După cum este îndeobşte cunoscut, «Evanghelia lui Dumnezeu» (1 Tes. 2, 2), «cuvintele vieţii celei veşnice» (Ioan 6, 68) au răsunat, pentru întâia oară, în auzul strămoşilor noştri, în epoca apostolică.

Sfântul Andrei, «fratele lui Simon Petru» (Ioan 1, 40), cel dintâi dintre ucenicii Domnului care a mărturisit: «am găsit pe Mesia Care se tâlcuieşte Hristos» (Ioan 1, 41), unul din cei doisprezece Apostoli (Matei 10, 2; Marcu 3, 16; Luca 6, 14; Fapte 1, 13), a propovăduit adevărul evanghelic în Sciţia Mică, Dobrogea de astăzi, aşa cum mărturiseşte, într-un glas, întreaga tradiţie bisericească, prin Tertulian (†240), Origen (†254), Eusebiu de Cezareea (†340), Sinaxarul Bisericii constantinopolitane etc.

Este deosebit de semnificativ că şi unele texte din Noul Testament dau mărturie, direct sau indirect, despre propovăduirea Sfintei Evanghelii, în primul rând, în Sciţia Mică, încă din epoca apostolică. Scriind din Roma, în anul 63, Epistola către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel precizează că Evanghelia pe care au cunoscut-o destinatarii Epistolei sale «a fost propovăduită la toată făptura de sub cer» (1, 23). În cursul aceleiaşi Epistole, Apostolul neamurilor explică acest cuvânt al său scriind că, printre cei ce s-au dezbrăcat de omul cel vechi, îmbrăcându-se în cel nou, se numără şi sciţii, deveniţi creştini alături de celelalte popoare ale antichităţii. «Nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi (este) Hristos» (3, 11). Acest text în care apare, pentru prima şi ultima oară, în Noul Testament, termenul «scit» descrie o stare de fapt pe care Sfântul Apostol Pavel o consemnează nu numai pentru a arăta adâncile prefaceri pe care învăţătura evanghelică le săvârşise în cugetele celor ce au primit Botezul, dar şi pentru a înfăţişa roadele bogate ale predicii misionare a tuturor Sfinţilor Apostoli, deci şi a Sfântului Andrei, apostolul sciţilor. Dacă, în Epistola către Galateni, scrisă în anul 55, din Efes, Sfântul Apostol Pavel nu aminteşte decât pe iudei şi pe elini ca fiind «una în Hristos Iisus» (3, 28), în urma primirii Botezului (3, 27), la mai puţin de zece ani după aceea, în Epistola către Coloseni, el adaugă la neamurile convertite la credinţă şi pe sciţi. Acest fapt îl va îndreptăţi pe marele Apostol să afirme că Evanghelia «a fost propovăduită la toată făptura de sub soare» (Col. 1, 23). El va scrie întotdeauna numai ce a săvârşit Hristos «spre ascultarea neamurilor, prin cuvânt şi prin faptă» (Rom. 15, 18). Când, la începutul anului 58, Sfântul Apostol Pavel prezenta, în Epistola către Romani, un prim bilanţ al rezultatelor călătoriilor sale misionare, el putea să scrie: «Prin puterea semnelor şi a minunilor, prin puterea Duhului Sfânt, ... de la Ierusalim şi din ţinuturile de primprejur până în Iliria, am îndeplinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos» (Rom. 15, 19). În acelaşi timp, el notează că «nemaiavând loc» (Rom. 15, 23) în ţinuturile în care propovăduise în cele trei călătorii misionare ale sale, adică în părţile de răsărit ale Imperiului Roman: Asia Mică, Grecia, Macedonia, iliric etc., dorea să-şi îndrepte paşii către îndepărtata Spanie (Rom. 15, 24, 28), marginea de apus a Imperiului Roman, cum va fi numită această ţară de Sfântul Clement Romanul în jurul anului 95, când scrie Epistola către Corinteni (V, 5-7).

Afirmaţia Sfântului Apostol Pavel că nu mai are unde predica Evanghelia în părţile răsăritene ale Imperiului Roman poate să apară oarecum surprinzătoare dacă avem în vedere că el nu atinsese, în aceste părţi, nici măcar graniţele Imperiului Roman dinspre nord, adică nu propovăduise în Sciţia Mică, devenită parte a Imperiului încă din anii 29-28 î.d.Hr., când Licinius-Crassus, proconsulul Macedoniei, a cucerit Sciţia transformând Dunărea în hotar nordic al Imperiului.

Explicaţia acestei afirmaţii o aflăm tot în contextul citat al Epistolei către Romani de unde aflăm că Sfântul Apostol Pavel a dorit întotdeauna să binevestească «acolo unde Hristos nu fusese numit», ca să nu zidească «pe temelie străină» (15, 20). Rezultă deci că în acele ţinuturi în care Apostolul nu ajunsese, în timpul călătoriilor sale misionare, noua credinţă fusese deja binevestită sau era în curs de propovăduire de către un alt Apostol al Domnului. Iar acesta nu putea fi decât Sfântul Andrei, cum mărturiseşte tradiţia bisericească.

Noţiuni ca: «în toată lumea» (Matei 24, 14; Marcu 14, 9), «la toate neamurile» (Matei 28, 19; Marcu 13, 10), «până la marginea pământului» (Fapte 1, 8), folosite de Mântuitorul în porunca dată Sfinţilor Apostoli de a-şi îndeplini trimiterea lor de căpetenie (I Cor 1, 17) de a binevesti, pretutindeni şi tuturor, Evanghelia, ne dau indicaţia clară şi precisă că cei doisprezece ucenici ai Domnului erau îndatoraţi ca, prin lucrarea lor misionară, să asigure încă în timpul vieţii lor pământeşti cel puţin auzirea Evangheliei de către toate neamurile din Imperiul Roman. Dacă, din Faptele Apostolilor, nu avem ştiri decât asupra propovăduirii Evangheliei la neamuri, îndeosebi de Sfântul Apostol Pavel, faptul se explică prin aceea că Sfântul Luca, autorul acestei cărţi, nu ne-a oferit decât un model al predicii misionare a unei Apostol pentru ca posteritatea să poată aprecia rezultatele excepţionale ale lucrării misionare apostolice raportând acest model la numărul tuturor celorlalţi Apostoli ai Domnului şi la acela al celorlalţi misionari creştini de la începuturile Bisericii. Într-o astfel de lumină, predica Sfântului Apostol Andrei în Sciţia Mică ne apare ca o deplină certitudine, ca o ofrandă adusă de acest Apostol dumnezeiescului său Învăţător care l-a rânduit în ceata celor mai apropiaţi ucenici ai săi.

Răsădit în aceste ţinuturi prin predica unui Apostol, Cuvântul lui Dumnezeu a pătruns adânc în conştiinţa şi memoria celor care le locuiau, devenind una din componentele fundamentale ale trăirii lor creştine şi ale vieţii lor spirituale.

Primele dovezi privind vechimea creştinismului românesc sunt unele descoperiri arheologice din Dobrogea constând din inscripţii în limba greacă de provenienţă biblică. O dată cu accentuarea dominaţiei romane şi, mai ales, după cucerirea de către Traian a Daciei, limba latină vulgară vorbită mai cu seamă în provinciile de margine ale Imperiului va fi tot mai des folosită în Sciţia Mică şi în celelalte provincii ale Daciei. În aceste condiţii, prima traducere latină a Sfintei Scripturi, numită Itala (sec. II), va fi, desigur, folosită de slujitorii bisericeşti şi credincioşii din aceste părţi, cum se poate dovedi cu numeroase inscripţii creştine în limba latină descoperite în urma cercetărilor arheologice. Acest fapt va contribui decisiv la formarea limbii române în secolele următoare, singura limbă neolatină vorbită în aceste părţi ale Europei şi la pătrunderea limbii poporului în Biserică, în relaţiile dintre slujitorii bisericeşti şi creştini, chezăşie sigură a însuşirii şi trăirii de către obştea credincioşilor din aceste părţi a învăţăturii dumnezeieşti revelate.

Este neîndoielnic că primele scrieri bisericeşti în limba română vor fi fost cărţi sau fragmente de cărţi din Sfânta Scriptură: Psaltirea, Sfintele Evanghelii, Epistolele sfinţilor Apostoli, folosite cu deosebire în cultul divin public şi devenite rugăciuni ale preotului şi credincioşilor, călăuze sigure ale tuturor în căutarea necurmată a desăvârşirii morale (Matei 5, 48). Acest lucru l-au şi adeverit primele manuscrise rotacizante în limba română.

Sfânta Scriptură în limba vorbită de poporul din aceste ţinuturi a fost, apoi, folosită de preoţi în predica din biserică şi în convorbirile directe cu credincioşii. Ei se vor conforma astfel îndrumării apostolice: «În biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu înţeles, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină» (I Cor 14, 19). Pentru ca învăţătura Sfintei Evanghelii să fie cunoscută tuturor neamurilor (Matei 28, 19), indiferent de limba pe care acestea o vorbeau, la Pogorârea Sfântului Duh, Sfinţilor Apostoli li s-a dat harisma vorbirii în limbi, astfel încât toţi cei ce erau atunci la Ierusalim cu toate că aparţineau «tuturor neamurilor de sub cer, totuşi fiecare îi auzea pe ei (pe Sfinţii Apostoli) vorbind în limba sa» (Fapte 2, 5-6). Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în limba credincioşilor este, aşadar, expresia voii lui Dumnezeu şi îndrumare categorică apostolică. Sfinţii Apostoli hirotoneau preoţi în fiecare Biserică (Fapte 14, 23), «pe cei ce au crezut mai întâi» din acea Biserică, după cum scrie Sfântul Clement Romanul (Epistola către Corinteni XLII, 4), tocmai pentru ca aceştia să poată propovădui adevărul credinţei pe înţelesul acelora pe care-i păstoreau. Acest principiu fundamental al pastoralei creştine este stabilit de Apostolul neamurilor când îi scrie lui Tit, primul episcop din insula Creta: «Te-am lăsat în Creta ... să aşezi preoţi în fiecare cetate, precum ţi-am rânduit» (1, 5). Dacă se ţine seama că insula Creta era supranumită «insula celor o sută de cetăţi» formate succesiv o dată cu aşezarea în insulă a diverselor neamuri, vorbind diferite limbi, vom înţelege însemnătatea îndrumării apostolice date lui Tit ca acesta să hirotonească preoţi din cei ce aparţineau fiecărei cetăţi unde aceştia urmau să-şi desfăşoare lucrarea. Cunoaşterea de către păstorul spiritual a mentalităţii, obiceiurilor, dar mai ales a limbii păstoriţilor săi, era nu numai obligatorie, dar şi cea mai sigură chezăşie a deplinei izbânzi a lucrării preoţeşti, pentru ca «toată limba să dea slavă lui Dumnezeu» (Rom 14, 11; cf Isaia 45, 23) şi să mărturisească «toate graiurile că Domn este Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl» (Filip 2, 11).

Dovada cunoaşterii Sfintei Scripturi de către strămoşii noştri încă din vremuri străvechi o constituie şi folclorul religios: colindele, cântecele de stea, bocetele etc. care îşi au izvorul în istorisirile cuprinse în Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament: profeţiile mesianice, naşterea, botezul, patimile, răstignirea sau învierea Domnului. Aceste neîntrecute creaţii ale poporului nostru se caracterizează printr-o surprinzătoare originalitate, prin profunziunea trăirilor religioase, prin deplina ortodoxie şi autenticitate a doctrinei, semn al unei îndelungate cunoaşteri şi asimilări a adevărului revelat, trăit şi doxologit în simţire şi grai românesc, transpus cu neîntrecută măiestrie în culorile Voroneţului şi ale celor mai de seamă ctitorii româneşti.

Va fi greu să aflăm, în mod cert, când au fost rostite sau scrise pentru prima oară în limba română texte din Sfânta Scriptură. Ceea ce se poate susţine însă cu o deplină îndreptăţire, este că, pornind de la traducerea latină a Italiei sau Vulgatei, strămoşii nostri vor fi rostit: «Tatăl nostru care eşti în ceruri...» foarte aproape de: «Pater noster, qui es in coelis...», (Matei 6, 9), săvârşind acel miracol al trecerii de la latina vulgară la limba română, o limbă neolatină prin excelenţă.

Acest fapt este de natură să arate dificultatea pe care strămoşii noştri o vor fi resimţit, de-a lungul secolelor, fiind obligaţi să folosească în cult cărţile liturgice ca şi textele Sfintei Scripturi într-una din cele două aşa-zise limbi sacre: slavona şi greaca. În aceste condiţii, este lesne de înţeles pentru ce s-a manifestat din partea clerului şi a credincioşilor români dorinţa statornică de a avea tălmăcite în limba înţeleasă de popor Sfânta Scriptură şi cărţile liturgice. Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzachi, toate manuscrise din prima jumătate a secolului al XVI-lea, cuprinzând Psalmii lui David în limba română, dau mărturie despre vechimea unor astfel de preocupări şi de setea credincioşilor români după Cuvântul lui Dumnezeu tălmăcit în singura limbă pe care o înţelegeau şi care le era nespus de scumpă. Fireşte că aceste manuscrise cuprinzând Psaltirea reproduc texte din limba română cu mult mai vechi, obârşia acestora pierzându-se în înseşi începuturile limbii române, limba unui popor care s-a format o dată cu încreştinarea sa, rostirea românească fiind marcată pentru totdeauna de acest eveniment unic în istorie.

Când se vor ivi condiţii prielnice, textele scripturistice în limba română vor vedea lumina tiparului demonstrând încă o dată profunda preocupare a clerului luminat al Bisericii noastre de a oferi credincioşilor şi cultului divin public texte din Sfânta Scriptură în limba înţeleasă de ei. Prima tipăritură de acest fel ajunsă până la noi este Evangheliarul slavo-român (1551-1553) care marchează o etapă de trecere de la textele slavone la cele tipărite numai în limba română ale lui Coresi: Evangheliarul de la Braşov (1561) şi Psaltirea (1570). Palia de la Orăştie (1582) care cuprindea Facerea şi Ieşirea - primele două cărţi ale Sfintei Scripturi, ne aminteşte despre un îndrăzneţ proiect de tipărire a întregii Biblii în limba română, care însă nu va fi realizat decât cu peste o sută de ani mai târziu, în 1688, în capitala Ţării Româneşti, când, în noua tipografie a Mitropoliei Ungrovlahiei, înfiinţată în 1678, va vedea lumina tiparului monumentala Biblie de la Bucureşti, supranumită şi Biblia lui Şerban Cantacuzino.

Până atunci, la Bălgrad (Alba Iulia), în 1648, va fi tipărit pentru prima dată în limba română întregul Nou Testament din iniţiativa, îndemnul, stăruinţa şi osârdia lui Simion Ştefan, Mitropolitul Ardealului. Această lucrare impresionează prin frumoasa expresie a traducerii, ca şi prin rigoarea şi exactitatea redării textului original al Noului Testament.

Noul Testament de la Bălgrad prevesteşte apariţia, în 1688, a Bibliei de la Bucureşti, punctul culminant al tuturor strădaniilor şi ostenelilor unui lung şir de ierarhi şi clerici luminaţi şi de mari cărturari însufleţiţi de nobilele idealuri ale slujirii limbii strămoşeşti, a Bisericii şi culturii naţionale, a întregului neam românesc.

Biblia de la Bucureşti înmănunchează ostenelile tuturor celor care, în secolele anterioare, au tălmăcit în româneşte diferite părţi sau scrieri ale Sfintei Scripturi: anonimii traducători ai textelor rotacizante maramureşene (prima jumătate a secolului al XVI-lea), Evangheliarul slavo-român (1551-1553), Evangheliarul lui Coresi (1561) şi Psaltirea de la Braşov (1570), Palia de la Orăştie (1582), Noul Testament de la Alba-Iulia (1648), prima traducere integrală a Septuagintei datorată spătarului Nicolae Milescu (1664), Evangheliarul lui Iordache Cantacuzino (1682) şi multe alte tipărituri şi manuscrise ştiute şi neştiute.

Fraţii Radu şi Şerban Greceanu au fost principalii traducători ai Bibliei de la Bucureşti, lucrare care s-a bucurat de sprijin şi încurajare din partea lui Şerban Cantacuzino, domnitorul Ţării Româneşti, şi din partea lui Constantin Brâncoveanu, fiind îndrumată de stolnicul Constantin Cantacuzino. Mitropolitul Teodosie Veştemeanu al Ţării Româneşti a urmărit îndeaproape această lucrare, acordându-i întregul sprijin şi binecuvântarea sa. El a pus la dispoziţie Tipografia Mitropoliei pe care a asigurat-o de întregul inventar tehnic în vederea tipăririi cărţii cât mai grabnic şi în condiţii grafice de aleasă ţinută.

Biblia de la Bucureşti a intrat în istoria culturii româneşti ca un moment cu multiple şi profunde semnificaţii. Această operă certifica, în primul rând, atingerea unui înalt grad de maturizare a limbii române în evoluţia ei spre dobândirea acelei capacităţi de a reda variatul şi bogatul conţinut de idei şi gândire al cărţilor Sfintei Scripturi, semnul sigur al posibilităţilor unei limbi aflate pe o înaltă treaptă a dezvoltării sale. Biblia de la Bucureşti a oferit tuturor românilor din cele trei provincii pe care aceştia le locuiau, un text cuprinzând o limbă literară unitară, rezultat din contopirea tuturor monumentelor anterioare ale limbii provenind din toate cele trei provincii româneşti. Prin Biblia de la Bucureşti, clericii şi credincioşii noştri au dobândit acces nemijlocit la textul sfânt, ceea ce a dat un nou impuls dezvoltării culturii teologice româneşti şi adâncirii vieţii creştine în Biserica noastră.

Clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române au cunoscut, dintotdeauna, adevărul revelat despre care dă mărturie Sfânta Scriptură, îndeosebi prin intermediul Sfintei Liturghii şi al celorlalte slujbe bisericeşti săvârşite necurmat şi în toată întinderea şi bogăţia lor, în bisericile şi mănăstirile din toate ţinuturile româneşti. Cărţile liturgice, peste douăzeci la număr, care sunt un important izvor al Sfintei Tradiţii, au pus la îndemâna credincioşilor ortodocşi din Biserica noastră numeroase şi cuprinzătoare părţi ale Sfintei Scripturi sub forma pericopelor evanghelice, a lecturilor din epistolele apostolice şi a paremiilor care sunt citiri din Sfânta Scriptură. Înfăţişate credincioşilor în cadrul solemn al slujbelor liturgice, bogatele lecturi din Sfânta Scriptură îşi dezvăluie întreaga lor frumuseţe, toată bogăţia şi adâncimea înţelesurilor lor devenind, totodată, temei şi motivare a rugăciunii obşteşti a Bisericii şi a vieţii creştine în general. În cărţile de slujbă, la Sfânta Liturghie, prin Biserică, dreptmăritorii creştini au întâlnit, deopotrivă, cuvântul Sfintei Scripturi şi adevărurile de credinţă cuprinse în Sfânta Tradiţie, îngemănate într-un ansamblu în care expresia atinge perfecţiunea, iar rugăciunea înalţă cugetul către deplina şi corecta înţelegere a adevărului creştin care a modelat şi a marcat pentru totdeauna sufletul credincioşilor ortodocşi creştini.

În acest an, al aniversării a trei sute de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti, în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, urmează să apară o reeditare ştiinţifică a Bibliei de la 1688, cititorul având posibilitatea să admire în facsimil textul ca atare al acestei lucrări şi să citească, într-o pagină paralelă, transliterarea în alfabet latin a originalului tipărit în alfabet chirilic facsimilat.

Prezenta apariţie a Bibliei româneşti care are la bază obişnuita traducere oferită de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în ultimele sale ediţii, se înscrie, la rândul său, ca un act de cinstire a momentului aniversar închinat Bibliei de la Bucureşti, ca o componentă a acestei mari sărbători a culturii noastre.

Această carte sfântă vede lumina tiparului prin purtarea de grijă a Sfintei noastre Biserici, care se preocupă de toate cele de trebuinţă pentru propăşirea spirituală şi pentru mântuirea noastră. Se cuvine, deci, ca şi noi să cunoaştem că adevărata interpretate a Sfintei Scripturi, adevăratul său înţeles se poate descoperi şi pătrunde numai în staulul duhovnicesc al Bisericii noastre strămoşeşti care-şi continuă lucrarea ei având drept călăuză pe Duhul Sfânt. Semnificaţia, valoarea şi întreaga putere mântuitoare a Sfintei Scripturi se arată în Biserică şi prin Biserică, prin mijlocirea căreia Duhul Sfânt ne călăuzeşte spre «tot adevărul» (Ioan 16, 13).

Bucurându-ne de această împlinire, suntem încredinţaţi că Sfânta Scriptură va fi nu numai un odor sfânt aşezat la loc de cinste în locuinţele slujitorilor altarelor şi credincioşilor, ci şi o carte citită şi meditată cu credinţă nestrămutată şi cu rugăciune fierbinte, aşezată pe altarul lucrărilor şi vieţii lor. Va fi împreună cu Sfânta Liturghie călăuză dreaptă pe drumul desăvârşirii morale şi al comuniunii cu Prea Sfânta Treime, cu Biserica şi cu întregul neam românesc dreptcredincios. Pe acest drum vă însoţim cu dragostea şi binecuvântarea Noastră.