şi păcatul meu cel fără de lege şi între cei împotrivnici care asupră-mi năvălesc cu război; şi gîndirea mea hotarele le-a trecut şi zidurile le-a surpat, pentru că hotarele nu au întărire frica Celui mai bun şi zidirile nu sînt întemeiate pe pocăinţa cea curată. 
Cine nu va plînge pentru mine, că pentru o mică dulceaţă focul cel fără de sfîrşit l-am dispreţuit şi Împărăţia cea veşnică nu m-am silit să o dobîndesc? Am robit patimilor eu, ticălosul, cu vrednicia sufletului meu. M-am făcut dobitocesc şi nu pot să caut către Domnul cel milosîrd. Am fost împodobit oarecînd cu darurile cele de bogăţie făcătoare, iar acum sărăcia patimilor am iubit-o. Străin m-am făcut de faptele bune, în ţara depărtată a răutăţii ducîndu-mă. Pe jumătate sînt mort, prea scurtă rămăşiţă de viaţă avînd. 
Plîngeţi-mă, Cuvioşilor şi Drepţilor, pe mine, care în patimi şi în păcate sînt cuprins; plîngeţi-mă, lucrătorii înfrînării, pe mine, care sînt îndrăcit cu pîntecele şi iubitor de dezmierdări; plîngeţi-mă, cei miluiţi şi cunoscători cu dreaptă socoteală, pe mine, care am fost miluit şi am întărîtat pe Cel ce m-a miluit; plîngeţi-mă, cei ce aţi iubit cele bune şi aţi urît cele rele, pe mine, care am iubit cele rele şi am urît cele bune; plîngeţi-mă, cei ce v-aţi agonisit viaţă îmbunătăţită, pe mine, cel ce cu chipul sînt îmbunătăţit, iar cu lucrurile - pătimaş şi nebăgător de seamă; plîngeţi-mă, cei ce bine aţi plăcut lui Dumnezeu, pe mine, care am plăcut oamenilor; plîngeţi-mă, cei ce dragostea cea desăvîrşită către Dumnezeu şi către aproapele aveţi, pe mine, care cu cuvintele iubesc, iar cu lucrurile departe de dragoste stau; plîngeţi-mă, cei ce v-aţi agonisit răbdare şi sînteţi purtători de roadă, pe mine, cel nerăbdător şi neroditor; plîngeţi-mă, cei ce fără de ruşine vă rugaţi lui Dumnezeu, pe mine, cel ce mă ruşinez a căuta la înălţimea Cerului; plîngeţi-mă, cei ce v-aţi agonisit blîndeţe, pe mine, cel ce sînt străin de aceasta; plîngeţi-mă, cei miluiţi, pe mine, cel nemiluit; plîngeţi-mă, cei smerit-cugetători, pe mine, cel înalt-cugetător şi mîndru; plîngeţi-mă, cei ce neagoniseala Apostolilor v-aţi agonisit, pe mine, cel împătimit de materie şi însărcinat; plîngeţi-mă, cei credincioşi şi întăriţi cu inima către Domnul, pe mine, cel îndoit la suflet, şi putred, şi netrebnic; plîngeţi-mă, cei ce plînsul l-aţi iubit şi rîsul l-aţi urît, pe mine, cel ce am iubit rîsul şi am urît plînsul; plîngeţi-mă, cei ce aveţi în minte Judecata cea de după moarte, pe mine - cel ce mărturisesc că o pomenesc, şi cele împotrivnice le lucrez; plîngeţi-mă, moştenitorii Împărăţiei Cerurilor, pe mine, cel vrednic de gheena focului. 
Rugaţi-vă, Sfinţi ai lui Dumnezeu, pentru sufletul cel înviforat; întru acelea care puteţi, Sfinţi ai lui Dumnezeu, ajutaţi-mi. Căci ştiu că, dacă veţi ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu, toate se vor ierta nouă pentru noianul bunătăţii Sale. Şi, precum Dumnezeu este iubitor de oameni, aşa şi voi, cei vrednici,  să nu treceţi cu vederea rugăciunea mea, a păcătosului, că nu am îndrăzneală, pentru multe păcatele mele. Lucru al vostru este, o, Sfinţi ai lui Dumnezeu, a soli pentru cei păcătoşi, iar lucrul lui Dumnezeu este a-i milui pe cei deznădăjduiţi. Sfinţilor ai lui Dumnezeu, rugaţi-vă Împăratului pentru cel robit; rugaţi-vă Păstorului pentru oaie; rugaţi-vă Vieţii pentru cel mort, ca să trimită darul Său şi să-mi întărească lesne-alunecarea smeritului meu suflet. 
Cad la îndurările bunătăţii Tale, Stăpîne al tuturor. Primeşte rugăciunea păcătosului; îndulceşte sufletul amărît de păcat; împărtăşeşte celui însetat din izvorul vieţii şi mă povăţuieşte pe mine la calea vieţii; bagă-mă pe mine pe uşa cea împărătească, ca un stăpîn pe robul său, ca să mă slobozesc de robia patimilor celor necinstite, căci se ţine legată inima mea ca într-un lanţ de fier. Să mă întîmpine pe mine îndurările Tale, Doamne, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, mai înainte de a mă trage cu cei ce lucrează fărădelegea. Acolo se vor descoperi cele întru întuneric şi cele întru lumină lucrate de mine. 
Vai mie, ce fel de ruşine mă va cuprinde cînd mă vor vedea pe mine osîndit cei ce mă socotesc acum că sînt fără de prihană! Lucrarea cea duhovnicească am părăsit-o eu, ticălosul, şi patimilor m-am supus! 
Vai mie, suflete! Cum se înnegreşte soarele cu negura patimilor mele! Cum se strică viaţa de moarte! Cum nu se pierde negura cu venirea de faţă a razei!? Cum alegem stricăciunea în locul nestricăciunii! Cum ne-am frămîntat, suflete, în pămînt cu patimile! Haina cea de Dumnezeu ţesută am netrebnicit-o şi nevrednică de nunta cea împărătească am făcut-o. De bună voie ne-am vîndut păcatelor. Vrăjmaşului vieţii noastre robi ne-am făcut. 
Ce vei zice Judecătorului în ziua aceea înfricoşată şi groaznică? Am flămînzit pentru Tine, sau am însetat, sau gol m-am făcut, sau m-am smerit? Sau Te-am iubit pe Tine cu tot sufletul meu? Cu îndrăzneală totdeauna strigă Dascălul: Primeşte, cel ce eşti întru stăpînire, frîul; cel întru robie - cinstea cea întocmai; săracule - bogăţia cea nejefuită. Pentru ce nu vrei slobozenia, ci strîmtorarea? Pentru ce aştepţi vreme, iar nu gînd? Pentru ce eşti prieten celui viclean, şi nu ai dor de mîntuire? Pentru ce nu ajutăm firii, avînd vreme? Pînă încă eşti domn al gîndurilor tale; pînă nu se osteneşte trupul şi cugetarea; pînă nu întru puterea altora zace binele tău; pînă arătat îţi este ţie darul, iar nu cu îndoială, şi de adîncul inimii tale darul se apucă; pînă cînd lacrimile tale sînt vestiri pentru ieşirea ta: întîmpină, stai vitejeşte împotriva patimilor împreună cu ajutorul lui Dumnezeu la război; fă vitejie asupra lui Goliat, să nu apuce mai înainte tîlharul, să nu te răpească mai-nainte ucigaşul, ca nu cineva din silitorii şi din răpitorii Împărăţiei să te încuie pe tine afară. Să ne temem şi să ne păzim cu toată străjuirea, ca să nu ne arătăm mincinoşi ai mărturisirii noastre. Căci dacă mărturiile cele către oameni le întăreşte Dumnezeu cînd în văzul tuturor s-au luat, cîtă va fi primejdia făgăduinţelor acelora ale cărora noi ne vom afla călcători, şi nu numai ai celorlalte păcate, ci şi cînd pentru însăşi minciuna vinovaţi vom fi adevărului, şi mai ales cînd nu va mai fi a doua naştere din nou, nici plăsmuirea din nou, nici aşezare la starea cea dintîi. Cumplit lucru este după ce a trecut tîrgul, atunci a căuta neguţătoria. Cumplit lucru este sfătuirea de pe urmă şi atunci a simţi paguba, că nu este dezlegare a pagubei după ducerea cea de aici şi după amara încuiere şi pecetluire a celor lucrate de fiecare. 
Ca vameşul suspin, ca şi curva lăcrimez, ca tîlharul slobod glas, ca fiul cel curvar strig către Tine, iubitorule de oameni, Hristoase, Mîntuitorul lumii, Lumina cea adevărată: Întăreşte sufletul meu cel slăbit care s-a slăbănogit cu beţia dezmierdărilor. Tămăduieşte bubele acestuia şi abaterile minţii mele. Spală-l pe acesta, care s-a înnegrit cu putreziciunea păcatului, cu cinstitul Tău Sînge. Acum este vreme bine primită, acum zi de mîntuire. Cu mulţimea milei Tale întoarce-mă, unule îndelung-răbdătorule, şi mă izbăveşte de toată desfătarea cea dezmierdătoare. Să nu mă ardă desăvîrşit cuptorul patimilor, ci cu roua milei Tale stinge-l pe dînsul. Vai mie, că mi-ai dăruit mie, Doamne, luminarea cunoştinţei şi eu o lepăd pe aceasta! Vai mie, că totdeauna m-am bolnăvit şi mă slăbănogesc, şi neîncetat mă cercetează pe mine darul Tău şi mă vindecă pe mine, şi în tot ceasul am lepădat şi lepăd dăruirea tămăduirilor lui! De cîte dăruiri, Stăpîne, m-ai umplut pe mine, păcătosul, şi de-a pururea îmi dăruieşti, şi eu, netrebnicul, sînt nemulţumitor şi nerecunoscător cu voirea! Totdeauna mă îndulcesc de darul Tău, totdeauna mă luminez, adeseori mă întăresc, şi totdeauna îl lepăd şi întru amărăciunea mea iarăşi mă schimb. Îmi aduci aminte, Preabunule, de moarte, de muncile cele veşnice şi mă tragi pe mine totdeauna către viaţă, ca să mă mîntuiesc, iar eu întru îndărătnicia mea rămîn de-a pururea. Pentru aceasta nu voi avea nici un răspuns acolo. Bat ca să mi se deschidă uşa milei Tale, Doamne. Stărui rugîndu-mă, ca să îmi dobîndesc cererea. Ca un fără-de-ruşine, caut să mă miluiesc. Fii îndelung răbdător asupra mea, răzvrătitului. Izbăveşte-mă de păcatele cele ce m-au înconjurat, sănătos făcîndu-mă să mă scol din patul păcatului celui de stricăciune făcător. Slobozeşte-mă pe mine de tot lucrul rău, mai înainte de a mă apuca sfîrşitul; ca să găsesc dar înaintea Ta în ceasul morţii şi al despărţirii; căci în iad, cine se va mărturisi Ţie? Albeşte-mi veşmîntul cel întinat mai înainte de a-mi veni porunca cea înfricoşată şi a mă lua pe mine ne-gata şi ruşinat. Izbăveşte sufletul necăjit din gura leului şi mîntuieşte-l pe dînsul cu darul şi cu îndurările, cu solirile Preacuratei Stăpînei noastre, Născătoarei de Dumnezeu, şi ale tuturor Sfinţilor, că bine eşti cuvîntat în vecii vecilor. Amin. 


PLÎNSUL DE MIERCURI SEARA

Dorul mă sileşte pe mine a grăi către Dumnezeu, iar nevrednicia mea îmi porunceşte a tăcea. Durerile mă silesc pe mine a cuvînta, iar păcatele mele a tăcea mă îndeamnă. Sufletul meu durere pătimeşte şi ochii mei lacrimi poftesc. Păcătuit-am, suflete, pocăieşte-te. Căci iată, zilele noastre ca umbra trec. Înfricoşate şi groaznice locuri va să treci, suflete al meu, nu după mult. Nu întîrzia, amînînd zi de zi a te întoarce către Domnul. 
Umileşte-te, suflete al meu, umileşte-te pentru toate bunătăţile cîte le-ai luat de la Dumnezeu şi nu le-ai păzit. Umileşte-te pentru toate cîte le-ai lucrat şi Dumnezeu îndelung a răbdat pentru tine, ca nu întru întunericul cel mai din afară să te dai înaintea Înfricoşatului Divan al lui Hristos. 
Vai mie, păcătosului, că am spurcat şi de-a pururea spurc curăţia inimii mele prin trîndăvia mea! Lenevirea şi pregetarea mea a ruşinat îndrăzneala inimii mele, şi pofta cea rea îmi porunceşte mie ca un stăpîn robului, şi eu îndată, ca un prunc cu frică, aşa o ascult. Mă rătăceşte pe mine şi eu mă îndulcesc. 
Vai mie, Doamne, că darul Tău mă trage pe mine la viaţă, iar eu mai vîrtos pe moarte o voiesc. Întocmai de o cinste cu Îngerii Te sîrguieşti a mă face, iar eu întru îndărătnicia mea pe sine-mi mă micşorez. Înmulţitu-s-au păcatele mele, Doamne, şi de-a pururea se înmulţesc, şi nu este margine întru mulţimea lor. Şi cine va plînge pentru mine sau se va ruga? Însuţi Tu singur, Mîntuitorul meu, de a Ta bunătate îndemnat fiind, caută cu milă spre mine, cel deznădăjduit. Cum Te voi ruga pe Tine, Stăpîne, că gura mea am umplut-o de ocări? Sau cum Te voi lăuda pe Tine, că conştiinţa mea s-a spurcat? Sau cum Te voi iubi pe Tine, că m-am umplut de patimi? Sau cum se va sălăşlui întru mine adevărul, că cu minciuna pe sine-mi m-am ocărît? Sau cum Te voi chema pe Tine, că poruncile Tale nu le-am păzit? 
Că după ce am luat cunoştinţa adevărului m-am făcut vătămător, lovitor, pentru cele lesne de aflat luptător, asupra vecinilor zavistuitor şi aspru, întru cugete rele hrănindu-mă, nemilostiv spre săraci, mînios, împotrivă grăitor, iubitor de pricire, lenevos, iuţos, de haine împodobitor. Şi încă şi acum cu atît mai mult mă aflu întru gînduri spurcate, întru întărîtări, întru iubire de sine-mi, întru lăcomie de pîntece, întru iubire de dezmierdări, întru slavă deşartă, întru mîndrie, întru voire rea, întru grăire de rău, întru mîncare pe ascuns, întru trîndăvie, întru iubire de pricire, întru mînieri. Nimic fiind, mă socotesc pe sine-mi că sînt ceva. Minţind de-a pururea, asupra celor mincinoşi mă îngreuiez. Spurcînd Biserica lui Dumnezeu cu gînduri curveşti, asupra curvarilor hotărăsc. Judec pe cei ce greşesc, însumi de greşeli plin fiind. Judec pe ocărîtori şi pe hoţi, însumi fiind hoţ şi ocărîtor. Luminat ies, tot fiind necurat. În biserici şi la mese întîiul voiesc să stau. Văd monahi şi mă fălesc. Văd monahi şi mă trufesc. Muierilor vesel a mă arăta poftesc şi bogaţilor bine-credincios, şi înaintea străinilor înălţîndu-mă, şi între ai mei cu minte şi înţelept, şi între cei înţelepţi mai desăvîrşit, şi către cei bine-credincioşi ca un mai-înţelept; iar pe cei fără de minte şi neînvăţaţi ca pe nişte dobitoace îi defaim. Dacă voi fi ocărît, mă depărtez; dacă voi fi cinstit, mă urăsc. Dacă după dreptate mi se cere, mă judec, şi pe cei ce-mi grăiesc cele adevărate ca pe nişte vrăjmaşi îi socotesc. Mustrat fiind, mă mînii, şi, nefiind linguşit, mă îngreţoşez. Nu voiesc a cinsti pe cel vrednic, şi, nevrednic fiind, cinstiri cer. Nu voiesc a mă osteni, şi, dacă nu îmi slujeşte mie cineva, mă mînii asupra lui. Nu voiesc a merge împreună cu cei ce lucrează, şi, dacă nu-mi ajută mie cineva, îl grăiesc pe dînsul de rău, ca pe un mîndru. Întru nevoi nu cunosc pe fratele, iar cînd este sănătos îl cercetez pe dînsul. Pe cel bolnav îl urăsc, şi, bolnav fiind eu, voiesc să fiu iubit. Pe cei mai mari îi defaim şi pe cei mai mici îi trec cu vederea. Dacă mă voi stăpîni pe sine-mi despre pofta cea necuvîntătoare, mă măresc în deşert. Dacă voi isprăvi priveghere, cu nesupunere şi cu împotrivă grăire ca într-o cursă mă prind. Dacă mă voi înfrîna pe sine-mi de bucate, întru îngîmfare şi întru trufie mă înec. Dacă întru rugăciune voi stărui, de mînie şi de urgie mă biruiesc. Dacă întru faptă bună pe cineva voi vedea, eu nu rabd. Toate cele  dulci ale lumii le-am trecut cu vederea, dar de pofta cea deşartă a lor nu mă depărtez. Dacă voi vedea parte femeiască, mă strălucesc. Din afară mă fac smerit-cugetător, iar cu sufletul înalt-cugetător. Cu părerea sînt cum aş fi neagonisitor, iar cu gîndul de boala multei agonisiri bolesc. Şi pentru ce trebuie vremea a o cheltui? Căci cu părerea m-am lepădat de toate, şi cu adevărul iarăşi cele ale lumii le cuget. Nu mai zic despre căile cele mojiceşti la biserică, zăbovirile cele cu deadinsul, bîrfirile cele dintru adunări, născocirile gîndurilor, pomenirile cele deşarte, bunele vorbiri de la masă, nesaţiul dărilor şi luărilor, împărtăşirile din greşelile cele străine, pricirile cele pierzătoare. 
Aceasta este viaţa mea. Cu atîtea rele mă lupt împotriva mîntuirii mele, şi trufia mea şi slava mea deşartă nu mă iartă ca să-mi privesc rănile mele, ca să mă vindec. Acestea sînt vitejiile mele. Cu atîta gloată de păcate vrăjmaşul mă luptă pe mine şi, întru acestea căutîndu-mă şi aflîndu-mă eu, ticălosul, slavă de sfinţenie trag asupră-mi. Întru păcate petrecînd, ca un drept voiesc să fiu socotit. Numai una aceasta dare de răspuns pentru toate am, că Ťdiavolul m-a sfătuit pe mine la acesteať; dar nici lui Adam nu i-a folosit răspunsul acesta. Mă plec să cred că acela l-a sfătuit pe Cain; dar nici acesta nu a scăpat de hotărîre. Şi ce voi face cînd mă va cerceta pe mine Domnul? Nu este nici o dare de răspuns pentru lenevirea mea. Mă tem să nu mi se întîmple să fiu şi eu dintre aceia de care a zis Pavel că sînt vase ale urgiei, pe care asemenea îi are diavolul parte a sa; pe care, pentru nebăgarea lor de seamă, în patimi de necinste i-a dat Dumnezeu. Deci frică-mi este ca nu cumva o hotărîre ca aceasta şi asupra mea să scoată. 
Doamne, mie, păcătosului, mi-ai pus pocăinţă. Vrînd să mă mîntuieşti pe mine, nevrednicul, viază, dătătorule de viaţă, sufletul meu cel omorît cu păcatele. Spală-mi orbirea cea împietrită a ticăloasei inimii mele şi îmi dăruieşte mie izvor de umilinţă, Cela ce din coasta Ta cea curgătoare de viaţă ne-ai îzvorît nouă viaţa. 
Cine nu va suspina? Cine nu va plînge lepădarea mea? Încă cu adevărată lepădarea mea de lume nu m-am lepădat, şi cu trufia sînt ţinut; încă nu am gustat din nevoinţă, şi cu slava deşartă sînt legat; încă pragurile nu le-am văzut, şi cele din lăuntru le nălucesc; învăţătura faptei bune nu am cercat-o, şi deja pe fratele îl înfrunt; încă la cunoştinţa adevărului nu am ajuns, şi pe alţii din mîndrie îi învăţ. 
Toate ţi le-a dat ţie prea-bunul Dumnezeu, o, suflete: cunoştinţă, pricepere, socoteală. Cunoaşte-ţi folosul. Cum tu socoteşti a da lumini aproapelui, întunecat fiind? Fă-te ţie doctor, suflete; iar de nu, plînge-ţi orbirea ta. Nici o pricină nu ai pentru lenevirile tale. Trezveşte-te, priveghează, suflete, suspină, lăcrimează şi spală-ţi prin postire sarcina cea grea a păcatelor tale. 
Dumnezeule cel prea-înalt, Care singur ai stăpînire peste viaţă şi peste moarte, dăruieşte-mi mie, păcătosului, în ceasul acela al înfricoşatei Tale veniri, îndurările Tale cele multe, ca să nu fiu găsit acolo, înaintea straşnicului Tău Divan, ocară şi ruşine mare privitorilor: Îngeri, Arhangheli, Prooroci, Apostoli, Patriarhi, Mucenici, postnici, şi tuturor Drepţilor. Ci aici, unde m-am îndulcit de dulceaţa păcatului, pedepseşte-mă, Mîntuitorul meu, ca un Părinte milosîrd şi iubitor de fii, şi acolo iartă-mi mie ca un Dumnezeu ceresc singur fără de păcat. Tot păcatul l-am lucrat eu, osînditul. Pe toţi i-am întrecut cu înverşunarea. Vinovat sînt muncii şi, de mă voi grăbi să mă pocăiesc, nu am lacrimi. 
Vai mie, cu ce ochi voi vedea eu, păcătosul şi trîndavul, înfricoşatul acela Divan, la care şezînd, Doamne, cele lucrate de mine le vei vădi! Te ştiu pe Tine Judecător înfricoşat, întru slava Dumnezeirii venind, toate cele ascunse urmînd să le vădeşti. Toată viaţa mea eu, ticălosul, cu înverşunare am cheltuit-o, totdeauna în mocirla dezmierdărilor tăvălindu-mă. Toate greşelile mele cele ascunse şi cuprinderea păcatelor mele Tu le cunoşti, unule Ziditorul meu. Nimeni aşa, ca mine, nu s-a arătat lăcaş al păcatului. Nimeni aşa, ca mine, nu a întărîtat bunătatea Ta, Stăpîne, pornirilor răutăţii urmînd. Ci, precum eşti noian al bunătăţii, usucă-mi noianurile cele rele ale păcatelor mele; şi, precum eşti adînc al milei, arde de tot adîncul păcatelor mele şi să nu-mi răsplăteşti mie cu răsplătiri vrednice de cele ce am lucrat. Să nu mă osîndeşti pe mine în văpaia gheenei, că nesuferită este urgia Ta, Doamne, peste noi, păcătoşii. Cine dar va suferi îngrozirea ei? Căci focul nu se va stinge şi viermele nostru nu se va sfîrşi. 
Teme-te de îngrozirea cea dintru tine, o, suflete. Leapădă somnul cel greu al lenevirii şi dormitarea cumplitei trîndăviri. Aproape este sfîrşitul. Lîngă uşă - Judecata. Oare ce ne va întîmpina pe noi, după ce se va despărţi sufletul de trup? 
Adunaţi-vă împreună cu mine, Cuvioşi şi Drepţi, cei ce cu nevoinţa cea bună v-aţi nevoit; şi, sau ca pe un mort plîngeţi-mă, sau ca de un viu şi pe jumătate mort înduraţi-vă, fiindcă eu sînt plin de ruşine şi nu am îndrăzneală pentru păcatele cele făcute de mine întru cunoştinţă. Vărsaţi peste mine mila voastră, ca peste un robit şi ca peste un putrezit cu rănile. Miluiţi-mă pe mine ca nişte tainici ai milostivului Dumnezeu, Mîntuitorului nostru, şi cereţi Lui ca în dar să mă întoarcă pe mine, ca să nu mă aflu nevrednic în ceasul venirii Lui şi ca să nu aud acea înfricoşată hotărîre: ŤDu-te de la Mine, lucrătorule al nedreptăţii; zic ţie, nu te ştiu pe tineť.
Deci Te rog pe Tine, Lumina cea adevărată, Naşterea blagoslovitului Tău Părinte, Chipul Ipostasului Lui, Cel ce şezi de-a dreapta măririi Lui, necuprinse Fiule al lui Dumnezeu, necercate Hristoase, lauda şi bucuria celor ce Te doresc pe Tine, veselia şi desfătarea celor ce Te iubesc pe Tine, Viaţa mea, Lumina mea, Hristoase al meu: Să nu mă treci cu vederea pe mine, cel defăimat, să nu mă lepezi pe mine, cel urît, să nu mă părăseşti pe mine, cel osîndit,  că foarte se veseleşte vrăjmaşul meu cînd pe sine-mi mă deznădăjduiesc pentru ceaţa răutăţii ce se pune asupra mea. Întru aceasta numai se bucură, cînd prin deznădăjduire m-ar vedea pe mine robit; ci Tu, cu milosîrdia Ta, ruşinează nădejdea lui şi mă smulge pe mine dintre dinţii lui, şi de la socoteala lui cea cu rău meşteşug, şi de la toată lucrarea lui ce se porneşte asupra mea, că întru multe a tăbărît asupra mea. Dăruieşte-mi mie, Doamne, luminare, ca să cunosc meşteşugirile împotrivnicului şi ale urîtorului de bine, că nenumărate alunecări pune înaintea mea: sminteli, vătămare, multă agonisire, înălţare a veacului acestuia, dulceaţă trupească şi mulţi ani în viaţa aceasta de acum; temere de nevoinţă, şi pregetare la rugăciuni, şi la cîntarea de psalmi somn şi odihnă trupească. Pe cît acela se sîrguieşte spre a mea pierzare, pe atît eu, ticălosul, mă lenevesc şi mă trîndăvesc; şi pe cît acela pîndeşte, pe atît eu nu bag de seamă. 
Ia aminte, suflete, grijeşte-te de conştiinţă. Nu lua aminte la greşelile altora, ci mai vîrtos la ale tale. Nu lua aminte la aşchia din ochiul fratelui şi al aproapelui, ci caută adeseori la bîrna ta. Sîrguieşte-te, apucă înainte, împacă-te cu Hristos, Cel ce pentru tine S-a răstignit cu trupul. Căci, de ne-am fi judecat pe noi înşine, n-am fi fost judecaţi acolo unde este osînda cea mare şi neîncetată. Îndură-Te spre mine, Doamne, pentru milostivirea Ta, şi mă mîntuieşte pe mine, pentru singură bunătatea Ta, cu solirile Preacuratei Stăpînei noastre, de Dumnezeu Născătoarei, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor. Amin. 


PLÎNSUL DE JOI SEARA

Iată, iarăşi cad la uşile Stăpînului meu, cucerindu-mă, rugîndu-mă, închinîndu-mă şi strigînd cu frică; că de folos este slugii a nu fugi de mîinile Stăpînului său după ce a greşit Lui, ci mai vîrtos a stărui lîngă Dînsul. Auzi, o, Stăpîne, suspinul meu şi primeşte graiurile cererii mele, pe care le aduc eu, păcătosul, cucernicindu-mă. Varsă peste mine, ticălosul, o mică picătură de întoarcere cu mila Ta, şi luminează sufletul meu cu darul Tău, ca să am puţină osîrdie spre a mă îndrepta pe sine-mi. Căci, de nu va lumina darul Tău sufletul meu, nu voi putea înţelege împătimirea şi lenevirea dintru mine. Vai mie, că, apucînd mai înainte şi păşune aflînd întru mine, păcatul mă înnegreşte şi mă cufundă totdeauna şi nu încetez eu, osînditul, a întărîta pe Dumnezeu, netemîndu-mă de focul acela nestins şi necutremurîndu-mă de muncile cele fără de moarte; căci obicei luînd, păcatul mă trage pe mine întru pierzare cu totul. Pe sine-mi adică mă mustru şi nu încetez mărturisindu-mă; ci iarăşi rămîn întru cele rele. Privind, nu văd, fiindcă, pocăindu-mă, greşesc. Nu mă ostenesc cu sufletul spre cunoştinţa celor făcute de mine, ci pocăinţa mea o prihănesc. Căci sînt ca un rob al păcatului şi, nevrînd, fac răul, şi, ca un ostaş al păcatului, lui mă supun; şi, putînd a fugi de dînsul, m-am făcut birnic al lui, fiindcă a împărăţit în mine obiceiul. Tainul trupului primesc, de patimi grijindu-mă. Cunosc a mea mai înainte apucare a stricăciunii şi ca un rob, cînd mi se porunceşte, îndată o lucrez pe dînsa. Fug de războiul ce va să fie şi ca un cîine legat cu fier mă întorc către cel ce îmi porunceşte. Urăsc adică păcatul, fug de fărădelege, şi rămîn în patimă; căci mă stăpînesc, fricosul, şi nevrînd, de dulceaţă. Am slujit firii de nevoie şi izvorăşte asupra mea păcatul, cumpărîndu-mi voirea. S-au revărsat asupra mea patimile, fiindcă gîndul l-am unit cu trupul şi despărţire nu primeşte. Mă sîrguiesc să-mi schimb voirea, şi aşezarea ce a apucat mai înainte îmi stă mie împotrivă. Mă silesc, ticălosul, să slobozesc sufletul meu, şi întru multă datorie mă împinge pe mine răul împrumutător. Nu îşi aduce aminte de întoarcerea datoriei, ci cu iubire de cinste împărţeşte, niciodată nevrînd să ia înapoi. Numai robia o pofteşte. Îmi dă ca să mă îmbogăţesc în patimi şi datoria nu o strînge. Voiesc eu să i-o dau înapoi, şi acela îmi mai adaugă. Şi chiar dacă m-aş sili puţin pe sine-mi pentru ele, el adaugă altele, ca să mă arăt că dintru ale lui plătesc; şi văzînd el că necurmarea datoriei mă pleacă să fiu păcătos, bagă întru mine pofte mai noi şi mă face să uit patimile, ca să nu le mărturisesc. Mă întîmpină cu patimi străine şi, împiedicîndu-mă, întru uitarea celor mai dinainte vin. Mă învoiesc cu cele ce mi-au venit asupră-mi şi iarăşi datornic mă aflu. Alerg la dînsele ca la nişte prieteni şi, împrumutîndu-mă, iarăşi ca nişte stăpîne se află; şi cel ce mai înainte cu puţin mă sîrguiam să mă izbăvesc mă fac printr-însele rob pe mult vîndut. Mă sîrguiesc să tai lanţurile lor, şi de altele fără de veste mă ţin. Mă sîrguiesc să mă izbăvesc de ostăşia patimilor, şi prin luarea de daruri ca un iconom al lor mă aflu. 
O, domnia întru mine a patimilor păcatului! O, stăpînirea răului meşteşugar şi a vicleanului balaur, căci el către fire şi tocmelile neguţătoreşte şi arvunele le dă, ca însuşi păcatului să vîndă gîndirea. M-a plecat să-mi momesc trupul, ca să-l aduc pe el spre slujba sufletului, şi m-am biruit de dulceaţă. Întru desfrînarea somnului iarăşi abătîndu-mă, cu totul de slujba mea m-am lipsit. Rugîndu-mă eu, mi-a dat mie proastă cugetare către oarecare dulceaţă şi-mi ţine printr-însa, ca într-o funie de aramă, gîndirea mea cea proastă; şi, voind să fugă, n-o lasă, pentru legătură. 
Deci se întemeiază păcatul pe gîndire şi îi închide uşa cunoştinţei. De-a pururea păzeşte răutatea pe minte, ca nu cumva, unindu-se cu Dumnezeu, să oprească trupul de a se vinde. Îi aduce înainte mulţime de gînduri încurcate şi o pleacă să creadă că nu va fi cercetare pentru lucrul acesta mic, şi că nu este cu putinţă să fie cunoştinţă pentru dînsele, şi că unele ca acestea uitării se vor da. Iar eu înaintea mea pun mustrarea mea şi ştiu că asupra mea este spînzurată munca. 
Cu acestea mă ţine pe mine, cu acestea mă leagă, cu acestea mă vinde şi mă cumpără, cu acestea mă amăgeşte, cu acestea mă momeşte şi mă supune, după cum zice Apostolul, că Ťcel trupesc este vîndut de păcatť; căci păcatul, în trupul meu fiind, îmi stăpîneşte gîndirea şi ţine sufletul, folosindu-l pentru pricina trupului, prin care îl necăjeşte şi-l împilează. De-ar voi să postească sau să privegheze, îl munceşte printr-însul pe el şi îl împilează ca pe al său în lanţ. Ca pe o oaie spre junghiere şi ca pe o pasăre înalt-zburătoare pe acesta l-a legat, şi ca un uriaş tare prin însuşi trupul i-a tăiat mîinile şi picioarele sale. Nici a fugi, nici a-mi ajuta mie însumi nu pot. Vai mie, mort sînt eu, cel viu, şi orb - cel ce văd! M-am făcut ca un cîine eu, omul, şi eu, cel gînditor, ca un dobitoc primesc legăturile. 
Miluieşte-te pe sine-ţi, o, suflete. Sîrguieşte-te mai înainte de răspuns. Caută mai înainte de despărţire, ca să nu ne încuiem afară împreună cu fecioarele cele nebune, unde nu este cu putinţă muritorilor a vedea viaţă sau a gîndi pentru dreptate; unde nu este luptă prin care viaţa şi moartea se pricinuiesc, unde nu este trup prin care vrăjmaşul se batjocoreşte, de neputinţa trupului biruindu-se. 
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale; căci, dacă mă vei milui, voi scăpa de ticăloasa aşezare a patimilor; dacă mă vei milui, doresc să iau ascultare către bunătatea Ta. Dacă vei face după mulţimea bunătăţii Tale, mă vei izbăvi pe mine; dacă vei revărsa peste mine bunătatea Ta, mă voi mîntui. 
Cred că poţi şi nu mă deznădăjduiesc. Ştiu că mulţimea îndurărilor Tale biruieşte mulţimea păcatelor mele. Ştiu că pe toţi i-ai miluit şi miluieşti pe cei ce se întorc către Tine din toată vîrtutea lor. Mărturisesc că şi eu m-am îndulcit de darul Tău de multe ori, dar după acestea, lepădînd darul Tău, am păcătuit ca nimeni altul. Ci Tu, Cel ce pe morţi ai sculat, scoală-mă şi pe mine, cel ce sînt mort cu păcatul, şi Cel ce pe orbi i-ai tămăduit, luminează şi ochii cei întunecaţi ai inimii mele; Cel ce din gura şarpelui pe Adam l-ai izbăvit, trage-mă pe mine din mocirla fărădelegilor mele; căci oaia Ta sînt şi mîncat de leu m-am făcut pentru voile mele. Cîine m-am făcut cu păcatele, dar fiu mă voi face, tămăduit fiind cu darul Tău. Lepădat m-am făcut ca un lepros, dar, de vei voi, mă voi curăţi. Ştiu că după cunoştinţă am păcătuit, dar am pe Sfinţii Tăi care solesc pentru mine. Covîrşesc pe toţi cu păcatele, ştiu, dar nu se biruieşte bunătatea Ta. Cel ce i-ai dat vameşului întîietatea, dă-mi şi mie, celui ce mai multe rele am făcut. Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit ca pe un vrednic, şi pe mine mă vei milui, nevrednic fiind. Lup era Pavel oarecînd, gonind oile turmei Tale; fiară era rupîndu-le, şi păstor s-a făcut, cu darul Tău tămăduind şi grijind oile Tale. Şi ştiu că el întru necunoştinţă a făcut păcatul; şi, ca unul care nu a cunoscut, iertare a primit şi mai mult dar. Ci Tu, Doamne, Care ai judecat păcatul meu cel întru cunoştinţă, mă vei milui cu darul Tău cel covîrşitor.
Vai mie, vai mie! Mă sfiesc de cei ce acum se sfiesc de mine, ca nu cîndva să mă ruşinez de dînşii pentru păcatele mele cele ascunse. Mă ruşinez de cei ce m-au născut pe mine, ca nu cîndva să mă osîndească pe mine, cel ce m-am făgăduit cele mai presus de lume. Ca văduva aceea voiesc să mă fac, care, îndelung supărînd pe judecătorul, şi-a dobîndit scopul; şi ca prietenul cel obraznic voiesc să mă arăt către Tine, Cel ce eşti preabun şi singur Stăpîn, ca să întorci sufletul meu, cel ce întru păcate a fost robit. Acela pîine a cerut spre mîncare, iar eu dezlegare a sufletului de osteneală; acela hrană trupului a cerut, iar eu zidire de-a doua a sufletului. 
Auzi ca un bun şi preabun glasul plîngerii lacrimilor mele şi întoarce-mă pe mine ca să fac rod de pocăinţă. Răcoreşte arşiţa conştiinţei mele. Înnoieşte-mă pe mine, cel învechit cu patimile păcatului, ca, după ce mă vei izbăvi din robia acestora, să răsuflu cu dulceaţă văzduhul slobozeniei şi să slăvesc bunătatea Ta cu bucurie şi cu veselie. Ştii, o, Stăpîne, că din mică durere a sufletului meu îndrăznesc a grăi acestea înaintea Ta. Ştiu şi eu, păcătosul, că milosîrd eşti, Doamne, şi voieşti a mă schimba pe mine, însă voieşti rodul voirii mele şi gata eşti spre a mă milui pe mine, dar aştepţi aşezarea mea. Căci, miluind, voieşti să mă înveţi şi, iertîndu-mă, voieşti să mă cîştigi părtaş al Împărăţiei Tale. 
Vai de nesimţirea mea! Vai de ticăloşia mea! O, grosule şi pămîntescule suflete! O, inimă răzvrătită! O, gură plină de amărăciune! O, gîtlej, mormînt deschis! Pentru ce nu-ţi aduci aminte, o, suflete, de calea cea netrecută a despărţirii tale? Pentru ce nu te găteşti către călătoria aceea? Pentru ce fără de cruţare unelteşti pierzarea ta? Pentru ce îţi tragi asupră-ţi muncile cele veşnice? Ce faci, o, suflete, petrecînd ca un dobitoc fără de pricepere? Vai mie, cum aleg întunericul mai mult decît lumina! Cum, mai înainte de viaţă, cinstesc moartea! Cum dezmierdarea, ceea ce astăzi este şi mîine nu mai este, o pun mai presus decît bunătăţile cele veşnice şi negrăite? Vai mie, cum decît podoaba aceea în chipul soarelui voiesc mai mult cu cea întunecată şi înnegrită să mă îmbrac? Cum cinstesc mai mult decît Împărăţia locuirea cea întunecată a iadului? Vai mie, păcătosului, că eu singur întru cunoştinţă mă rănesc. Vino-ţi întru sine-ţi, suflete. Teme-te de Dumnezeu. Slujeşte-I Lui întru toate faptele bune, ca să nu primeşti din mîna Lui îndoite muncile. Doreşte pe Dumnezeul tău şi umblă în calea Lui cu cinste. Înţelege, o, suflete, că veacul acesta se aseamănă locului celui de luptă şi balaurul cel tare întotdeauna se străduieşte să biruiască. De oarecari se biruieşte şi se calcă, iar pe oarecari îi biruieşte şi îi calcă. De oarecari se surpă şi se batjocoreşte, iar pe oarecari el îi surpă şi-i batjocoreşte. Că unii adică prin înşelarea lui se biruiesc, iar alţii, prin lupta lui, se încununează; unii adică, prin amărăciunea lui, veselia vieţii celei veşnice o dobîndesc, iar alţii, prin dulceaţa lui, amărăciunea muncii celei veşnice o află; unii adică, prin desăvîrşita neagoniseală, cu lesnire pe dînsul îl biruiesc, iar pe alţii, pentru înfăşurarea celor pămînteşti, cu lesnire el îi biruieşte. Celor ce-L doresc adică pe Dumnezeu din tot sufletul lor, războiul său ca un nimic se socoteşte, iar celor ce doresc lumea, războiul său greu şi nesuferit le este. 
Înţelege, suflete ticăloase, că bucuria veacului acestuia, şi desfătarea, şi odihna sînt pline de scîrbă şi de amărăciune; iar necazurile, şi postul, şi reaua pătimire bucurie negrăită şi viaţă veşnică pricinuiesc. Întoarce-te, o, suflete. Nevoieşte-te întru linişte ca, după ce va veni ceasul morţii şi al despărţirii, să nu te afle pe tine ne-gătit. Înţelege, o, suflete al meu, întru chemarea ta şi întru petrecerea ta cum mergi. Pentru cine şi pînă cînd te întristezi şi oftezi, o, suflete slobod! Toţi la sfîrşitul lucrurilor celor pămînteşti au venit, şi la a ta negrijire sfîrşitul va sosi. Umileşte-te şi cazi. Milostiveşte-L pe prea-înduratul Dumnezeu ca să te slobozească de toate durerile tale cele din lăuntru, pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor care din veac au bine-plăcut Lui; că Lui I se cuvine toată slava, şi cinstea, şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin. 


PLÎNSUL DE VINERI SEARA

Suflet necăjit se apropie la Tine, Sfinte Stăpîne, şi cu lacrimi vorbeşte Ţie pentru vrăjmaşul cel pierzător, şi cu smerenie cade, rugîndu-se Ţie pentru împotrivnicul ce îl necăjeşte pe el. Deci, de vreme ce cu îndrăznire vine la Tine, auzi-l pe dînsul degrabă şi, alergînd la Tine cu dorire, cercetează-l pe el cu sîrguinţă. Dacă-l vei trece cu vederea pe dînsul, necăjit fiind, va pieri; dacă vei zăbovi a-l auzi pe el, înconjurat fiind, se va pierde. Iar dacă pentru îndurările Tale îl vei cerceta pe dînsul, se va afla; dacă îl vei căuta pe dînsul, se va mîntui; dacă îl vei auzi pe el, se va împuternici. Să nu îl treci cu vederea pe dînsul, ca să nu îl apuce vrăjmaşul, căruia i-ai dat carte de despărţire şi pe care l-ai alungat. Să nu pomeneşti întărîtările mele cele prea-rele cu care am întărîtat darul Tău, o, Stăpîne milostive, şi să nu îmi faci după lucrurile mele, ci mai vîrtos dăruieşte-mi mie, păcătosului, puţină vreme, ca să aflu răgaz de pocăinţă adevărată, iubitorule de oameni, bunule. A suferit darul Tău multă mulţime de păcate şi nelegiuiri ale tinereţilor mele şi acum ar suferi şi lepădarea, întărîtarea şi obrăznicia. Eu însumi ştiu, Doamne, că Te-ai jurat asupră-Ţi că nu voieşti moartea păcătosului, ci mai vîrtos să se întoarcă şi să-l viezi pe dînsul, să se mîntuiască de păcatele lui cu îndurările Tale. Darul Tău, Stăpîne, iubitorule de suflete, totdeauna biruieşte cu ale sale milostiviri şi îndurări, ca să miluiască şi să mîntuiască pe cei ce Te doresc pe Tine. El îmi cercetează inima mereu şi, de va afla odihnă, întrînd va locui întru dînsa; iar de nu o va afla pe dînsa curată, se depărtează îndată. Şi iarăşi îndurările Tale îl silesc pe el a veni şi a mă cerceta pe mine, nevrednicul; iar eu, ticălosul, sînt de bună voie întors, iar nu după fire. Mă aflu pururea înalt-cugetător, molatic şi viclean. Nu-mi păzesc mintea, din trîndăvie, şi vrăjmaşul îmi pune  în minte gînduri de viclenie, necurată desfrînare, frumuseţe femeiască. Îmi îndulceşte mintea şi-mi întinează sufletul meu, şi de multe ori întru fărădelegile mele de mai înainte mă aflu,  zăcînd ca într-o mlaştină în gîndurile cele spurcate. Şi venind darul Tău, întru inima mea află rea putoare, pentru gîndurile cele spurcate, şi îndată se depărtează, neaflînd intrare să intre şi să se sălăşluiască întru mine precum voieşte. Spală inima mea cu dulceaţă luminoasă, ca să-mi vin întru simţire, că m-a cercetat pe mine şi nu a aflat intrare, ca aşa să caute a o îndulci pe dînsa. Şi ştiu că, de către însăşi milosîrdia silindu-se să mă miluiască, nu se va depărta de la mine cu totul. 
Milele şi îndurările Tale se propovăduiesc pretutindeni prin Evanghelii, şi prin Apostoli, şi prin toate scripturile Sfinţilor Părinţi şi Dascăli. Eu - ştiind pilda curvarului, primirea lui Manasi, a tîlharului, a lui Zaheu, a vameşului, a curvei, a Hananeiencei, a aceleia ce îi curgea sînge, a slăbănogului, a orbului, a fiicei lui Iair, a tuturor celor mai înainte scrişi - venind către Tine, mă rog să-mi deschizi milostivirile Tale şi să mă primeşti şi pe mine. 
O, bunătate şi iubire de oameni a lui Dumnezeu! Cum doreşte şi sileşte pe toţi oamenii să se mîntuiască! Cruţă, Doamne, pe netrebnicul robul Tău. Cruţă, milosîrde Hristoase, Mîntuitorule, zidirea Ta. Că de nu Tu, Doamne, mă vei înţelepţi pe mine, ticălosul, şi de nu-mi vei da mie luminare inimii, nu pot, din multa mea răutate, să-mi văd lenevirea mea şi moliciunea. Ci, de vreme ce mă ţin şi mă biruiesc de amarul vrăjmaş care mă necăjeşte pe mine, de-a pururea voi striga cu lacrimi noaptea şi ziua către bunătatea Ta, ca să mă izbăveşti pe mine din cursele lui, căci în fiecare ceas îşi înnoieşte asupra mea măiestriile sale; în fiecare ceas, cu gînduri curveşti şi cu pofte de dezmierdări îmi necăjeşte sufletul meu. Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile mării, să-l certe şi pe dînsul, ca să se surpe de la mine, netrebnicul robul Tău; căci se sîrguieşte a-mi alunga gîndirea de la îndulcirea şi buna cugetare a poruncilor Tale. Trimite-mi, Stăpîne, darul Tău degrabă, ca să alunge de la robul Tău pe balaurul cel mare, împreună cu toate gîndurile lui cele ruşinoase, şi rele, şi viclene; fiindcă străpunsăturile săgeţilor lui s-au făcut putrede putrejuni întru inima mea. Şi eu în tot chipul le ascund pe ele întru a mea nebunie. Doctorul cel bun strigă către mine; plăţi nu caută, sîngiuiri nu varsă. Pregetarea mea nu-mi îngăduie să mă duc către Dînsul. Vine El să mă tămăduiască pe mine şi mă află mîncîndu-mi rănile mele. Cînd le-am mîncat, atunci mă căiesc, însă căinţa mea nu este adevărată. 
Dătător al tuturor vindecărilor şi Părinte al îndurărilor, Tu eşti singur bun şi milosîrd Dumnezeu, Cel ce dăruieşti de-a pururea cele bune celor care cer de la Tine. Fiindcă eu însumi cu adevărat am ispitit adeseori nemăsuratele vindecări şi dăruirile cele bune care mi se dăruiesc mie zi de zi. Nemăsurat este darul vindecărilor Tale, Stăpîne, şi tuturor celor ce vin la Tine le dai vindecare; căci şi rănile mele adeseori se tămăduiesc cu îndurările Tale; şi iarăşi putrezesc pentru a mea lenevire. Pentru acestea, fără de sfială, rog bunătatea Ta, suferitorule de rău, Doamne, ca să vină peste mine darul Tău, după obicei, şi să-mi adune gîndirea mea şi să-mi vindece iarăşi cumplitele mele răni. Căci iată, învăluirile şi grijile vremii celei vremelnice mă apasă şi mă fac fără de grijă de bunătăţile Tale cele veşnice; ci Tu fii îndelung răbdător asupra mea. Nici Cerul, nici pămîntul nu vor putea să răsplătească cu vrednicie pentru vindecările şi darurile Tale, că nu au cinste vrednică să Îţi răsplătească Ţie. Prin lacrimi le dăruieşti pe dînsele şi prin plînsul amar dai desfătare veşnică. 
O, putere a lacrimilor, cîte poţi! Dăruieşte-mi, Doamne, mie, nevrednicului robului Tău, lacrimi de pocăinţă ca să-mi spăl păcatele mele, ca să se lumineze inima mea, ca să şterg zapisul cel mare prin puţine lacrimi şi să sting prin puţin plîns focul care arde pentru mine; căci cei ce aici vor plînge se vor izbăvi de plînsurile cele veşnice. Căci iată, adun gîndurile mele de pretutindeni şi încă nu m-am slobozit de lucrările duhurilor celor rele şi viclene ce vor să mă oprească pentru acestea în văzduh; încă nu am cunoscut greutatea mulţimii păcatelor mele; încă nu am fost slobozit de pricinile gheenei.  Cele ce mă cufundă pe mine într-însa poartă încă roade întru mine şi toate lucrurile ei se mişcă întru inima mea. Cei ce mă îneacă pe mine într-insa poartă încă roade în trupul meu.  
Pînă cînd eu, ticălosul, mă voi îmbăta fără de vin şi mă voi lenevi de ale mele păcate, ca de unele străine? Ca un rob rău şi viclean pe domnul său, aşa-mi bîntuiesc şi-mi vrăjmăşesc eu singur mîntuirea şi, ca şi cum vor lua alţii ostenelile mele, aşa nu voiesc să priveghez. Totdeauna întărît îndelungă răbdarea Ta. Înaintea ochilor am amărăciunea mea. Toate îndelung le rabzi pentru multă bunătatea Ta. 
Dăruieşte-mi mie, Doamne, doctorie de întoarcere, ca să-mi vindec rănile mele cele amare. Dăruieşte-mi mie să intru în stadionul înfrînării. Dăruieşte-mi mie ca întru umilinţa inimii să-mi trec toate zilele vieţii mele. Luminează-mi ochii cei întunecaţi ai gîndirii mele şi păzeşte-o pe dînsa, ca să nu se întunece de către vicleanul vrăjmaş vederea sufletului meu; şi dă-mi mie putere ca măcar o săptămînă să lucrez în via Ta, fiindcă mi-am pierdut vremea vieţii mele întru deşertăciune şi în gînduri de ruşine. Ceasul al unsprezecelea este al vremii vieţii mele celei daşarte. Ocîrmuieşte, Doamne, corabia negustoriei mele şi dăruieşte-mi pricepere mie, prostului neguţător, ca să-mi neguţătoresc negoţul meu pînă am vreme. Căci şi înotarea corabiei a ajuns la sfîrşit. Mare viscol este şi vremea mă cheamă pe mine, cel înalt-cugetător: Vino, arată-ţi, leneşule, tot negoţul vieţii tale. Şi ceasul morţii mă înfricoşează pe mine, ticălosul; căci ceasul despărţirii a venit înaintea ochilor mei şi foarte m-am înfricoşat văzîndu-mi sărăcia mea. În loc să mă bucur, eu mai vîrtos m-am înfricoşat, nefăcînd vrednice lucruri după dar. 
Înfricoşată este cu adevărat, o, suflete, sosirea de faţă a morţii celor împătimiţi, şi păcătoşilor, şi trîndavilor, şi celor ce nu se sîrguiesc să petreacă cu curăţie întru această viaţă deşartă. Căci lucrătorii şi nevoitorii cei desăvîrşiţi se bucură în ceasul despărţirii, văzînd înaintea ochilor osteneala cea mare a nevoinţei, a privegherilor, a ajunărilor, a metaniilor, a rugilor, a lacrimilor, a sacului lor. Saltă sufletul lor, căci se îndeamnă să se ducă la odihnă din casa trupului; iar păcătosului îi este scîrbă prea cumplită în ceasul despărţirii lui, căci vede înaintea ochilor lui lenevirea sa, neînfrînarea, trîndăvia, materia multei agoniseli; însă nu i se îngăduie nicidecum să grăiască ceva, căci cu asprime porneşte porunca. 
Cîtă căinţă cuprinde atunci inima celui ce s-a lenevit aici de a sa mîntuire! Cît este de mare chinul ascuns al sufletului său! Vai mie, suflete, vai mie! Pentru ce te leneveşti de viaţa ta? Pentru ce cu răspîndire petreci zilele vieţii tale? Fără de veste se va face chemarea ta şi ce vei face acolo, înaintea Divanului Judecătorului celui înfricoşat, întru cele de aici lenevindu-te? Cum te fură pe tine vrăjmaşul şi nu pricepi? Cum te jefuieşte pe tine de bogăţia cea cerească şi nu cunoşti, înaltule şi răspînditule? 
Îndelung răbdătorule, sprijineşte-mă, Fiule al lui Dumnezeu, nepăcătoase Hristoase. Dăruieşte-mi mie, Mîntuitorule, cugetare de viaţa ce va să fie, ca doar aş putea să nu am niciodată întru inima mea altceva afară de această cugetare, ca să împlinesc voile Tale. Măcar la bătrîneţe fă-mă împreună lucrător al darului Tău, ca să neguţătoresc bine cu argintul pe care Însuţi mi l-ai dat mie, Împărate ceresc. Cum oare voi putea să stau înaintea Înfricoşatului Tău Divan eu, răspînditul şi înaltul? Cum eu, ne-răbdătorul şi cel fără de roadă, mă voi afla împreună cu cei desăvîrşiţi, care au făcut aici rodul dreptăţii? Întru care petrecere mă voi cunoaşte, cînd Sfinţii se vor cunoaşte unii pe alţii întru cămările cele cereşti? Cuvioşii, drepţii, întreg-înţelepţii, smeriţii, în lumină neapusă mergînd; păcătoşii, cei răi, mîndrii, trufaşii, cei ce au benchetuit - în focul cel veşnic şi nestins. 
O, suflete nepricepute, o, suflete nesimţite, o, suflete, cel ce ţi-ai urît viaţa ta cea veşnică! Pînă cînd învăluirile te tîrăsc pe tine pe pămînt? Pînă cînd răul obicei al gîndurilor tale celor viclene te trage pe tine? Au nu ştii că gîndurile cele rele şi viclene ca un nor întunecat se pun înaintea ta, ca să nu te trezveşti către Dumnezeu? Şi tu aştepţi întru lenevire să zăbovească a veni Mirele cel ceresc; însă ca un fulger va face venirea de faţă a Lui. Nădăjduieşti întru lenevirea ta că întîrzie a veni sfîrşitul tău, dar ca un fulger va veni la tine. Priveghează, o, suflete al meu, în ceasul războiului. Cucereşte-te lui Dumnezeu, cu lacrimi rugîndu-te. Strigă din toată inima ta, strigă cu toată durerea inimii, ca să te afle pe tine întru întoarcere. Şi îndată îţi va trimite spre ajutor Înger îndurat şi te va izbăvi pe tine din războiul şi din tulburarea vrăjmaşului. Milostiv fii mie, Doamne, păcătosului, şi desparte-mă de păcatele mele, şi mă întoarce mai înainte de a veni Înfricoşata Judecată şi a mă lua pe mine nepregătit şi ruşinat. Pentru solirile Preacuratei Stăpînei noastre, Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor. Amin. 


PLÎNSUL DE SÎMBĂTĂ SEARA

Acum, încă şi astăzi, cu faţă ruşinată şi în pămînt plecată, îndrăznesc să grăiesc către Stăpînul Îngerilor şi Ziditorul tuturor; iar eu sînt pămînt şi cenuşă; ocară oamenilor şi defăimare norodului; vierme, cu adevărat, şi nu om, mustrat şi prihănit fiind, cu totul prea dureros şi de mîhniciune plin. 
Cum voi căuta către bunătatea Ta, Stăpîne? Cu ce fel de inimă, cu ce fel de conştiinţă? Ce fel de limbă necredincioasă şi întinată voi îndrăzni să mişc? Şi cum voi face începutul mărturisirii mele? Peste măsură eu, ticălosul, am întărîtat numele Tău şi mai presus decît curvarul am vieţuit curveşte. Că pe cel ce este întru mine după chipul Tău l-am întinat, netrebnicindu-l, şi glasul poruncilor Tale nu l-am păzit. A căror păcate ale mele lăsare voi cere mai întîi eu, păcătosul? A celor întru cunoştinţă, cu neasemănare neiertate, ori a celor întru călcările de sfintele Tale porunci, ori a celor întru împreună învoirile cu gîndurile cele rele şi viclene? 
Ştiu, Doamne, că, pentru multele întinări ale sufletului meu şi pentru necurăţia mea, nu sînt vrednic de înfricoşata Ta chemare. Nu pot sta întru rugăciune înaintea Ta; nu pot să caut şi să privesc la înălţimea Cerului, căci cu poftele cele necuvioase uşa deschizînd-o şi dobitoceşti şi fără de rînduială porniri uneltind, pe ticălosul meu suflet cu patimile l-am întinat; că s-a înecat în marea dezmierdărilor celor amare; căci cu urîta socoteală haina sufletului meu am mînjit-o; căci toată mintea mea s-a frămîntat de gîndurile dracilor; căci prin toate lucrurile şi gîndurile mele am amărît şi de-a pururea amărăsc bunătatea Ta, iar pe vrăjmaşul meu care se luptă cu mine de-a pururea îl trag către mine şi îl slujesc. Conştiinţa îmi mustră gîndirea mea. Îmi ruşinez faţa mea. Însumi de sine-mi osîndit sînt mai înainte de judecata cea gătită mie. Înverşunarea ce este întru mine mă biruieşte,  că de-a pururea în noroiul lăcomiei pîntecelui mă tăvălesc; scrisă pe stîlp este reaua mea petrecere, că de-a pururea dezmierdările mă înnegurează; spre osîndă îmi este goliciunea mea, că de-a pururea reaua putoare a patimilor mă mînjeşte, de-a pururea cu gîndurile spurcate mă întinez. Din pruncie m-am făcut vas al păcatului celui de stricăciune făcător, şi acum, în fiecare zi auzind de judecată şi de răsplătire, nu voiesc să stau împotiva poftelor trupului care se oştesc împotriva sufletului meu, ci totdeauna eu, ticălosul, întru cunoştinţă păcătuiesc, totdeauna mă amăgesc, totdeauna mă robesc, totdeauna mă biruiesc. Pentru aceasta sărac şi urît, Doamne, şi pustiu de darul Tău mă fac. 
Vai mie, Doamne, că îndelungă răbdarea Ta rău am cheltuit-o! Vai mie, că întru mulţi ani am scîrbit pe Duhul Tău cel Sfînt! Vai mie, că vremea vieţii mele a trecut întru toată deşertăciunea! Ci, Doamne, nu cu mînia Ta să mă mustri pe mine, să nu dai la arătare păcatele şi ruşinoasele mele lucrări cele urîte în priveliştea a toată lumea, înaintea tuturor Îngerilor şi a oamenilor, spre ruşinea mea şi spre osîndă veşnică; că pricinuitor sînt a toată ruşinea şi osînda. 
Cum voi plînge orbirea sufletului meu! Cum voi plînge atîta necunoştinţă a mea! Cum voi plînge voirea mea cea aşa de pătimaşă şi nepocăită! Astăzi nevoitorii se odihnesc cu mîngîierea Sfîntului Duh, iar eu mă tulbur, socotind sărăcia mea cea din lenevire. Astăzi se veselesc cei cărora li se descoperă de către Dînsul cele tainice, iar eu mă ruşinez că de toată fapta cea bună străin am crescut. Astăzi se bucură cei ce văd de la Dînsul vistieriile răsplăţilor lor, iar eu plîng cu amar că m-am alăturat cu dobitoacele cele fără de minte şi m-am asemănat lor. Gol m-am făcut eu, ticălosul, cu a mea trîndăvie, fiindcă străin sînt de cei ce întru rugăciune şi întru priveghere s-au nevoit. 
Caută spre mine, Stăpîne, cu milă, dintru înălţimea Ta cea sfîntă. Vezi neîndreptarea sufletului meu celui netrebnic şi, cu judecăţile care ştii miluindu-mă, îndreptează-mă. Ca înaintea sfîntului Scaun al slavei Tale stînd, ca atingîndu-mă de prea-curatele Tale picioare, aşa mă rog şi mă cuceresc cu inimă zdrobită: Miluieşte-mă, Milostive, pe mine, făptura Ta; întoarce-mă pe mine în dar cu darul Tău. Ştiu că toate le poţi şi cu neputinţă Ţie nimic nu-Ţi este. Să nu aştepţi voirea mea cea stricată, că nu am osîrdie spre a mă îndrepta pe sine-mi. Plîngeţi pentru mine, toată firea cea văzută şi cea nevăzută, cel ce întru păcate şi în patimi de tot am îmbătrînit. Plîngeţi pentru mine, cel ce sînt întreg-înţelept pentru cei ce mă văd, iar în lăuntru de-a pururea curvesc. 
O, suflete muncit, s-a apropiat dezlegarea ta cea din trup! Pentru ce te veseleşti întru privirile cele străine de tine, de care o să te laşi şi de care o să te lipseşti? Gîndeşte-te la cele pe care le-ai lucrat, cum şi ce sînt: cu cine ţi-ai petrecut zilele lucrării şi ale plugăriei şi pe cine ai veselit cu lupta ta, ca să-ţi vină în întîmpinare în ceasul ieşirii tale; pe cine ai veselit întru alergarea ta, ca să fii odihnit în livada sa; şi pentru cine ai muncit în dar, sau întru privegheri te-ai ticăloşit, ca să-ţi iasă înainte cu bucurie; pe cine ţi-ai făcut prieten în veacul ce va să fie, ca să te primească voios; în ce fel de ţarină te-ai tocmit şi ce plată va să-ţi dea ţie; cu ce nevoinţe ai veselit pe Domnul, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfinţi, pe vecinii tăi. Trezveşte-te, suflete ticăloase, ca să nu te afli în ceasul despărţirii în scîrbe şi în suspinuri; ca să nu plîngi fără de folos în vecii vecilor. Vor veni atunci acestea toate în mintea ta şi vei zice întru sine-ţi, plîngînd şi  jeluindu-te cumplit: Eu pe acestea în fiecare ceas, pe toate mi le-am amintit, însă nu m-am îngrijit de a mea mîntuire.
Vezi, Stăpîne Hristoase, Mîntuitorule, izvoarele lacrimilor mele şi zdrobirile şi suspinurile nevrednicului meu suflet; şi să vină peste mine mila Ta, mai înainte de a veni Judecata cea Înfricoşată să mă ia nepregătit şi ruşinat. Trimite-mi putere mai presus de puterea mea, ca să mă întoarcă pe mine şi să viez întru cuvioşie şi dreptate, după sfîntă voia Ta. Sfinţeşte-mi inima mea, care s-a făcut peşteră şi lăcaş al dracilor. 
Sfinţească-se peste mine înfricoşatul şi prea-sfîntul Tău nume. Nu am fost eu odată pe pămînt. Şi Ţi s-a părut Ţie, întru multe îndurările Tale, a mă plăsmui întru pîntecele maicii mele; şi m-am născut, cu mila Ta, învrednicindu-mă a mă face vas darului Tău; şi mi-ai dăruit mie luminarea duhovniceştii cunoştinţe. Iar eu, leneşul şi păcătosul, am lepădat şi lepăd dăruirile darului Tău.  
Deci de ce fel de iertare sînt vrednic eu, ticălosul, cerînd îndurare, Doamne, căci nu am mărturisire curată? Că de multe ori m-am făgăduit Ţie să mă pocăiesc, şi mincinos al făgăduinţei m-am făcut. De multe ori m-ai miluit, şi eu iarăşi m-am lepădat. De multe ori m-ai ţinut, şi eu iarăşi m-am întors. De multe ori m-ai înviat, şi eu iarăşi am căzut. Pentru aceasta hotărîrea eu o aduc asupra mea şi mărturisesc că sînt vrednic de toată munca şi pedeapsa. De cîte ori ai plinit darul Tău cel mîngîietor, iubitorule de oameni, prisosind cu bucurie, iar eu pururea Te întărît pe Tine! De cîte ori ai desăvîrşit asupra mea darul Tău, şi ai săturat foamea mea, şi setea mea ai răcorit-o! De cîte ori ai luminat gîndirea mea cea întunecată şi ai adunat din înşelare gîndurile mele! De cîte ori ai îmbogăţit sărăcia mea şi ai gonit putrejunea mea, iar eu, ticălosul, totdeauna lepăd bogăţia Ta. Cu totul mă spăimîntez şi mă cutremur, acestea gîndindu-le. Cu totul întru adîncul îndoielii mă cufund, nimic vrednic către darea de răspuns nu am eu, ticălosul. De cîte ori mi s-a făcut mie darul Tău, Stăpîne, cale a vieţii, şi luminare, şi bucurie nepovestită! De cîte ori s-a făcut întru inima robului Tău înţelepciune, şi frumuseţe, şi putere, negrăită înălţime şi laudă, şi bucate mai dulci decît mierea în gura robului Tău!
Cum voi povesti darurile cele ce mi s-au dat mie de la darul Tău, Doamne, pe care eu, ticălosul, le-am lepădat şi le lepăd pentru lenevirea mea? De nenumărate pedepse fiind vrednic, de nenumărate daruri m-ai umplut pe mine, păcătosul;  iar eu, ticălosul, cu cele împotrivnice Îţi răsplătesc. Ci Tu, Doamne - ca Cel ce firesc ai noianul îndelungii răbdări şi adîncul milosîrdiei - să nu mă părăseşti, ca să nu fiu tăiat ca smochinul cel neroditor; să nu Te grăbeşti a mă secera pe mine crud şi fără de vreme din viaţă; să nu mă iei pe mine ne-gata fiind; să nu mă ridici pe mine mai înainte, pînă nu îmi voi aprinde candela; să nu mă iei pe mine neavînd îmbrăcăminte de nuntă; ci, ca un bun şi iubitor de oameni, miluieşte-mă, şi-mi dăruieşte mie ani spre pocăinţă; şi să nu pui sufletul meu gol jalnică mustrare înaintea Înfricoşatului şi nemitarnicului Tău Divan; ci, ca un iubitor de oameni, milostiveşte-te spre mine, Doamne, cel sărac cu sufletul, cel jalnic, cel gol, cel neputincios, cel leneş, cel spurcat, cel curvar, cel trîndav, cel împietrit, cel afundat, cel ruşinat, cel păcătos, cel neîndrăzneţ, cel fără-de-răspuns, cel osîndit, cel nevrednic, cel vrednic de toată pedeapsa şi munca. Dacă dreptul abia se mîntuieşte, apoi eu, cel păgîn şi păcătos, cum mă voi arăta? Dacă strîmtă şi necăjită este calea care duce la viaţă, apoi cum eu, netrebnicul, care mă împătimesc de dezmierdări şi desfrînez, mă voi învrednici mîntuirii? Dacă prin multe necazuri se moşteneşte de cei vrednici Împărăţia Cerurilor, atunci cum eu, cel fără de minte, voi dobîndi moştenirea şi odihna cea veşnică? 
Vai mie, suflete netrebnice! Scurtă este viaţa, repede trece vremea, către moarte trimiţînd. Ce răspuns vei da, întru cunoştinţă păcătuind? Cum vom răbda mustrarea? Ce fel de cutremur ne va lua, cînd vom auzi acea amară şi plină de plîns tăgăduire: ŤNu vă ştiu pe voi.ť?
Pe voi toţi vă rog, Sfinţi ai lui Dumnezeu, soliţi pentru mine, păcătosul şi prea-micul. Vărsaţi, rogu-vă, cererea voastră pentru mine către înduratul Dumnezeu, ca să întoarcă sufletul meu din iadul în care s-a pironit de patimile cele de necinste, ca să strălucească sfîntul Său dar întru dînsul şi să-mi lumineze gîndirea cea întunecată; ca să mă fac prea-osîrduitor şi vrednic de pocăinţă, cu puterea sfintelor voastre rugi. 
Ci Tu, Doamne, Mîntuitorul meu, Fiule al adevăratului Dumnezeu, Tu, precum ştii, precum voieşti, pentru singură bunătatea Ta, în dar mă întoarce de la răutatea ce este întru mine şi de la pierzare, şi pune întru mine fapta bună cea frumoasă, deznădejdea sufletului meu izgonind-o. La mila Ta năzuiesc eu, rănitul. Primeşte suspinurile mele ca pe lacrimile curvei. Să nu mă urăşti pe mine pentru întinăciunile cele multe ale păcatelor mele. Ştii, Stăpîne, lesne-alunecarea firii omeneşti. Adu-ţi aminte că din tinereţe se pleacă gîndirea omului cu sîrguinţă spre cele rele şi viclene. Adu-ţi aminte că Tu singur eşti curat, şi fără prihană, şi nespurcat. Miluieşte-mă pe mine, Cel ce eşti din fire bun, şi milostiv şi milosîrd. Biruieşte împietrirea mea şi fă Însuţi, precum ştii, îndreptarea; că mă tiranisesc de obiceiul meu cel rău şi viclean; că neputincios sînt cu trupul, şi cu sufletul, şi cu cunoştinţa; că s-a stins vremea mea; că s-au stins întru deşertăciuni zilele mele. Mi se apropie sfîrşitul căii şi însumi sînt nerîvnitor spre îndreptarea de sine-mi. Şi deschide-mi mie, Stăpîne, uşa milei Tale şi să nu mi-o încui pe dînsa, ca să bat cu nevrednicie. Întinde-mi mie mînă de ajutor întru noianul patimilor şi al dezmierdărilor care mă înviforează. Dă-mi mie vreme de pocăinţă şi chip de mîntuire. Căci dacă nu vei face Tu, Doamne, cîte eu voiesc, neputincioase şi lesne de stricat sînt acelea; cîte eu apuc nefolositoare şi nedesăvîrşite se fac. 
Iată, Doamne, vezi împotrivirea vrăjmaşilor şi neputinţa firii noastre. Pînă cînd Îţi întorci faţa Ta de la mine? Pînă cînd se va înălţa vrăjmaşul meu asupra mea? Întoarce, Doamne, izbăveşte sufletul meu din lucrarea lui cea rea; căci peste tot mă rănesc şi el stă rîzînd de mine. Mîntuieşte-mă pentru mila Ta şi nu pentru lucrurile mele; căci rele şi viclene sînt. Adu-Ţi aminte, Doamne, că milele Tale din veac sînt, peste cei păcătoşi întinzîndu-se. Căci, dacă vei privi la fărădelegi, ca şi cum nu aş fi voi pieri. Să nu biruiască trîndăvia şi nebunia mea iubirea Ta de oameni cea nemărginită. Să nu mă rînduieşti de-a stînga cu caprele pe mine, cel iute la păcat, cel ticălos, cel nevrednic de milă. Să nu mă judeci pe mine, Stăpîne, ca pe un rob netrebnic şi rău, şi viclean, nici să mă pierzi pe mine cu cei ce-Ţi zic Ţie ŤDoamne, Doamneť şi nu fac voia ta. 
Primeşte, Stăpîne, şi auzi spurcata şi nevrednica mea cerere, Cel ce mîntuieşti pe toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine, Cel ce nu Te întorci despre cererea păcătoşilor, Cel ce dai mîna celui ce zace jos. Povăţuieşte-mă pe mine la frica Ta. Dă-mi mie lacrimi de umilinţă, pocăinţă spre mîntuire aducînd, căci către Tine am ridicat ochii cei gînditori ai sufletului meu; căci către Tine, Doamne, m-am îndreptat din pîntecele maicii mele; şi să nu mă lepezi pe mine de la faţa Ta, că multe sînt îndurările Tale peste cei ce cheamă numele Tău întru adevăr; că bine eşti cuvîntat în vecii vecilor. Amin. 


ALTĂ RUGĂCIUNE 

Fiindcă nu se face plecarea genunchilor sîmbătă seara, s-a adăugat această rugăciune:

Darul Tău mi-ai dat mie să grăiesc către Tine, Doamne, şi dorul pe care îl am către bunătatea Ta mă sileşte să nu tac. Ca un singur bun şi al nostru al tuturor Ziditor, iartă fărădelegile şi păcatele robului Tău celui păcătos şi nemulţumitor. Ştiu că covîrşesc cu păcatele pe toţi oamenii, Doamne, dar am scăpare adîncul cel covîrşitor al îndurărilor Tale; şi tare sînt încredinţat că primeşti şi miluieşti pe toţi cei ce nădăjduiesc la bunătatea Ta; şi mai înainte cunoscător fiind, Stăpîne, inima celui ce vine la Tine mai înainte o vezi dacă s-a dezbrăcat de lume cu totul. Mai înainte de a ajunge el la uşă îi deschizi lui; mai înainte de a-Ţi cădea el la picioare îi întinzi mîna; mai înainte de a vărsa el lacrimi îndurările Tale i le întinzi şi, ca pe un neguţător care cu multă bogăţie s-a întors, aşa primeşti pe cel care vine la Tine din tot sufletul; că doreşti să vezi pocăinţa, şi pofteşti să vezi lacrimi, şi Te bucuri de sîrguinţa robilor Tăi celor ce se nevoiesc să găsească curăţia. 
Însă, fiindcă nu este cu putinţă a se vinde vindecările darului Tău, Doamne, şi prin lacrimi le dăruieşti pe acestea în dar, dăruieşte mie, nevrednicului robului Tău, lacrimi, ca să rog neasemănată bunătatea Ta cu luminare, şi cu dorire, şi cu credinţă, şi să mă vindec de rănile mele cele ascunse. Deci arată întru mădularele mele milosîrdia Ta cea multă, milosîrde Doctore, şi curate fă rănile mele, şi arătată se va face milosîrdia Ta spre mine, ticălosul. Izbăveşte-mă de muncile cele ce se cuvin mie. Izbăveşte-mă pe mine, Doamne, de necăjirea nevăzuţilor vrăjmaşi, şi să se propovăduiască darul Tău, că el pe mine m-a slobozit. Să se propovăduiască darul Tău, precum totdeauna şi aiurea, precum la cei nenumăraţi trîndavi, aşa şi la mine. Asemenea este, Stăpîne, mintea noastră cea neputincioasă lemnului celui de curînd răsărit, trebuindu-i totdeauna umezeala apei. Astfel, gîndirea noastră, neputincioasă fiind, are nevoie neîncetat de darul Tău şi de luminare. Vindecă-mă, Doamne, şi mă voi vindeca. Iar de m-am lepădat şi mă lepăd, ca un pămîntesc, însă, precum ai umplut vedrele de blagoslovenia Ta, umple şi inima mea de darul Tău şi de bunătatea Ta. Maica cea milosîrdă, Doamne, lepădînd-o pruncul ei, nu voieşte a-l trece cu vederea pe dînsul, că se biruieşte de milostivirea ei. Milostivirile păsării curg asupra puilor ei, şi în fiecare ceas îi cercetează pe dînşii, şi hrană le aduce lor, şi se osteneşte ca să-i hrănească pe dînşii. Aşa şi milosîrdia Ta se biruieşte de către bunătatea cea dintru Sine-Ţi ai milui pe cei ce din tot sufletul Te cheamă pe Tine. 
Însă aceia, prunci fiind, la Judecată nu vor veni, iar eu, ticălosul, întru cunoştinţă păcătuind, ştiu că voi fi judecat. Cad deci, îndurările  Tale trebuindu-mi, Fiule al lui Dumnezeu, Unule-Născut, ca în tot ceasul să mă cerceteze darul Tău pe mine, cel păcătos şi nevrednic, şi să mi se facă mie acesta luminare, şi scăpare, şi putere, ca să mă acopere cu aripile sale atunci, în ceasul cel înfricoşat al judecăţii, şi să stau de-a dreapta Ta cu cei ce bine s-au nevoit şi Ţi-au bine-plăcut Ţie, cu îndurările darului, cu mîntuirea întru milă, slăvind şi binecuvîntînd bunătatea Ta cea nemăsurată, în vecii vecilor. Amin. 
Pe toate Tu le-ai zidit, Doamne; însă acelea la Judecată nu vor veni, iar eu şi pentru un cuvînt deşert, şi pentru gînduri rele şi viclene, şi pentru însăşi pofta mă voi osîndi. Că numaidecît ce vine asupră-mi dulceaţa, îndată şi uit pe toate ale mele şi, ca şi cum aş fi ieşit din minte, întru toate robesc răutăţii: mă fac măreţ în deşert, mînios, trîndav, lenevos, înalt, îndrăcit cu pîntecele, iubitor de dezmierdări, cu totul întinat; în tot ceasul mă amăgesc şi nu pricep. Venirea de faţă a darului Tău, Stăpîne, iubitorule de oameni, dăruieşte dulceaţă, linişte, umilinţă. O, iubitorule de oameni, prea-bunule Doamne, vrînd şi nevrînd, mîntuieşte-mă pentru multă bunătatea Ta. 


PLÎNSUL DE DUMINICĂ SEARA

Ca înaintea Înfricoşatului Tău Divan, Doamne, stînd eu, osînditul, şi mustrarea lucrurilor mele şi hotărîrea Ta cea dreaptă dată mie văzînd, care mă leapădă pe mine, ticălosul, de la Sfîntă faţa Ta, în muncile cele nesuferite; şi ca şi cum atunci ai vrea să-mi grăieşti mie, eu acum strig cu cutremur şi cu lacrimi: Drept eşti, prea-drepte Judecătorule, şi dreaptă este judecata Ta; că dintr-însa nu m-am nedreptăţit. Bunilor, Preasfinţilor Îngeri, picaţi asupra mea lacrimi, că eu pe sine-mi nu m-am miluit, mila lui Dumnezeu trecînd-o cu vederea. Deci cu adevărat după dreptate mă pedepsesc. Cînd Domnul a pus mila Sa înaintea mea, eu, necugetînd, nicidecum nu luam în seamă aceasta, şi cu dreptate acum se întoarce de la mine. Atunci dar vor grăi cu urgie Îngerii: Acum nu este vreme de pocăinţă, ci de răsplătire. Mîngîierea acum a slăbit, pocăinţa şi lacrimile sînt nelucrătoare, iar muncile se înmulţesc. Suspinurile cele neîncetate nu sînt auzite, ci acum tînguirea este nesfîrşită. Acum du-te şi ia-ţi răsplătirea cea amară şi cumplită a lucrurilor tale, arzîndu-te ca o materie necurată, aprinzînd gheena cea nestinsă a fiarei celei neadormite, a viermelui celui amar. Ca un fiu al întunericului desfătează-te. Ca unul ce ai iubit întunericul cel veşnic, îndulceşte-te de feţele cele negre, pentru că ai urît lumina cea de-a pururea vecuitoare. Acolo va fi plînsul cel neîncetat şi scrîşnirea dinţilor cea prea-dureroasă. 
Vai mie, vai mie, suflete al meu, ticăloase, gol fiind cu totul de faptele cele bune. Cum vei vedea pe Judecătorul cel nemitarnic, Arhanghelii stînd şi slujindu-I, pămîntenii goi înainte stînd, toţi tremurînd de Înfricoşatul Scaun al Făcătorului tuturor; că judecata fără de milă este acolo celor ce nu au lucrat aici milă. Vai mie atunci, suflete prea-necăjite! Dar nu va fi glas şi auzire. Căci toate se vor preschimba în altele, şi chipul lor trist, şi faptele. Fiindcă al optulea veac îl vom începe. Veşnic se vor veseli drepţii, veşnic se vor munci ceilalţi. Pentru că pe Dumnezeul tuturor nu L-am veselit. 
Dar nici acelea nu sînt precum par a fi. Şi de lipsă este ca de aici să strigăm către Dumnezeu şi oamenilor să le vestim: Chezaşii Tăi sînt Cuvioşii. Vestesc Ţie, Doamne, toate, şi iartă pe netrebnicul robul Tău. Să nu treci cu vederea ticăloasa mea rugăciune; mîinile mele întinate le întind, să nu mă lepezi pe mine, cel încărcat cu patimi; ci caută spre mine cu iubire de oameni şi cu blîndă milosîrdia Ta. Pe sine-mi cu dezmierdările de tot m-am spurcat şi frumuseţea sufletului am necinstit-o. Cugetelor celor trupeşti am robit şi stăpînirea mea cea mai dinainte am pierdut-o. Pe vrăjmaşul l-am ascultat sfătuindu-mă şi pe idolii patimilor în suflet i-am închipuit. Poftele pîntecelui le-am desăvîrşit şi strălucirea minţii am înnegrit-o. În cinste de fiime adevărată fiind, dobitoacelor celor fără de minte m-am asemănat, şi frică straşnică şi cutremur mă ţine pe mine, mai înainte văzînd tăierea morţii venind nearătat asupra tuturor şi pe sine-mi fiind neîndreptat. Dintru adîncuri strig către Tine, Doamne, şi cad înaintea Ta cu lacrimi: Fii milostiv şi iubitor de oameni mie, celui ce spre Tine am nădejdile mele; fă-mă ca să scap de urgia osîndirii ce va să fie acolo; binevoieşte ca sufletul meu cel împietrit mult născător de fapte bune să se arate înaintea Ta; gîndurile mele cele neroditoare scutură-le în focul Sfîntului Tău Duh; să nu mă tai pe mine ca pe pomul cel neroditor şi în focul cel nestins să mă trimiţi; să nu mă arăţi materie şi paie ale văpăii iadului, ci ca pe nişte grîu, Dumnezeul meu, bagă-mă în hambarul Tău. 
Genunchiul inimii mele îmi plec eu, ticălosul, neîndrăznind a căuta la Ceruri; primeşte rugăciunea gurii celei spurcate, Cel ce eşti fără de păcat, unule Ziditorule. Împărat fiind al tuturor şi atot-puternic, pe împotrivnicul şi tiranul veliar surpîndu-l, din toate felurile fărădelegilor mele izbăveşte-mă. Prăznuiesc Îngerii şi muritorii văzînd întoarcerea mea. Am trecut cu vederea poruncile Tale cele de viaţă purtătoare; m-am amăgit cu fapte urîte; să nu Te îngreţoşezi de mine, prea-bunule Stăpîne, izbăveşte-mă de robia celui rău şi viclean. Cu frică a inimii Te rog pe Tine, Cel ce cu voia m-ai zidit pe mine de Dumnezeu lucrat şi Care cu multe m-ai îmbogăţit pe mine în dar; şi Care m-ai iubit foarte, încît pentru mine Te-ai întrupat şi moarte ai suferit. Acum nepomenitor m-am arătat eu, ticălosul, de atîta dragoste a Ta, Izbăvitorule, cu totul rob făcîndu-mă dezmierdărilor şi trupul şi sufletul pîngărindu-le. Totdeauna strig: Am păcătuit, şi de a lucra cele cumplite nu încetez. Acum osîndit stau, bunule, ci dă-mi mie lăsare răutăţilor, ca un Dumnezeu milostiv şi îndurat. 
Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Maica lui Dumnezeu, uşa cerească şi chivot, mîntuire întemeiată te-am cîştigat pe tine. Mîntuieşte, mîntuieşte-mă, Stăpînă, în dar. Legiuni de Îngeri în Ceruri de multe ori suspină pentru mine, ca nu cumva să răpească fără de veste sufletul meu şi să merg în curgerile focului. Legiuitori Apostoli înfricoşaţi, şezînd pe scaune împreună cu Judecătorul, Îngeri cu paloşe prea-într-armaţi şi înfiorători vor despărţi inimile păcătoşilor. Atunci se va tîngui toată suflarea, că nu vor avea margini, vai, muncile cele cumplite. Apucă mai înainte pe toate acestea, suflete, urmînd tînguirea curvei. Izbăveşte-mă atunci, Mîntuitorule, de înfricoşata groază a muncilor celor înfiorătoare. Pe Tine te laudă neîncetat Heruvimii şi Serafimii cei ce în patru chipuri se poartă. Cetele cele cereşti slujindu-Ţi, Te laudă pe Tine, Treime întru o unime. Lumină nenăscută eşti, Părinte, şi împreună fără de început ai pe Fiul Tău, de-a pururea împreună vecuitor ai pe Duhul Tău, Care dăruieşte tuturor suflare de viaţă, ca un milostiv, şi milosîrd, şi bun. Cu rugăciunile Mucenicilor, şi ale Proorocilor, ale Apostolilor, ale Cuvioşilor, ale Ierarhilor, primeşte şi glasurile noastre. Părinte mai presus de Ceruri, Doamne, slavă Ţie;  Căruia Ţi se cuvine slava şi stăpînirea, împreună cu Preasfîntul, şi bunul, şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin. 


RUGĂCIUNEA SFÎNTULUI EFREM

Doamne şi Stăpînul vieţii mele, duhul trîndăvirii, al iscodirii, al iubirii de stăpînire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul întregii înţelepciuni, al smeritei cugetări, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi mie ca să îmi văd greşelile mele şi să nu osîndesc pe fratele meu. Că bine eşti cuvîntat în vecii vecilor. Amin.