O cameră, care şi acum mai e numită "a copiilor" una din uşi dă în camera Aniei. Se crapă de ziuă. În curând va răsări soarele. Începutul lui mai; vişinii au înflorit, dar în livadă e încă frig; a căzut bruma. Ferestrele camerei sunt închise. Intră Duniaşa cu o lumânare şi Lopahin cu o carte în mână.
LOPAHIN:
A venit trenul, slavă Domnului. Cât e ceasul?
DUNIAŞA:
Aproape două. (Stinge lumânarea) Se crapă de ziuă.
LOPAHIN:
Cât o fi întârziat trenul? Hm... cel puţin două ore. (Cască şi se întinde) Eh... mare prost mai sunt! Am venit anume să-i întâmpin, şi am adormit... pe scaun... asta e... de ce nu m-ai trezit?
DUNIAŞA:
Credeam că aţi plecat (Ascultă) ia... ia... parcă, vin.
Liubov Andreevna a stat cinci ani în străinătate... s-o fi schimbat?... ce om bun... Îmi aduc aminte, eram un băieţandru de vreo cincisprezece ani, taică-miu, fie iertat - ţinea o dugheană în sat - mi-a tras un pumn în faţă de m-a podidit sângele pe nas... venisem împreună la curte pentru ceva, şi el era băut. Liubov Andreevna, uite ţiu minte, tineriică, subţiire, m-a dus de mână până la spălător, chiar aici în camera asta a copiilor. "Nu mai plânge pui de mujic, zice, până la nuntă îţi trece... ."
(Pauză)
Pui de mujic... Taică-miu i-adevărat, era mujic, dar eu uite, vestă albă, încălţări galbene. Rât porcesc, strai boieresc... Şi... sunt bogat, am bani... dar dacă scormoneşti puţin, dacă gândeşti, tot mujicul mujicilor... (Răsfoieşte cartea) Uite, citeam cartea asta, şi n-am înţeles nimic. Citeam şi-am adormit.
(Pauză)
DUNIAŞA:
Da' câinii, toată noaptea n-au adormit, au simţit că se întorc stăpânii.
LOPAHIN:
Ce-i cu tine Duniaşa?... Ce e...
DUNIAŞA:
Îmi tremură mâinile. O săăă... leşin.
LOPAHIN:
Prea eşti gingaşă, Duniaşa. Şi te îmbraci ca o domnişoară, şi pieptănătura asta... nu se cade. Nu trebuie să uiţi cine eşti.
(Intră Epihodov cu un buchet de flori. E în haină şi cizme lustruite, care scârţâie. Intrând, scapă buchetul din mână)
EPIHODOV (Arătând buchetul):
Ia-le... le-a trimis grădinarul... zice, să fie puse în sufragerie. (I le dă Duniaşei)
LOPAHIN:
Şi-adu-mi nişte cvas.
DUNIAŞA:
Aduc. (Iese)
EPIHODOV:
Acum e dimineaţă, ger, trei grade, şi vişinii sunt toţi în floare. Nu pot să mă împac cu clima asta. (Oftează). Nu pot. Nu poţi avea încredere în ea. Uite, Iermolai Alexeevici, o clipă să explicitez, sunt trei zile, mi-am cumpărat cizmele - iată - , dar ele - îndrăznesc să vă asigur - scârţâie în aşa hal că n-am nici o scăpare. Cu ce să le mai ung?
LOPAHIN:
Cruţă-mă...
EPIHODOV:
În fiecare dimineaţă mă loveşte o nenorocire. Şi nu mă plâng. M-am obişnuit şi chiar zâmbesc. Mă duc. (Loveşte un scaun) Uite. (Parcă ar triumfa) Uite - vedeţi... iertaţi-mi expresia, "ce destin, ca să zic aşa." E pur şi simplu chiar... extraordinar
(Intră Duniaşa şi-l serveşte pe Lopahin cu cvas)
DUNIAŞA:
Mie... Iermolai Alexeevici... trebuie s-o spun, Epihodov, m-a cerut în căsătorie.
LOPAHIN:
A!
DUNIAŞA:
Nu ştiu cum... omul e cumsecade, dar câteodată, când începe să vorbească, nu-nţelegi nimic. E frumos, e şi bine... te-nfioară... numai că nu înţelegi . Mie parcă îmi şi place... El mă iubeşte ca un nebun. Om fără noroc, în fiecare zi, alta i se spune: "99 de nenorociri".
LOPAHIN (Trăgând cu urechea):
Ia... uite... se pare că vin...
DUNIAŞA:
Vin! Ce e cu mine... Mă ia cu frig.
LOPAHIN:
Vin, chiar vin. Să-i întâmpinăm. Mă va recunoaşte, ea? De cinci ani nu ne-am privit.
DUNIAŞA:
Leşin... Ah, leşin. Chiar leşin.
(Se aud venind două trăsuri. Lopahin şi Duniaşa pleacă grăbiţi. Scena e goală. În camerele vecine se aude zgomot. Prin scenă trece repede Firs, sprijinit în baston. A fost s-o în tâmpine pe Liubov Andreevna. Poartă o livrea de modă veche şi joben; vorbeşte cu sine însuşi, dar nu se înţelege ce. Zgomotul de după scenă creşte. Un glas: "Să trecem pe aici..." Liubov Andreevna, Ania şi Charlotta Ivanovna, cu un câine legat de un lanţ subţire, toate trei în costume de călătorie, Varia cu palton şi broboadă pe cap, Gaev, Simeonov-Pişcik, Lopahin, Duniaşa cu un balot şi o umbrelă, o servitoare cu nişte lucruri; toţi trec prin cameră)
ANIA:
Să trecem pe aici mamă, îţi aminteşti ce cameră e asta?
RANEVSKAIA (Bucuroasă, printre lacrimi):
A copiilor!
VARIA:
Ce frig e, mi-s mâinile gheaţă. (Către Ranevskaia). Camerele tale, cea albă şi cea violetă, au rămas la fel, măicuţă.
RANEVSKAIA:
A copiilor, sufletul meu, preafrumoasa cameră. Aici dormeam când eram mică. (Plânge) Şi-acum sunt mică. (Îl sărută pe Gaev, apoi pe Varia şi din nou pe Gaev) Şi Varia e aceeaşi... ca o călugăriţă. Şi pe Duniaşa am recunoscut-o. (O sărută pe Duniaşa)
GAEV:
Trenul a întârziat două ore. Eh... ce ziceţi de rânduială.
CHARLOTTA (Către Pişcik):
Câinele meu mănâncă şi alune.
PIŞCIK (Mirat):
Nu mai spune!
(Ies toţi, afară de Ania şi Duniaşa)
DUNIAŞA:
V-aşteptam. (O ajută pe Ania sa-şi scoată paltonul şi pălăria)
ANIA:
Pe drum patru nopţi n-am dormit de loc... A intrat frigu-n mine.
DUNIAŞA:
Aţi plecat în postul mare. Atunci era zăpadă, era ger. Şi acum?... Scumpa mea, (Râde şi-o sărută) cât v-am aşteptat. Bucuria mea... lumina mea... am să vă spun ceva. Nu mai pot răbda un minut.
ANIA (Obosită):
Iarăşi...
DUNIAŞA:
După Paşti contabilul Epihodov m-a cerut în căsătorie.
ANIA:
Tu atâta ştii (Îndreptându-şi părul)
DUNIAŞA:
Ce să mai cred? Ăsta când iubeşte, iubeşte.
ANIA (Priveşte cu duioşie spre uşa ce dă în odaia ei):
Camera mea, ferestrele mele, parcă nici n-am plecat. Sunt acasă. Mâine dimineaţă am să mă scol, şi fug în livadă... Ah... numai de-aş adormi.
DUNIAŞA:
E a treia zi de când a venit Petea Trofimov.
ANIA (Bucuroasă):
Petea?
DUNIAŞA:
Doarme în baie, acolo vrea să stea. "Mi-e frică - zice el- să nu deranjez". (Se uită la ceasul ei de buzunar) Ar trebui trezit, dar Varvara Mihailovna zice: "să nu-l trezeşti".
VARIA:
Slavă Domnului, aţi sosit. Eşti din nou acasă. (Cu duioşie) Sufleţelul meu s-a întors. Frumuseţea mea, e aici.
ANIA:
Câte-am răbdat.
VARIA:
Mi-nchipui.
ANIA:
Am plecat în săptămâna patimilor. Era frig. Charlotta vorbeşte tot drumul, face scamatorii. De ce m-ai "legat" de Charlotta...
VARIA:
Singură, sufleţelule... la 17 ani.
ANIA:
Sosim la Paris. Frig. Zăpadă. Franţuzeşte vorbesc îngrozitor. Mama locuieşte la etajul cinci. Vin la ea şi găsesc fel de fel de francezi, dame, un popă bătrân cu o carte... Fumăraie, îmbâcseală... şi-aşa o milă m-a luat de mama... atât de milă; i-am luat capul in mâini, l-am strâns la piept şi nu mai puteam să-i dau drumul. Mama mă mângâia, plângea...
VARIA (Printre lacrimi):
Nu mai spune. Nu mai spune.
ANIA:
Vila de lângă Menton o vânduse. Nu-i mai rămăsese nimic, nimic. Nici eu nu mai aveam o copeică, abia am ajuns. Si mama nu înţelege! Ne aşezăm să mâncăm prin gări şi ea cere ce e mai scump şi dă o rublă bacşiş chelnerilor. Charlotta - la fel. Iaşa cere şi el meniul întreg, îngrozitor. Iaşa e lacheul mamei, l-am adus cu noi.
VARIA:
L-am văzut pe ticălos.
ANIA:
Ei, cum e, aţi plătit dobânzile?
VARIA:
Da' de unde.
ANIA:
Doamne...
VARIA:
În august vor vinde moşia.
ANIA:
Doamne, Dumnezeule.
LOPAHIN (Se uită pe uşă şi behăie):
Mee-e... (Pleacă)
VARIA (Printre lacrimi):
Aşa l-aş... bumbăci. (Ameninţă cu pumnul)
ANIA (O îmbrăţişează pe Varia, în şoaptă):
Varia, te-a cerut în căsătorie? (Varia dă din cap, tăgăduind) Doar te iubeşte... De ce nu vă lămuriţi, ce mai aşteptaţi.
VARIA:
Cred că n-o să iasă nimic... are multă treabă, n-are el timp de mine... nici nu mă bagă-n seamă. Dumnezeu să-l ţină. Mi-e greu să-l văd. Toţi vorbesc de nunta noastră, toţi mă felicită, şi de fapt nu-i nimic, totul e ca-n vis. (Cu alt ton) Ce broşă frumoasă ai. Ce e, o albinuţă?
ANIA (Cu tristeţe):
E cumpărată de mama. (Intră în odaia ei, vorbind vesel, copilăreşte) A... la Paris am zburat cu balonul.
(Duniaşa a intrat între timp cu serviciul de cafea şi fierbe cafeaua)
VARIA (Din uşă):
Dacă-am putea să te mărităm cu un om bogat, aş fi împăcată. M-aş tot duce în pustiu... după asta la Kiev, la Moscova, aş tot umbla la locurile sfinte. Să merg şi să tot merg... Ce binecuvântare.
ANIA:
Păsările cântă în livadă. Cât e ceasul acum?
VARIA:
Aproape trei. E timpul să te culci, sufleţelule. (Trece în camera Aniei) Da... ce binecuvântare!
(Intră Iaşa cu un pled şi o geantă de călătorie)
IAŞA (Trece prin scenă, cu delicateţe):
Pe aici se poate trece?
DANIUŞA (Hlizită):
Să nu vă mai recunosc, Iaşa. Ei, cum v-aţi mai schimbat în străinătate!
IAŞA:
Îm... şi... dumneata?...
DUNIAŞA:
Când aţi plecat de aici eram atâtica. (Arată distanţa de la duşumea) Duniaşa, fiica lui Feodor Kozoedov. (Dezamăgită) Nu vă amintiţi.
IAŞA:
Îm... Castraveciorule (O strânge în braţe)
(Duniaşa scapă o farfurioară)
VARIA (Intrând):
Ce a fost asta?
DUNIAŞA (Printre lacrimi):
Am spart o farfurioară...
VARIA:
E de bine.
ANIA (Ieşind din camera ei):
Ar trebui să-i spunem mamei... Petea e aici...
VARIA:
Am poruncit să nu fie trezit.
ANIA (Furată de gânduri):
Acum şase ani a murit tata, după o lună s-a înecat în râu fratele meu Grişa, un băieţel de 7 ani, cuminte, bun. Mama n-a mai îndurat, a plecat, a plecat fără să privească înapoi. (Tresare)(Pauză) Petea Trofimov a fost învăţătorul lui Grişa. Sigur o să-şi amintească.
FIRS (Intrând îngrijorat):
Stăpâna va fi servită aici. (Aspru către Duniaşa) E gata cafeaua? Tu... dar... frişca?
DUNIAŞA:
Oiii... (Iese grăbită)
FIRS (Trebăluieşte în jurul ibricului):
Eh... neisprăvito! (Bombăneşte pentru sine) s-au întors de la Paris... Şi stăpânul cândva călătorea la Paris... Cu caii... (Râde)
VARIA:
Ce e, Firs?
FIRS:
Poftiţi? (Bucuros) Stăpâna mea s-a întors. Am apucat ziua asta... pot să şi mor... (Plânge de bucurie)
(Intră Ranevskaia, Gaev şi Simeonov-Pişcik. Simeonov-Pişcik poartă o haină de postav subţire încreţită în talie şi şalvari; Gaev, intrând, face mişcări cu mâinile şi din tot corpul, ca şi cum ar juca biliard)
RANEVSKAIA:
Cum era? Stai să-mi aduc aminte... Galbena-n colţ, duble la mijloc...
GAEV:
Şi - tai ... colţul! Cândva, surioară, dormeam în camera asta şi acum am 51 de ani. Ciudat...
LOPAHIN:
Da, timpul trece.
GAEV:
Pe cine?
LOPAHIN:
Am spus, timpul, trece.
GAEV:
Aici miroase încă a Paciuli.
ANIA:
Mă duc să mă culc. Noapte bună, mamă.
RANEVSKAIA:
Puiuţul meu fără pereche, eşti acasă? (Îi sărută mâinile) Nu pot să-mi vin în fire.
ANIA:
Adio, unchiule.
GAEV (Îi sărută obrajii şi mâinile):
Dumnezeu cu tine. Cum mai semeni cu mama ta! (Către soră-sa) Tu, Liuba, la anii ei erai la fel ca ea.
(Ania dă mâna cu Lopahin şi Pişcik, iese şi închide uşa)
RANEVSKAIA:
E frântă de oboseală.
PIŞCIK:
Ei... drum lung...
VARIA (Lui Lopahin şi Pişcik):
Ei, domnilor, ora trei. Retragerea.
RANEVSKAIA (Râzând):
Ai rămas aceeaşi, Varia! (O trage spre ea şi o sărută) Uite, beau cafeaua şi plecăm. (Firs îi pune sub picioare o pernă) Mulţumesc, dragul meu. M-am obişnuit cu cafeaua. O beau şi ziua şi noaptea. Îţi mulţumesc, bătrânelul meu. (Îl sărută)
VARIA:
Să văd... dacă am adus toate lucrurile. (Iese)
RANEVSKAIA:
Nu-mi vine să cred, sunt aici! (Râde) Îmi vine să sar, să dau din mâini! (Îşi ascunde faţa în mâini) Şi dacă e vis? Dumnezeule, îmi iubesc ţara, o iubesc cu teamă, nu puteam nici măcar să privesc pe fereastra trenului, plângeam tot timpul... (Printre lacrimi) Totuşi trebuie să-mi beau cafeaua. Îţi mulţumesc, Firs, îţi mulţumesc Firs al meu. Atât sunt de bucuroasă că mai trăieşti!
FIRS:
Alaltăieri.
GAEV:
N-aude.
LOPAHIN:
Acu... La cinci plec la Harkov. Ce păcat! Aş fi vrut să vă privesc, să vorbim... sunteţi la fel de minunată...
PIŞCIK (Respiră greu):
Mai minunată ca înainte... Franţuzită... Ah... anafura cui...
LOPAHIN:
Ştiţi, fratele dumneavoastră, Leonid Andreevici, spune despre mine că sunt o brută, un mujic îmbogăţit, dar nu-mi pasă. Să vorbească. Tot ce vă rog, e să aveţi încredere în mine ca înainte... şi ochii dumneavoastră să mă privească la fel... Doamne milostiv, tatăl meu a fost rob la bunicul şi tatăl vostru, dar, am uitat tot şi vă iubesc, ca pe o rudă... mai mult decât ca pe o rudă.
RANEVSKAIA:
Nu mai pot. (Sare de pe scaun şi se plimbă, puternic emoţionată) E prea multă bucurie. N-am să supravieţuiesc... Râdeţi de mine, sunt proastă... dulăpiorul meu (Sărută dulapul) măsuţa mea...
GAEV:
În lipsa ta a murit dădaca.
RANEVSKAIA (Se aşează şi bea cafeaua):
Dumnezeu cu ea.
GAEV:
Şi Anastasi a murit. Iar Petruşca chiorul, m-a lăsat, stă la un comisar de poliţie, la oraş. (Scoate din buzunar o cutie de bomboane şi bagă una în gură)
PIŞCIK:
Fetişoara mea, Daşenka, vi se închină...
LOPAHIN:
Aş fi vrut să vă spun ceva foarte plăcut, vesel. (Uitându-se la ceas) Acum plec, n-am timp de vorbit... dar în două-trei cuvinte... Aţi aflat că livada dumneavoastră de vişini se vinde pentru datorii. Data licitaţiei e 22 august. Dar nu vă neliniştiţi, draga mea, dormiţi fără grijă, ieşire există... Iată planul meu, vă rog atenţie! Proprietatea dumneavoastră se află la numai 20 km de oraş, calea ferată trece pe alături. Dacă livada de vişini şi pământul de lângă râu s-ar împărţi şi arenda pentru vile, aţi avea cel puţin 25 000 de ruble venit anual.
GAEV:
Iartă-mă, e o prostie!
RANEVSKAIA:
Nu prea înţeleg bine, Iermolai Alexeevici.
LOPAHIN:
Fiecare o să vă dea cel puţin 25 de ruble şi dacă anunţaţi chiar acum, fac prinsoare că până în toamnă n-o să rămână nici un petic de pământ. Totul arendat. Într-un cuvânt, felicitări. Sunteţi salvaţi. Poziţia e minunată, râul adânc... numai că, bineînţeles, trebuie curăţat... dărâmate toate clădirile vechi. Ordine... Uite, de exemplu, casa asta nu mai e bună de nimic. Livada de vişini - la fel... Trebuie date jos!
RANEVSKAIA:
Jos? Dragul meu, iartă-mă, nu înţeleg nimic! Dacă în toată gubernia există ceva interesant, nepreţuit chiar, atunci e numai livada noastră de vişini.
LOPAHIN:
Nepreţuit în livada asta, nu e decât... că e mare... rodeşte o dată la doi ani şi nici atunci n-ai ce să faci cu vişinele. Nimeni nu le cumpără.
GAEV:
Până şi în "Dicţionarul Enciclopedic" se aminteşte Livada...
LOPAHIN (Uitându-se la ceas):
La 22 august livada de vişini şi întreaga proprietate se vor vinde la licitaţie. Hotărâţi-vă odată. Altă ieşire nu e. Vă jur.
FIRS:
Altădată... acum 40-50 de ani vişina se usca, se mura, se marina, se fierbea în dulceaţă şi uneori...
GAEV:
Taci Firs...
FIRS:
... se ducea cu căruţele la Moscova şi la Harkov. Erau bani, nu glumă. Şi-atunci vişina uscată era fragedă, zemoasă, dulce, parfumată... ştiau un meşteşug.
RANEVSKAIA:
Şi-acum... cine-l mai ştie?
FIRS:
Nimeni! E uitat!
PIŞCIK (Către Ranevskaia):
Ei, şi Parisul, cum e? Broaşte aţi mâncat?
RANEVSKAIA:
Crocodili, am mâncat.
PIŞCIK:
I-auzi...
LOPAHIN:
Altă ieşire nu e... Vă jur. Nu şi nu.
GAEV (Indignat):
Ce prostii...
(Intră Varia şi Iaşa)
VARIA (Alege o cheie şi descuie cu zgomot dulapul vechi):
Uite mamă, două telegrame pentru dumneata. (I le dă)
RANEVSKAIA:
De la Paris... (Rupe telegramele fără să le citească) Cu Parisul s-a sfârşit!
GAEV:
Ştii tu, Liuba câţi ani are dulapul ăsta? Acum o săptămână am tras sertarul de jos, mă uit şi ce văd: cifre arse cu fierul. Dulapul e făcut acum 100 de ani. Ei?... am putea să-i serbăm jubileul... e un obiect neînsufleţit, dar, oricum ar fi, e un dulap de cărţi.
PIŞCIK (Mirat):
O sută de ani... I-auzi...
GAEV (Pipăind dulapul):
Da... e ceva... Scump şi mult prea stimat dulap, salut existenţa ta, care de mai bine de o sută de ani a fost închinată gloriosului ideal al binelui şi al dreptăţii... Chemarea ta tăcută, spre o muncă rodnică, n-a slăbit de-a lungul unui veac, susţinând brav, din tată-n fiu (printre lacrimi), în familia noastră, credinţa într-un mâine mai bun şi cultivând în noi idealul binelui şi al conştiinţei sociale.
(Pauză)
LOPAHIN:
Da...
RANEVSKAIA:
Ai rămas acelaşi, Leonea!
GAEV (Puţin jenat):
Bilă-n colţul drept... ricoşeu la mijloc.
LOPAHIN:
Ei, e timpul să plec.
IAŞA (Îi dă Liubovei Andreevna pilulele):
E timpul pilulelor!
PIŞCIK:
Divino... nu trebuie luate medicamente... nu fac nici rău, nici bine... dă-le încoace... (Le înghite) Gata.
RANEVSKAIA (Speriată):
Ai înnebunit!
PIŞCIK:
Le-am înghiţit, toate...
LOPAHIN:
Sac fără fund!
(Râd toţi)
FIRS:
A fost la noi de Paşti şi a mâncat o jumătate de căldare cu murături. (Bombăneşte)
RANEVSKAIA:
Ce spune?
VARIA:
De trei ani tot bombăne. Ne-am obişnuit.
IAŞA:
Vârsta înaintată.
(Charlotta Ivanovna, foarte slabă, strânsă în corset, cu o lornietă la brâu, trece, într-o rochie albă, prin scenă)
LOPAHIN:
Iertaţi-mă, Charlotta Ivanovna, încă n-am reuşit să ne salutăm. (Vrea să-i sărute mâna)
CHARLOTTA (Îşi retrage mâna):
Dacă v-aş da voie să-mi sărutaţi mâna... după aceea veţi dori cotul... apoi umărul...
LOPAHIN:
Zi neagră (Toţi râd) Charlotta Ivanovna fă-ne un hocus-pocus.
RANEVSKAIA:
Charlotta... hocus pocus, o scamatorie.
CHARLOTTA:
Nu vreau. Mi-e somn. (Iese)
LOPAHIN:
Ne vom revedea peste trei săptămâni. (Sărută mâna Liubovei Andreevna). Până atunci, la revedere. Timpul (Dă mâna cu Varia, apoi cu Firs şi cu Iaşa)... la revedere (Lui Gaev)... la revedere! Nu-mi vine să plec! (Către Ranevskaia) Şi dacă vă gândiţi la vile şi vă hotărâţi, daţi-mi de ştire. Fac eu rost de 50 000 de ruble. Gândiţi-vă serios.
VARIA (Supărată):
Da... pleacă odată.
LOPAHIN:
Plec. Plec. (Iese)
GAEV:
Brută! O, pardon! Iertaţi-mă. Varia se mărită cu el. E bărbăţelul ei.
VARIA:
Nu vorbi prostii unchiule.
RANEVSKAIA:
De ce, Varia? Eu m-aş bucura foarte mult. E un om bun.
PIŞCIK:
Da... omul, trebuie să recunoaştem, are merite... şi Daşenka mea spune că... mă rog... în sfârşit, fel de fel de vorbe. (Aţipeşte sforăind dar se trezeşte imediat) Şi totuşi, mult stimată doamnă, îndatoraţi-mă cu 240 de ruble. Mâine trebuie să plătesc dobânzile ipotecii...
VARIA (Speriată):
N-avem, n-avem.
RANEVSKAIA:
Într-adevăr, n-avem nimic.
PIŞCIK:
Se vor găsi... (Râde). Nu pierd eu speranţa... Uite... eram sfârşit... mort... deodată, calea ferată trece pe pământul meu. Şi... bani; au plătit. Se mai pot întâmpla altele şi mai şi... dacă nu azi, mâine. 200.000 le câştigă Daşenka la loterie, are bilet...
RANEVSKAIA:
S-a băut cafeaua... La culcare.
FIRS (Îl perie pe Gaev, dojenindu-l ca pe un copil):
Leonid Andreevici, iar aţi încurcat pantalonii. Ce să mă fac eu cu dumneavoastră.
VARIA (Încet):
Ania doarme... (Deschide încet fereastra) A răsărit soarele. Nu mai e frig... Mamă ce minunaţi sunt pomii! Dumnezeule... Aer! Cântă graurii.
GAEV (Deschide cealaltă fereastră):
Livada toată e albă. Liuba, străluceşte în nopţile cu lună...
RANEVSKAIA (Priveşte pe fereastră în grădină):
O, copilăria mea, curăţenia mea... În odaia asta dormeam, de aici priveam livada... Fericirea se trezea odată cu mine în fiecare dimineaţă. Şi livada era ca şi acum... Nimic nu s-a schimbat. (Râde bucuroasă) Albă, toată albă. O, livada mea! Îngerii cerului nu te-au părăsit. De-aş putea să-mi uit trecutul.
GAEV:
Şi, livada asta să fie vândută pentru datorii. E absurd.
RANEVSKAIA:
Uitaţi-vă, răposata mama trece prin livadă. E în rochie albă... (Râde de bucurie) Ea e!
GAEV:
Unde?
VARIA:
Doamne, mamă.
RANEVSKAIA:
Nu... Nu e nimeni... Mi s-a părut... un copăcel alb s-a aplecat... Seamănă cu o femeie.
(Intră Trofimov, într-o uniformă uzată de student, cu ochelari)
RANEVSKAIA:
Ce livadă minunată! Troiene de flori, cerul albastru...
TROFIMOV:
Liubov Andreevna (Ea se întoarce spre el), am venit numai să vă salut şi plec numaidecât. (Îi sărută cu căldură mâna) Mi s-a poruncit să aştept până dimineaţă, dar n-am avut răbdare.
(Liubov Andreevna îl priveşte nedumerită)
VARIA (Printre lacrimi):
E - Petea Trofimov -...
TROFIMOV:
Petea Trofimov. Am fost învăţătorul lui Grişa... oare m-am schimbat atât de mult? (Liubov Andreevna izbucneşte în hohote de plâns)
GAEV (Mişcat):
Destul, Liuba, destul.
RANEVSKAIA:
Grişa al meu... băieţelul meu. Grişa... fiule...
VARIA:
Ce să-i faci, mamă, aşa a vrut Dumnezeu.
TROFIMOV (Blând, printre lacrimi):
Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă...
RANEVSKAIA (Plânge încet):
A murit, s-a înecat... De ce prietene? De ce? (Mai încet) ... Ania doarme, iar eu vorbesc tare, fac zgomot. (Oftând) Ei, Petea, de ce te-ai urâţit aşa, de ce-ai îmbătrânit...
TROFIMOV:
O babă în tren mi-a spus: "boier năpârlit".
RANEVSKAIA:
Erai atât de tânăr, un student chipeş, acum ţi s-a rărit părul, ochelari... Tot student!? (Se îndreaptă spre uşă)
TROFIMOV:
Poate am să fiu veşnicul student.
RANEVSKAIA (Îşi sărută fratele, apoi pe Varia):
Ei, la culcare. Ai îmbătrânit şi tu, Leonid.
PIŞCIK (O urmează):
Deci, culcarea... Of, guta asta a mea. Rămân la voi... Liubov Andreevna, sufletul meu, mâine, diminicioară... 240 ... de ruble, atât.
PIŞCIK:
Vi-i dau, comoara mea... e o nimica toată.
RANEVSKAIA:
Ei bine, ţi-i va da Leonid... Dă-i tu, Leonid.
GAEV:
Las... că-i dau eu. Deschide buzunarele.
RANEVSKAIA:
Dă-i... are nevoie...
(Liubov Andreevna, Trofimov, Pişcik şi Firs pleacă. Rămân Gaev, Varia şi Iaşa)
GAEV:
Soră-mea, nu s-a dezvăţat să risipească banii (Către Iaşa) Ia îndepărtează-te, stimabile, miroşi a găină.
IAŞA (Zâmbind ironic):
Şi dumneavoastră... Leonid Andreevici aţi rămas acelaşi.
GAEV (Către Varia):
Pe cine?
VARIA (Lui Iaşa):
A venit ieri, maică-ta, din sat. Stă în camera servitorilor. Vrea să te vadă...
IAŞA:
N-are decât.
VARIA:
Neruşinatule.
IAŞA:
Treaba ei... putea să vină şi mâine. (Iese)
VARIA:
Măicuţa, e aceeaşi, cum era... Nu s-a schimbat deloc. Dac-ar fi după ea ar împărţi totul.
GAEV:
Da... (Pauză) Dacă împotriva unei boli se prescriu foarte multe remedii, înseamnă că boala e incurabilă. Mă gândesc... îmi storc creierii, am multe, foarte multe soluţii şi, ... va să zică, în fapt nici una... Ar fi bine, dac-am moşteni pe cineva, ar fi bine dac-am mărita-o pe Ania cu un om foarte bogat, ar fi bine să mergem la Iaroslavl să ne încercăm norocul la mătuşa-contesa. Doar e foarte, foarte bogată.
VARIA (Plânge):
De ne-ar ajuta Dumnezeu.
GAEV:
Nu mai scânci... Mătuşa e foarte bogată, dar nu ne iubeşte. Sora mea s-a căsătorit cu un avocat şi nu cu un nobil...
(Ania se arată in uşă)
GAEV:
... şi, nici n-a fost prea virtuoasă. E bună, virtuoasă, plină de farmec... totuşi, trebuie să recunoaştem, e vicioasă. Se simte asta în fiecare mişcare.
VARIA (În şoaptă):
Ania... e aici.
GAEV:
Pe cine? (Pauză) Ciudat, mi-a intrat ceva în ochiul drept... nu mai văd bine, şi joi... când am fost la tribunal...
(Intră Ania)
VARIA:
De ce nu dormi, Ania!?
ANIA:
Nu pot.
GAEV:
Iubiţica mea (Îi sărută obrajii şi mâinile), copilaşul meu... (Printre lacrimi) Tu eşti îngerul meu. Eşti totul pentru mine, crede-mă, te rog, crede-mă.
ANIA:
Te cred, unchiule. Trebuie să taci numai, să taci şi... atât. Ce spuneai mai devreme de mama mea, de sora ta?
GAEV:
Da, da... (Îşi acoperă faţa cu mâinile) Într-adevăr, îngrozitor! Doamne, Doamne, salvează-mă. Şi discursul pe care l-am ţinut azi dulapului... Ce tâmpenie!
VARIA:
E adevărat, dragă unchiule, ar trebui să taci.
ANIA:
Şi dac-o să taci, ai să fii şi tu mai liniştit.
GAEV:
Tac. (Sărută mâinile Aniei şi Variei) Tac. Acum... la obiect: joi am fost la tribunal, ei, s-au strâns mulţi prieteni, au început discuţii despre una, despre alta, multe, puţine şi... uite... se pare că am putea face un împrumut pe poliţe cu care vom plăti băncii dobânzile.
VARIA:
Doamne-ajută.
GAEV:
Marţi, mă duc, vorbesc din nou... (Către Varia) Nu mai scânci. (Către Ania) Maică-ta o să vorbească cu Lopahin. El desigur n-o va refuza... Iar tu, după ce te vei odihni, vei pleca la Iaroslavl, la contesă... Aşa că vom acţiona din trei părţi. Gata... s-a făcut. Vom plăti dobânzile - sunt convins - (Ia o bomboană), jur pe onoarea mea, pe fiinţa mea, jur pe tot ce vrei tu, proprietatea nu se va vinde; (Înfierbântat) jur pe fericirea mea. Bate palma! Să-mi spui om de nimic, cârpă, cum vrei tu, dacă voi lăsa să se ajungă la licitaţie.
ANIA (A redevenit calmă, e fericită):
Ce bun eşti, unchiule. Şi ce deştept. Acum sunt liniştită, liniştită... sunt fericită.
(Intră Firs)
FIRS (Mustrător):
Leonid Andreevici n-ai frică de Dumnezeu, când ai de gând să te culci?
GAEV:
Acum... acum. Tu, Firs, du-te, de data asta fie, o să mă dezbrac şi singur... Hai, copilaşilor, nani-nani... Amănuntele mâine... Acum la culcare. (Le sărută) Eu fac parte din generaţia anilor '80. Nu e ea prea lăudată, dar vă pot spune, că-n viaţa mea am avut multe de suferit din cauza convingerilor mele. Nu degeaba mă iubeşte... mujicul. Pe mujic... trebuie să-l cunoşti, să ştii de unde...
ANIA:
Iar, unchiule.
VARIA:
Unchiule, mai taci.
FIRS (Supărat):
Leonid Andreevici.
GAEV:
Vin, vin... culcaţi-vă. Lovesc banda de două ori... direct... la mijloc...
(Pleacă; după el Firs iese cu paşi mărunţi)
ANIA:
Acum sunt liniştită... Mulţumită unchiului... (Se aşează)
VARIA:
Trebuie să dormim... Mergem... Au fost neplăceri în lipsa ta. Cum ştii, în odaia servitorilor trăiesc numai argaţi bătrâni: Eftimiuşca, Polia, Evstignei, a... şi... Carp. Le-a dat prin cap, să primească la ei peste noapte, tot felul de vagabonzi... Am tăcut... Numai că aud, ... s-a dus vorba... că eu, aş fi poruncit, să fie hrăniţi, doar cu mazăre... din zgârcenie... ca să vezi... Evstignei, ştiu eu... Bine zic, dacă e aşa, ţi-arăt eu ţie... Îl chem pe Evstignei, (Cască)... da, cum poţi tu boule (Se uită la Ania)... Anicica... (Pauză)... a adormit (O ia de braţ)... Hai în pătuţ, Haidem. (O conduce) Sufleţelul meu a adormit. Haidem...
(Departe, dincolo de grădină, un cioban cântă din fluier. Trofimov trece. Văzându-le pe Ania şi Varia, se opreşte)
VARIA:
Şşşş... Haidem, draga mea.
ANIA (Încet, pe jumătate adormită):
Sunt atât de obosită... toţi clopoţeii... unchiule drag... şi mama şi unchiul...
VARIA:
Să mergem, draga mea, să mergem... (Intră în camera Aniei)
