Dacă cineva de bunăvoie în chip nesocotit a tăgăduit pe Hristos, potrivit canonului 73 al lui Vasile cel Mare, se va învrednici de împărtăşanie numai la sfârşitul vieţii; şi nimeni nu-l poate scăpa de o astfel de epitimie, nici să îndrăznească a arăta vreo blândeţe faţă de acesta. Iar Sfântul Grigorie determină exact toate chestiunile privitoare  la  aceştia, supunând aceloraşi pedepse pe cei ce de bunăvoie dezertează la rătăcire, hotărând măsura acestor pedepse după durata vieţii fiecăruia; iar cei ce prin constrângere au comis acest păcat se vor supune pedepsei pentru desfrânare, prelungindu-se lui pedeapsa la al nouălea an. Aceeaşi deosebire între cei păcătoşi o face şi sinodul de Ia Ancira, cât şi Sfântul martir Petru al Alexandriei, precum şi Vasile cel Mare în canonul său al 81-lea.Dar astăzi Biserica urmează potrivit celor normate şi potrivite de preasfinţitul patriarh al Constantinopolului Metodiu, tratând în general pe cei ce au fost copleşiţi în chipuri diferite de acea greşeală.Iar acesta zice că dacă cineva a fost prins de nelegiuiţi pe când era copil şi, de frică sau din neştiinţă sau din prostie fiind sedus, a tăgăduit credinţa, dar ajungând la vârsta bărbăţiei revine la moravurile creştinilor şi intrând în catoliceasca Biserică se pocăieşte şi se mărturiseşte, să asculte zilnic de l preot, până la ziua a şaptea cele patru rugăciuni rânduite şi în a opta să se boteze; apoi, dezbrăcându-se şi îmbrăcând lentionul, să se ungă cu Sfântul Mir, întocmai ca şi cei ce se botează, şi astfel să se învrednicească de dumnezeiasca împărtăşanie; iar în alte opt zile nicidecum să nu lipsească de la sfintele slujbe din biserică, întocmai ca şi cei ce se botează.Iar dacă cineva a fost cuprins de cei nelegiuiţi fiind în deplina vârstă a bărbăţiei şi prin chinuri a fost silit să se lepede de credinţa sa, acestuia încă să i se acorde milostivire. Totuşi întâi va posti de două ori 40 de zile, reţinându-se de la carne, brânză şi ouă, şi în trei zile din săptămână să se abţină de la vin; şi nici untdelemn să nu dorească; şi să facă rugăciuni îmbelşugate şi cât se poate mai multe metanii. După aceea, împlinindu-se cele două de ori 40 de zile, să asculte timp de şapte zile zilnic rugăciuni de pocăinţă, iar în ziua a opta să se spele întocmai ca cei mai sus menţionaţi şi să fie uns şi să se învrednicească de împărtăşirea Sfintelor Taine, iar după alte opt zile să participe la slujbele bisericeşti, iar pe cel ce intenţionat a dezertat la tăgăduirea credinţei, îl aşteaptă pedeapsă grozavă, dar prin nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu, aceasta încă se va lecui cu milostivire. Deci doi ani să postească, reţinându-se de la carne, brânză şi ouă; iar în trei zile din săptămână lipsindu-se de untdelemn şi de vin, făcând în fiecare zi metanii potrivit puterii sale, una sută sau două sute. Iar împlinindu-se cei doi ani, să asculte şi acesta şapte zile rugăciuni de pocăinţă, iar apoi să se procedeze şi în privinţa lui precum s-a mai spus mai înainte. (62 ap.; 10, 11, 12, 14 sin. I ec; 102 TruL; 1-9, 12, 21 Ancira; 2, 19 Laod.; 43 Cartag.; 2, 11 Grig. Neocez.; 3, 73, 81, 84 Vasile cel Mare; 1-14 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)


  Pe cei ce se îndeletnicesc cu vrăjitorie şi farmece, dumnezeiescul Vasile, în canonul al 65-lea, îi supune pedepsei ucigaşilor, care durează timp de douăzeci de ani; iar pe cei ce se dedau ghicitorilor de noroc sau numai înclină să creadă ca aceştia, în al şaptezeci şi doilea canon. Grigorie de Nyssa însă, în canonul al doilea făcând iarăşi împărţirea păcatelor, po-runceşte ca celor ce trec de partea acelor vrăjitori întru lepădarea credinţei noastre să li se dea şi lor răstimpul de pedeapsă al apostaţilor iar în privinţa celor care din constrângere şi din micime de suflet au trecut la aceştia, porunceşte să se observe măsura pedepsei celor care păcătuiesc în desfrânare. Iar canonul şasezeci şi unu al sinodului al şaptelea îi osândeşte pe cei din urmă la pedeapsă de şase ani. Apoi canonul al douăzeci şi patrulea de la Ancira îi supune pe aceştia unei epitimii nu mai lungi de cinci ani. Să se citească şi canonul al treizeci şi şaselea al sinodului de la Laodiceea, care face deosebire exactă în privinţa acestora. Iar Ioan Ajunătorul, în privinţa celor ce se îndeletnicesc cu vrăjitorie sau farmece, scurtează la trei ani timpul lor de penitenţă, dacă se străduiesc a posti zilnic, cât mai mult timp, şi dacă după ceasul al nouălea gustă mâncare uscată şi seacă, şi să trăiască cât mai desăvârşit; dar să facă şi 250 de metanii, atingând cu evlavie pământul cu fruntea. Cu aceleaşi pedepse pedepseşte şi pe femeile care confecţionează amulete şi se îndeletnicesc cu ghicire de noroc. (61, 65 Trul.; 24 Ancira; 36 Laod.; 7, 65, 72, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nyssa).


  Ioan Ajunătorul zice : Eu socotesc că celor care judecă drept nu li se pare că scurtarea de către noi a timpului de pocăinţă nu este o părere salvatoare, deoarece nici Părintele Vasile cel Mare şi nici cei ce mai vechi dumnezeieşti Părinţi ai noştri nu au stabilit pentru cei ce păcătuiesc vreo ajunare, sau priveghere, sau număr de plecări  de genunchi, fără numai îndepărtarea de la Sfânta împărtăşanie. Noi am socotit ca în privinţa celor care se pocăiesc cu adevărat şi cu sârguinţă îşi chinuiesc trupul cu disciplină aspră şi cu înţelepciune îşi schimbă viaţa, contrabalansând răutatea anterioară după măsura înfrângerii, să măsurăm şi scurtarea timpului de pocăinţă. De pildă, dacă cineva ar primi să nu bea vin în anumite zile, am judeca să-l iertăm şi noi un an din epitimia hotărâtă de către Părinţi, pentru greşeala lui. Aşijderea, dacă ar făgădui reţinerea de la carne până la un timp, am socotit să-i tăiem alt an, iar dacă de la brânză şi de la ouă, sau peşte, sau de la untdelemn, şi astfel pentru fiecare reţinere de acest fel să-i iertăm un an. Tot astfel să procedăm dacă acela va voi să îmblânzească pe Dumnezeu prin îmbelşugatele plecări de genunchi; şi mai ales de va arăta râvnă şi hotărâre nestrămutată pentru milostenie. Iar dacă cineva după păcătuire s-a dedat vieţii de Dumnezeu iubitoare şi singuratice, am socotit că este bine să dobândească iertare încă şi mai scurtă, ca prin acest fel de vieţuire să răzbune în viitor patima respectivă în cursul vieţii. (12 sin. I ec; 16 sin. IV ec; 102 Trul.; 5 Ancira; 74 Vasile cel Mare)


  Năvălirea poftei prin gânduri în inimă este cu totul de nepedepsit, fiind un păcat încă nesăvârşit.


  Învoirea sufletului de a primi pofta se spală cu 12 metanii.


  Lupta este vrednică ori de cununi, ori de pedeapsă.


  Consimţământul este cauza şi începutul epitimiilor.


  Cel ce s-a întinat în somn cu patima scurgerii, o zi se scoate de la împărtăşanie, şi se crede că se curăţeşte de întinăciune astfel că va cânta psalmul 50 şi va face 49 de metanii. (4 Dion. Alex.; 1 Atanasie; 12 Tim. Alex.)


  Iar cel ce s-a întinat deştept fiind cu trupul, şapte zile se opreşte de la împărtăşanie, cântând în fiecare zi Psalmul al 50-lea şi făcând 49 de metanii. (4 Dion. Alex.; 1 Atanasie; 12 Tim. Alex.)


  Cel ce a făcut malahie 40 de zile se pedepseşte, cu mâncare uscată hrănindu-se în fiecare zi şi făcând 100 de metanii.


   Iar amestecarea cu alţii, ca una ce face malahia îndoită, primeşte epitimia arătată până la 80 de zile.


  Iar dacă vreunul dintre cei din cler mai înainte de consacrare a căzut în patima malahiei, nefiind poate îngrijat că numai pentru aceasta se va opri de la preoţie, întâi, primind epitimie suficientă, aşa să vie la preoţie. Iar dacă s-a aprins cu acest păcat după ce va fi primit demnitatea preoţească, pe un an încetând de la aceasta şi pedepsindu-se cu epitimiile obişnuite, să se întoarcă la preoţie. Dar dacă, după cunoaşterea păcatului, a doua oară sau a  treia oară ar face aceasta, încetând de  la  preoţie, să  treacă în treapta citeţilor.


  Va primi epitimia însă pentru malahie şi între femei aceea care s-a sărutat şi pipăit cu un bărbat, dar nu a fost stricată.


  Canonul al treilea al Sfântului Grigorie de Nyssa exclude pe cel desfrânat pe nouă ani de la Sfintele Taine, iar canonul al cincizeci şi nouălea al lui Vasile cel Mare, pe timp de şapte ani. (4, 21, 22, 26, 59, 79, 80 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)


  Iar Vasile cel Mare în canonul 21 spune că cel ce este însurat cu femeie şi cade în desfrâu merită să se pedepsească mai mult decât cel ce nu trăieşte cu o femeie şi este cuprins de această patimă. (9, 19, 21, 26, 34, 37, 39, 58, 59, 77, 79, 80 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)


  În canonul 60 Vasile cel Mare, pe monahiile sau pe femeile canonice care desfrânează le supune epitimiei pentru adulter, căci acelea sfărâmă legătura cu mirele lor spiritual, Hristos, iar canonul al 44-lea al sinodului al Vl-lea porunceşte ca monahul care desfrânează cu nimic mai mult să nu se pedepsească decât laicii. Iar noi, zice Ioan Ajunătorul, rânduim ca cel ce desfrânează să nu se împărtăşească doi ani, dacă-şi va da silinţa să mănânce mâncăruri uscate zilnic, după ceasul al nouălea, şi va face două sute cincizeci de metanii. Iar dacă va neglija să facă acestea, va îndeplini timpul epitimiei hotărât de Părinţi. (16 sin. IV ec; 44 Trul.; 19 Ancira; 16 Cartag.; 6, 18, 19, 20, 44, 60 Vasile cel Mare)


  Părinţii, şi mai ales canonul al 49-lea al Iui Vasile cel Mare, au hotărât să nu se supună pedepselor cei pângăriţi de oameni silnici sau de stăpâni. (11 Ancira; 2 Grig. Neocez..; 30, 49 Vasile cel Mare)

  Canonul 32 al lui Vasile cel Mare hotărăşte ca clericul care desfrânează să se caterisească, dar să nu se şi afurisească.

  În privinţa celor care se căsătoresc a doua oară, canonul 4 al lui Vasile cel Mare zice că unii au stabilit un an; iar alţii doi ani de epitimie; iar cei ce se căsătoresc a treia oară se vor afurisi pe trei şi pe patru ani. Dar noi zicem că am primit obiceiul afurisirii de cinci ani pentru cei ce se căsătoresc a treia oară, fireşte nedesfăcându- se căsătoria dacă au ei copii din căsătoriile anterioare . (17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 TruL; 19 Ancira; 3, 7 Neocez.; 1 Laod.; 4, 12, 30, 41, 50, 53, 80, 87 Vasile cel Mare)

  Canonul al patrulea al Iui Grigorie de Nyssa izgoneşte pe adulter pe optsprezece ani de la dumnezeiasca împărtăşanie, iar canonul 58 al lui Vasile cel Mare îi îngăduie ca după cincisprezece ani să se împărtăşească cu Sfintele Taine; iar canonul 20 al sinodului de la Ancira dispune ca epitimia să se poată termina după anul al şaptelea. Iar noi credem ca acela după trei ani să se învrednicească de împărtăşanie, dacă în fiecare zi după ceasul al nouălea se va mulţumi cu mâncăruri uscate şi va face şi două sute cincizeci de metanii în fiecare zi. Iar de va neglija să facă aceasta, va aştepta sfârşitul timpului hotărât de Părinţi. (48 ap.; 87, 93, 98 TruL; 20 Ancira; 102 Cartag.; 19, 21, 31, 35, 36, 46, 48, 58, 77, 80 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

  Nu poate intra în preoţie acela a cărui soţie este adulteră, precum spune canonul al 8-lea de la Neocezareea. Se dispune ca femeia care s-a făcut adulteră după hirotonia soţului să se demită, sau dânsul să înceteze de la preoţie. (18 ap.; 3, 6, 12, 26 TruL; 8 Neocez.; 27 Vasile cel Mare)

  Canonul al 98-lea al sinodului al şaselea osândeşte ca pe adulter pe cel ce ia în căsătorie pe cea logodită legal cu altul. (98 TruL; 11 Ancira; 22, 69 Vasile cel Mare)

  Canonul al 72-lea al aceluiaşi sinod hotărăşte că dacă un ortodox se împreună cu o femeie eretică, nunta să fie fără valoare, şi căsătoria nelegiuită să se desfacă; iar de vor stărui în această căsătorie, să se afurisească. (14 sin. IV ec; 72 TruL; 10, 31 Laod.; 21 Cartag.)

  Acela dintre cei ce au căzut în incest, care a comis necuviinţa cu sora sa proprie, după Vasile cel Mare, se exclude pe cincisprezece ani de la împărtăşanie. Iar noi rânduim ca acesta să se învrednicească de împărtăşanie după trei ani, dacă în fiecare zi va posti până seara şi va mânca mâncare uscată şi va face în fiecare zi 500 de metanii. (67, 68, 75 Vasile cel Mare; 11 Grig. Neocez.)

  Cel ce desfrânează cu logodnica, după Vasile cel Mare, se exclude de la împărtăşanie pe 11 ani; noi zicem că pe doi ani, dacă în fiecare zi după ceasul al nouălea mănâncă mâncare uscată şi face în fiecare zi 300 de metanii. Dar neglijând să facă aceasta, va îndeplini anii hotărâţi de Părinţi. (19 ap.; 26, 54 TruL; 2 Neocez..; 23, 27, 67, 68, 75, 76, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 5 Teof. Alex.)

   Acelora-şi epitimii se va supune şi cel ce iubeşte nebuneşte pe soacra sa, nefiind despărţit de soţia sa, potrivit legii, care zice că „Cele întărite dintru început să rămână neschimbate sub toate împrejurările". Dar Sfântul şi dumnezeiescul Sinod de acum hotărăşte ca cei ce săvârşesc un astfel de păcat să rămână neîmpărtăşiţi şase ani, supunându-se canonului următor: sase luni să se abţină cu totul de mâncare de cărnuri, asistând totdeauna la sfintele slujbe ale bisericii, dacă nu li se întâmplă vreo boală sau altă nevoie inevitabilă, când vor sta afară de biserică, plângând şi rugând pe Dumnezeu să le ierte nelegiuirea; nici să nu primească anaforă, nici să nu bea apă sfinţită, dacă nu cumva se apropie timpul sfânt al luminării; şi ridicând numai pâinea întru numele Sfintei Treimi, să o mănânce cu evlavie, drept arvună a iubirii de oameni a lui Dumnezeu; dar să nu sărute cu îndrăzneală cu buzele sfintele icoane, decât numai pedestralele lor cu toată frica. Dar în întreg timpul celor şase ani să facă zilnic 100 de metanii, afară de sâmbătă şi duminică; iar în fiecare miercuri şi vineri să se bucure de mâncări uscate, abţinându-se de la peşte, şi de la vin, şi de la untdelemn, şi în curs de doi ani să stea în biserică după cântăreţ şi să asculte dumnezeieștile cântări, iar ceilalţi trei ani şi jumătate să stea laolaltă cu credincioşii şi împreună să se roage; şi astfel după sfârşitul celor şase ani să se învrednicească de împărtăşanie. însă trebuie să observe şi acestea: să facă milostenie după putinţă, mai ales în menţionatele zile de post, adică miercurea şi vinerea. Apoi să dăruiască săracilor toate câte le-a fost îngăduit să mănânce mai înainte de a se fi supus canonului, adresându-se lor cu rugămintea ca să se roage pentru dânşii; şi să trimită la biserică în fiecare săptămână o liturghie, dacă au mijloace; şi să se abţină de la minciuni şi jurăminte cu care de multe ori este împreunată călcarea de jurământ. Căzând însă ei în boală de moarte, să se învrednicească de dumnezeiasca împărtăşanie; dar întremându-se să revină iarăşi în acea treaptă a pedepsei în care s-au găsit înainte de împărtăşania dată lor din necesitate; şi să-şi zdrobească inima, cu lacrimi calde să-şi curăţească după putinţă cât mai mare păcatul greu al sufletului. (86 Vasile cel Mare)

   Acelaşi canon se potriveşte şi pentru vrăjitori, şi pentru adulteri, şi pentru ucigaşi, şi pentru toţi care cad în vinovăţii grele, dar prin dispoziţia sufletească a persoanelor respective spre pocăinţă, sau se reduce pedeapsa, sau se înmulţeşte.

  Canonul al 2-lea al Sfântului Dionisie, dar şi al 7-lea al lui Timotei, porunceşte ca femeile care sunt în curăţirea lunară să nu se atingă de nimic dintre cele sfinte, până la a şaptea zi. Şi în legea cea veche porunceşte aceasta. Dar nici nu îngăduie să se împreune cu bărbaţii; căci din aceasta se întâmplă, ca cei ce se zămislesc să se facă slabi şi fără putere. De aceea şi dumnezeiescul Moise a ucis pe tatăl leprosului, fiindcă din cauza neînfrânării n-a aşteptat curăţirea femeii. Iar ceea ce nu va ţine seama de aceasta în timpul necurăţeniei sale şi va atinge dumnezeieştile taine, 40 de zile porunceşte să fie neîmpărtăşită nimic dintre cele sfinte până la a şaptea zi. Şi legea cea veche porunceşte aceasta. Dar nici nu îngăduie să se împreune cu bărbaţii; căci din aceasta se întâmplă ca cei ce se zămislesc să se facă slabi şi fără putere. De aceea şi dumnezeiescul Moise a ucis pe tatăl leprosului, fiindcă din cauza neînfrânării n-a aşteptat curăţirea femeii. Iar ceea ce nu va ţine seama de aceasta în timpul necurăţeniei sale şi va atinge dumnezeieștile taine, 40 de zile porunceşte să fie neîmpărtăşită. (44 Laod.; 2 Dion. Alex.; 6, 7 Tim. Alex.)

   Canonul al 4-lea al lui Grigorie de Nyssa exclude de la împărtăşanie pentru optsprezece ani pe cel ce comite necuviinţă cu bărbaţii; iar canonul al 62-lea al lui Vasile cel Mare, pentru cincisprezece. Noi însă socotim că pentru trei ani să se excludă de la împărtăşanie unul ca acesta, plângând şi ajunând, şi spre seară mâncând mâncăruri uscate şi 200 de metanii făcând. Iar dacă se dedă mai mult trândăviei, să împlinească cincisprezece ani. (7, 62 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

  Copilul, de se va pângări de cineva, să nu intre în preoţie. Căci deşi acela din cauza nevârstniciei nu a păcătuit, dar vasul s-a sfărâmat şi netrebnic s-a făcut pentru sfânta slujbă. Iar dacă pe coapse a primit scurgerea, canonisindu-se potrivit, nu se va opri să se aducă la preoţie. (4 Grig. Nyssa)

   Legea Veche porunceşte ca ucigaşul să se pedepsească cu moartea; iar Vasile cel Mare, în canonul 56, exclude pe ucigaşul cu premeditare pentru douăzeci de ani de la împărtăşanie, iar pe cel fără de voie pentru zece. Iar noi excludem de la împărtăşanie pentru cinci ani pe ucigaşul cu premeditare, iar pe cel fără de voie, pentru trei ani, dacă însă, după ajunarea cea până seara, ucigaşul cel cu mâna sa va mânca mâncare foarte uscată şi se va sili să facă în fiecare zi câte 300 de metanii, iar găsindu-se întru lenevie, să îndeplinească hotărârea Părinţilor. (65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

  Vasile cel Mare, în canonul 13, exclude de la împărtăşanie pentru trei ani pe cei ce ucid în război. Aşijderea în canonul 55 şi pe cei ce luptă împotriva tâlharilor; iar clericii se caterisesc. (22, 23 Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 43, 55 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

  Vasile cel Mare, în Canoanele sale al 2-lea şi al 8-lea, spune că femeile care strică cu meșteșugiri pe feţi în pântece şi cele ce dau şi iau doctorii, pentru ca să-i piardă şi ca feţii înainte de vreme să cadă afară, să fie excluse de la împărtăşanie pentru 10 ani. Noi însă hotărâm ca acestora să li se dea cel mult până la cinci ani sau şi trei ani. (65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

  Iar femeia care fără de voie a pierdut fătul primeşte epitimie de un an. (65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)


   Femeia care adoarme asupra pruncului şi-l îneacă, după trei ani se învredniceşte de împărtăşire, îndepărtându-se în zile rânduite de cărnuri, şi de brânză, şi celelalte săvârşindu-le cu osteneală. Iar dacă din lenevire şi din neînfrânarea părinţilor s-a întâmplat aceasta, se aseamănă cu uciderea intenţionată. Dacă însă din viclenia vrăjmaşului, atunci fapta este vrednică de iertare. Totuşi, și aceasta are trebuinţă de epitimii potrivite; căci din cauza altor greşeli s-a întâmplat această părăsire.
  Femeii care nu se îngrijeşte de fătul său, ci din cauza neglijenţei dânsei avortează, i se dă pedeapsa pentru ucidere premeditată. (2, 32, 52 Vasile cel Mare)

  Murind copilul nebotezat din cauza neglijenţei părinţilor săi, părinţii se exclud pe trei ani  de  la  împărtăşire,  mâncând  ei  în  aceşti  ani  mâncăruri  uscate  şi  îmblânzind  pe Dumnezeu cu plecări de genunchi cu plângere şi cu putere să se roage de Dumnezeu cu milostivire. Iar fiind copilul de şapte zile şi moare nebotezat, părinţii se înlătură pe şapte ani din comuniune şi se condamnă ca în aceşti ani să mănânce mâncări uscate şi să facă în fiecare zi 40 de metanii. (72, 110 Cartag.)

  Călugăriţa care a auzit de la alţii despre un adulter sau despre pângărire de prunci, şi nu descoperă aceasta superioarei se supune aceleiaşi epitimii ca aceea ce a săvârşit păcatul, potrivit canonului 71 al lui Vasile cel Mare. (71 Vasile cel Mare)

 Legea pedepseşte ca pe ucigaşe pe cele ce-şi aruncă copiii lor la intrările bisericilor, chiar dacă cineva i-ar scăpa luându-i (33, 52 Vasile cel Mare)

  Tâlharii se supun pedepsei ucigaşilor de oameni, deoarece ei se servesc şi de ucidere spre promovarea întreprinderii lor. (22, 23 Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 13, 43, 55 Vasile cel Mare)

   Hoţul, dacă de bunăvoie mărturiseşte fapta sa, să se afurisească pe un an, după canonul 61 al lui Vasile cel Mare; iar dacă a fost dovedit, să se afurisească pe doi ani. Dar noi vom lipsi pentru 40 de zile din comuniune pe hoţul care de bunăvoie se căieşte, iar pe cel ce se dovedeşte, pentru şase luni, mâncând după al nouălea ceas din zi mâncare uscată şi făcând în fiecare zi o sută de metanii. (61 Vasile cel Mare; 3, 4, 5 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

  Cel ce a fost prins în furtul averii obşteşti, ceea ce se numeşte furt principal, să nu intre în preoţie. Iar dacă va cădea în această patimă după ce a intrat în preoţie, se va despuia de preoţie, după canonul 25 al Sfinţilor Apostoli. (25, 72 ap.; 10 sin. 1-11; 6, 8 Grig. Nyssa)

  Canonul 66 al lui Vasile cel Mare hotărăşte că cel ce jefuieşte mormintele trebuie să fie neîmpărtăşit pe zece ani. Iar noi pe un an, mâncând după al noulea ceas din zi şi făcând în Fiecare zi 200 de metanii. (66 Vasile cel Mare; 7 Grig. Nyssa)

   După Sfântul Grigorie de Nyssa, sacrilegiul se pedepseşte cu timp mai scurt decât adulterul; dar se dă până la trei ani. (25, 38, 72, 73 ap.; 25 Antioh.; 10 sin. I-II; 8 Grig. Nyssa; 2 Chiril Alex.)

   Canonul 82 al lui Vasile cel Mare hotărăşte ca cei ce prin constrângere jură strâmb să se înlăture din comuniune pe trei ani; iar cei ce fără de constrângere, să fie înlăturaţi de la aceasta pe zece ani. Iar noi credem de cuviinţă ca aceştia să se scoată din comuniune pe un an, mâncând după al noulea ceas din zi mâncări uscate şi făcând zilnic 250 de metanii. (25 ap.; 94 TruL; 10, 17, 29, 64, 82 Vasile cel Mare)

   Nici femeia laică, nici călugăriţa să nu se despartă de biserică pentru orice fel de păcat, ci numai de la împărtăşanie. Canonul zice să facem aşa din cauză că multe femei s-au sinucis de ruşine; precum nici presbiterul, nici diaconul, potrivit acestei norme : „Nu vei pedepsi de două ori pentru aceeaşi" (Naum 1,9). (25 ap.; 34 Vasile cel Mare)

   Căzând ceva necurat în fântână, sau în untdelemn, sau în vin, cel ce bea acele băuturi trei zile să nu se atingă de carne şi de brânză; şi şapte zile să nu se cuminece. (63 ap.; 67 TruL; 2 Gang.)

   Cel ce a vomitat după dumnezeiasca împărtăşanie să se înlăture pe 40 de zile de la dumnezeiasca cuminecătură, rostind cincizeci de psalmi în fiecare zi şi făcând cincizeci de metanii, orişicum s-ar fi întâmplat aceasta. Căci chiar dacă ar şti el că nu s-a întâmplat din cauza sa, totuşi să se supună la orice caz pentru alte oarecare păcate ale sale
.
  De va păcătui cineva cu maştera sa, se pedepseşte cu trei ani, fireşte ajunând până seara, şi mâncând uscat, şi în fiecare zi făcând cinci sute de metanii. (79 Vasile cel Mare)

  De va păcătui cineva cu mama şi cu fiica, se pedepseşte cu patru ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 300 de metanii.


  De va face cineva sodomie cu doi fraţi, asemenea se pedepseşte.

  De va face cineva sodomie cu fratele său, se pedepseşte cu opt ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 400 de metanii.

  Dacă vreun frate mai mic ar suferi sodomie de la cel mai mare, fără să facă el sodomie, se pedepseşte pe trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând 100 de metanii.

  De va păcătui cineva cu fiica sa o dată, se pedepseşte cu cinci ani. Iar dacă de mai multe ori, cu 12 ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi si făcând în fiecare zi 500 de metanii.

  De va păcătui cineva cu mamă-sa o dată, se pedepseşte cu şapte ani, iar dacă de mai multe ori, cu 12 ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi și făcând cinci sute de metanii.

  De va păcătui cineva cu fiica sa cea din Sfântul Botez o dată, se pedepseşte cu opt ani, iar dacă de mai multe ori cu 10 ani, mâncând după al nouălea ceas din zi și făcând cinci sute de metanii.

    De va păcătui cineva cu cumătră sa, se pedepseşte cu opt ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 300 de metanii.

   De va păcătui cineva de mai multe ori cu dobitoc, având soţie, se pedepseşte cu opt ani, iar de nu are femeie şi a păcătuit o dată sau de două ori, sau de mai mult de trei ori a păcătuit, se pedepseşte pe trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând 300 de metanii. Aceste epitimii le va primi şi femeia care a păcătuit cu dobitoc.

  De va păcătui cineva cu vara sa primară, se pedepseşte doi ani, mâncând iscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 500 de metanii.

   De va păcătui cineva cu o păgână, sau şi cu o evreică, sau cu turcoaică, au cu eretică, neavând soţie legiuită, se pedepseşte trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi, făcând în fiecare zi 200 de metanii. Asemenea se pedepseşte şi femeia care, neavând soţ legiuit, va păcătui cu evreu, sau cu turc, sau cu eretic, sau cu armean. Iar dacă bărbatul, care re soţie, şi femeia, care are soţ legiuit, ar păcătui cu astfel de persoane păgâne sau eretice, se pedepsesc pe patru sau cinci ani, mâncând uscat lupă al nouălea ceas din zi și făcând în fiecare zi 250 de metanii.

   Iar dacă soţia presbiterului sau diaconului ar comite adulter, se pedepsește cu trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi zicând în fiecare zi 300 de metanii. Fireşte că acestea se pedepsesc mai greu decât alte adultere, pentru că ucid pe bărbaţii lor, făcându-se ele prin acest fel de adulter cauza caterisirii din preoţie. Şi soţii lor, dacă voiesc să le mai aibă pe ele soţii, se caterisesc din preoţie. Iar dacă voiesc să aibă preoţia, se despart de dânsele mai înainte de a se împreuna cu ele după adulter, potrivit canonului al 8-lea al sinodului de la Neocezareea.

  Iar dacă o femeie ar păcătui cu doi fraţi, se pedepseşte pe trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 200 de metanii.

   Dacă o femeie ar păcătui cu un famen, se pedepseşte cu trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 300 de metanii.





  Dacă din neştiinţă se va spăla antimisul, acela nu-şi pierde sfinţenia, nici nu se face necurat. (73 ap.; 7 sin. VII ec.)

   Cel ce  se  căsătoreşte a doua oară nu se cunună, ci i se dă chiar epitimia de a  nu se împărtăşi doi ani cu preacuratele taine; iar cel ce se căsătoreşte a treia oară, cinci ani. (7 ap.; 3 Trul.; 19 Ancira; 3, 7 Neocez.; 1 Laod.; 4, 12 Vasile cel Mare)

   Cel ce petrece de nevoie timp scurt în pridvorul bisericii nu se osândeşte. Iar dacă zăboveşte  acolo  timp  îndelungat,  acela  să  se  alunge  cu  certări,  iar  biserica  să-şi primească ale sale drepturi. (73 ap.; 74, 76, 97 Trul.)

 Se cuvine a se primi milosteniile ce se fac pentru cei ce s-au săvârşit fără testament; anume dacă dânşii fiind vii aveau intenţia să facă aceste milostenii.


  Cel ce are rugăciunea (hirotesia) de egumen, presbiter fiind, poate să sfinţească citeţ şi ipodiacon în mănăstirea sa. (33Trul.; 14sinF/ec.)

  Dacă cineva a vieţuit 20 de ani sau şi mai mulţi în desfrâu, apoi se va arăta că face fapte virtuoase, acela nu se cuvine a se hirotoni; fiindcă cel sfinţit trebuie să fie imaculat. (80 ap.; 2 sin. Iec; 12 Neocez.; 3, 12 Laod.; 10 Sard.; 17 sin. 1-11; 4 Chirii al Alex.)
  Copiii născuţi din ţiitoare sau din cei ce s-au căsătorit a doua oară sau a :reia oară şi care dovedesc că au viaţă vrednică de preoţie se hirotonesc. (76 ap.; 33 Trai; 14 sin. Vil ec; 15 Laod.)
   Se cuvine să se dea dumnezeiasca împărtăşanie celui bolnav în primejdie de moarte, chiar şi după ce a gustat mâncare. (29 Trul.; 41 Cartag.)

   Duminica şi în toată Cincizecimea se cuvine a pleca genunchii pentru sărutarea icoanelor, dar să nu se facă obişnuitele metanii mari . (20 sin. I ec; 90 Trul; 15 Petru Alex.; 91 Vasile cel Mare)

    Nu păcătuieşte cel ce proscomideşte dintr-o prescură pentru trei oameni, sau aprinde o lumânare.

    Sfântul Potir nu trebuie să se binecuvânteze la rugăciunea proscomidiei.
 
  Nu se cuvine ca presbiterul să liturghisească fără apă caldă, decât numai de mare nevoie; şi dacă nicidecum nu se află apă caldă. (32 Trul.; 37 Cartag.)

  Se cuvine ca monahul care a lepădat schima, şi iarăşi a revenit, să îmbrace iarăşi îmbrăcămintea monahală ce a dezbrăcat, dar fără să se citească rugăciunile orânduite. (81, 83 ap.; 3, 4, 6, 7 sin. IV ec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. I-II)

  Se cuvine călugăriţelor a intra în sfântul altar şi să aprindă lumânări şi candele, să-l cureţe şi să-l măture. (69 Trul.; 19,44 Laod.)
 
  Nu se cuvine ca monahii, în Vinerea Mare, să îndeplinească lucrări agricole şi, sub pretextul acestora, să se dezlege la vin şi untdelemn, fiindcă acestea sunt obiceiuri ale necumpătării.

  Pentru trei cauze se iartă monahului să plece din mănăstirea sa: dacă egumenul este eretic;  dacă  intrarea  femeilor  în  mănăstire  devine  liberă;  dacă  în  cenovie  învaţă  copii mireneşti.

  Fiindcă nu este permis ca prin copiii aceştia să se divulge poporului cele ce se fac în mănăstire. (4 sin. IV ec; 21 sin. VII ec; 80 Cartag.; 4 sin 1-11)
 
  Se cuvine călugărilor supuşi epitimiilor să mănânce cu ceilalţi şi să se roage laolaltă; precum şi să primească pâine binecuvântată, adică anaforă, deodată cu mărturisirea lor.
 
   În Postul Sfinţilor Apostoli şi în Postul Sfântului Filip se cuvine călugărilor care şed în mănăstire să mănânce o dată pe zi spre seară, miercurea şi vinerea; iar cei ce lucrează, să guste după ceasul al şaselea, iar seara să mănânce.

   Călugăriţei care se va necinsti de oameni barbari şi necumpătaţi, iar viaţa ei anterioară a fost curată, să i se dea epitimie de 40 de zile; dar dacă viaţa ei anterioară a fost întinată, să se îndeplinească epitimia prescrisă pentru desfrâu. (49 Vasile cel Mare; 2 Grig. Neocez.)

    Cel ce de frica de oaste sau din oarecare viclenie a îmbrăcat schima monahicească, fireşte ca unul ce-şi bate joc de dânsa, şi după această nevoie neapărată şi prefăcătorie a dezbrăcat-o, să se epitimească pe de trei ori 40 de zile şi apoi să se apropie de Sfânta împărtăşanie.

   Nu se cuvine călugăriţelor să se împărtăşească de la călugărul presbiter tânăr, când acesta slujeşte şi împărtăşeşte. (47 TruL; 18, 20, 22 sin. VII ec.)
 
    Nu se cuvine ca egumenul să scoată culionul ucenicului şi să-1 alunge pe acesta din mănăstire.

   Pe cel ce a lepădat sfânta schimă călugărească şi nu se îndreaptă nu se cuvine al băga în casă, ci să se părăsească. (81, 83 ap.; 3, 6, 7, 16 sin. IV ec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. I-II)

   De va fi cineva bolnav şi ar cere Sfântul Botez, sau sfânta schimă călugărească, trebuie să i se dea fără întârziere şi să nu i se denege harul.
(4 Tim. Alex.)
   Nu se cuvine monahului presbiter a sluji fără mantie.

   Duhovnicul, care primeşte mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse, trebuie să-i oprească pe aceştia de la împărtăşire; dar să nu-i oprească de a intra în biserică, nici să nu dea în vileag cele ce le ştie despre ei, ci să-i sfătuiască cu blândeţe ca să stăruiască ei întru pocăinţă şi rugăciune, şi să li se administreze epitimiile ce li se cuvin, potrivit dispoziţiei sufleteşti a fiecăruia. (132 Cartag.; 34 Vasile cel Mare)

   Adulterii, şi cei ce păcătuiesc cu dobitoace, şi ucigaşii, şi alţii de acest fel, dacă vor mărturisi din îndemn propriu nelegiuirea lor care nu este cunoscută de către cei mulţi, se opresc de la împărtăşanie şi primesc epitimii, dar intrând în biserică, să stea numai până la rugăciunea catehumenilor. Iar dacă păcatele lor sunt vădite, atunci vor îndeplini epitimiile potrivit legiuirilor bisericeşti. (34, 56, 58, 63, 74 Vasile cel Mare)

   Dacă un laic cu voia sa îşi va mărturisi păcatele, duhovnicul poate să procedeze după chibzuinţa sa. (12 sin. I ec; 74 Vasile cel Mare)
  Cu voia episcopului şi presbiterul poate să facă înfigerea crucii. (31 ap.; 18 sin. IV ec; 31 Trul.)
 
   Cei ce iau camătă nu se cuvine să se împărtăşească sau să mănânce împreună dacă stăruiesc în nelegiuire. (44 ap.; 17 sin. I ec; 10 Trul.; 5, 16 Cartag.; 14 Vasile cel Mare; 6 Grig. Nyssa)

   Se cuvine ca monahii să ajuneze miercurea şi vinerea din săptămâna brânzei şi după apolisul liturghiei darurilor celor mai înainte sfinţite să mănânce brânză, oriunde ar petrece, spre surparea învăţăturii lui Iacob şi a eresului tetradiţilor.

   Dacă cel ce are ţiitoare nu voieşte să o lase, nici să se binecuvânteze însoţirea lor, şi să o aibă după binecuvântare, de la acela nu se cuvine a se primi cele ce le dăruieşte bisericii, deoarece prin fapte huleşte legile ei dumnezeieşti dispreţuindu-le. (17 ap.; 3 Trul.; 88 Vasile cel Mare)
  Dacă un monah, lepădând sfânta schimă, va mânca carne şi va lua femeie, acela trebuie să se supună anatemei dacă nu se întoarce şi cu sila să se îmbrace în haine monahale, şi să se închidă în mănăstire. (81, 83 ap.; 6, 16 sin. IV ec; 10 sin. Vil ec; 10 Cartag.; 11 sin. 1-11)

   Cel ce a desfrânat măcar o dată nu se cuvine a se hirotoni, chiar dacă s-a lăsat de acea patimă; căci Vasile cel Mare zice: „Unul ca acesta, chiar şi morţi de ar învia, nu se face preot". (18 ap.; 3, 26 Trul.; 3, 12 Vasile cel Mare)

   Când Apostolul zice: „Dacă vreun frate va fi numit desfrânat, cu unul ca acesta nici să nu mănânce" (I Cor. 5, 11), se vede că nu zice: cu acela pe care îl ştie unul sau doi că este desfrânat, ci cu acela pe care toţi îl numesc desfrânat şi îl cunosc. Fiindcă păcatele comise în chip neruşinat atrag mare pedeapsă. (25 ap.; 1 Neocez.; 3, 32, 51, 59, 70 Vasile cel Mare.; 4 Grig. Nyssa)
   De va naşte femeia şi pruncul este în primejdie de moarte, după trei sau cinci zile să se boteze acel prunc, dar se cuvine ca altă femeie botezată şi curată să-l alăpteze; iar mama lui nici să nu intre în dormitorul unde este pruncul şi în general nici să nu se atingă de el, până ce nu se va curaţi deplin după 40 de zile şi nu va primi de la preot rugăciunea. (2 Dion. Alex.; 7 Tim. Alex.)

    Duminica nu se cuvine a călători fără nevoie şi fără constrângere.
 
   Nu se cuvine a se primi Apocalipsul lui Pavel şi cele ce se numesc Brontologia şi Selinodromia şi Calendologia, fiindcă toate sunt necurate. (60 ap.; 63 Trul; 9 sin. VII ec; 59 Laod.)
   Nu se cuvine a se primi Apocalipsul lui Ezdra şi Zosima şi cele două martirologii ale sfântului Gheorghe şi ale sfinţilor martiri Kiric şi Iulia, nici cartea lui Marcu şi a lui Diadoh; fiindcă sunt lepădate şi neprimite. (60 ap.; 63 Trul; 9 sin. VII ec; 59 Laod.)

   Nu se cuvine a lucra în săptămâna luminată, nici în sâmbăta săptămânii celei libere a se cânta „fericiţi cei fără de prihană", nici a ţine joile. (66 Trul.; 29 Laod.; 1 Teof. Alex.)
   Cel ce bate pe tatăl său şi dinadins îl omoară să îndeplinească 35 de ani în epitimia uciderii. (65 ap.; 91 Trul.; 22 Ancira; 43, 56 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

   La nevoie, şi monahul simplu să boteze. Asemenea, şi diaconul să boteze la nevoie. (49, 50 ap.)

   Dacă nu este de faţă preot, se cuvine ca pe pruncii cei nebotezaţi să-i boteze oricine s-ar găsi acolo. Dacă îi botează chiar şi însuşi tatăl lor, sau oricare altul, numai să fie creştin, nu este păcat.

   Vă sfătuim ca în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca într-o casă simplă şi să se cânte numai din nevoie, aşezându-se cruce la mijloc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvârşească rugăciune, nici să nu se aprindă candele şi lumânare. (10, 11, 45, 46, 64 ap.; 18 sin. I ec; 7 sin. II ec; 2, 4 sin. III ec; 11, 15 Trul.; 6, 7, 8, 10, 14, 31, 32, 33, 37 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare; 9 Tim. Alex.)

  Nu se cuvine a se împărtăşi de Ia preotul care nu posteşte miercurea şi vinerea, chiar dacă pare a fi ortodox; căci nu este lucru sfânt a fî în unele privinţe evlavios, iar în alte privinţe a fi necurat. (69 ap.; 29, 56, 86 TruL; 19 Gang.; 49, 50, 51, 52 Laod.; 1 Dion. Alex.; 15 Petru Alex.; 8, 10 Tim. Alex.)

   Călugării  care  muncesc  în  sfânta  Patruzecime  se  cuvine  ca  în  ceasul  al  nouălea  să mănânce puţină pâine, iar seara să cineze.

   Dacă presbiterul, sau diaconul, sau citeţul a fost caterisit, şi se găseşte un monah, acela să binecuvânteze masa. (28 ap.; 5 sin. I ec; 6 sin. II ec; 29 sin. IV ec; 14 Sard.; 4, 12, 15 Antioh.; 29, 65 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)





  Pe cât venerabilitatea ta are dorinţa să vadă pe smerenia noastră, tot atât să crezi că este şi dorinţa noastră după o întrevedere faţă în faţă. Dar după ce este scris că „Nu de la cel ce voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte " (Rom. 9, 16), într-însul să se pună dorinţa şi Lui să i se lase grija, şi Dânsul când va vrea va îndeplini dorinţa celor ce se tem de Dânsul (Ps. 144, 19).Dar acum trebuie a se răspunde cele cuvenite la întrebările care s-au pus de fraţii noştri duhovniceşti, Ilarie şi Eustatie, prin mijlocirea cucerniciei tale. Şi pentru ca să ne fie mai uşor de înţeles cele ce se vor spune, întâi se va pune fiecare întrebare şi apoi pe rând va urma răspunsul.
   Cuvine-se a primi pe presbiterii hirotoniţi în Roma, Neapoli şi Longobardia, fără să fi fost anunţaţi şi demişi, şi a fi în comuniune şi a mânca şi a cânta cu dânşii ?


   Pe vremea eresului, din cauza nevoilor constrângătoare, nu se pot îndeplini neîncetat numai decât cele stabilite în timp de pace; după cum se vede că a făcut atât preafericitul Atanasiu, cât şi preasfinţitul Eusebiu, care ambii au hirotonit şi străini. Şi se vede că acelaşi lucru se întâmplă şi acum pe vremea eresului de faţă; aşadar, cei despre care s-a vădit că au fost hirotoniţi în chipul acesta, dar nu au fost osândiţi în public, să nu se respingă, ci să se primească după patru prezentări (kata tas tessaras protasis).

 
   Cuvine-se a se primi presbiterii care au fost hirotoniţi în străinătate, în Sicilia ?


   Întrebarea aceasta este asemenea celei premergătoare, deosebindu-se numai în privinţa localităţii; fireşte deci că i se cuvine şi răspuns la
 

   Cuvine-se a intra pentru rugăciune şi cântare în bisericile pângărite şi deţinute de preoţii care au fost părtaşi eresului ?


   Nicidecum nu se cuvine a intra în astfel de biserici, din motivele menţionate; căci scris este : „Iată casa voastră rămâne pustie" (Mt. 23, 38); fiindcă îndată ce s-a introdus eresul, a dispărut superiorul celor de acolo, îngerul, după cuvintele marelui Vasile (Scrisoarea 191) şi acea biserică s-a prefăcut în casă comună; şi regele David zice : „Nu voi intra în biserica celor răi" (Ps. 25, 5), şi Apostolul întreabă : „Ce unire are Biserica lui Dumnezeu cu idolii? " (11 Cor. 6, 16).
 

   Cuvine-se a cânta şi a se ruga în biserici pângărite de aceiaşi preoţi, dar care nu le-au deţinut ?


   Negreşit că se poate intra în astfel de biserici, spre a cânta şi a se ruga, anume dacă nu se mai pângăresc de acei eretici, ci se deţin de ortodocşi până acum. Şi în privinţa aceasta s-a hotărât ca un episcop sau presbiter, care sunt de credinţa cea mântuitoare, să facă deschiderea bisericii prin rugăciunea cuvenită; astfel că, dacă s-a făcut aceasta, nimic nu se mai opune ca într-însa să se săvârşească chiar liturghie; drept pildă servească împrejurarea că Sfântul Atanasie, fiind rugat de către împăratul Constantin să acorde o singură favoare, de a da arienilor în Alexandria o biserică în care să se adune pentru rugăciune, s-a învoit numai dacă şi lui i se va da în Constantinopol aceeaşi favoare, ca ortodocşii să se adune la rugăciune într-o biserică deţinută mai înainte de arieni.
 

   Cuvine-se a intra şi a se ruga şi a se închina în cimitirele care au fost deţinute de preoţi pătaţi, unde odihnesc trupurile sfinţilor ?


   Precum s-a spus mai înainte, canonul îngăduie intrarea în cimitirele lor, căci scris este : „Pentru ce să se osândească libertatea mea de către altă conştiinţă ? (1 Cor. 10, 29), afară de cazul când din constrângere se intră, dar numai pentru cinstirea rămăşiţelor sfinţilor.
 

   În ce chip trebuie să se primească aceia care au primit schima monahală de la preoţi pătaţi ?


   Se vor primi dacă mărturisesc că au păcătuit şi au fost supuşi epitimiilor un timp anumit, totuşi numai dacă se primesc în acest fel de către un preot care este de credinţa cea mântuitoare.
 
 
   Cum se cuvine a se primi monahii şi clericii care s-au iscălit în eres, fără epitimie, sau cu epitimie, dacă declară că nu vor mai îndeplini lucrări în preoţie? şi dacă putem da epitimie unora ca aceştia ?


   Fireşte că dându-li-se epitimiile cuvenite; căci astfel arătând rodurile pocăinţei, să poată fi vrednici de a se împreuna cu trupul ortodox; şi nu se poate denega să daţi epitimie acestora; căci scris este: „Purtaţi sarcinile unii altora" (Gal. 6, 2).
 

   Cuvine-se a se primi la masa comună şi la cântare monahii care comunică fără deosebire cu oricine şi se roagă şi mănâncă împreună cu aceştia ?


  Deoarece Apostolul zice : „Feriţi-vă de oricare frate care vieţuieşte necumpătat, iar nu potrivit predaniei primite de la noi" (II Tes. 3, 6); astfel, cum nu judecaţi înşivă ceea ce este bine ? Deci dacă se vor despărţi de obiceiul păcătos, primind şi epitimia cuvenită, se vor primi. Dar trebuie să se bage de seamă cine sunt acei „oricare" despre care vorbiţi, ori de sunt eretici, sau osândiţi lămurit după viaţa lor ? Despre aceştia zice Apostolul : „Dacă vreunul, numindu-se frate, desfrânat, sau lacom, sau idolatru, şi asa mai departe, cu unul ca acesta nici să nu mâncaţi împreună" (I Cor. 5, 11).
 

  Ori de se cuvine a primi la masă împreună şi la cântare fără pecetluire pe presbiterii care au mâncat cu ereticii o dată sau de două ori, dar nu au stat în comuniune cu dânşii, nici n-au iscălit eresul ?


  În privinţa acestora să se bage de seamă dacă preoţii au mâncat cu preoţii sau cu laicii eretici, recunoscându-se ori de au mâncat cu cei cu cuget drept, dar n-au stat în comuniune cu ereticii, dar mai mare este pedeapsa în privinţa preoţilor. însă fiecare trebuie să se primească cu epitimie potrivită. Şi se cuvine a-i primi în comuniune atât la rugăciuni, cât şi la pecetluire.
 

   Ori de se cuvine ca acei laici care au iscălit pentru eres şi au stat în comuniune cu eretici, să mănânce împreună cu laicii ortodocşi ?


   Indiferenţa este cauza relelor; căci proorocul zice : „N-a făcut deosebire între cel curat şi cel pângărit" (Iez. 22, 26). Deci se cuvine ca ortodocşii, dacă sunt zeloşi, să nu admită pe unii ca aceştia la masa comună, dacă mai înainte au îndeplinit epitimia pentru iscălirea păcătoasă şi dacă nu s-au îndepărtat de comuniunea eretică. Dar, deoarece unii, din nevoie fugind de primejdii, s-au pângărit cu comuniunea eretică, se vor primi la masa comună după ce-şi vor mărturisi nechibzuinţa şi se vor pocăi; şi aceasta să nu se facă fără discernământ, ci potrivit împrejurărilor acelui caz, şi să producă folos amândurora din aceasta, iar nu pagubă sufletească.
 

   Cuvine-se ca cei ce doresc să se boteze, mai ales dacă-i ameninţă moartea, sa se boteze  de  către  preoţi  pătaţi  sau  necunoscuţi,  dacă  nu  se  găseşte  vreun presbiter.ortodox  sau neprihănit ?


   Aici, în privinţa acestora s-a pronunţat de către ierarhii mărturisitori şi superiori norma aceasta, se permite ca presbiterii menţionaţi, care sunt opriţi de la liturghisire din cauza comunicării cu ereticii, dacă nu se găseşte preot ortodox, atât să boteze, cât şi să dea Sfintele Taine, sfinţite mai înainte de către un preot necopleşit de erezie, şi să dea schima monahală, şi să săvârşească rugăciunea la înmormântare, şi să rostească Evanghelia la Utrenie, şi să binecuvânteze apa la Teofanie, dar, precum s-a spus, numai în caz de primejdie, pentru ca poporul să nu rămână cu totul fără de ascultarea Evangheliei şi neluminat prin botez. Şi de sunteţi şi voi de acord, aceeaşi normă să fie în vigoare şi acolo.
 

   Se poate da epitimie celor care s-au dezbinat, şi prin pocăinţă au revenit, sau a se primi aceştia ?


   Mai înainte s-a lămurit deja că trebuie să li se dea epitimie; şi este inutil a repeta aceeaşi chestiune.


   Dacă un episcop căzând în vreo infracţiune a fost caterisit de către sinod, apoi totuşi ar sfinţi vreun presbiter, intrând în mănăstire, primeşte epitimie pentru un timp anumit de la părintele său, şi după aceea săvârşeşte lucrările din preoţie, rugăm să se lămurească, ori de se cuvine a primi pe acest presbiter, dacă este nepătat ?


   Deoarece incorectitudinea este clară, nici nu trebuie să ne întrebaţi despre infracţiunea aceasta; căci Domnul a zis : „Pomul rău nu poate produce fructe bune " (Le. 6, 43); nu numai cel ce de la superiorul său propriu, dar nici chiar cel ce de la vreun sfânt, de ar fi primit epitimie, nu se admite să liturghisească; căci nici acela nu este preot, nici cel ce l-a dezlegat nu este sfânt; căci în felul acesta s-ar răsturna şi desfiinţa toate prescripţiile canonice.
 

   În privinţa presbiterilor care au fost hirotoniţi de ortodocşi, dar care nici n-au iscălit, nici n-au intrat în comuniune, ci numai au mâncat împreună cu mitropolitul Constantin, cum să se procedeze ?


   În privinţa acestei chestiuni s-a răspuns mai înainte. Prin urmare, ori de a fost o masă comună cu Constantin, ori cu oricare dintre ortodocşi, cel ce a mâncat împreună cu aceştia se va absolvi de infracţiune numai prin pocăinţa cuvenită, nu numai pentru ca să poată mânca laolaltă cu cei ce s-au păstrat curaţi, ci şi pentru ca să poată participa la preoţia de care s-a învrednicit. Iar măsura eptimiei nu se poate hotărî precis mai înainte, atât din cauza însuşirilor persoanei, cât şi împrejurărilor, este suficient însă a se da epitimie de două ori sau de trei ori 40 de zile.
 

  Cum să se procedeze în privinţa presbiterilor care au fost hirotoniţi de asemenea de către ortodocşi, dar care din neştiinţă au mâncat împreună cu presbiterii, care au mâncat împreună cu acelaşi mitropolit ?


   Este scris : „Tot cel ce va păcătui din neştiinţă se va curaţi" (Lev. 4, 2); astfel că aceştia vor fi liberi de orice epitimie.
 

  Oare presbiterii ortodocşi, anume Ilariu şi călugărul Eustatiu, au dreptul de a da epitimii ?


   Încă mai înainte s-a spus că trebuie să se dea epitimii. Dar, deoarece s-a pus întrebarea ori de se cuvine să se dea epitimie cel ce nu are preoţia, în lipsă de presbiter, se poate afirma că nu se cuvine ca şi călugărul simplu să dea epitimie.
 

  Cum să se procedeze în privinţa monahului care din neştiinţă a primit schima sfântă de la un presbiter hirotonit de către un episcop caterisit ?


   În alt capitol s-a spus că orice s-a pângărit din neştiinţă se cură-ţeşte; şi nu se permite a se feri de a mânca împreună cu unul ca acesta; şi tot aşa cu alţii, care întreţin înţelegerea şi prietenia. Acestea ţi le-am desfăşurat după putinţă, ca unuia ce eşti în armonie şi împreună lucrător cu noi, iar tu transmite-le cu prudenţă fraţilor care vor întreba. „Credinţa nu este a tuturor" (II Tes. 3, 2), şi nici acestea nu se vor expune multora, nu numai din cauza nepriceperii călcătorilor de lege, cât şi din cauza ispitirii celor care deţin puterea. Iar pentru multele şi frumoasele daruri trimise de cei preacucernici, să primească de la Dumnezeu răsplata meritată şi aici, de la noi, aceste două coşuri întru amintirea prieteniei. Rămâneţi cu bine întru Domnul, preacinstiţilor, rugăndu-vă pentru noi păcătoşii, spre a ne învrednici de cele mai bune şi care aduc mântuirea.


   Ce lucru îngrozitor am suferit noi, decât poate că este dureros că nu am suferit nimic şi că nu ne-am socotit a fi vrednici de patimile lui Hristos? (F. Ap. 5, 41). Dacă sunteţi îndureraţi că voi sub cerul liber vă închinaţi Creatorului cerului şi al pământului, din cauză că locaşul de rugăciuni a fost cuprins de primejdie, gândiţi-vă că cei unsprezece ucenici erau închişi într-o cameră, iar cei ce au răstignit pe Hristos săvârşeau serviciul divinic iudaic în templul celebru. Dar poate că şi Iuda, cel ce a preferat moartea prin spânzurare vieţii ruşinoase, s-a arătat mai ales decât cei ce astăzi nu se ruşinează de orice învinovăţire a oamenilor, şi astfel sunt gata în chip neruşinat pentru fapte imorale. Nu vă lăsaţi înşelaţi de vorbele lor mincinoase, când afirmă că propovăduiesc credinţa cea dreaptă. Căci aceia nu sunt creştini, ci de cei ce fac comerţ din creştinism, deoarece dânşii totdeauna preferă ceea ce le aduce lor folos în viaţă vieţuirii după adevăr. Când au crezut că vor câştiga degeaba acea întâietate, atunci au consimţit cu vrăjmaşii lui Dumnezeu, iar când au văzut că poporul se înfurie, iarăşi făţărnicesc dreapta credinţă. Eu nu ştiu dacă aceia sunt episcopi, şi niciodată nu voi socoti între preoţii lui Hristos pe cel ce prin mâini murdare a fost aşezat la conducere spre distrugerea credinţei. Aşa judec eu. Iar dacă voi sunteţi ceva de partea noastră, fireşte că veţi judeca aşa ca noi; iar dacă veţi judeca singuri, fiecare va fi stăpân asupra părerii sale; iar noi suntem nevinovaţi de sângele aceluia. Prescripţia 1. Prescripţia aceasta este un extras dintr-o Epistolă (240 al. 192) a Sfântului Vasile cel Mare, adresată presbiterilor din Nicopole, în anul 376, în legătură cu un oarecare Fronton, care a fost ilegal instituit episcop şi care persecuta pe presbiterii care nu-l recunoşteau. în cazul acestuia, arătând că norma canonică generală ce se aplică aici este că cei rânduiţi necanonic nu sunt episcopi, îndeamnă pe presbiterii persecutaţi să nu-l accepte pe episcopul instituit necanonic şi să nu descurajeze sufleteşte, ci să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu, care-i va scăpa de acel om, despre care Sfântul Vasile declară că nu-I recunoaşte ca episcop canonic instituit.

   Este bine şi folositor a se împărtăşi în fiecare zi şi a primi dumnezeieştile taine, căci însuşi Hristos zice : „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică" (loan 6, 54). Dar noi ne împărtăşim de patru ori în fiecare săptămână, duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, şi în alte zile, când se face pomenirea vreunui sfânt.Este de prisos a dovedi că nicidecum nu greşeşte cineva, dacă în vremuri de prigoană, în lipsă de preot sau de liturghisitor, este constrâns să primească împărtăşania cu mâna sa proprie, deoarece aceasta se dovedeşte prin însăşi faptele din obiceiul îndelungat. Căci toţi care vieţuiesc în pustietăţi, unde nu se găseşte preot, păstrând cuminecătura acasă, se împărtăşesc singuri. Iar în Alexandria şi în Egipt, foarte adeseori, chiar fiecare dintre laici are în casa sa cuminecătură şi când doreşte se împărtăşeşte; căci după ce preotul a adus deja jertfa şi a dat-o în primire, apoi cel ce o primeşte trebuie să creadă că se împărtăşeşte ca de la preot. Căci chiar şi în biserică, preotul dă părticica din cuminecătură, şi cel ce o primeşte o ţine cu toată puterea, şi apoi cu mâna sa proprie o duce la gură. Deci aceeaşi valoare are ori de primeşte cineva o singură părticică din cuminecătură de la preot, ori dacă primeşte mai multe părticele deodată. Prescripţia 2. Această prescripţie este un extras din epistola 93, al. 289, aSfântului Vasile cel Mare, scrisă la anul 372, unui oarecare Cesarie. În ea se arata rânduiala pentru timpul şi chipul cuminecării, răspunzându-se anume la două chestiuni: cât de des trebuie să ne împărtăşim şi dacă, în lipsa preotului, credinciosul simplu se poate cumineca cu mâna sa proprie. A se vedea şi can. 58 şi 101 ale sinodului Trulan, pentru răspunsul la a doua chestiune.

   Străduieşte-te, o, preotule, să fii lucrător fără de ruşine, drept îndreptând cuvântul adevărului. Niciodată să nu mergi la slujba sfântă având vrăjmăşie împotriva cuiva, ca nu cumva să alungi pe Mângâietorul în ziua sfintei slujbe. Nu te judeca, nici nu te certa, ci stăruind în biserică roagă-te şi citeşte până la ceasul în care trebuie să săvârşeşti dumnezeiasca slujbă tainică, şi astfel să păşeşti la sfântul altar cu pocăinţă şi cu inimă curată, neprivind încoace şi încolo, ci cu frică şi cu cutremur să stai în Faţa împăratului cerurilor. Nu grăbi ori scurta rugăciunile din cauza purtării de grijă omeneşti şi nu ţine seama de faţa oamenilor, ci priveşte numai la împăratul cel ce stă de faţă şi la puterile cereşti care stau împrejur. Fii vrednic îndeplinitor al sfintelor Canoane nu liturghisi împreună cu cei ce sunt opriţi de a liturghisi. Bagă de seamă înaintea cui stai, cum liturghiseşti şi pe cine împărtăşeşti. Nu uita porunca Domnului şi a Sfinţilor Apostoli care zice : „Nu daţi sfintele câinilor şi nu aruncaţi mărgăritarele înaintea porcilor" (Mt. 7, 6). Păziţi-vă de astfel de câini şi de celelalte. Vezi să nu cazi de frica oamenilor; nu da pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile nevrednicilor. Nu te teme în acel ceas de careva dintre cei slăviţi îi pământului, nici de cel ce poartă coroană. Celor care sunt vrednici de dumnezeiasca împărtăşanie, să le-o dai în dar, precum şi tu însuţi ai primit-o. Să nu o dai celor ce nu li se permite de dumnezeieştile Canoane, căci îi se socotesc a fi ca păgânii; şi dacă nu se convertesc, vai atât lor, cât şi celor care îi împărtăşesc. Bagă de seamă (nu mă priveşte pe mine, ci pe tine) ca nu cumva din neglijenţa ta şoarece sau altceva să atingă Sfintele Taine, nici să se umezească sau să se afume, sau să umble cu ele cei profani şi nevrednici. Dacă vei ţine seama de acestea şi de unele ca acestea, te vei mântui atât pe tine, cât şi pe cei ce ascultă de tine. Prescripţia 3. Conţinutul acestei prescripţii îl constituie îndrumarea sau povăţuirea alcătuită de Sfântul Vasile de la anul 375, pe care acela o dădea fiecărui preot în momentul hirotonirii, cu privire la modul cum trebuie să săvârşească Sfânta Liturghie şi să împărtăşească pe credincioşii săi.

   Epitimia să nu se dea simplu după cantitatea păcatelor, ci să se aibă în vedere şi intenţia celor ce păcătuiesc, ca nu cumva, voind să cârpeşti ceea ce s-a rupt, mai mare să faci crăpătura, şi străduindu-te să îndreptezi ceea ce a căzut, să faci căderea mai mare; căci cei bolnavi şi cei distraţi, dar mai ales cei dedaţi voluptăţii lumeşti, precum şi cei ce se fălesc cuoriginea şi puterea lor, cu încetul şi puţină atenţie dau păcatelor lor, toţi aceştia pot, deşi nu deplin, ci numai în parte, să se libereze de răutăţile care îi cuprind. Iar dacă cineva dintr-o dată provoacă îndreptarea, foarte uşor îi va lipsi de îndreptare. Căci sufletul, îndată ceeste adus în stare de a fi fără de ruşine, cade în disperare; şi atunci nu mai ascultă nici de cuvinte blânde, nici prin ameninţare nu se întoarce, nici prin binefacere nu se îmboldeşte, ci devine mult mai rău decât acea cetate despre care proro-cul zice dojenind-o : „faţa ta s-a făcut ca cea a desfrânatei şi de nimic nu te ruşinezi". Din cauza aceasta, păstorul trebuie să aibă multă pricepere ca să cerceteze din toate părţile starea sufletului. Căci precum mulţi sunt cuprinşi de nebunie şi cad în disperare cu privire la mântuirea lor, deoarece nu au putut să suporte doctoriile amare, astfel sunt şi cei care nu dau atenţie celor sufleteşti; din cauză că nu li s-a dat pedeapsă potrivit păcatelor, şi devin mult mai răi şi mai mult păcătuiesc. Prin urmare, nimic din acestea nu trebuie să rămână neexaminat, ci toate cercetându-se cudea-mănuntul, preotul să aplice cele corespunzătoare, ca nu cumva străduinţa lui să fie zadarnică. Prescripţia 4. Această prescripţie cuprinde îndrumările adresate duhovnicilor de către Sfântul Ioan Gură de Aur. A se vedea şi canonul 11 sin. I ecumenic, şi N. Milaş, Canoanele, partea I, voi. I, p. 63.
 
   Văd că mulţi se împărtăşesc cu trupul lui Hristos în chip simplu şi întâmplător, şi se împărtăşesc urmând mai mult obiceiului cât şi legii, decât raţiunii şi chibzuielii curate. Se spune că atunci când se apropie timpul sfintei Patruzecimi şi a Paştilor, oriunde ar fi cineva, se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. Dar nu trebuie să se ţină numai sărbătorile, ci să se cureţe conştiinţa şi apoi să se împărtăşească; căci cel necurat şi celnevrednic nici la sărbătoare nu este îndreptăţit a se împărtăşi cu sfântul şi preaînfricoşatul Trup. Căci gândeşte-te că cei ce participau la jertfele Testamentului Vechi erau cu băgare de seamă; şi mai înainte se curăţau şi în toate privinţele erau curaţi. Iar tu, când te apropii de Jertfă, de care şi îngerii tremură, hotărăşti lucrarea potrivit împrejurărilor de timp şi cu mâini şi buze murdare îndrăzneşti să te apropii de Trupul şi Sângele lui Hristos ? Căci nici pe împărat nu ai vrea să săruţi când îţi miroase gura; iar pe împăratul cerurilor îl săruţi cu sufletul mirositor ? Nelegiuit lucru este acesta. Prin urmare, dacă nu eşti vrednic de împărtăşanie, nu eşti dintre cei vrednici nici de rugăciune şi de situaţia ta. Ascultă de Domnul, care zice : „Cei ce se pocăiesc se apropie de împărtăşanie; iar cei ce nu se împărtăşesc nici nu se pocăiesc". Prescripţia 5. Prescripţia aceasta, povăţuire pentru cuminecare, cuprinde o serie de îndrumări canonice asupra felului cum trebuie să se apropie cineva de Sfânta Cuminecătură, extrase dintr-o cuvântare a Sfântului Ioan Gură de Aur despre Epistola Sfântului Pavel către Efeseni.

   Mulţi se împărtăşesc cu această Sfântă Jertfă o dată pe an; alţii de două ori; alţii mai des; şi către toţi aceştia se îndreaptă cuvântul nostru. Dar nu numai către cei ce sunt aici, ci şi către cei ce sunt în pustietăţi; căci aceştia o dată pe an fac acest lucru. Deci care trebuie lăudaţi, cei care o dată, sau care adeseori, sau care rareori se împărtăşesc ? Nici pe cei ce se împărtăşesc o dată, nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei ce de puţine ori, ci pe cei ce cu conştiinţa curată se împărtăşesc şi a căror viaţă este ireproşabilă. Unii ca aceştia, totdeauna, iar cei ce nu sunt de acest fel niciodată să nu se apropie de cuminecătură. Dar de ce ? Fiindcă aceştia primesc asupra lor judecata şi osânda, cât şi pedepsirea şi pedeapsa; şi nu te mira, căci precum hrana care după firea sa este nutritivă, dacă ajunge în sucuri stricăcioase, distruge şi strică totul, şi cauzează boală, tot astfel şi Sfintele Taine. Tu te desfătezi la masă duhovnicească şi apoi iarăşi îţi întinezi gura cu noroi ? Ungi cu mir binemirositor şi apoi iarăşi umpli de putoare, împărtăşindu-te după un an ? Crezi că îţi ajung patruzeci de zile spre a te curaţi de păcatele comise timp îndelungat şi după o săptămână iarăşi te întorci la cele de mai înainte ? Spune-mi ori de vindecându-te în patruzeci de zile de boala îndelungată şi apoi iarăşi înapoindu- te la mâncărurile care au pricinuit boala, nu ai pierdut atâta osteneală de mai înainte, cât ţi-ai şi stricat mai mult ? Căci dacă cele fireşti se schimbă, cu atât mai mult se schimbă cele ce depind de voinţă. Tu dai patruzeci de zile pentru sănătatea sufletului, şi oare să nu aştepţi nici patruzeci pentru ca Dumnezeu să te ierte. Spune-mi, glumeşti ? Pentru aceea şi diaconul rosteşte zicând : „Sfintele sfinţilor", adică cel ce nu este sfânt să nu se apropie. Nu zice numai : Cel ce este curat de păcate, ci cel ce este sfânt. Prescripţia 6. Prescripţia aceasta canonică aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur, ea fiind un extras dintr-o cuvântare a sa despre Epistola sfântului Apostol Pavel către Evrei, privitoare la cuminecarea deasă sau rară.

   Întrebare : Cum este mai bine a se împărtăşi, mai des sau mai rar ? Răspuns : Apostolul zicând : „Fiecare să se examineze pe sine, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; fiindcă cel ce cu nevrednicie mănâncă şi bea, acela mănâncă şi bea spre osânda sa, nesocotind trupul Domnului. Pentru aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dorm; dacă ne-am examina însă pe noi înşine, nu am fi osândiţi, iar judecându-ne de la Domnul ne certăm, ca să nu fim osândiţi cu lumea laolaltă" (I Cor. 11, 28-32). Este prea lămurit că mai înainte trebuie să ne curăţim şi să ne liberăm de toată fapta vrăjmaşă şi astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre pieirea sufletului şi a trupului, căci Dumnezeu zice prin Moise către Israel : „Fiecare om din seminţia voastră care se va apropia de cele sfinte, pe care fiii lui Israel le-au consacrat Domnului, şi necurăţia lor fiind asupră-le, Domnul va stârpi acel suflet" (Lev. 22, 3). Şi iarăşi: „Curăţiţi pe fiii lui Israel de necurăţiile lor, ca să nu întineze locaşul Meu" (Lev. 15, 31). Din cauza aceasta Apostolul încă zice către cei ce cu nevrednicie se împărtăşesc, precum s-a zis mai sus : „Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dorm" (I Cor. 11, 30), adică sunt bolnavi şi trag de moarte; din cauza aceasta atât dumnezeiescul David, cât şi cei ce erau împreună cu dânsul, când au voit să mănânce pâinile punerii înainte, care sunt prototipul trupului lui Hristos, arhiereul îndată a întrebat pe David ori de sunt curaţi de patul femeii, şi atunci le-a dat lor pâinile" (I împ. 21, 4-5). Prescripţia 7. Această prescripţie canonică cuprinde răspunsul canonic dat de Sfântul Anastasie, patriarhul Antiohiei, din anul 561, despre împrejurarea când şi cum trebuie mai bine să ne împărtăşim, mai des sau mai rar, la care se răspunde cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, că totdeauna să se primească Sfânta împărtăşanie cu vrednicie, fiindcă „cel ce cu nevrednicie mănâncă şi bea, acela mănâncă şi bea spre osânda sa, nesocotind Trupul Domnului". Despre această chestiune se tratează şi în Canoanele anterioare 2,


     Bine este să ne facem o cercetare a conştiintei noastre ori de câte ori simţim nevoia astfel încât atunci când mergem la spovedanie să fim cât mai bine pregătiţi şi să facem o spovedanie cât mai desăvârşită . Pentru aceasta am aşezat aici acest :