Pe câmp. O bisericuţă veche cu ziduri înclinate, părăsită de mult. Lângă ea, o fântână şi nişte pietre care, desigur, pe vremuri au fost lespezi de mormânt, şi o bancă veche. Se vede drumul ce duce la proprietatea lui Gaev. Într-o parte, o perdea de plopi întunecaţi: acolo începe livada de vişini. În fund, un rând de stâlpi de telegraf şi departe, în zare, un oraş mare, ale cărui contururi nu se desluşesc decât pe vreme frumoasă. Soarele va apune în curând. Charlotta Ivanovna, Iaşa şi Duniaşa stau pe bancă. Epihodov stă lângă ele şi cântă la chitară. Toţi sunt furaţi de gânduri. Charlotta poartă o şapcă veche pe cap; şi-a luat puşca pe umăr şi-şi îndreaptă catarama curelei.

CHARLOTTA (Gânditoare):
Pentru mine paşaportul nu e în regulă, eu nu ştiu câţi ani am, şi tot mi se pare că sunt tinerică! Când eram fetiţă mică, tătuţa şi mămuţa colindau bâlciurile şi dădeau spectacole foarte bune. Eu făceam salturi mortale şi multe scamatorii. Când au murit şi tăicuţu şi măicuţa, o doamnă nemţoaică m-a luat la ea şi m-a educat. Bine. Am crescut şi m-am făcut guvernantă. Dar de unde vin eu şi cine sunt eu nu ştiu. (Scoate un castravete din buzunar şi-l mănâncă) Nimic nu ştiu. (Pauză) Cât aş vrea să vorbesc cu cineva... N-am pe nimeni.

EPIHODOV (Cântă la chitară):
"Nu-mi pasă de vuietul lumii, nu-mi pasă duşmani şi prieteni". Cât e de plăcut să cânţi la mandolină.

DUNIAŞA:
Asta-i chitară, nu mandolină! (Se uită în oglindă şi se pudrează)

EPIHODOV:
Pentru un nebun care s-a îndrăgostit, asta e mandolină. (Cântă) "De-ar fi inima-ncălzită, de dragostea risipită" (Iaşa îngână şi el cântecul)

CHARLOTTA:
Îngrozitor mai cântă oamenii ăştia... Ah! Ca şacalii.

DUNIAŞA (Lui Iaşa):
Şi totuşi, ce fericire să fi fost în străinătate.

IAŞA:
Da, sigur. Nu pot să nu fiu de acord cu dumneata. (Cască, apoi îşi aprinde o ţigară de foi)

EPIHODOV:
Bineînţeles. Peste hotare, de mult, totul e pus pe roate.

IAŞA:
Asta, evident.

EPIHODOV:
Sunt un om evoluat. Citesc diferite cărţi minunat-remarcabile, şi nu pot să înţeleg direcţia, ce vreau eu de la viaţă, să trăiesc sau să mă împuşc. La drept vorbind, cu toate astea, eu port la mine un revolver, iată-l... (Arată revolverul)

CHARLOTTA:
Am sfârşit. Plec. (Pune puşca pe umăr) Tu, Epihodov, eşti un om tare deştept şi tare periculos; fără îndoială că femeile te iubesc la nebunie. Brrr... (Pleacă) Proşti sunt toţi deştepţii ăştia! N-am cu cine să vorbesc... tot singură, singură, fără nimeni... şi eu, cine sunt, de ce trăiesc nu se ştie... (Pleacă fără să se grăbească)

EPIHODOV:
Vorbind drept, fără să atingem alte probleme, trebuie să mă exprim printre altele, că soarta se poartă cu mine fără milă ca şi furtuna cu o coajă de nucă. Să admitem, greşesc. Atunci de ce azi dimineaţă, mă trezesc şi spre exemplu, mă uit şi văd pe piept un păianjen de o mărime înspăimântătoare... Uite aşa. (Arată mărimea cu amândouă mâinile) Sau alta: ceri cvas să te răcoreşti; când colo, în pahar, ceva necuviincios de tot ca un gândac. (Pauză) L-aţi citit pe Buckle? (Pauză) Doresc Avdotia Feodorovna să vă deranjez cu două-trei cuvinte.

DUNIAŞA:
Vorbiţi.

EPIHODOV:
Aş dori între patru ochi... (Oftează)

DUNIAŞA (Stânjenită):
Bine... dar, mai întâi, adu-mi pelerinuţa... e lângă dulap... e cam umezeală...

EPIHODOV:
Bineee... O aduc... Acum ştiu ce voi face cu revolverul meu... (Ia chitara şi pleacă cântând)

IAŞA:
"99 de nenorociri"! Mare tâmpit, între noi fie vorba! (Cască)

DUNIAŞA:
Numai de nu s-ar împuşca! (Pauză) Am devenit neliniştită, totul mă sperie. Eram o fetiţă, când stăpânii m-au luat la ei, iar acum, uite-mi mâinile - sunt albe, albe ca ale unei domnişoare. Şi m-am făcut delicată, nobilă, totul mă sperie... dacă matale, Iaşa, m-ai amăgi nu ştiu atunci ce ar fi cu nervii mei.

IAŞA (O sărută):
Castraveciorule! Desigur, o fată nu trebuie să uite cine e, şi mai ales, nu-mi place când fata e imorală.

DUNIAŞA:
Eu m-am îndrăgostit pătimaş, Iaşa. Sunteţi atât de ştiutor, se poate vorbi la nesfârşit cu dumneata.

IAŞA (Cască):
Da... După părerea mea... uite, dacă fata iubeşte pe cineva e imorală. (Pauză) Îţi prieşte o ţigară de foi în aer curat... (Ascultă) Vine cineva... stăpânii. (Duniaşa îl îmbrăţişează pătimaş) Du-te acasă, ca şi cum ai fost la râu, să te scalzi; altfel or să creadă că ţi-am dat întâlnire, nu suport aşa ceva.

DUNIAŞA (Tuşeşte încet):
Ţigara asta mi-a dat dureri de cap! (Pleacă)

(Iaşa rămâne lângă bisericuţă. Intră Liubov Andreevna, Gaev şi Lopahin)

LOPAHIN:
Trebuie să vă hotărâţi odată - timpul n-aşteaptă. Întrebarea e simplă. Sunteţi de acord să daţi pământul pentru vile sau nu? Un cuvânt spuneţi: da sau nu? Numai un cuvânt.

RANEVSKAIA:
Cine fumează aici ţigări atât de greţoase? (Se aşează)

GAEV:
Uite, au construit o cale ferată şi e mai comod (Se aşează)... mergi în oraş să prânzeşti... galbena la mijloc... ar trebui să intru în casă să fac o partidă...

RANEVSKAIA:
Ai tot timpul.

LOPAHIN:
Numai un cuvânt... răspundeţi-mi!

GAEV (Cască):
Ce?

RANEVSKAIA (Se uită în portmoneu):
Ieri aveam mulţi bani, şi azi - puţini de tot... Biata mea Varia îi hrăneşte pe toţi cu supă de lapte, le dă numai mazăre, iar eu, cheltui fără rost. (Scapă portmoneul, se risipesc monedele de aur) S-au împrăştiat... (Cu părere de rău)

IAŞA:
Permiteţi-mi, imediat îi adun. (Strânge monedele)

RANEVSKAIA:
Fii bun, Iaşa. De ce a trebuit să iau masa în oraş... Restaurantul vostru jegos, cu muzică... feţe de mese duhnind a săpun... de ce să bei atât de mult, Leonea? De ce să mănânci atât? De ce atâta pălăvrăgeală? Azi la restaurant, ai vorbit aiurea, vrute şi nevrute... Despre anii '70, despre decadenţi. Şi cui? Să vorbeşti chelnerilor despre decadenţi!

LOPAHIN:
Da.

GAEV (Dă din mână):
Sunt irecuperabil, e limpede... (Către Iaşa) Ce ai de te tot învârteşti prin faţa ochilor?

IAŞA (Râde):
Nu pot să nu râd când vă aud glasul.

GAEV (Către soră-sa):
Ori el, ori eu...

RANEVSKAIA:
Du-te Iaşa, pleacă...

IAŞA (Stăpânindu-şi râsul):
Acum plec... imediat. (Pleacă)

LOPAHIN:
Moşia dumneavoastră e dorită de bogătaşul Deriganov. Se spune că va veni chiar el, la licitaţie.

RANEVSKAIA:
De unde, ai auzit?

LOPAHIN:
Se vorbeşte prin oraş.

GAEV:
Mătuşica din Iaroslavl a promis să ne trimită bani, dar când şi câţi nu se ştie...

LOPAHIN:
Cât vă trebuie? 100.000? Două?

RANEVSKAIA:
Măcar, de-ar fi, 10-15.000... cu mulţumiri...

LOPAHIN:
Iertaţi-mă... vi se vinde moşia şi dumneavoastră, tot nu înţelegeţi.

RANEVSKAIA:
Ce să facem, învaţă-ne, ce?

LOPAHIN:
Vă învăţ în fiecare zi... livada şi pământul trebuie arendate, imediat. Licitaţia bate la uşă. Hotărâţi-vă, şi o să aveţi bani câţi doriţi... o să fiţi salvaţi.

RANEVSKAIA:
Vile şi vilegiaturişti - iartă-mă, dragul meu, dar e atât de vulgar.

GAEV:
Sunt cu totul de părerea ta.

LOPAHIN:
Eu, ori încep să bocesc, ori să urlu, ori să leşin. Nu mai pot! M-aţi dat gata! (Către Gaev) Babo!

GAEV:
Pe cine?

LOPAHIN:
Babo! (Vrea să plece)

RANEVSKAIA (Speriată):
Nu, nu pleca, rămâi porumbelule. Te rog. Poate ne vine vreo idee!

LOPAHIN:
Ce idee să vă mai vină? Oameni uşurateci, nechibzuiţi şi ciudaţi ca dumneavoastră n-am întâlnit.

RANEVSKAIA:
Nu pleca, nu pleca. Cu dumneata e mai vesel... (Pauză) Am o presimţire, ca şi cum casa s-ar prăbuşi peste noi.

GAEV (Foarte îngândurat):
Dublé în colţ... croisé la mijloc...

RANEVSKAIA:
Tare mult am păcătuit...

LOPAHIN:
Ce păcate puteţi avea?

GAEV (Luând o caramea):
Se spune că mi-am cheltuit toată averea pe caramele... (Râde)

RANEVSKAIA:
O, păcatele mele... am risipit banii ca o nebună, m-am căsătorit cu un om care nu făcea decât datorii. Bărbatul meu a murit de şampanie - bea îngrozitor şi din nefericire pentru mine m-am îndrăgostit de un altul, am trăit cu el şi am primit ca o lovitură de trăsnet, prima pedeapsă, - iată în râul ăsta - băieţelul meu s-a înecat, şi-atunci am hotărât să plec în străinătate, pentru totdeauna, să nu mă mai întorc, să nu mai văd... am închis ochii şi am fugit, să uit, iar el, după mine... fără milă, brutal. Am cumpărat o vilă lângă Menton, pentru că el s-a îmbolnăvit acolo. Şi, trei ani, eu n-am ştiut ce-i odihna, nici ziua nici noaptea; m-a chinuit, sufletul mi-a secat. Şi, anul următor, am vândut vila, ca să plătim datoriile, am plecat la Paris, şi acolo m-a jefuit, m-a părăsit, s-a încurcat cu alta, am încercat să mă otrăvesc... ce stupid, ce ruşinos... şi dintr-odată s-a născut dorul de Rusia, de ţara mea, de fata mea... (Îşi şterge lacrimile) Doamne, Doamne fie-ţi milă, iartă-mi păcatele! Nu mă pedepsi! (Scoate o telegramă) Am primit-o azi de la Paris... cere iertare, imploră (Rupe telegrama)... Parcă-i o muzică undeva... (Ascultă)

GAEV:
E faimoasa noastră orchestră evreiască. Îţi aminteşti, patru viori, un flaut şi-un contrabas.

RANEVSKAIA:
Tot mai există? Ar trebui să-i chemăm odată la noi, să dăm o serată.

LOPAHIN (Trage cu urechea):
Nu se aude... (cântând) "Pentru bani, franţuz îl fac, nemţii pe rusnac" (Râde) Ce piesă am văzut aseară la teatru?... foarte comică.

RANEVSKAIA:
Şi sigur nu era nimic de râs. Nu vă mai uitaţi la piese, uitaţi-vă la voi, cât de cenuşiu trăiţi, câte vorbe spuneţi.

LOPAHIN:
Asta-i adevărat. Trebuie s-o spunem, viaţa noastră e mohorâtă. (Pauză) Tăicuţu a fost un mujic, un idiot, nimic nu-nţelegea, nu mă-nvăţa, cum se-mbăta, mă bătea numai cu parul. În fond şi eu sunt un cretin şi un idiot, n-am învăţat nimic, scrisul meu e urât, mi-e ruşine de lume, ca porcu'.

RANEVSKAIA:
Trebuie să te însori, prietene.

LOPAHIN:
Da... adevărat.

RANEVSKAIA:
Cu Varia noastră. E fată bună.

LOPAHIN:
Da.

RANEVSKAIA:
E os de ţărani, munceşte de dimineaţa până seara, şi mai ales te iubeşte. Ştiu că şi dumneata o placi.

LOPAHIN:
Ce să zic? Nu sunt împotrivă... e o fată bună.

(Pauză)

GAEV:
Mi s-a propus un loc la bancă. 6000 de ruble pe an... ai auzit?

RANEVSKAIA:
Nu-i de tine! Las-o...

FIRS (Aducând paltonul lui Gaev):
Vă rog, domnule, să-l îmbrăcaţi... E umezeală.

GAEV:
Mă plictiseşti, frate.

FIRS:
Da, da... dimineaţă aţi plecat fără să aflu. (Îl examinează)

RANEVSKAIA:
Cum ai îmbătrânit, Firs!

FIRS:
Ce doriţi?

LOPAHIN:
Spune c-ai îmbătrânit.

FIRS:
Trăiesc de mult. Încă nu se născuse tatăl dumneavoastră şi pe mine voiau să mă însoare. (Râde) Când s-a făcut dezrobirea, eram de mult, peste valeţi. N-am avut (vrut?) libertatea şi am rămas lângă domni. (Pauză) Ţiu minte... toţi bucuroşi... de ce bucuroşi... singuri nu ştiau...

LOPAHIN:
Foarte frumoase vremuri. Cel puţin vă snopeau...

FIRS (Nu aude):
Cred eu ... mujicii erau cu stăpânii, stăpânii erau cu mujicii, acum totul s-a destrămat, nu mai înţelegi nimic.

GAEV:
Taci, Firs. Mâine trebuie să plec la oraş. Mi-au promis că mă vor prezenta unui general, care ar putea să ne împrumute pe poliţe.

LOPAHIN:
Timp pierdut. N-o să iasă nimic, fiţi liniştiţi.

RANEVSKAIA:
Aiurează. Nu există nici un general.

(Intră Trofimov, Ania şi Varia)

GAEV:
Uite-i şi pe ai noştri!

ANIA:
Mama e aici.

RANEVSKAIA (Cu afecţiune):
Vino, vino... Dragele mele, dac-aţi şti cât vă iubesc. Hai aşezaţi-vă, uite aşa, lângă mine.
(Toţi se aşează)

LOPAHIN:
Veşnicul student, tot printre domnişoare.

TROFIMOV:
Nu-i treaba dumitale.

LOPAHIN:
Face 50 de ani şi el... tot student.

TROFIMOV:
Lasă glumele stupide.

LOPAHIN:
De ce te superi, sucitule?

TROFIMOV:
Încetează.

LOPAHIN (Râde):
Dă-mi voie să te întreb ce gândeşti dumneata despre mine?

TROFIMOV:
Eu, Iermolai Alexeevici, cred că eşti un om bogat; în curând vei deveni milionar. Pentru mişcarea materiei e necesar un animal de pradă care devoră tot în drumul său... deci, e nevoie de dumneata.

(Râd cu toţii)

VARIA:
Petea, mai bine spune-ne ceva despre planete.

RANEVSKAIA:
Nu, mai bine ce vorbeam aseară.

TROFIMOV:
Despre ce?

GAEV:
Despre omul mândru.

TROFIMOV:
Am vorbit mult, şi n-am ajuns nicăieri. Omul mândru, după părerea voastră este ceva mistic. S-ar putea să aveţi dreptate, dar să gândim simplu, fără ocolişuri: care mândrie are ea vreun sens... fiziologic vorbind, omul nu este bine alcătuit şi-n marea majoritate a cazurilor e brutal, lipsit de inteligenţă şi profund nefericit. Trebuie să încetăm să ne linguşim pe noi înşine. Trebuie să muncim, atât.

GAEV:
Tot vom muri.

TROFIMOV:
Cine ştie? Şi... ce înseamnă vom muri? Poate că omul are o sută de simţuri şi murind pierde numai cinci, cele cunoscute, iar celelalte 95 rămân vii.

RANEVSKAIA:
Ce deştept eşti, Petea!

LOPAHIN (Ironic):
Foc!

TROFIMOV:
Omenirea merge înainte, perfecţionându-şi puterile. Tot ce e de neatins pentru ea acum, cândva va deveni apropiat, înţeles, numai că trebuie să se muncească, să-i ajutăm cu toate puterile noastre pe cei ce caută adevărul. La noi, în Rusia, până acum muncesc foarte puţini... cei mai mulţi dintre intelectuali nu caută nimic, nu fac nimic, nu sunt în stare să muncească... arta n-o înţeleg, îşi zic intelectuali... dar nu citesc nimic serios, nu fac absolut nimic, rumegă... toţi băţoşi, feţe solemne, discută lucruri importante, filozofează şi, sub ochii lor, peste tot - ploşniţe, duhoare, igrasie, mizerie desăvârşită. Unde sunt creşele de care se vorbeşte atât de mult şi atât de des, unde sunt bibliotecile? Despre ele se scrie numai în romane, în realitate nu există. Numai murdărie, vulgaritate, sălbăticie asiatică. Mă tem şi nu-mi plac fizionomiile serioase, mi-e frică de conversaţiile grave. Mai bine tăcem.

LOPAHIN:
Ştiţi, mă scol la 5 dimineaţa, lucrez de atunci şi până seara târziu, umblu tot timpul cu banii mei şi ai altora, şi văd ce oameni sunt în jurul meu... ce preţ au. Câteodată, când nu pot dormi, mă gândesc: Doamne, tu ne-ai dat păduri nesfârşite, câmpii cât vezi cu ochii, orizonturi fără margini... şi, trăind aici, noi ar fi trebuit să fim nişte uriaşi...

RANEVSKAIA:
Uriaşii, ne lipsesc... sunt buni, în poveşti, în realitate te sperie.

(În fundul scenei trece Epihodov, cântând din chitară)

RANEVSKAIA (Gânditoare):
Trece Epihodov...

ANIA (Gânditoare):
Trece Epihodov...

GAEV:
Soarele a apus.

TROFIMOV:
Da.

GAEV (Încet, declamă):
O, natură divină, veşnic strălucitoare, frumoasă şi indiferentă, tu pe care noi te numim "mama noastră", îmbini în tine viaţa şi moartea, tu, dai viaţă, tu, distrugi...

VARIA (Rugătoare):
Unchiuleţule!

ANIA:
Unchiule, iar începi!

TROFIMOV:
Mai bine trimiteţi galbena-n dublet.

GAEV:
Tac. Tac.

(Toţi stau, furaţi de gânduri. Linişte. Se aude doar Firs care bombăne. Deodată ajunge la ei un zgomot îndepărtat, ca din cer, ca sunetul unei coarde care plesneşte, trist, stingându-se încet)

RANEVSKAIA:
Ce-i asta?

LOPAHIN:
Nu ştiu. Undeva, departe, în adânc, s-a rupt cablul unui ascensor. Undeva, foarte departe.

GAEV:
Sau poate o pasăre... ca un bâtlan.

TROFIMOV:
Sau o bufniţă...

RANEVSKAIA (Înfiorată):
E neplăcut, de ce oare...

(Pauză)

FIRS:
Înainte de nenorocire, tot aşa a fost: bufniţa a ţipat, şi samovarul şuiera fără încetare.

GAEV:
Care nenorocire?

FIRS:
Înainte de dezrobire.

(Pauză)

RANEVSKAIA:
Să mergem, prieteni, se înserează. (Aniei) Fetiţa mea, ai lacrimi în ochi... ce-i cu tine? (O îmbrăţişează)

ANIA:
Nimic mamă. nimic.

TROFIMOV:
Vine cineva...

(Se arată un trecător cu un chipiu alb, uzat, în palton; e puţin beat)

TRECĂTORUL:
Iertaţi-mă că vă întreb, pot s-o iau pe aici înainte, către gară?

GAEV:
Puteţi. Ţineţi pe drumul ăsta.

TRECĂTORUL:
Vă mulţumesc din adâncul sufletului. (Tuşeşte) Ce vreme minunată! (Declamă) "Fratele meu, frate care suferi, ieşi pe Volga şi geamătul ei..." (Variei) Mademoiselle, miluiţi un rus flămând cu treizeci de copeici.

(Varia se sperie, scoate un ţipăt)

LOPAHIN (Aspru):
Şi obrăznicia are margini!

RANEVSKAIA:
Luaţi... argint n-am... totuna... uite, o monedă de aur...

TRECĂTORUL:
Vă mulţumesc. Vă mulţumesc din adâncul inimii. (Pleacă)

(Râs general)

VARIA (Speriată):
Eu plec... plec... ah, măicuţă, oamenii acasă n-au ce să mănânce şi dumneata dai o monedă de aur.

RANEVSKAIA:
Ce se poate face cu o proastă ca mine? Am să-ţi dau tot ce am... Iermolai Alexeevici, ai să mă-mprumuţi?

LOPAHIN:
Ascult.

RANEVSKAIA:
Să mergem domnilor. E timpul. Ah, Varia, era să uit, aproape că te-am măritat. Felicitări.

VARIA (Printre lacrimi):
Cu asta nu se glumeşte, mamă.