Salon, despărţit de o sală mare printr-o arcadă. Candelabrul e aprins. Se aude în antreu orchestra evreiască amintită în actul al doilea. Seara. În sală se dansează cadrilul. Glasul lui Simeonov-Pişcik: "Promenade á une paire!" Intră în sufragerie prima pereche: Pişcik şi Charlotta Ivanovna; a doua: Trofimov şi Ranevskaia; a treia: Ania şi funcţionarul de la poştă; a patra: Varia cu şeful de gară etc. Varia plânge încet şi-şi şterge ochii dansând. În ultima pereche - Duniaşa. Toate perechile traversează salonul. Pişcik strigă: "Grand rond, balancez" şi "Les cavaliers á genoux et remerciez vos dames!" Firs, în frac, serveşte pe o tavă sifon. Intră în salon Pişcik şi Trofimov.
PIŞCIK:
De felul meu sunt hipertensiv, de două ori am avut atac de inimă, mi-e greu să dansez, dar, dacă nimereşti cum s-ar zice, într-o haită, latri nu latri, din coadă trebuie să dai. De fapt, sunt sănătos ca un cal. Răposatu' taică-meu, glumeţ, fie-i ţărâna uşoară, spunea în legătură cu originea noastră, spunea aşa, chipurile, vechiul neam al Semionov-Pişcikilor se trage, chipurile, din calul ăla pe care Caligula l-a făcut senator (Se aşează)... Iată nenorocirea, nu-s bani. Câinele flămând, carne visează (Adoarme sforăind şi se trezeşte în aceeaşi clipă) aşa şi eu ... numai la bani...
TROFIMOV:
Adevărat, aveţi ceva de cal în figură.
PIŞCIK:
Ei şi... calu' e animal bun, poţi să-l şi vinzi. (În camera vecină se aud bilele de la biliard. Varia apare sub arcadă)
TROFIMOV (O tachinează):
Madame Lopahina, madame Lopahina.
VARIA (Supărată):
Boier năpârlit.
TROFIMOV:
Da, sunt boier năpârlit şi mă mândresc cu asta.
VARIA (Cu amărăciune):
Iată, am chemat muzicanţii... cu ce-i plătim? (Pleacă)
TROFIMOV (Lui Pişcik):
Cu energia pe care aţi risipit-o, umblând după bani, de-a lungul vieţii, aţi fi putut răsturna pământul.
PIŞCIK:
Nietzsche... filozoful... cel mai mare, celebrul, un om cu un creier colosal, spune în tratatele lui, chipurile, că se pot face bănuţi falşi.
TROFIMOV:
L-aţi citit pe Nietzsche?
PIŞCIK:
Nu... mi-a spus Daşenka. Eu, acum sunt într-o asemenea situaţie, că dacă-aş putea aş face-o şi pe asta... poimâine, trebuie să plătesc 310 ruble... 130 le am (Căutându-se în buzunare, disperat). Banii au dispărut! Am pierdut banii! Unde sunt banii? Uite-i, în căptuşeală... m-au trecut năduşelile...
(Intră Liubov Andreevna şi Charlotta Ivanovna)
RANEVSKAIA (Fredonând):
De ce întârzie atâta Leonid? Ce face în oraş? (Către Duniaşa) Duniaşa, oferă ceai muzicanţilor!
TROFIMOV:
Probabil că nu s-a ţinut licitaţia.
RANEVSKAIA:
Şi muzicanţii... au venit nepotrivit, şi balul... e nepotrivit... Ei, asta e... (Se aşează şi fredonează încet)
CHARLOTTA:
Uite un pachet de cărţi, (Către Pişcik) gândeşte-te la o carte.
PIŞCIK:
M-am gândit.
CHARLOTTA:
Acum, amestecă-le... Foarte bine. Dă-le încoace, dragul meu, domn Pişcik. Eins, zwei, drei, acum caut-o, e în buzunarul dumitale...
PIŞCIK (Scoate cartea din buzunar):
Opt de pică. E adevărat! (Mirându-se) Ia te uită!
CHARLOTTA (Ţinând cărţile în palmă către Trofimov):
Spune-mi repede ce carte-i deasupra?
TROFIMOV:
Ei..? Păi, dama de pică.
CHARLOTTA:
Este! (Către Pişcik) Ei, ce carte-i deasupra?
PIŞCIK:
Asul de cupă.
CHARLOTTA:
Este! (Îşi bate palma, cărţile dispar) Ce vreme frumoasă e azi! (Îi răspunde o voce de sub podea) "O, da, vremea-i splendidă, domnişoară!" Sunteţi idealul meu cel bun... (Glasul) "Şi dumneata, domnişoară, îmi placi foarte mult."
PIŞCIK (Mirându-se):
Ia te uită! Spiritista mea, Charlotta Ivanovna... sunt de-a dreptul ... îndrăgostit!
CHARLOTTA:
Îndrăgostit? (Dând din umeri) Poţi dumneata oare să iubeşti? Gutter Mench, aber schlechter Muzikant!
TROFIMOV (Către Pişcik, punându-i mâna pe umăr):
Ei, calule... zi!
CHARLOTTA:
Vă rog, atenţie: scamatorie! (Ia de pe scaun un pled) Iată un pled bun, doresc să-l vând (Îl scutură) Cine doreşte să-l cumpere!
PIŞCIK (Mirându-se):
Ia te uită!
CHARLOTTA:
Eins, zwei, drei. (Ridică repede pledul. După pled se află Ania. Face o reverenţă, aleargă spre mama ei, o îmbrăţişează şi se întoarce repede în sală; entuziasm general)
RANEVSKAIA (Aplaudă):
Bravo, bravo!...
CHARLOTTA:
Încă odată eins, zwei, drei. (Ridică pledul. După pled se află Varia şi se înclină)
PIŞCIK (Mirându-se):
Ia te uită!
CHARLOTTA:
Sfârşit. (Aruncă pledul pe Pişcik, face o reverenţă şi fuge în sală)
PIŞCIK (Aleargă după ea):
Drăcoaica... cum...? cum e? (Iese)
RANEVSKAIA:
Leonid nu s-a întors. Ce o fi făcând atâta în oraş, nu înţeleg! Totul s-a terminat, ori s-a vândut livada, ori, nu s-a ţinut licitaţia, de ce ne lasă atâta în neştire?
VARIA (Căutând s-o liniştească):
Unchiuleţul a cumpărat-o, sunt sigură!
TROFIMOV (Glumind):
Da...
VARIA:
Mătuşa din Iaroslavl i-a trimis procură, s-o cumpere pe numele ei ... A făcut-o pentru Ania.
RANEVSKAIA:
Mătuşa din Iaroslavi a trimis 15.000 de ruble ca să se cumpere proprietatea pe numele ei - în noi n-are încredere - dar banii nu ajung nici pentru dobânzi. (Îşi acoperă faţa cu mâinile) Astăzi se hotărăşte soarta mea, soarta...
TROFIMOV (O tachinează pe Varia):
Madame Lopahina.
VARIA (Supărată):
Veşnicul student! De două ori dat afară din universitate.
RANEVSKAIA:
De ce te superi, Varia? Te tachinează cu Lopahin, ei şi? Vrei - mărită-te cu Lopahin, e un om bun, interesant. Nu vrei - nu te mărita; nu te sileşte nimeni, prostuţo.
VARIA:
Mă gândesc serios la asta, mamă, şi... e om bun... îmi place.
RANEVSKAIA:
Mărită-te. Ce mai aştepţi?
VARIA:
Mamă, nu pot să-l cer eu în căsătorie. De doi ani toţi vorbesc, dar el ori tace, ori glumeşte. Înţeleg. Se îmbogăţeşte, e ocupat, nu-i e gândul la mine. Dacă aş avea bani, măcar o sută de ruble, aş lăsa totul şi aş pleca... departe... M-aş duce la mănăstire.
TROFIMOV (Ironic):
Binecuvântare!
VARIA (Lui Trofimov):
Studentul trebuie să fie deştept! (Cu blândeţe printre lacrimi) Ce urât te-ai făcut, Petia, cum ai îmbătrânit!
(Intră Iaşa)
IAŞA (Abia stăpânindu-şi râsul):
Epihodov a rupt un tac de biliard!... (Iese)
VARIA:
Ce caută Epihodov aici? Cine i-a permis să joace biliard? Nu-i înţeleg pe oamenii ăştia. (Iese)
RANEVSKAIA:
N-o mai tachina, Petea, nu vezi, suferă şi fără asta.
TROFIMOV:
Prea e silitoare, şi nu-şi vede de-ale ei. Toată vara nu ne-a lăsat în pace, nici pe mine nici pe Ania, se temea ca între noi să nu se nască o idilă. Ce-i treaba, ei? Şi, de altfel nici n-am lăsat să se înţeleagă vreodată aşa ceva, sunt departe de... trivial. Noi suntem mai presus de dragoste.
RANEVSKAIA:
Iar eu, mai prejos de dragoste. (Foarte neliniştită) De ce nu se întoarce Leonid? Numai de aş şti: e vândută moşia, sau nu? Mă pierd... în clipa asta îmi vine să urlu... să fac o prostie... salvează-mă, Petea, spune ceva, spune...
TROFIMOV:
S-a vândut moşia sau nu s-a vândut - nu-i tot una? De mult s-a isprăvit cu ea. Nu mai e cale de întoarcere. Iarba a acoperit-o. Liniştiţi-vă, nu vă mai minţiţi, trebuie măcar o dată să priviţi adevărul în faţă.
RANEVSKAIA:
Care adevăr? ... Cruţă-mă... Dumneata vezi unde e adevărul şi unde nu e, eu parcă am orbit, nu văd nimic... Fii îngăduitor... M-am născut aici, aici au trăit tata şi mama, bunicul meu, iubesc casa asta, fără livada de vişini, eu nu-mi înţeleg viaţa... Şi dacă trebuie vândută, atunci vindeţi-mă şi pe mine odată cu ea... (Îl îmbrăţişează pe Trofimov şi-l sărută pe frunte) aici s-a înecat fiul meu... (Plânge) fie-ţi milă de mine Bunule-Bun.
TROFIMOV:
Ştiţi, eu vă compătimesc din tot sufletul.
RANEVSKAIA:
Dar, altfel, altfel trebuie spus... (Scoate batista, îi cade o telegramă), e atât de mult zgomot aici... Sufletul mi-e greu îmi tremură la fiecare sunet... Tremur toată şi nu pot să mă închid în camera mea... singură, mi-e frică de linişte. Nu mă judeca, Petea... Ar trebui să faci ceva cu barba, ca să crească cumva... (Râde) Caraghiosule!
TROFIMOV (Ridică telegrama):
Nu ţin să fiu o frumuseţe.
RANEVSKAIA:
O telegramă de la Paris... şi ieri... şi azi... sălbatecul ăsta s-a îmbolnăvit iar... îi merge prost, îmi cere iertare, mă imploră să vin... şi într-adevăr ar trebui să plec la Paris, să fiu lângă el. Ai o faţă aspră, Petea, ce să-i faci, porumbelul meu... ce să fac, e bolnav, e singur, nefericit, cine să-l îngrijească, cine să-l oprească să facă greşeli, cine să-i dea doctoriile la timp? Ce e de ascuns sau de tăcut aici? Îl iubesc, e limpede... iubesc, iubesc... E o piatră de gâtul meu, mă trage la fund, dar eu iubesc piatra asta şi nu pot să trăiesc fără ea. (Îi strânge mâna lui Trofimov) Nu spune nimic, nu spune...
TROFIMOV (Printre lacrimi):
Pentru Dumnezeu, iertaţi-mi sinceritatea, dar v-a jefuit.
RANEVSKAIA:
Nu. Nu, nu, nu trebuie să vorbeşti aşa! (Îşi astupă urechile)
TROFIMOV:
E o canalie... numai dumneata nu ştii asta! O canalie măruntă! Un nimic...
RANEVSKAIA (Supărată, dar reţinută):
Ai 26 sau 25 de ani, dar mai eşti un gimnazist de clasa a doua...
TROFIMOV:
Fie.
RANEVSKAIA:
La vârsta dumitale trebuie să fii bărbat, trebuie să iubeşti, să-i înţelegi pe cei care iubesc, trebuie să te îndrăgosteşti, (Supărată) da, da... Şi dumneata, curăţel şi ridicol... un monstru...
TROFIMOV (Îngrozit):
Ce spune?
RANEVSKAIA:
"Eu sunt mai presus de dragoste" nu eşti mai presus eşti pur şi simplu cum spune Firs al nostru: "Bun de nimic". Să nu ai o amantă la vârsta dumitale!...
TROFIMOV (Îngrozit):
Îngrozitor! Ce spune?! (Se îndreaptă repede spre sală, aplecându-se de cap) E îngrozitor!... Nu pot, plec... (Iese, dar se întoarce în aceeaşi clipă). Între noi totu-i sfârşit! (Iese în antreu)
RANEVSKAIA (Îi strigă din urmă):
Petea, aşteaptă! Bezmeticule, am glumit!
(Din antreu se aud paşi grăbiţi pe scară, apoi deodată cineva se prăbuşeşte cu zgomot - Ania şi Varia scot un ţipăt; în acelaşi timp se aud râsete)
ANIA şi VARIA:
Ah! (Râs)
RANEVSKAIA:
Ce-o mai fi?
(Intră Ania)
ANIA (Râzând):
Petea a căzut pe scară. (Iese repede)
RANEVSKAIA:
Doamne ce ciudat... e şi Petea ăsta!
(Şeful de gară se opreşte în mijlocul sălii şi declamă "Păcătoasa" de Alexei Tolstoi. Toţi îl ascultă. Dar abia a declamat câteva versuri şi dinăuntru se aude un vals. Şeful de gară tace. Toţi dansează. Din antreu intră Trofimov, Ania, Varia şi Liubov Andreevna)
RANEVSKAIA:
Ei, Petea... suflet curat îmi cer iertare. Să dansăm. (Dansează cu Petea)
(Ania şi Varia dansează împreună. Firs intră şi îşi pune bastonul lângă uşa laterală. Iaşa intră şi el din salon şi priveşte dansul)
IAŞA:
Cum e, Bunicule?
FIRS:
Nu prea bine. Pe vremuri la balurile noastre valsau generali, baroni, amirali, iar acum trimitem după funcţionarii de la poştă şi şeful gării, şi nici ăştia nu vin cu tragere de inimă. Mă cam lasă puterile... Răposatul, stăpânul meu, bunicul dumnealor, ne vindeca pe toţi, de orice boală, cu ceară roşie. Eu iau ceară în fiecare zi... poate de aceea mai trăiesc.
IAŞA:
M-ai plictisit, moşule, (Cască) măcar de-ai crăpa mai repede...
FIRS:
Ei... tu... (Bombăneşte)
RANEVSKAIA:
Merci. Am obosit... (Se aşează) mă aşez.
(Intră Ania)
ANIA (Emoţionată):
Adineauri, la bucătărie, cineva spunea că livada de vişini a fost vândută.
RANEVSKAIA:
Vândută? Cui?
ANIA:
N-a spus cui. A plecat. (Dansează cu Trofimov şi trec în sală)
IAŞA:
Trăncănea un bătrân, străin...
FIRS:
Şi Leonid Andreevici... nu mai vine! E îmbrăcat cu un palton subţire, demi-sezon, de n-ar răci! Ah... Tânăr şi necopt .
RANEVSKAIA:
Mor... mergi, Iaşa, află cui s-a vândut.
IAŞA:
Da' a plecat de mult, moşneagu'. (râde)
RANEVSKAIA (Puţin înciudată):
Ei... ce-ai găsit de râs? De ce te bucuri?
IAŞA:
Epihodov, cap sec, "99 de nenorociri".
RANEVSKAIA:
Firs, dacă se vinde moşia, unde pleci?
FIRS:
Unde-o să-mi porunciţi, acolo, mă voi şi duce.
RANEVSKAIA:
De ce ai faţa asta? Eşti bolnav? E ora să te culci...
FIRS:
Da, (Zâmbind) eu mă duc să mă culc, dar cine serveşte aici, cine dă ordine, ... singur peste toată casa.
IAŞA (Către Liubov Andreevna):
Liubov Andreevna! Permiteţi-mi să vă cer o favoare, fiţi atât de bună! Dacă vă întoarceţi la Paris luaţi-mă cu dumneavoastră, vă implor. Mi-e cu neputinţă să mai rămân aici. (Priveşte în jur, cu jumătate de glas) Ce să spun, vedeţi şi singură, - ţara incultă, poporul imoral, apoi, peste tot plictiseală, la bucătărie - mâncarea infectă, şi Firs ăsta, care bântuie, bombăne tot felul de cuvinte nepotrivite. Luaţi-mă cu dumneavoastră, fiţi atât de bună!
(Intră Pişcik)
PIŞCIK:
Daţi-mi voie, vă rog ... un vălsuleţ, preafrumoaso... minunato... (Valsând) totuşi 180 de rublişoare de la dumneavoastră, aş lua... 180 de rublişoare. (Trec în sală)
(În sală, guvernanta, cu joben cenuşiu şi pantaloni cadrilaţi, dă din mâini şi ţopăie; s-aud strigăte: "Bravo, Charlotta Ivanovna")
DUNIAŞA (Se opreşte să se pudreze):
Domnişoara îmi porunceşte să dansez, cavaleri mulţi, dame puţine, dar mie dansul îmi dă ameţeli, bătăi de inimă, Firs Nicolaevici. Funcţionarul de la poştă mi-a spus acum, aşa ceva, că mi-a tăiat respiraţia.
(Muzica încetează)
FIRS:
Ce ţi-a spus?
DUNIAŞA:
"Tu", zice, "eşti ca o floare"
IAŞA (Cască):
Mitocanul! (Iese)
DUNIAŞA:
Ca o floare... sunt o fată atât de delicată, mă înnebunesc cuvintele tandre, lipicioase.
FIRS:
O încurci, tu. (Intră)
EPIHODOV:
Dumneata, Avdotia Feodorovna, nu doreşti să mă vezi... de parcă aş fi un fel de insectă. (Oftează) Ah, viaţă!
DUNIAŞA:
Ce doreşti?
EPIHODOV:
Fără îndoială, poate, aveţi dreptate. (Oftează) Dar, bineînţeles, dacă privim dintr-un punct de vedere, atunci dumneavoastră, îmi permiteţi să mă exprim aşa, scuzaţi-mi sinceritatea, m-aţi redus absolut la o stare de spirit. Îmi cunosc destinul, în fiecare zi se întâmplă cu mine o nefericire şi m-am obişnuit, aşa că privesc la soarta mea cu un surâs. Mi-aţi dat consimţământul şi cu toate că eu...
DUNIAŞA:
Vă rog, vorbim după, şi-acum, lăsaţi-mă în pace! (Se joacă cu evantaiul)
EPIHODOV:
În fiecare zi mi se întâmplă câte o nefericire, dar eu îmi permit, să mă exprim aşa, să zâmbesc, chiar, să râd.
(Intră Varia din sală)
VARIA:
Încă n-ai plecat, Semion? Nu ţi-e ruşine? (Către Duniaşa) Pleacă de aici, Duniaşa. (Lui Epihodov) Ba joci biliard şi rupi tacul, ba te plimbi prin salon ca un musafir.
EPIHODOV:
Dă-mi voie să mă exprim aşa. Dumneata n-ai de ce să-mi ceri socoteală.
VARIA:
Eu nu-ţi cer socoteală, îţi spun. Tot ce ştii e să umbli de colo-colo fără treabă. Ţinem un contabil - de ce...
EPIHODOV (Ofensat):
Dacă muncesc, dacă mă plimb, dacă mănânc sau dacă joc biliard o să judece numai persoanele competente şi superioare.
VARIA:
Tu, îndrăzneşti să-mi spui mie, astea? (Izbucneşte) Râzi? Adică, eu nu înţeleg nimic? Cară-te de aici! Acum... Afară.
EPIHODOV (Înfricoşat):
Vă rog să vă exprimaţi într-o manieră delicată.
VARIA (Ieşindu-şi din fire):
Afară... în clipa asta!... În clipa asta, "99 de nenorociri"! Să nu te mai prind pe aici, să nu te mai văd în ochi.
EPIHODOV:
Mă voi plânge împotriva dumneavoastră! (Iese)
VARIA:
Ai venit înapoi? (Apucă bastonul pe care Firs l-a pus lângă uşă) Hai - vino! Vino! Vino să-ţi arăt eu! Ai venit? Atunci ţine! (Învârteşte bastonul. În clipa aceasta intră Lopahin)
LOPAHIN:
Îţi mulţumesc, cu plecăciune.
VARIA (Supărată, pe un ton glumeţ):
Sunt vinovată!
LOPAHIN:
Nu-i nimic. Îţi mulţumesc cu plecăciune pentru gustarea primită.
VARIA:
N-ai de ce! (Se îndepărtează, apoi priveşte înapoi şi întreabă blând) Te-am lovit rău?
LOPAHIN:
Nu, nimic. O să-mi iasă un cucui ... măreţ.
(Glasuri din sală):
A venit Lopahin! Iermolai Alexeevici!
PIŞCIK:
El e! În carne şi oase... (Pişcik şi Lopahin se sărută) Miroşi a coniac, dragul meu, sufletul meu, da' şi noi ne veselim...
(Intră Liubov Andreevna)
RANEVSKAIA:
Dumneata, Iermolai Alexeevici? De ce a ţinut atât? Unde-i Leonid?
LOPAHIN:
Leonid Andreevici e cu mine. Vine...
RANEVSKAIA (Agitată):
Ei, ce e? S-a licitat? Vorbeşte!
LOPAHIN (Stânjenit, temându-se să-şi arate bucuria):
Licitaţia s-a terminat la patru... dar noi am întârziat la tren şi a trebuit să aşteptăm până la nouă jumătate. (Oftând din greu) Uf! Mi se învârte puţin capul...
(Intră Gaev. În mâna dreaptă are nişte pachete, cu stânga îşi şterge lacrimile)
RANEVSKAIA:
Ce-i Leonea? Ei... Leonea, ce-i? Mai repede, pentru Dumnezeu...
GAEV (Nu-i răspunde nimic, făcând doar un gest evaziv cu mâna; către Firs, plângând):
Ia astea... anchois... sardele de Kerci... azi n-am mâncat nimic... atât am suferit! (Uşa sălii de biliard e deschisă, se aude zgomotul bilelor şi glasul lui Iaşa)
IAŞA:
7 şi 18...
GAEV (Cu altă expresie):
Am obosit îngrozitor. Dă-mi să mă schimb, Firs.
PIŞCIK:
Ce-a fost la licitaţie? Spune odată!
RANEVSKAIA:
E vândută livada de vişini?
LOPAHIN:
Vândută.
RANEVSKAIA:
Cine a cumpărat-o?
LOPAHIN:
Eu am cumpărat-o!
(Pauză)
LOPAHIN:
Eu am cumpărat-o, numai o clipă domnilor, fiţi îngăduitori, îmi vâjâie capul, nu pot să vorbesc... (Râde) Ajungem noi la licitaţie, Deriganov era deja acolo. Leonid Andreevici avea numai 15.000, iar Deriganov a oferit din capul locului 30.000. Văd cum stau lucrurile, m-am încleştat cu el, am dat 40. El 45- eu 55... el va să zică adăuga câte cinci, eu câte zece... Ei... s-a sfârşit! Am plusat până la 90.000 şi mi-a rămas mie. Acum, livada de vişini e a mea! (Râde cu hohote) Doamne, Dumnezeule, livada de vişini e a mea. Spuneţi-mi că sunt beat, că nu sunt în toate minţile, că mi se-nchipuie... nu râdeţi de mine! (Bate din picior) Dacă tatăl meu şi bunicul s-ar ridica din morminte şi ar vedea ce s-a întâmplat, cum Iermolai al lor, bătutul, Iermolai analfabetul, care alerga iarna desculţ, cum Iermolai ăsta a cumpărat moşia... frumoasă, - cum nu mai e alta pe lume. Eu am cumpărat moşia unde bunicul şi tata au fost robi, unde nu-i lăsau nici la bucătărie... Dorm... mi se năzare... e o închipuire... E rodul imaginaţiei voastre acoperite de întunericul necunoscutului. (Varia aruncă cheile la picioarele lui. Lopahin le ridică mişcându-le, zâmbeşte) A aruncat cheile, să arate că nu mai e stăpână aici... Ei, asta e. (Orchestra îşi acordează instrumentele) Muzicanţi, cântaţi, doresc să vă ascult! Veniţi toţi, să vedeţi cum Iermolai Lopahin înfige toporul în livada cu vişini, cum vor cădea pomii la pământ! Vom construi vile şi nepoţii... şi strănepoţii noştri vor vedea aici o viaţă nouă... Muzică, cântă!
(Orchestra cântă. Liubov Andreevna s-a lăsat pe un scaun şi plânge amar)
LOPAHIN (Apropiindu-se de Liubov Andreevna):
De ce nu m-aţi ascultat? (Cu lacrimi în ochi) Sărăcuţa mea, buno, nu-i întoarce... O, de-ar trece toate mai repede, de s-ar schimba cumva, mai repede, viaţa asta anapoda, nefericită.
PIŞCIK (Îl ia de mână, cu jumătate de glas):
Ea plânge. Hai să mergem în salon, s-o lăsăm singură. Haidem...
LOPAHIN:
Ce e? Muzică, cântă mai tare! Să fie totul cum doresc eu! (Cu ironie) Vine noul stăpân, proprietarul livezii de vişini! (Loveşte din greşeală o măsuţă, gata să răstoarne un candelabru) Pot să plătesc pentru tot. (Iese cu Pişcik)
(În sală şi salon nu-i nimeni, afară de Liubov Andreevna, care stă ghemuită şi plânge amarnic. Orchestra cântă în surdină. Intră repede Ania şi Trofimov. Ania se apropie de mama ei şi îngenunchează în faţa ei, Trofimov rămâne la intrarea în sală)
ANIA:
Mamă!... mamă, tu plângi? Blânda, buna, scumpa mea mamă, prea frumoasa mea, eu te iubesc, eu te binecuvântez. Livada de vişini s-a vândut, nu mai e!... e adevărat, adevărat, dar nu plânge, mamă, ţi-a rămas viaţa înainte, ţi-a rămas sufletul tău bun, curat... vino cu mine, vino scumpa mea, să plecăm de aici, vino!... Vom sădi o nouă livadă, mai frumoasă ca asta, ai s-o vezi, ai să-nţelegi... şi o bucuri liniştită, adâncă, se va lăsa în sufletul tău, ca soarele în sufletul tău, ca soarele în ceasul înserării, şi tu, mamă, vei zâmbi! Să mergem, draga mea! Să mergem!...
