După cum este îndeobște cunoscut, «Evanghelia lui Dumnezeu» (1 Tes. 2, 2), «cuvintele vieții celei veșnice» (Ioan 6, 68) au răsunat, pentru întâia oară, în auzul strămoșilor noștri, în epoca apostolică.
Sfântul Andrei, «fratele lui Simon Petru» (Ioan 1, 40), cel dintâi dintre ucenicii Domnului care a mărturisit: «am găsit pe Mesia Care se tâlcuiește Hristos» (Ioan 1, 41), unul din cei doisprezece Apostoli (Matei 10, 2; Marcu 3, 16; Luca 6, 14; Fapte 1, 13), a propovăduit adevărul evanghelic în Sciția Mică, Dobrogea de astăzi, așa cum mărturisește, într-un glas, întreaga tradiție bisericească, prin Tertulian (†240), Origen (†254), Eusebiu de Cezareea (†340), Sinaxarul Bisericii constantinopolitane etc.
Este deosebit de semnificativ că și unele texte din Noul Testament dau mărturie, direct sau indirect, despre propovăduirea Sfintei Evanghelii, în primul rând, în Sciția Mică, încă din epoca apostolică. Scriind din Roma, în anul 63, Epistola către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel precizează că Evanghelia pe care au cunoscut-o destinatarii Epistolei sale «a fost propovăduită la toată făptura de sub cer» (1, 23). În cursul aceleiași Epistole, Apostolul neamurilor explică acest cuvânt al său scriind că, printre cei ce s-au dezbrăcat de omul cel vechi, îmbrăcându-se în cel nou, se numără și sciții, deveniți creștini alături de celelalte popoare ale antichității. «Nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți (este) Hristos» (3, 11). Acest text în care apare, pentru prima și ultima oară, în Noul Testament, termenul «scit» descrie o stare de fapt pe care Sfântul Apostol Pavel o consemnează nu numai pentru a arăta adâncile prefaceri pe care învățătura evanghelică le săvârșise în cugetele celor ce au primit Botezul, dar și pentru a înfățișa roadele bogate ale predicii misionare a tuturor Sfinților Apostoli, deci și a Sfântului Andrei, apostolul sciților. Dacă, în Epistola către Galateni, scrisă în anul 55, din Efes, Sfântul Apostol Pavel nu amintește decât pe iudei și pe elini ca fiind «una în Hristos Iisus» (3, 28), în urma primirii Botezului (3, 27), la mai puțin de zece ani după aceea, în Epistola către Coloseni, el adaugă la neamurile convertite la credință și pe sciți. Acest fapt îl va îndreptăți pe marele Apostol să afirme că Evanghelia «a fost propovăduită la toată făptura de sub soare» (Col. 1, 23). El va scrie întotdeauna numai ce a săvârșit Hristos «spre ascultarea neamurilor, prin cuvânt și prin faptă» (Rom. 15, 18). Când, la începutul anului 58, Sfântul Apostol Pavel prezenta, în Epistola către Romani, un prim bilanț al rezultatelor călătoriilor sale misionare, el putea să scrie: «Prin puterea semnelor și a minunilor, prin puterea Duhului Sfânt, ... de la Ierusalim și din ținuturile de primprejur până în Iliria, am îndeplinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos» (Rom. 15, 19). În același timp, el notează că «nemaiavând loc» (Rom. 15, 23) în ținuturile în care propovăduise în cele trei călătorii misionare ale sale, adică în părțile de răsărit ale Imperiului Roman: Asia Mică, Grecia, Macedonia, iliric etc., dorea să-și îndrepte pașii către îndepărtata Spanie (Rom. 15, 24, 28), marginea de apus a Imperiului Roman, cum va fi numită această țară de Sfântul Clement Romanul în jurul anului 95, când scrie Epistola către Corinteni (V, 5-7).
Afirmația Sfântului Apostol Pavel că nu mai are unde predica Evanghelia în părțile răsăritene ale Imperiului Roman poate să apară oarecum surprinzătoare dacă avem în vedere că el nu atinsese, în aceste părți, nici măcar granițele Imperiului Roman dinspre nord, adică nu propovăduise în Sciția Mică, devenită parte a Imperiului încă din anii 29-28 î.d.Hr., când Licinius-Crassus, proconsulul Macedoniei, a cucerit Sciția transformând Dunărea în hotar nordic al Imperiului.
Explicația acestei afirmații o aflăm tot în contextul citat al Epistolei către Romani de unde aflăm că Sfântul Apostol Pavel a dorit întotdeauna să binevestească «acolo unde Hristos nu fusese numit», ca să nu zidească «pe temelie străină» (15, 20). Rezultă deci că în acele ținuturi în care Apostolul nu ajunsese, în timpul călătoriilor sale misionare, noua credință fusese deja binevestită sau era în curs de propovăduire de către un alt Apostol al Domnului. Iar acesta nu putea fi decât Sfântul Andrei, cum mărturisește tradiția bisericească.
Noțiuni ca: «în toată lumea» (Matei 24, 14; Marcu 14, 9), «la toate neamurile» (Matei 28, 19; Marcu 13, 10), «până la marginea pământului» (Fapte 1, 8), folosite de Mântuitorul în porunca dată Sfinților Apostoli de a-și îndeplini trimiterea lor de căpetenie (I Cor 1, 17) de a binevesti, pretutindeni și tuturor, Evanghelia, ne dau indicația clară și precisă că cei doisprezece ucenici ai Domnului erau îndatorați ca, prin lucrarea lor misionară, să asigure încă în timpul vieții lor pământești cel puțin auzirea Evangheliei de către toate neamurile din Imperiul Roman. Dacă, din Faptele Apostolilor, nu avem știri decât asupra propovăduirii Evangheliei la neamuri, îndeosebi de Sfântul Apostol Pavel, faptul se explică prin aceea că Sfântul Luca, autorul acestei cărți, nu ne-a oferit decât un model al predicii misionare a unei Apostol pentru ca posteritatea să poată aprecia rezultatele excepționale ale lucrării misionare apostolice raportând acest model la numărul tuturor celorlalți Apostoli ai Domnului și la acela al celorlalți misionari creștini de la începuturile Bisericii. Într-o astfel de lumină, predica Sfântului Apostol Andrei în Sciția Mică ne apare ca o deplină certitudine, ca o ofrandă adusă de acest Apostol dumnezeiescului său Învățător care l-a rânduit în ceata celor mai apropiați ucenici ai săi.
Răsădit în aceste ținuturi prin predica unui Apostol, Cuvântul lui Dumnezeu a pătruns adânc în conștiința și memoria celor care le locuiau, devenind una din componentele fundamentale ale trăirii lor creștine și ale vieții lor spirituale.
Primele dovezi privind vechimea creștinismului românesc sunt unele descoperiri arheologice din Dobrogea constând din inscripții în limba greacă de proveniență biblică. O dată cu accentuarea dominației romane și, mai ales, după cucerirea de către Traian a Daciei, limba latină vulgară vorbită mai cu seamă în provinciile de margine ale Imperiului va fi tot mai des folosită în Sciția Mică și în celelalte provincii ale Daciei. În aceste condiții, prima traducere latină a Sfintei Scripturi, numită Itala (sec. II), va fi, desigur, folosită de slujitorii bisericești și credincioșii din aceste părți, cum se poate dovedi cu numeroase inscripții creștine în limba latină descoperite în urma cercetărilor arheologice. Acest fapt va contribui decisiv la formarea limbii române în secolele următoare, singura limbă neolatină vorbită în aceste părți ale Europei și la pătrunderea limbii poporului în Biserică, în relațiile dintre slujitorii bisericești și creștini, chezășie sigură a însușirii și trăirii de către obștea credincioșilor din aceste părți a învățăturii dumnezeiești revelate.
Este neîndoielnic că primele scrieri bisericești în limba română vor fi fost cărți sau fragmente de cărți din Sfânta Scriptură: Psaltirea, Sfintele Evanghelii, Epistolele sfinților Apostoli, folosite cu deosebire în cultul divin public și devenite rugăciuni ale preotului și credincioșilor, călăuze sigure ale tuturor în căutarea necurmată a desăvârșirii morale (Matei 5, 48). Acest lucru l-au și adeverit primele manuscrise rotacizante în limba română.
Sfânta Scriptură în limba vorbită de poporul din aceste ținuturi a fost, apoi, folosită de preoți în predica din biserică și în convorbirile directe cu credincioșii. Ei se vor conforma astfel îndrumării apostolice: «În biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu înțeles, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină» (I Cor 14, 19). Pentru ca învățătura Sfintei Evanghelii să fie cunoscută tuturor neamurilor (Matei 28, 19), indiferent de limba pe care acestea o vorbeau, la Pogorârea Sfântului Duh, Sfinților Apostoli li s-a dat harisma vorbirii în limbi, astfel încât toți cei ce erau atunci la Ierusalim cu toate că aparțineau «tuturor neamurilor de sub cer, totuși fiecare îi auzea pe ei (pe Sfinții Apostoli) vorbind în limba sa» (Fapte 2, 5-6). Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în limba credincioșilor este, așadar, expresia voii lui Dumnezeu și îndrumare categorică apostolică. Sfinții Apostoli hirotoneau preoți în fiecare Biserică (Fapte 14, 23), «pe cei ce au crezut mai întâi» din acea Biserică, după cum scrie Sfântul Clement Romanul (Epistola către Corinteni XLII, 4), tocmai pentru ca aceștia să poată propovădui adevărul credinței pe înțelesul acelora pe care-i păstoreau. Acest principiu fundamental al pastoralei creștine este stabilit de Apostolul neamurilor când îi scrie lui Tit, primul episcop din insula Creta: «Te-am lăsat în Creta ... să așezi preoți în fiecare cetate, precum ți-am rânduit» (1, 5). Dacă se ține seama că insula Creta era supranumită «insula celor o sută de cetăți» formate succesiv o dată cu așezarea în insulă a diverselor neamuri, vorbind diferite limbi, vom înțelege însemnătatea îndrumării apostolice date lui Tit ca acesta să hirotonească preoți din cei ce aparțineau fiecărei cetăți unde aceștia urmau să-și desfășoare lucrarea. Cunoașterea de către păstorul spiritual a mentalității, obiceiurilor, dar mai ales a limbii păstoriților săi, era nu numai obligatorie, dar și cea mai sigură chezășie a deplinei izbânzi a lucrării preoțești, pentru ca «toată limba să dea slavă lui Dumnezeu» (Rom 14, 11; cf Isaia 45, 23) și să mărturisească «toate graiurile că Domn este Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl» (Filip 2, 11).
Dovada cunoașterii Sfintei Scripturi de către strămoșii noștri încă din vremuri străvechi o constituie și folclorul religios: colindele, cântecele de stea, bocetele etc. care își au izvorul în istorisirile cuprinse în Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament: profețiile mesianice, nașterea, botezul, patimile, răstignirea sau învierea Domnului. Aceste neîntrecute creații ale poporului nostru se caracterizează printr-o surprinzătoare originalitate, prin profunziunea trăirilor religioase, prin deplina ortodoxie și autenticitate a doctrinei, semn al unei îndelungate cunoașteri și asimilări a adevărului revelat, trăit și doxologit în simțire și grai românesc, transpus cu neîntrecută măiestrie în culorile Voronețului și ale celor mai de seamă ctitorii românești.
Va fi greu să aflăm, în mod cert, când au fost rostite sau scrise pentru prima oară în limba română texte din Sfânta Scriptură. Ceea ce se poate susține însă cu o deplină îndreptățire, este că, pornind de la traducerea latină a Italiei sau Vulgatei, strămoșii nostri vor fi rostit: «Tatăl nostru care ești în ceruri...» foarte aproape de: «Pater noster, qui es in coelis...», (Matei 6, 9), săvârșind acel miracol al trecerii de la latina vulgară la limba română, o limbă neolatină prin excelență.
Acest fapt este de natură să arate dificultatea pe care strămoșii noștri o vor fi resimțit, de-a lungul secolelor, fiind obligați să folosească în cult cărțile liturgice ca și textele Sfintei Scripturi într-una din cele două așa-zise limbi sacre: slavona și greaca. În aceste condiții, este lesne de înțeles pentru ce s-a manifestat din partea clerului și a credincioșilor români dorința statornică de a avea tălmăcite în limba înțeleasă de popor Sfânta Scriptură și cărțile liturgice. Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzachi, toate manuscrise din prima jumătate a secolului al XVI-lea, cuprinzând Psalmii lui David în limba română, dau mărturie despre vechimea unor astfel de preocupări și de setea credincioșilor români după Cuvântul lui Dumnezeu tălmăcit în singura limbă pe care o înțelegeau și care le era nespus de scumpă. Firește că aceste manuscrise cuprinzând Psaltirea reproduc texte din limba română cu mult mai vechi, obârșia acestora pierzându-se în înseși începuturile limbii române, limba unui popor care s-a format o dată cu încreștinarea sa, rostirea românească fiind marcată pentru totdeauna de acest eveniment unic în istorie.
Când se vor ivi condiții prielnice, textele scripturistice în limba română vor vedea lumina tiparului demonstrând încă o dată profunda preocupare a clerului luminat al Bisericii noastre de a oferi credincioșilor și cultului divin public texte din Sfânta Scriptură în limba înțeleasă de ei. Prima tipăritură de acest fel ajunsă până la noi este Evangheliarul slavo-român (1551-1553) care marchează o etapă de trecere de la textele slavone la cele tipărite numai în limba română ale lui Coresi: Evangheliarul de la Brașov (1561) și Psaltirea (1570). Palia de la Orăștie (1582) care cuprindea Facerea și Ieșirea - primele două cărți ale Sfintei Scripturi, ne amintește despre un îndrăzneț proiect de tipărire a întregii Biblii în limba română, care însă nu va fi realizat decât cu peste o sută de ani mai târziu, în 1688, în capitala Țării Românești, când, în noua tipografie a Mitropoliei Ungrovlahiei, înființată în 1678, va vedea lumina tiparului monumentala Biblie de la București, supranumită și Biblia lui Șerban Cantacuzino.
Până atunci, la Bălgrad (Alba Iulia), în 1648, va fi tipărit pentru prima dată în limba română întregul Nou Testament din inițiativa, îndemnul, stăruința și osârdia lui Simion Ștefan, Mitropolitul Ardealului. Această lucrare impresionează prin frumoasa expresie a traducerii, ca și prin rigoarea și exactitatea redării textului original al Noului Testament.
Noul Testament de la Bălgrad prevestește apariția, în 1688, a Bibliei de la București, punctul culminant al tuturor strădaniilor și ostenelilor unui lung șir de ierarhi și clerici luminați și de mari cărturari însuflețiți de nobilele idealuri ale slujirii limbii strămoșești, a Bisericii și culturii naționale, a întregului neam românesc.
Biblia de la București înmănunchează ostenelile tuturor celor care, în secolele anterioare, au tălmăcit în românește diferite părți sau scrieri ale Sfintei Scripturi: anonimii traducători ai textelor rotacizante maramureșene (prima jumătate a secolului al XVI-lea), Evangheliarul slavo-român (1551-1553), Evangheliarul lui Coresi (1561) și Psaltirea de la Brașov (1570), Palia de la Orăștie (1582), Noul Testament de la Alba-Iulia (1648), prima traducere integrală a Septuagintei datorată spătarului Nicolae Milescu (1664), Evangheliarul lui Iordache Cantacuzino (1682) și multe alte tipărituri și manuscrise știute și neștiute.
Frații Radu și Șerban Greceanu au fost principalii traducători ai Bibliei de la București, lucrare care s-a bucurat de sprijin și încurajare din partea lui Șerban Cantacuzino, domnitorul Țării Românești, și din partea lui Constantin Brâncoveanu, fiind îndrumată de stolnicul Constantin Cantacuzino. Mitropolitul Teodosie Veștemeanu al Țării Românești a urmărit îndeaproape această lucrare, acordându-i întregul sprijin și binecuvântarea sa. El a pus la dispoziție Tipografia Mitropoliei pe care a asigurat-o de întregul inventar tehnic în vederea tipăririi cărții cât mai grabnic și în condiții grafice de aleasă ținută.
Biblia de la București a intrat în istoria culturii românești ca un moment cu multiple și profunde semnificații. Această operă certifica, în primul rând, atingerea unui înalt grad de maturizare a limbii române în evoluția ei spre dobândirea acelei capacități de a reda variatul și bogatul conținut de idei și gândire al cărților Sfintei Scripturi, semnul sigur al posibilităților unei limbi aflate pe o înaltă treaptă a dezvoltării sale. Biblia de la București a oferit tuturor românilor din cele trei provincii pe care aceștia le locuiau, un text cuprinzând o limbă literară unitară, rezultat din contopirea tuturor monumentelor anterioare ale limbii provenind din toate cele trei provincii românești. Prin Biblia de la București, clericii și credincioșii noștri au dobândit acces nemijlocit la textul sfânt, ceea ce a dat un nou impuls dezvoltării culturii teologice românești și adâncirii vieții creștine în Biserica noastră.
Clerul și credincioșii Bisericii Ortodoxe Române au cunoscut, dintotdeauna, adevărul revelat despre care dă mărturie Sfânta Scriptură, îndeosebi prin intermediul Sfintei Liturghii și al celorlalte slujbe bisericești săvârșite necurmat și în toată întinderea și bogăția lor, în bisericile și mănăstirile din toate ținuturile românești. Cărțile liturgice, peste douăzeci la număr, care sunt un important izvor al Sfintei Tradiții, au pus la îndemâna credincioșilor ortodocși din Biserica noastră numeroase și cuprinzătoare părți ale Sfintei Scripturi sub forma pericopelor evanghelice, a lecturilor din epistolele apostolice și a paremiilor care sunt citiri din Sfânta Scriptură. Înfățișate credincioșilor în cadrul solemn al slujbelor liturgice, bogatele lecturi din Sfânta Scriptură își dezvăluie întreaga lor frumusețe, toată bogăția și adâncimea înțelesurilor lor devenind, totodată, temei și motivare a rugăciunii obștești a Bisericii și a vieții creștine în general. În cărțile de slujbă, la Sfânta Liturghie, prin Biserică, dreptmăritorii creștini au întâlnit, deopotrivă, cuvântul Sfintei Scripturi și adevărurile de credință cuprinse în Sfânta Tradiție, îngemănate într-un ansamblu în care expresia atinge perfecțiunea, iar rugăciunea înalță cugetul către deplina și corecta înțelegere a adevărului creștin care a modelat și a marcat pentru totdeauna sufletul credincioșilor ortodocși creștini.
În acest an, al aniversării a trei sute de ani de la tipărirea Bibliei de la București, în Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, urmează să apară o reeditare științifică a Bibliei de la 1688, cititorul având posibilitatea să admire în facsimil textul ca atare al acestei lucrări și să citească, într-o pagină paralelă, transliterarea în alfabet latin a originalului tipărit în alfabet chirilic facsimilat.
Prezenta apariție a Bibliei românești care are la bază obișnuita traducere oferită de Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în ultimele sale ediții, se înscrie, la rândul său, ca un act de cinstire a momentului aniversar închinat Bibliei de la București, ca o componentă a acestei mari sărbători a culturii noastre.
Această carte sfântă vede lumina tiparului prin purtarea de grijă a Sfintei noastre Biserici, care se preocupă de toate cele de trebuință pentru propășirea spirituală și pentru mântuirea noastră. Se cuvine, deci, ca și noi să cunoaștem că adevărata interpretate a Sfintei Scripturi, adevăratul său înțeles se poate descoperi și pătrunde numai în staulul duhovnicesc al Bisericii noastre strămoșești care-și continuă lucrarea ei având drept călăuză pe Duhul Sfânt. Semnificația, valoarea și întreaga putere mântuitoare a Sfintei Scripturi se arată în Biserică și prin Biserică, prin mijlocirea căreia Duhul Sfânt ne călăuzește spre «tot adevărul» (Ioan 16, 13).
Bucurându-ne de această împlinire, suntem încredințați că Sfânta Scriptură va fi nu numai un odor sfânt așezat la loc de cinste în locuințele slujitorilor altarelor și credincioșilor, ci și o carte citită și meditată cu credință nestrămutată și cu rugăciune fierbinte, așezată pe altarul lucrărilor și vieții lor. Va fi împreună cu Sfânta Liturghie călăuză dreaptă pe drumul desăvârșirii morale și al comuniunii cu Prea Sfânta Treime, cu Biserica și cu întregul neam românesc dreptcredincios. Pe acest drum vă însoțim cu dragostea și binecuvântarea Noastră.
1988 |
† TEOCTIST Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române |