Textul acesta este scos din lucrarea lui : S. Cetvericov, asupra lui Paisie, tradusă în româneşte de Patriarhul Nicodim, pag. 208 - 236, cap. II, partea IV : "Învăţătura stareţului Paisie, despre rugăciunea lui Iisus, care se săvârşeşte de minte în inimă"..

"Amintirea lui Iisus în inimă, fiind dulce, curată şi neîncetată, scoate la iveală o luminare negrăită". Sf. Marcu, Mitrop. Efesului.

    Învăţătura Stareţului Paisie despre rugăciunea lui Iisus, ca şi învăţătura lui despre monahism, este strâns legată în această privinţă de învăţătorul şi prietenul său, Schimonahul Vasilie, despre rugăciunea lui Iisus, care este vădită de el în predosloviile cărţilor Sfântului Grigorie Sinaitul, Fericitul Filotei Sinaitul şi Fericitul Isihie Ierusalimiteanul. Stareţul Vasilie îşi începe predoslovia la cartea Sfântului Grigorie, arătând părerea greşită a celor ce cred că lucrarea minţii este potrivită numai celor desăvârşiţi, care au ajuns la nepătimire şi sfinţenie. Cei ce se gândesc astfel; îşi mărginesc rugăciunea numai la o îndeletnicire din afară a cântărilor de Psalmi, a troparelor, a canoanelor, fără să înţeleagă că o astfel de rugăciune din afară ne este dată de Sfinţii Părinţi numai ca ceva vremelnic, având în vedere neputinţa şi pruncia minţii noastre, în scopul ca noi, desăvârşindu-ne treptat, să ne ridicăm pe treptele lucrării minţii şi să nu rămânem nicidecum la rugăciunea cea din afară. După cuvintele Sfântului Grigorie, numai pruncii se pot gândi că, săvârşind rugăciunea din afară cu gura, săvârşesc un lucru mare, şi mângâindu-se cu cantitatea celor citite, îl cultivă pe fariseul cel dinlăuntru. După cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, acela care se mărgineşte la săvârşirea din afară a rugăciunii, nu poate ajunge la pacea lăuntrică, şi să propăşească în virtute, fiindcă, ă el este asemenea cu cel ce duce război cu vrăjmaşii într-o noapte întunecoasă; el aude glasurile vrăjmaşilor, primeşte răni de la ei, dar nu vede lămurit cine sunt ei, de unde au venit, cum şi pentru ce se luptă cu dânsul ? După cuvintele Sfântului Isaac Sirul şi ale Prea Cuviosului Nil Sorschi, dacă cineva ar vrea să abată năvala vrăjmaşilor şi să stea împotriva vreunei patimi sau vreunui gând viclean numai cu rugăciunea din afară şi cu simţirile din afară, acela s-ar dovedi repede înfrânt de mai multe ori : fiindcă demonii - biruindu-l în luptă - şi apoi supunându-i-se din nou de bunăvoie îşi bat joc de el şi îl îndeamnă spre slava deşartă şi spre încrederea în sine, ridicându-l chiar şi la treapta de învăţător şi păstor de oi. Din cele spuse, se poate vedea tăria şi credinţa în ce este atât rugăciunea minţii cât şi rugăciunea din afară. Nu trebuie să socotim că Sfinţii Părinţi, atunci când ne opresc de la rugăciune fără măsură ce se face pe din afară şi când se îndreaptă spre rugăciunea minţii, nimicesc prin aceasta rugăciunea din afară. În nici un chip ! Fiindcă toate lucrările sfinte ale Bisericii sunt statornicite într-însa de Sfântul Duh, şi toate pricinuiesc taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul. şi nu este nimic omenesc în rânduielile Bisericii, ci totul este lucrarea darului lui Dumnezeu, ce nu creşte prin vrednicia noastră şi nu se micşorează prin păcatele noastre. Dar cum noi nu vorbim despre cele ale tipicului Sfintei Biserici, ci despre pravila deosebită şi vieţuirea în parte a fiecărui dintre monahi, adică despre rugăciunea minţii, ca despre o asemenea lucrare, care de obicei trage către sine darul Sfântului Duh prin râvna şi prin inima dreaptă, iar nu numai prin cuvinte, ce se rostesc fără luare aminte cu gura şi cu limba. şi cu această lucrare mintală se poate îndeletnici cu înţelepciunea nu numai cel desăvârşit, ci chiar şi orice nou începător şi pătimaş, păzindu-şi inima. şi de aceia Sfântul Grigorie Sinaitul, ca unul care a cercetat şi judecat mai mult decât oricine şi până în cele mai subţiri amănunte, prin darul Sfântului Duh, care trăia în el. - vieţile şi scrierile şi nevoinţele duhovniceşti ale tuturor sfinţilor -, ne porunceşte să punem toată stăruinţa în rugăciunea minţii. Tot astfel şi Sfântul Simeon al Tesalonicului, porunceşte şi-i sfătuieşte pe arhierei şi pe preoţi şi pe monahi, şi pe mireni să rostească această sfinţită rugăciune în orice vreme şi în orice ceas, s-o spună ca şi cum ar fi răsuflarea, fiindcă nu este o armă mai tare nici pe pământ, nici în cer, spune el împreună cu Sfinţii Apostoli, decât numele lui Iisus Hristos. şi să mai ştii, bunule ostenitor al acestei sfinţite lucrări, că învăţătorii şi nenumăraţii lucrători ai acestei lucrări, n-au trăit numai în pustie şi în sihăstrie singuratici, ci în cele mai mari lavre şi oraşe. De pildă, Sfinţitul Patriarh Fotie, ridicat în scaunul de Patriarh din slujba de senator, care nefiind monah, a învăţat lucrarea minţii, se afla pe locul său înalt şi a propăşit în aşa măsură într-însa, încât - după cuvintele Sfântului Simeon Tesaloniceanul - faţa lui era luminată de darul Sfântului Duh, ca un al doilea Moise. După cuvintele aceluiaşi Sfânt Simeon, Patriarhul Fotie, precum şi Sfinţii Ignatie şi Calist, pe când erau ei patriarhi ai aceluiaşi ţarigrad, atunci şi-au scris cărţile despre această lucrare lăuntrică. Aşadar, dacă tu vorbind împotriva rugăciunii minţii vei spune că nu eşti trăitor în pustie, ca să te îndeletniceşti cu această lucrare, atunci te vor învinui : patriarhul Calist, care a învăţat lucrarea minţii trecând prin slujba de bucătar într-o mare lavră din Athos şi patriarhul Fotie, care fiind patriarh, a învăţat meşteşugul luării aminte a inimii. Dacă tu te leneveşti să te îndeletniceşti cu trezvia minţii, dând vina pe ascultători, atunci tu eşti vrednic de mustrare în chip deosebit, fiindcă după cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, nici pustia, nici singurătatea nu sunt atât de folositoare în vremea acestei lucrări ca o ascultare înţeleaptă. Dacă vei spune că n-ai un învăţător, care să te înveţe această lucrare, vei vedea că însuşi Domnul îţi porunceşte să te înveţi din Sfânta Scriptură, spunând : "Cercetaţi Scripturile şi în ele veţi găsi viaţa veşnică". Dacă tu te tulburi, negăsind un loc liniştit, te tăgăduieşte Sfântul Petru Damaschinul, carespune :, ; Începutul mântuirii omului stă în faptul de a-şi lepăda dorinţele proprii şi de a îndeplini dorinţele şi înţelegerile lui Dumnezeu şi atunci în lumea întreagă nu se va găsi un lucru sau un loc de aşa fel care să-i poată pune piedici mântuirii". Dacă te tulbură cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, care vorbeşte mult de înşelare, ce se întâmplă în vremea acestei lucrări, atunci acelaşi Sfânt Părinte te îndreaptă spunând : "Cheamă-L pe Dumnezeu, noi nu trebuie nici să ne temem, nici să ne îndoim. Fiindcă chiar dacă unii s-au stricat, vătămându-şi mintea, să şti că ei au suferit una ca aceasta din pricină că ei au început lucrarea singuri şi cu mintea înaltă. Dar dacă cineva caută pe Dumnezeu cu supunere, cu întrebare şi cu smerită cugetare, nu va suferi niciodată vreun rău prin darul lui Hristos. Fiindcă cel ce trăieşte drept şi fără prihană şi cel ce fuge de plăcerea de sine şi de înalta cugetare nu poate fi vătămat, după cuvintele Sfinţilor această lucrare, nu numai postul, ci şi foamea, desăvârşita mâncare şi va fi spre laudă grija lui deosebită de trup; fiindcă o vieţuire după măsură nu mai iscă aprinderea patimilor. De acord cu această rânduială şi Sfântul Isaac spune : dacă îţi vei sili trupul tău slab mai presus de puterile lui, vei abate tulburarea asupra sufletului. şi Sfântul Ioan Scărarul spune : am văzut pe acest vrăjmaş (pântecele) în tihnă şi dăruind minţii trezvia. şi în alt loc : l-am văzut topit de post şi aţâţând pofta, aceasta ca să nu ne punem nădejdea în noi înşine, ci în Dumnezeul cel viu. Acelaşi lucru ne învaţă şi acea întâmplare, pe care o aminteşte prea cuviosul Nil : în chiar zilele acestea ale noastre a fost aflat în pustie un bătrân călugăr, care vreme de treizeci de ani a fost luptat de dracul desfrânării. şi părinţii au hotărât, că pricina acestui război al desfrâului n-a fost nici mândria, nici hrana, ci faptul că bătrânul nu era învăţat cu trezvia minţii, şi cu lupta împotriva războiurilor vrăjmaşe. Tocmai de aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune : dă-i trupului după puterea lui şi toată nevoinţa îndreapt-o spre lucrarea minţii. şi Sfântul Diadoh : postul este vrednic de laudă numai prin sine însuşi, iar nu după Dumnezeu : scopul lui este să-i aducă pe doritori la curăţenie. şi de aceea cei ce se nevoiesc în ale evlaviei nu se cuvine să se gândească cele înalte despre el, ci cu credinţă în Dumnezeu, să aşteptăm o ieşire din întocmirea noastră trupească. În nici un meşteşug, meşterii nu judecă rezultatul muncii din instrument, ci aşteaptă să se termine lucrul, ca să poată judeca meşteşugul după lucru. Având o asemenea rânduială în hrană, nu-ţi pune toată nădejdea numai în post, ci postind cu măsură şi după putere, tinde spre lucrarea minţii. În felul acesta, tu vei putea scăpa şi de mândrie şi nu te vei scârbi de făpturile bune ale lui Dumnezeu, dându-i lui Dumnezeu laudă pentru toate. Rugăciunea minţii este o armă puternică cu care nevoitorul îi biruie pe vrăjmaşii cei nevăzuţi. Unii din Sfinţii Părinţi dau o regulă celor ce au intrat în monahism : odată cu înfăptuirea poruncilor lui Hristos să săvârşească o îndelungată cântare de psalmi, de canoane şi de tropare. Alţi Părinţi, învăţând cea mai subţire lucrare a raţiunii duhovniceşti, găsesc că pentru noi începătorii nu este de ajuns să petreacă numai într-o unică preocupare trupească, ci, predându-le odată cu îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu, cântarea şi citirea măsurată, stabilesc în locul îndelungatelor cântări de psalmi şi canoane, facerea rugăciunii minţii; adăugând la aceasta că, dacă Duhul Sfânt îi va cerceta prin lucrarea rugăciunii inimii, atunci fără cea mai mică îndoială, să se lase pravila din afară, căci o îndeplineşte rugăciunea lăuntrică. Cei din a treia categorie, având o mare experienţă şi cunoştinţă în ce priveşte vieţile şi scrierile sfinţilor dar mai ales fiind luminaţi prin lucrarea şi înţelepciunea Sfântului Duh, statornicesc pentru noii începători învăţarea lucrării rugăciunii minţii în general, iar nu în parte, împărţind-o în două înfăţişări : lucrătoare şi contemplativă. Aceşti Părinţi poruncesc să avem toată grija pentru lucrarea minţii, dând cântării, puţină vreme, numai în ceasurile de plictiseală, căci după cuvintele lor, slujbele bisericeşti şi cântările de psalmi sunt lăsate tuturor creştinilor în genere, iar nu celor ce voiesc să se liniştească. De altfel, şi pe calea îndelungatelor cântări de psalmi şi prin citirea canoanelor şi troparelor, putem ajunge într-o stare de propăşire, deşi cu multă încetineală şi cu mari osteneli : dar pe a doua cale mai bine şi mai uşor, iar pe a treia, mai repede decât pe orice altă cale şi, pe deasupra, cu mângâierea şi cu deasa venire a Sfântului Duh, care întăreşte şi linişteşte inima, mai ales când ea este plină de o stăruinţă sârguincioasă şi de o bună dorinţă. În măsura în care sfânta rugăciune a minţii se arată în paza poruncilor lui Dumnezeu şi izgoneşte pe draci şi patimile, în aceeaşi măsură, dimpotrivă, cel ce neglijează poruncile şi nu se îngrijeşte de rugăciunea minţii, dar se ocupă numai cu cântarea, este târât de patimi. Călcarea poruncilor Domnului este luată în considerare la toţi totuna, dar apare în multe feluri, de pildă, cineva şi-a pus drept o regulă să nu calce poruncile, să nu se lase târât de vreo patimă, dar din unele împrejurări sau din pricina unei tulburări, sau din cauza curselor vrăjmaşului se întâmplă să-l ofenseze cineva, sau să-l osândească sau să se mânie, sau să se biruie de slava deşartă, sau să se certe şi să se îndreptăţească, sau să vorbească în deşert, sau să se mintă, sau să se îmbuibeze, sau să se îmbete, sau să se gândească la lucru spurcat, sau să săvârşească ceva asemănător. Simţindu-se vinovat înaintea lui Dumnezeu, el începe să se învinovăţească pe sine imediat, şi să cadă cu pocăinţă înaintea lui Dumnezeu cu rugăciunea minţii ce porneşte din inimă, ca să-l ierte Dumnezeu şi să-i dea ajutor ca să nu mai cadă în asemenea greşeală, şi în felul acesta el pune un început în paza poruncilor şi în păzirea inimii de atacurile rele ce vin în vremea rugăciunii, temându-se ca din pricina lor să nu piardă Împărăţia Cerurilor. Un altul însă trăieşte simplu, fără să-şi bată capul de cade sau stă şi crede că în vremea de acum nu există oameni care să păzească poruncile şi care să se teamă să le calce şi că orice om greşeşte înaintea lui Dumnezeu, cu voie, sau fără voie, şi că este vinovat în unele sau altele păcate subţiri sau patimi; şi de aceea el nu vrea să se păzească de ele, socotind că este un lucru cu neputinţă. Socotindu-se răspunzător numai pentru preacurvie şi desfrâu, pentru crimă şi furt, pentru otrăvire şi păcatele asemănătoare şi înfrânându-se de ele, el îşi închipuie că stă. Către unul ca acesta se îndreaptă cuvintele Părinţilor : e mai bun cel ce cade şi se ridică, decât cel ce stă şi nu se pocăieşte. Este vrednic de mirare, cum aceşti doi oameni, vinovaţi în unele şi aceleaşi păcate ce se săvârşesc în orice ceas, apar în chip felurit, înaintea lui Dumnezeu, ba cred că şi înaintea oamenilor duhovniceşti. Unul nu cunoaşte deloc căderea şi scularea, cu toate că îl stăpânesc patimile; iar celălalt cade şi se ridică, biruie şi este biruit, se nevoieşte şi se osteneşte, nu vrea să răspundă răului cu rău, dar nu se înfrânează din pricina vreunui obicei, ce stăruie să nu spună ceva rău, când este ofensat se întristează, dar, totuşi, se prihăneşte pe sine pentru că se întristează şi se căieşte de ace st lucru, sau, chiar dacă nu se întristează pentru ofensa primită, totuşi nici nu se bucură. Toţi cei ce se află într-o atare întocmire sufletească sunt potrivnici patimilor, nu vor să li se spună, se întristează şi se luptă. Dar Părinţii au spus că orice lucru, pe care nu-l doreşte sufletul, rămâne numai pentru puţină vreme. Vreau să mai spun câteva cuvinte despre cei ce-şi dezrădăcinează patimile. Sunt unii care se bucură, când primesc ocara, dar pentru că nădăjduiesc să aibă o răsplată. Un astfel de om, chiar dacă face parte din cei ce-şi dezrădăcinează patimile, totuşi, nu lucrează cu înţelepciune. Un altul se bucură când primeşte ocara şi socoate că a fost vrednic s-o primească; căci el însuşi i-a dat prilej. Un asemenea om îşi dezrădăcinează patimile cu înţelepciune. Un altul, în sfârşit, nu numai că se bucură atunci când este ocărât şi se socoate vinovat pe sine însuşi, ci se mai şi întristează pentru tulburarea celui care l-a ocărât. Să ne povăţuiască Dumnezeu spre o astfel de întocmire sufletească ! Pentru o cunoaştere mai limpede a unei vieţuiri sau altceva, vom mai spune următoarele : cel dintâi supunându-se legii îşi împlineşte numai cântarea. Iar cel de al doilea se sileşte spre lucrarea minţii; are întotdeauna cu sine numele lui Iisus Hristos pentru distrugerea vrăjmaşului şi a patimilor. Acela se bucură numai da că îşi isprăveşte cântarea. Iar acesta îi mulţumeşte lui Dumnezeu, dacă săvârşeşte rugăciunea în linişte, fără să se tulbure de gândurile rele. Acela doreşte cantitatea, acesta calitatea. La cel dintâi, care se grăbeşte să-şi împlinească o anumită cantitate de cântări, repede ia fiinţă o plăcută părere de sine, pe care bizuindu-se, hrăneşte şi-l creşte pe fariseul dinlăuntru, dacă nu ia aminte la sine. La cel de al doilea, care preţuieşte calitatea rugăciunii, ia naştere o cunoaştere a neputinţelor proprii şi a ajutorului lui Dumnezeu. În timpul când se roagă, sau mai bine zis, chemând pe Domnul Iisus împotriva asaltului vrăjmaş, împotriva patimilor şi gândurilor rele, ele vede pierzarea lor pricinuită de numele cel înfricoşat al lui Hristos şi îşi dă seama de puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cel ce este năpădit şi tulburat de gânduri rele, îşi cunoaşte neputinţa, căci nu le poate sta împotrivă numai cu propriile sale puteri. şi în aceasta stă toată pravila şi întreaga viaţă a lui. şi cu toate că vrăjmaşul îi poate insufla şi lui o bucuroasă părere de sine şi gânduri de fariseu, totuşi, el întâmpină în acest binevoitor o bunăvoinţă de a chema pe Hristos împotriva tuturor gândurilor rele şi, în felul acesta, nu ajunge la nici o izbândă în cursele sale. Dar vă spune cineva, că şi cel dintâi are putinţă să-L cheme pe Hristos împotriva atacului vrăjmaş. Da, are putinţă, dar fiecare ştie din experienţă, că în vremea de acum înfăptuitorii pravilei din afară nu au obiceiul să înveţe rugăciunea ce se face împotriva gândurilor. Astfel de oameni nu vor să primească cuvintele, rostite sau scrise, despre atenţia lăuntrică, în care se cuprinde ştiinţa rugăciunii ce se face împotriva gândurilor rele. şi nu numai o primesc, ci se şi împotrivesc, şi punându-i înainte pe învăţătorii lor, susţin, că Sfinţii Părinţi n-ar fi rânduit pentru noi începătorii lucrarea minţii, ci numai cântarea de psalmi, de tropare şi canoane rostite cu gura şi cu limba. şi cu toate că ei vorbesc şi învaţă acest lucru în chip greşit, totuşi, toţi îl ascultă, fiindcă astfel de rugăciune nu cere nici un fel de învăţătură, sau lepădare de poftele lumeşti, ci fiecare, fie că e monah sau mirean, se poate ruga astfel, e destul să dorească numai acest lucru. Pe când sfinţita lucrare a minţii, fiind o artă slăvită şi plăcută lui Dumnezeu între celelalte arte şi cerând nu numai lepădarea de lume cu poftele ei, ci şi multe îndrumări şi învăţături, nu găseşte îndeplinitori în sânul monahilor. În faţa tuturor celor arătate, trebuie să ne ferim de abaterile ce se fac spre dreapta sau spre stânga, adică de deznădejde şi de încredere în sine. Observând că în viaţa celor ce învaţă lucrarea minţii se întâmplă uneori căderi nevrute, întâmplătoare, iar nu intenţionate, care sunt numite de Părinţi greşeli de toate zilele, nu trebuie să cădem în îndoială, căci atât propăşirea cât şi căderea în cele bune spre cele potrivnice se face după măsura fiecăruia. Pe de altă parte, auzind despre marea milă a lui Dumnezeu, faţă de noi păcătoşii, noi nu trebuie să ne încredem în noi înşine, ci să ne apropiem de această sfântă lucrare a minţii cu frică, cu o mare smerenie şi împlinirea poruncilor, după putere. Dându-ne seama, că atât mijlocirea în noi înşine, cât şi deznădăjduirea sunt insuflate de vrăjmaş, să fugim cu tărie şi de una şi de cealaltă. şi în acest chip cu multă cercetare în ale Sfintei Scripturi şi folosindu-ne de sfaturile celor iscusiţi, să învăţăm această lucrare întru smerenie. Sfinţii Părinţi, care învaţă să biruim patimile şi să curăţim inima de patimi rele numai cu poruncile lui Hristos; arată nevoitorilor să aibă două din cele mai puternice arme : frica de Dumnezeu şi amintirea prezenţei de pretutindenea a lui Dumnezeu, după cele ce s-au zis : "prin frica de Dumnezeu oricine se abate de la rău" şi "văd pe Domnul pururea înaintea mea ca să nu mă clatin" afară de aceasta, ei mai propun să avem amintirea morţii şi gheenei, şi în plus, citirea Sfintelor Scripturi. Toate acestea sunt bune pentru bărbaţii buni şi plini de evlavie, dar şi pentru cei nesimţitori şi împietriţi, chiar de li s-ar descoperi însăşi gheena sau Dumnezeu în chip nevăzut, aceste arătări nu ar trezi în sufletele lor nici un fel de frică.
Dar pe deasupra, însăşi mintea monahilor noi, începători, se toceşte repede faţă de amintirea unor astfel de lucruri şi fuge din faţa lor, cum fuge o albină din faţa fumului ce se ridică spre ea. Dar cu toate că amintirea arătată se întâmplă să fie bună şi folositoare în ceasul războiului, totuşi Părinţii cei mai duhovniceşti şi mai iscusiţi au arătat, pe deasupra acestui lucru bun, un bine mai mare şi mai neasemănat, care poate veni chiar în ajutorul celor ce sunt foarte slabi. Cel dintâi mijloc poate fi asemănat cu omul, care îşi macină făina cu râşniţa, lucrând cu propriile sale mâini şi cu propria lui putere, iar mijlocul din urmă, cu omul care îşi macină făina ia o moară de apă, ce este mânată prin felurite chipuri. Aşa cum apa mişcă de la sine roţile şi pietrele, tot astfel preadulcele nume al lui Iisus, dimpreună cu aducerea aminte de Dumnezeu, care trăieşte în întregime în Iisus, mişcă mintea la rugăciune, lucru despre care Isihie cel Mare întru ale teologiei, spune : "Sufletul care a primit binefacerea şi dulceaţa lui Iisus îşi trimite cu bucurie, cu dragoste şi cu mărturisire lauda binefăcătorului său, mulţumindu-I şi chemându-L cu veselie"; şi în alt loc : "Aşa cum este cu neputinţă să petrecem această viaţă fără hrană şi băutură, tot astfel este cu neputinţă unui suflet să ajungă la ceva duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu ca să-şi elibereze mintea de robia păcatului, fără paza minţii, oricât s-ar forţa cineva să nu greşească de frica muncilor". şi încă gândurile ce au pătruns în inima noastră, dacă noi nu le dorim şi ne întărim şi ne împotrivim, pot fi izgonite de rugăciunea lui Iisus, care se rosteşte din adâncul inimii". Primul mijloc din cele arătate mai sus, chiar dacă ajunge la propăşire fără lucrarea minţii, totuşi izbuteşte foarte încet şi cu osteneală. Iar prin al doilea mijloc, lucrătorul se apropie repede şi uşor de Dumnezeu. Căci acolo se face numai o rugăciune din afară, o învăţătură şi o îndeplinire a poruncilor, pe câtă vreme aici este şi una şi alta, este şi paza din afară şi cea lăuntrică. Când un monah nou începător, după lepădarea de lume şi de lucrarea păcatelor mari şi de moarte, va da făgăduinţă să se înfrâneze nu numai la păcatele mici, ce se săvârşesc în fiecare zi şi sunt iertabile, ci şi de la însăşi patimile şi gândurile rele şi, intrând înlăuntru către inimă, cu mintea sa, va începe să-L cheme pe Domnul Iisus în orice război şi în orice gând rău, dacă - după neputinţa sa, va cădea atacului vrăjmaş şi va călca poruncile Domnului - va cădea la picioarele Domnului cu rugăciunea pornită din inimă, căindu-se, ostenindu-se şi va petrece într-o asemenea stare sufletească până la sfârşitul său, căzând şi ridicându-se, biruind şi biruindu-se, cerând zi şi noapte răzbunarea adversarului său. - nu va fi pentru el o nădejde de mântuire ? Căci după cum arată experienţa este cu neputinţă chiar pentru cei mai mari bărbaţi să se păzească deplin de păcatele zilnice, care nu sunt de moarte, al căror izvor sunt : cuvintele, gândul, necunoştinţa, uitarea, voinţa, nevoinţa, întâmplarea şi care se iartă prin darul lui Hristos cel de toate zilele, după cuvintele Sfântului Casian. Dacă cineva va spune din puţinătatea de suflet, că Sfântul Casian înţelege, sub cei ce se curăţă prin darul lui Hristos de păcatele zilnice, numai pe sfinţi, iar nu pe noii începători şi pe pătimaşi, atunci tu lasă-l să-şi facă loc şi unei astfel de păreri, dar să ai în vedere în primul rând judecata şi hotărârea pe care o dau despre astfel de lucruri sfintele scrieri, după care orice nou începător şi pătimaş se osândeşte prin aceste păcate, ce se săvârşesc în toate zilele; şi din nou poate primi iertarea prin darul lui Hristos, ca şi toţi sfinţii, printr-o pocăinţă de tot ceasul şi prin mărturisirea înaintea lui Domnului. Căci, după cum spune Sfântul Dorotei, sunt oameni care slujesc patimilor şi sunt oameni care se împotrivesc patimilor. Cel ce slujeşte patimilor îşi pierde pacea; când aude un singur cuvânt, sau răspunde prin cinci sau prin zece cuvinte la un singur cuvânt, şi duşmăneşte ţi se tulbură şi chiar şi mai târziu, când îşi potoleşte tulburarea, nu încetează să facă rău celui ce i-a spus acel cuvânt şi se întristează că nu i-a spus mai multe decât cele ce i-a spus şi născoceşte cuvinte mult mai rele ca să-i spună şi zice mereu : pentru ce nu i-am spus aşa ? O să-i spun astfel, şi tot timpul se mânie. Asta e o singură întocmire sufletească, când starea răutăcioasă apare în chip neobişnuit. Un altul, când aude un cuvânt, pierde de asemenea liniştea şi răspunde în acelaşi chip şi cinci şi zece cuvinte şi se amărăşte că nu i-a spus încă trei cuvinte mai usturătoare şi se întristează, şi ţine minte răul, dar trec câteva zile şi el se împacă; un altul rămâne într-o asemenea stare o săptămână, altul peste o zi se linişteşte, iar altul ofensează, duşmăneşte, se tulbură şi îndată se potoleşte. Iată cât de felurite întocmiri sufleteşti se află în om şi, atâta vreme cât ele rămân în putere, toate cad sub judecată. După acest exemplu, putem judeca şi toate celelalte cazuri; din pricina cărora un pătimaş nu se poate curăţi prin darul lui Hristos de păcatele cele de toate zilele, care i se par mici. Să cercetăm acum, când păcatele asemănătoare sunt iertate de noii începători şi la pătimaşi ? Acelaşi Sfânt Dorotei spune : se întâmplă că cineva auzind un cuvânt, se amărăşte, dar nu pentru că a suferit un lucru neplăcut, ci pentru că nu l-a răbdat. Aceasta se găseşte în întocmirea celui ce se împotriveşte patimii. Un altul se luptă şi se osteneşte şi este biruit de patimi. Un altul nu vrea să răspundă răului cu rău, ci se lasă tras de deprindere. Un altul se stăruie să nu răspundă nimic rău, dar se amărăşte; pentru că a fost ocărât şi se prihăneşte pe sine pentru că se amărăşte, dar nici nu se bucură. Toţi aceştia, sunt oameni care stau împotriva patimii şi se amărăsc şi se nevoiesc. Astfel de oameni, deşi sunt pătimaşi, dar prin darul lui Dumnezeu pot primi iertarea păcatelor ce se săvârşesc în toate zilele fără intenţie, fără voie, despre care Domnul i-a poruncit sfântului Petru să ierte de şaptezeci de ori câte şapte. Acelaşi lucru îi spune şi Sfântul Atanasie Sinaitul : despre cei ce primesc Sfintele Taine şi Sângele Domnului, noi judecăm şi credem că dacă ai unele păcate mici şi vrednice de iertare, cum sunt : păcătuirea cu limba, cu auzul, cu ochiul, sau cu slava deşartă, sau cu întristarea sau cu supărarea sau cu altceva asemănător, dar se osândesc şi-şi mărturisesc păcatul lui Dumnezeu şi, în acest chip, primesc Sfintele Taine, atunci pe unii ca aceştia Sfânta Împărtăşanie îi curăţă de păcate. Aşa cum, am spus la început despre bine iscusita biruinţă asupra patimilor, ce se săvârşeşte prin rugăciunea minţii şi prin porunci, vom arăta acum mai limpede însuşi mersul luptei cu patimile. De ne năpădeşte un atac vrăjmaş prin vreo patimă sau prin vreun gând rău, lucrătorul rugăciunii cheamă asupra lor pe Hristos şi diavolul piere cu atacul lui. De va cădea cineva din neputinţă, cu gândul sau cu cuvântul, nu cu supărare sau cu poftă trupească, îl roagă pe Hristos să-l ajute mărturisindu-i-se şi căindu-se.
De este cuprins de deznădejde şi de mânie, care îi strâmbă mintea şi inima, se agaţă de amintirea morţii şi gheenei şi de atotprezenţa lui Dumnezeu şi, trudindu-se cu ajutorul lor, cheamă pe Hristos. Apoi dobândind pacea, în urma luptei, din nou Îl roagă pe Hristos să-i fie milostiv pentru păcatele lui făcute cu voie şi fără de voie. şi într-un cuvânt şi în ceasul luptei şi în cel al păcii duhovniceşti, el aleargă către Hristos, i se face totul pentru toate, atât în împrejurările cele bune cât şi în cele rele. şi un astfel de om să nu se lase dus de părerea de sine, ca şi cum el ar îndeplini ceva, rugându-se sau plăcând lui Dumnezeu. Căci unul este sensul rugăciunii de afară, şi altul este tâlcul ei lăuntric. Acela, îndeplinind o cantitate de cuvântări, nădăjduieşte prin aceasta să fie plăcut lui Dumnezeu, iar părăsind-o se osândeşte pe sine. Iar acesta fiind mustrat de conştiinţa pentru păcatele sale săvârşite în orice ceas şi răbdând atacurile vrăjmaşe, strigă întotdeauna către Hristos, ţinând în mintea sa cuvintele "chiar de vei urca întreaga scară de desăvârşire, roagă-te pentru iertarea păcatelor". şi iarăşi : "vreau mai bine să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu limba" şi, în felul acesta, fără nici o îndoială, îndeplineşte împotrivirea la patimi, arătată de Sfântul Dorotei. Dacă însă va spune cineva, că este cu putinţă să ne curăţim de păcate cu darul lui Hristos prin pocăinţă fără lucrarea minţii, aceluia îi vom răspunde astfel : "pune într-o parte poruncile lui Hristos, iar în cealaltă parte rugăciunea de totdeauna : şi ne iartă nouă greşelile noastre". "Dă-mi şi adevărata hotărâre de a nu călca nici o poruncă, adică să nu poftesc, să nu mă mânii, să nu osândesc, să nu clevetesc, să nu mint, să mă rog pentru cei ce mă necăjesc, să fug de iubirea de plăceri, de iubirea de bani şi de gânduri desfrânate, de tristeţe, de slava deşartă, de îngâmfare, într-un cuvânt, de toate păcatele şi gândurile rele". şi cu astfel de hotărâre apropie-te de învăţătura lucrării cu mintea şi bagă de seamă cu luare aminte, de câte ori pe zi în ciuda hotărârii tale, ai călcat poruncile şi prin ce păcate, patimi şi gânduri rele ai fost rănit. Râvneşte la văduva care-l ruga pe judecător zi şi noapte şi începe să strigi către Hristos în orice ceas, pentru fiecare poruncă, care ai călcat-o şi pentru fiecare patimă, pentru fiecare gând rău, de care vei fi biruit. Adaug la aceasta un bun sfătuitor care este Sfânta Scriptură şi petrecând astfel mai multă vreme, vino şi spune-mi ce vei vedea în sufletul tău. Aproape că vei fi gata să recunoşti tu însuţi, că toate acestea nu pot încăpea în rugăciunea cea din afară, ci numai în lucrarea minţii. Căci ea îl învaţă pe râvnitor toate aceste taine, şi îi încredinţează sufletul că, lăsând multa cântare de psalmi, canoanele şi troparele, şi încredinţându-şi toată grija spre rugăciunea minţii, el nu numai că nu-şi pierde pravila, ci o şi înmulţeşte. După cum în legea Vechiului Testament, puterea şi dorinţa se cuprindeau în faptul de a-i aduce pe toţi la Hristos, deşi se părea că prin aceasta se micşorează însăşi legea, tot astfel şi multa cântare îl trimite pe lucrător spre rugăciunea minţii, iar aceasta nu se răspândeşte asupra întregii vieţi monahale. Căci însăşi experienţa, atunci îl învaţă pe un astfel de nevoitor, când în vremea rugăciunii observă un oarecare perete de despărţire între el şi Dumnezeu, un perete de aramă, după cum spune proorocul, care nu îngăduie minţii să privească limpede spre Dumnezeu în timpul rugăciunii sau să ia aminte de la inimă, în care sunt cuprinse toate puterile sufleteşti şi izvorul gândurilor, atât a celor bune, cât şi a celor rele. Lucrarea minţii cere fără îndoială, frică şi cutremur, zdrobire şi smerenie şi multă ispitire a Sfintelor Scripturi şi sfătuire cu fraţii de un gând, dar în nici un caz, nu cere fuga şi negarea, precum cutezanţa şi rânduiala de sine. Cel îndrăzneţ şi cutezător, în sine însuşi, tinzând către ceea ce este mai presus de vrednicia şi întocmirea lui, se grăbeşte cu mândrie spre rugăciunea contemplativă. Cuprins de închipuirea de slavă deşartă, care îl îndeamnă să se ridice spre o treaptă înaltă, pătruns de dorinţa satanică, iar nu de cea adevărată, un astfel de om uşor se lasă prins în laţurile diavoleşti. şi pentru ce să ne avântăm spre o înaltă propăşire în rugăciunea sfinţită a minţii, de care, după Sfântul Isaac de abia se învredniceşte unul din zece mii ? Este destul, prea destul, pentru noi pătimaşii, şi neputincioşii, să vedem măcar urma liniştii mintale, adică rugăciunea minţii cea lucrătoare, prin care se alungă din inimă atacurile vrăjmaşe şi gândurile rele, fapt în care constă însăşi lucrarea noilor începători şi a monahilor pătimaşi, prin care se poate ajunge, dacă va vrea Dumnezeu şi rugăciunea contemplativă duhovnicească. şi nu trebuie să deznădăjduim că puţini sunt aceia care se învrednicesc de rugăciunea contemplativă, căci la Dumnezeu nu este nedreptate. Numai să nu lenevim, să mergem pe calea care duce spre această rugăciune sfinţită, adică pe calea rugăciunii lucrătoare săvârşită cu mintea, să ne împotrivim atacurilor şi gândurilor rele. Mergând pe această cale, pe care au mers sfinţii, noi ne vom învrednici şi de moartea lor, deşi nu aici pe pământ, cum spune Sfântul Isaac şi alţi mulţi sfinţi. Rugăciunea minţii este întovărăşită de felurite simţiri trupeşti, în mijlocul cărora trebuie să deosebim pe cele adevărate de cele neadevărate, pe cele harice de cele fireşti şi de cele ce vin din înşelare. Este vrednic de spaimă şi de mirare, spune Stareţul Vasile, faptul cum unii, ştiind Sfânta Scriptură, nu pătrund în ea. Iar alţii, fără să o cunoască şi fără să întrebe pe cei încercaţi, îndrăznesc - bizuindu-se pe propria lor înţelepciune - să se apropie de atenţia minţii şi, cu acest prilej, spun că luarea aminte şi rugăciunea trebuiesc săvârşite în latura dorinţei : asta, zic ei, este latura pântecelui şi a inimii. Astfel este înşelarea cea dintâi, care se face după bunul plac al fiecăruia. Dar nu numai rugăciunea şi atenţia nu trebuiesc săvârşite în această latură poftitoare a inimii, ci chiar însăşi căldura, care în ceasul rugăciunii vine din latura poftitoare a inimii, nu trebuieşte primită în nici un caz. După cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul e nevoie de multă osteneală ca să ajungi să-ţi păstrezi o curăţie limpede faţă de ceea ce este potrivnic darului, căci diavolul are obiceiul să arate noilor începători înşelarea sa sub chipul adevărului, înfăţişându-le răul ca pe ceva duhovnicesc, arătând sub forma unei închipuiri, una în locul alteia, deşteptându-i înfocarea sa în locul veseliei, procurându-i o bucurie fără tâlc şi o dulceaţă simţită. De altfel, pentru lucrătorul rugăciunii minţii îi este de folos să ştie şi faptul că înfocarea sau căldura uneori se ridică din coapse spre inimă şi într-un chip firesc, prin ea însăşi, dacă nu este însoţită de gânduri desfrânate. şi aceasta, după cuvintele Prea Sfinţitului Patriarh Calist nu provine din înşelare, ci din fire.
Dar dacă cineva, va socoti această căldură firească drept harică, atunci aceasta va fi fără îndoială, o înşelare. De aceea cel ce se nevoieşte, nu trebuie să-şi oprească atenţia asupra ei; ci s-o alunge. Dar uneori diavolul, unindu-şi înfocarea cu pofta noastră, trage mintea spre gânduri desfrânate. şi aceasta este o înşelare, fără îndoială. Dar dacă trupul se încălzeşte în întregime, iar mintea rămâne curată şi nepătimaşă şi parcă întărită şi scufundată în adâncul inimii, începând şi isprăvind rugăciunea în inimă; asta este fără îndoială o lucrare harică, iar nu o înşelare. În altă parte, Stareţul Vasile spune despre simţurile trupeşti, care se ivesc în vremea rugăciunii, următoarele : mai întâi de toate, după cuvintele Prea Sfinţitului Calist, vine o căldură de la rinichi, care parcă i-ar înconjura ca un brâu şi se pare că este o înşelare, dar nu este aşa; această căldură nu vine din înşelare, ci din fire, şi este o urmare a nevoinţei rugăciunii. Dar dacă cineva socoate că această căldură este harică, iar nu firească; atunci aceasta este fără îndoială, o înşelare. Dar oricum ar fi această căldură, nevoitorul nu trebuie s-o primească, ci s-o respingă. Mai vine o căldură de la inimă şi dacă, în această vreme, mintea cade în gânduri desfrânate, asta este o neîndoioasă înşelare; dar dacă trupul se încălzeşte tot de la inimă, iar mintea rămâne curată şi nepătimaşă, şi într-un fel parcă întărită în adâncul lăuntric al inimii, atunci aceasta este fără îndoială din dar, iar nu din înşelare. ştiind toate acestea, este necesar să ne deprindem mintea chiar de la început să stea în ceasul rugăciunii deasupra inimii şi să privească în adâncul ei, iar nu la mijloc, dintr-o parte şi nu la capătul ei, în jos. Trebuie să facem acest lucru, pentru că atunci când mintea stă deasupra inimii şi săvârşeşte înlăuntrul ei rugăciunea, atunci ea este ca un împărat, care şezând pe o înălţime, supraveghează liber gândurile sale, care se târăsc în jos, şi le distruge ca pe alţi prunci din Babilon de piatra numelui lui Hristos. În trupul acesta, fiind îndepărtat în chip simţitor de coapse, el poate scăpa uşor de înfocarea ce ţine de poftă, care a devenit prezentă în natura noastră, prin călcarea poruncii săvârşită de Adam. Dar dacă cineva îşi adună luarea aminte pentru rugăciune la jumătatea inimii, atunci fie din pricină că se împuţinează căldura din inimă, fie că slăbeşte mintea şi că se toceşte atenţia din cauza unei dese săvârşiri a rugăciunii, fie că sub influenţa războiului deşteptat de vrăjmaş, mintea va cădea de la sine spre coapse şi se va amesteca împotriva voii cu căldura ce ţine de poftă. Unii potrivit cu nechibzuinţa lor cea mai de pe urmă, sau, mai bine zis, potrivit cu necunoştinţa lor, încep să facă rugăciunea la capătul inimii, în vecinătatea coapselor şi, în felul acesta, atingându-se cu mintea parte de coapse, parte de inimă, cheamă ei înşişi înşelarea, cum cheamă vrăjitorul pe şarpe. Iar alţii, suferind de o desăvârşită nechibzuinţă, nu cunosc nici chiar însuşi locul inimii şi crezând că se găseşte în mijlocul pântecelui, îndrăznesc să facă acolo rugăciunea cu mintea. Vai şi amar de înşelarea lor ! Tot astfel trebuie să deosebim şi căldura din vremea rugăciunii : căldura care este un dar firesc, revărsat în inimă, ca un mir binemirositor, prin sfântul Botez, şi căldura care vine de la neascultarea strămoşilor şi care este trezită de diavolul. Cea dintâi se începe numai în inimă cu rugăciunea şi tot în inimă îşi termină rugăciunea, dând sufletului liniştea şi roadele duhovniceşti.
Cea de a doua îşi are începutul de la rinichi şi spre rinichi îşi termină rugăciunea, pricinuind sufletului o înăsprire, o răceală şi o tulburare. Cea de a treia, răsărind dintr-un amestec cu înfocarea ce ţine de poftă, înflăcărează mădularele şi inima prin îndulciri pătimaşe pline de desfrâu, robeşte mintea cu gânduri spurcate şi-l trage pe om spre unirea trupească. Cel ce este băgător de seamă, va cunoaşte şi va observa în curând toate acestea : vremea, experienţa şi simţirea vor face ca toate să fie limpezi. Sfânta Scriptură spune : "Doamne, oare n-am semănat sămânţă bună ? De unde au răsărit neghinele" ? Este cu putinţă ca să ni se furişeze răul în cele bune; şi precum iedera se împleteşte cu pomul, aşa se împleteşte înşelarea cu lucrarea minţii. Înşelarea apare din părerea de sine şi din rânduiala de sine; şi drept leac slujeşte, pentru ea, smerenia, cercetarea scripturilor şi sfatul duhovnicesc, dar nu abaterea de la învăţătura lucrării minţii. Căci după cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, noi nu trebuie nici să ne temem, nici să ne îndoim, atunci când îl chemăm pe Dumnezeu, căci dacă unii s-au şi abătut din cale, vătămându-şi mintea, să ştii că ei au suferit una ca aceasta din cauza rânduielii de sine şi din pricina unei minţi înalte. Iar pricina înălţării minţii, de o parte, este postul fără judecată şi fără măsură, când cel ce posteşte crede că el săvârşeşte prin aceasta o faptă bună, neştiind că trebuie să postească în vederea curăţiei; iar pe de altă parte, este vieţuirea în singurătate. Înlăturând prima cauză, Sfântul Dorotei spune : cel ce se linişteşte, trebuie să se ţină întotdeauna de calea împărătească, căci lipsa de măsură întru toate uşor este însoţită de părerea de sine, după care urmează înşelarea. Nimicind însă a doua pricină, spune : numai celor puternici şi desăvârşiţi li se cuvine să se lupte cu demonii şi să scoată împotriva lor sabia, care este cuvântul Domnului. Însuşi mijlocul şi lucrarea înşelării constă în primul rând : în împărtăşirea vrăjmaşă cu poftele coapselor dinlăuntru şi în al doilea rând : în nălucirile, în închipuirile minţii. Ferindu-ne de cea dintâi, sfântul părinte spune : cu toate că vrăjmaşul preface mişcările fireşti ale coapselor în aparenţă mişcări duhovniceşti, trezind în locul căldurii înfocarea sa şi în locul veseliei aducându-i o bucurie fără tâlc şi silind să primim înşelarea lui drept lucrarea darului, dar timpul, experienţa şi simţirea îi dau pe faţă amăgeala. Arătând a doua primejdie, sfântul părinte învăţă astfel : iar tu când te linişteşti, nu primi în nici un caz ceva din cele ce vei vedea în chip simţit sau gândit, înlăuntrul tău sau afară de tine : fie chipul lui Hristos, sau al Îngerilor, sau al unui sfânt, sau lumină sau foc şi altele. Aici din nou va reînvia şi va învinui că lucrarea minţii este o înşelare. Căci ei cred că înşelarea nu se amestecă cu cântarea din afară. Totuşi, să fie cunoscut că în toate : fie în cântare, fie în rugăciune, înşelarea are loc egal datorită neiscusinţei lucrătorilor, cum spune Sfântul Ioan Scărarul. Vom încerca şi vom vedea, şi vom măsura, ce dulceaţă ne vine în vremea cântării de la dracul desfrânării şi ce dulceaţă vine de la dar şi puterea care trăieşte în noi. şi în alt loc : cântând şi rugându-te, supraveghează dulceaţa care vine, ca nu cumva să fie amestecată cu otrăvuri amare. Aşadar, tu vezi că înşelarea poate atinge deopotrivă atât pe cei ce cântă, cât şi pe cei ce se ocupă cu rugăciunea. Cum însă cei ce nu cunosc lucrarea minţii au numai teamă de a-şi îndeplini în mod corect cele cântate şi nu mai caută să găsească gândurile rele şi fierberea de pofte, atunci ei nici nu ştiu, când partea ce ţine de poftă fierbe de la sine şi când este deşteptată de împărtăşirea vrăjmaşului şi cum trebuie să scape de toate acestea. Ei aud lupta şi primesc rane, dar cine sunt vrăjmăşii lor şi pentru ce ei se luptă, aceasta ei nu o ştiu. Cunoscând din cele spuse, că nu lucrarea minţii este pricina înşelării, ci numai rânduiala de sine şi înălţarea minţii, căci ea nu numai că nu ne duce în înşelare, ci dimpotrivă ne deschide ochii minţii spre cunoaşterea ei şi spre înţelepţire, ceea ce noi n-am ştiut niciodată, dacă nu ne-am fi învăţat cu această sfinţită lucrare a minţii, chiar dacă cineva ar fi mare în cele ale postului şi ale liniştii. După ce am făcut cunoştinţă cu învăţătura Stareţului Vasile despre rugăciunea minţii, ne vom întoarce acum către învăţătura privitoare la acelaşi subiect a Stareţului Paisie Velicicovschi. După cum s-a spus mai sus, Stareţul Paisie a fost nevoit să se înfăţişeze cu scrierile sale, pentru ca să-i păzească pe fraţii săi de atacurile ce se răspândeau în acea vreme asupra rugăciunii minţii, deşi recunoşteau că problema ce şi-au pus-o, întrece puterea lui de înţelegere. A ajuns până la mine zvonul, scrie el - că unele feţe din rândul monahilor, bazându-se numai pe nisipul unei proprii înţelepciuni deşarte. - îndrăznesc să hulească împotriva dumnezeieştii rugăciuni a lui Iisus, care se săvârşeşte de către minte în inimă, printr-o sfinţită lucrare. Îndrăznesc să spun, că împotriva ei lucrează vrăjmaşul, pentru ca limbile lui, ca printr-o armă proprie, să prihănească această lucrare dumnezeiască, şi prin orbirea minţii lui să se întunece acest soare duhovnicesc. Temându-mă ca nu cumva cineva, ascultând basmele vrăjmaşilor să cadă într-o hulă asemănătoare şi să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu, hulind învăţătura unor atât de numeroşi Părinţi purtători de Dumnezeu, care învaţă despre această dumnezeiască rugăciune şi, pe deasupra, nefiind în stare să asculte cu nepăsare cuvintele îndrăzneţe împotriva acestei lucrări fără de prihană, precum de asemenea, fiind convins de rugăminţile stăruitoare ale râvnitorilor acestei rugăciuni, m-am gândit că, chemând în ajutor pe prea dulcele meu Iisus, să scriu - spre combaterea gândirii mincinoase a celor ce vorbesc în deşert şi spre întărirea turmei alese de Dumnezeu, care s-a adunat în mănăstirea noastră. - câteva cuvinte despre învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pentru o puternică, neclătinată şi neîndoioasă adeverire întru dânsa. Prin urmare, eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă, plecându-mi genunchii gândiţi ai inimii mele în faţa neapropiatei măreţii ale dumnezeieştii Tale Slave, Te rog, Fiule, unule născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, care ai luminat pe orbul din naştere, luminează-mi şi mie întunecata mea minte, dăruieşte sufletului meu darul Tău, ca această osteneală, să fie spre slava numelui Tău şi spre folosul celor ce vor să se lipească de tine cu duhul spre lucrarea rugăciunii mintale şi să Te poarte întotdeauna în inima lor, şi, de asemenea, spre îndreptarea celor ce, potrivit cu grosolăniile cele de pe urmă, au îndrăznit să hulească această dumnezeiască lucrare ! Mai departe urmează expunerea învăţăturii despre rugăciunea minţii în şase capitole. În primul capitol, Stareţul scrie că rugăciunea minţii este lucrarea vechilor Sfinţi Părinţi şi o apără împotriva celor ce hulesc această rugăciune sfinţită. Să se ştie, că această lucrare dumnezeiască a fost permanentă îndeletnicire a vechilor noştri Părinţi purtători de Dumnezeu şi a iradiat ca un soare în multe locuri ale pustiei şi în mănăstirile de obşte; în muntele Sinai, în schitul Egiptului, în muntele Nitriei, În Ierusalim şi în mănăstirile din împrejurimi, într-un cuvânt în tot răsăritul : în ţarigrad şi în Sfântul Munte al Athosului, şi în insulele mărilor, iar în ultima vreme, şi în Marea Rusie. Mulţi din Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, aprinzându-se de un foc serafic pentru Dumnezeu şi aproape, s-au făcut prin această lucrare a rugăciunii sfinţite, ce se face cu mintea, cei mai riguroşi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Sfântului Duh. Mulţi dintre ei, îndemnaţi de o inspiraţie ascunsă, dumnezeiască, au scris despre această rugăciune divină în acord cu scrierea dumnezeiască a Vechiului şi Noului Testament, cărţile sfintelor învăţături, pline de înţelepciunea Sfântului Duh. şi ei au făcut acest lucru după deosebita Pronie dumnezeiască, pentru ca nu cumva în vremurile ce vor urma să se dea uitării această lucrare dumnezeiască. Dar multe din cărţile scrise de ei, prin îngăduinţa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, au fost distruse de saracinii care au pus stăpânire pe împărăţia greacă, iar altele din mila lui Dumnezeu se păstrează până în zilele noastre. Nimeni dintre drept credincioşi nu au îndrăznit vreodată să rostească un cuvânt de hulă împotriva acestei lucrări dumnezeieşti ce se face cu mintea şi împotriva păzirii raiului din inimă, ci toţi, în toate timpurile, s-au purtat faţă de ea cu o mare cinste şi cu o extremă evlavie, ca faţă de un lucru care este plin de un mare folos duhovnicesc. Dar începătorii răutăţii şi potrivnicul oricărei lucrări bune, diavolul, văzând că, mai ales prin această lucrare a rugăciunii minţii, cinul monahal, alegându-şi partea cea bună, şade cu o nedezlipită dragoste la picioarele lui Iisus, propăşind cu desăvârşire în poruncile lui dumnezeieşti, a început să întrebuinţeze toate sforţările, ca să prihănească şi să hulească această lucrare mântuitoare şi, numai dacă este cu putinţă s-o distrugă de pe faţa pământului. El s-a zbătut să ajungă aici pe calea nimicirii cărţilor, când prin mijlocirea amestecului neghinelor ucigătoare de suflete în grâul curat şi ceresc, mulţumită cărui fapt, oamenii care nu au judecată. - văzându-i pe cei ce s-au atins cu de la sine putere de această lucrare şi, după înălţarea lor, au secerat spini în loc de grâu, iar în locul mântuirii au găsit pierzarea - rostesc hula împotriva lucrării sfinte. Fără să se mulţumească cu cele spuse, diavolul a găsit în ţările Italiei un şarpe de Calabria, pe ereticul Varlaam şi, sălăşluindu-se în el cu toată puterea lui, l-a îndemnat să hulească şi credinţa noastră ortodoxă şi această sfinţită lucrare a minţii. Băgaţi de seamă dar, prietenilor, când îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii, nu vă faceţi cumva şi voi părtaşi acestui eretic şi celor de un gând cu el ? Oare nu vă cutremuraţi cu sufletul, când vă gândiţi că puteţi cădea, asemenea lor, sub anatema bisericii şi să fiţi înstrăinaţi de Dumnezeu ? Într-adevăr, ce pricină legiuită aveţi voi de huliţi această lucrare fără prihană şi de trei ori fericită ? Eu nu pot pricepe deloc. Vi se pare că chemarea numelui lui Iisus este fără de folos ? Dar noi nici nu putem gândi să ne mântuim prin altceva decât numai în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Sau poate mintea omenească cu care se săvârşeşte rugăciunea este cu prihană ? Dar nici aceasta nu este cu putinţă, căci Dumnezeu l-a zidit pe om după chipul şi asemănarea Sa; iar chipul lui Dumnezeu şi asemănarea se găsesc în sufletul omenesc, care, ca o făptură dumnezeiască, este curat şi fără prihană. De aceea, şi mintea, acest principal simţ al sufletului, asemenea văzului în trup, este tot fără de prihană. Dar poate că este vrednică de hulă inima, pe care, ca un jertfelnic, mintea liturgiseşte înaintea lui Dumnezeu, tainica jertfă a rugăciunii ? Nici asta nu este adevărat. Căci şi inima este zidirea lui Dumnezeu şi, ca întreg trupul omenesc, este foarte bună. Prin urmare, dacă chemarea numelui lui Iisus este mântuitoare, iar mintea şi inima omului sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, atunci ce prihană are omul, când înalţă cu mintea din adâncul inimii o rugăciune către prea Dulcele Iisus şi când cere milă de la El ? Sau poate că huliţi şi respingeţi rugăciunea minţii, pentru că Dumnezeu, după părerea voastră, nu aude rugăciunea ce se săvârşeşte în inimă în chip tainic, ci aude numai acea rugăciune, care este rostită cu gura ? Dar asta este o hulă împotriva lui Dumnezeu, căci Dumnezeu vede inimile şi gândurile cele mai subţiri ce se află în inimă sau ce sunt pe cale de a se ivi. El ştie cu precizie şi ştie totul, ca un Dumnezeu a toate văzător. El însuşi caută chiar în noi o astfel de rugăciune care să se înalţe, în chip tainic, din adâncul inimii, ca o jertfă curată şi fără de prihană, poruncind : "Dar tu, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizându-ţi uşa, roagă-te Tatălui tău care este ascuns, şi Tatăl tău care vede într-ascuns, îţi va răsplăti la arătare" (Mat. 6, 6). Aceste cuvinte ale Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur - gura lui Hristos, luminătorul întregii lumi, învăţătorul sobornicesc - le raportează în omilia 19-a asupra Evangheliei lui Matei, după înţelepciunea dată lui de Duhul Sfânt, nu la acea rugăciune care se rosteşte numai cu gura şi cu limba, ci la rugăciunea cea mai tainică, fără glas, ce se înalţă din adâncul inimii, pe care el ne învaţă s-o săvârşim nu numai în chip trupesc, nu numai prin rostirea gurii, ci cu cea mai spontană râvnă, cu toată încetineala şi zdrobirea duhului, cu lacrimi lăuntrice şi cu durere sufletească, ţinând închise uşile gândurilor. şi aduce din scrierile dumnezeieşti ca mărturie, cu privire la această tainică rugăciune, pe văzătorul de Dumnezeu, Moise şi pe Sfânta Ana şi pe dreptul Abel, spunând astfel : "Eşti îndurerat cu sufletul ? Nu poţi să nu strigi, căci celui prea îndurerat îi este propriu să se roage si să ceară astfel, cum am spus eu. Căci şi Moise fiind îndurerat, s-a rugat astfel şi durerea lui a fost auzită, lucru pentru care Dumnezeu i-a şi spus lui : "De ce strigi către Mine ?"; şi Ana, cu toate că glasul ei nici nu se auzea, a căpătat tot ce a dorit, aşa cum a strigat inima. şi Abel care nu s-a rugat tăcând, şi nu după sfârşitul său ? Sângele lui ridică un glas mai puternic decât o trâmbiţă. Nu te împiedic să suspini şi tu ca Moise. Sfâşie, după cum a poruncit proorocul, inima, iar nu veşmintele; cheamă-L pe Dumnezeu din adânc. Din adâncuri, a spus el, Te-am chemat, pe tine Doamne ! De jos, din inimă, înalţă glasul, fă-ţi din rugăciune o taină". şi în alt loc : "Tu nu te rogi oamenilor, ci lui Dumnezeu care este pretutindenea şi care te aude înainte de a-I spune ceva şi care ştie dinainte ce vei gândi; dacă te rogi astfel, vei primi o mare răsplată. şi încă : "El fiind nevăzut, vrea ca şi rugăciunea ta să fie tot aşa". Vedeţi prieteni, că după mărturiile stâlpului nebiruit al ortodoxiei, mai există o altă rugăciune, în afară de cea rostită cu gura, una tainică, nevăzută, fără glas, ce se înalţă din adâncul inimii către Dumnezeu, pe care o primeşte Domnul, ca pe o jertfă curată, ca pe o aromă de bună mireasmă duhovnicească, de care se bucură şi se veseleşte, văzând mintea, care în chip deosebit trebuie să fie închinată lui Dumnezeu, unită cu El prin rugăciune. Pentru ce v-aţi înarmat limba cu hula împotriva acestei rugăciuni ocărând-o, vorbind-o de rău, urând-o, batjocorind-o, lepădându-vă de ea şi îngreţoşându-vă de ea ca de lucrul cel mai spurcat, şi ca să spun pe scurt, nevoind nici să auziţi de ea ? Mă cuprinde groaza şi cutremurul, când văd un asemenea început nebunesc ! Dar o să vă mai întreb ceva : nu huliţi această rugăciune pentru că vi s-a întâmplat poate, să aveţi sau să auziţi, că cineva din lucrătorii acestei rugăciuni ţi-au vătămat mintea, sau că au luat drept adevăr o înşelare oarecare, sau că a suferit un oarecare rău sufletesc şi voi aţi crezut că pricina tuturor acestor lucruri a fost rugăciunea minţii ? Dar nu ! Nu ! Sfinţita rugăciune a minţii, care lucrează prin darul lui Dumnezeu, îl curăţă pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai osârduitoare pază a poruncilor lui Dumnezeu şi îl păstrează nevătămat în faţa tuturor vrăjmaşilor şi în faţa înşelării. Dacă cineva ar îndrăzni să practice această rugăciune cu rânduială proprie, nu după puterea învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, fără întrebare şi fără sfatul celor iscusiţi, fiind pe deasupra înfumurat, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, nemaipetrecând într-o viaţă singuratică şi pustnicească, de care, pentru rânduiala lor proprie, nu este vrednic să-i vadă nici urma, un astfel de om, într-adevăr, confirm eu, va cădea lesne în toate laturile şi înşelările diavolului. Cum adică ? Nu cumva această rugăciune apare ca o pricină de înşelare ? Să nu fie ! Dar dacă voi prihăniţi din acest motiv rugăciunea minţii, atunci voi trebuie să prihăniţi şi cuţitul, dacă i s-ar întâmpla unui oarecare copil mic care, jucându-se cu acest cuţit, şi-ar pricinui, din nechibzuinţa lui, o rană. Atunci ar trebui să se interzică şi ostaşilor să poarte sabia ostăşească, dacă i s-ar întâmpla vreunui soldat a se înjunghia cu sabia sa. Dar aşa, cum nici cuţitul, nici sabia, nu pot fi socotite vinovate de răul ce li s-a pricinuit, tot astfel nici sabia duhovnicească - rugăciunea mintală şi sfinţită - nu este vinovată întru nimic. Vinovate sunt însă rânduiala de sine şi mândria celor ce încep lucrarea singuri, în urma cărora ei cad într-o înşelare drăcească şi cad victima tuturor relelor sufleteşti. De altfel, pentru ce vă întreb atât de mult despre pricina hulei voastre împotriva acestei sfinţite rugăciuni ? Eu ştiu, o prietenii mei, ştiu bine însăşi pricina esenţială a hulei voastre : mai întâi, este citirea sfintelor Scrisori pe care o săvârşiţi nu după poruncile lui Hristos, fără ispitire; al doilea, este neîncrederea faţă de învăţătura Părinţilor noştri, care învaţă despre această rugăciune dumnezeiască; al treilea, este importanţa voastră extremă, care poate că, niciodată n-a văzut scrierile privitoare la aceşti Părinţi ai noştri purtători de Dumnezeu, sau, cel puţin, n-a înţeles deloc puterea cuvintelor înţelepţilor lui Dumnezeu - iată unde se cuprinde pricina esenţială a relei voastre înţelepciuni. Dacă însă voi aţi fi citit cu frica lui Dumnezeu şi cu deplină luare aminte, cu o credinţă neîndoielnică, cu o ispitire iubitoare de osteneală şi cu o smerită cugetare cărţile Părinţilor, care cuprind în ele toată înţelepciunea vieţii evanghelice şi care sunt necesare monahilor spre folosul lor sufletesc şi spre îndreptare, spre o adevărată, sănătoasă şi smerită cugetare în înfăţişarea gândurilor, atunci Domnul n-ar fi îngăduit să cădeţi într-o atât de adâncă hulă rea. Ci El v-ar fi înflăcărat cu darul Său, prin această lucrare, pentru negrăita Lui dragoste, aşa încât dimpreună cu Apostolul, aţi fi fost gata. să strigaţi : "Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos ?" (Rom. 8, 35). şi voi, nu numai că n-aţi fi rostit vreo hulă împotriva ei, dar aţi fi fost gata să vă puneţi şi sufletul pentru ea, simţind din lucrarea însăşi şi din experienţă un negrăit folos pentru sufletele voastre, ce vine din această luare aminte a minţii. Pentru izbăvirea voastră şi a tuturor celor ce se îndoiesc din mrejele marelui rău sufletesc, eu nu găsesc o lecuire mai potrivită, decât să vă arăt, pe cât îmi va ajuta Domnul în această privinţă, cum Sfinţii noştri Părinţi purtători de Dumnezeu, întemeindu-se pe nezdruncinata piatră a Sfintei Scripturi, învaţă despre această a tot sfântă rugăciune, care se săvârşeşte de către minte şi inimă. Ba chiar voi înşivă, când veţi vedea limpede şi la arătare adevărul învăţăturii Sfinţilor Părinţi, şi când, cu ajutorul darului lui Dumnezeu, care se va atinge de sufletele voastre, vă veţi vindeca de neputinţa voastră duhovnicească, îi veţi aduce lui Dumnezeu o pocăinţă sinceră de rătăcirea voastră şi vă veţi învrednici de mila Lui şi de desăvârşita iertare a păcatului nostru. În al doilea capitol, Stareţul Paisie lămureşte de unde îşi trage începutul rugăciunea lui Iisus ce se face cu mintea şi ce fel de mărturii, luate din Sfânta Scriptură, aduc despre ea Părinţii purtători de Dumnezeu. Să vă fie cunoscut că după scrierile Sfinţilor Părinţi, există două rugăciuni ce se fac cu mintea. Una este pentru noii începători, care corespunde cu lucrarea; alta este pentru desăvârşiţi, care corespunde cu vederea. Prima este începutul, a doua este sfârşitul, căci lucrarea este înălţarea spre vedere. Trebuie să ştiţi, că după Sfântul Grigorie Sinaitul, există primele opt vederi, pe care numărându-le, el spune astfel : "Noi numărăm primele opt vederi : întâia - despre Dumnezeu, fără formă şi fără început, nezidit, pricina tuturor, Unitatea întreită în Dumnezeu mai presus de cele ce există; a doua - despre puterile gândite, cu ordinea şi întocmirea lor; a treia - alcătuirea celor existente; a patra - pogorământul plin de supraveghere a Cuvântului; a cincea - învierea de obşte; a şasea - înfricoşata Judecată şi a doua venire a lui Hristos; a şaptea - munca veşnică şi a opta - Împărăţia Cerurilor care nu are sfârşit. Mă voi stărui, acum, după puterea slabei mele judecăţi, să lămuresc în ce putere trebuiesc înţelese lucrarea şi vederea. Să fie cunoscut - o spun aceasta celor ce sunt asemenea mie, celor mai simpli călugări - că întreaga nevoinţă monahală, cu care cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu, se nevoieşte în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, în blândeţe, smerenie şi răbdare şi în toate celelalte porunci dumnezeieşti şi părinteşti, în desăvârşita supunere - după Dumnezeu - cu sufletul şi cu trupul, în post, în priveghere, în lacrimi şi în celelalte oboseli trupeşti, în săvârşirea plină de osârdie a pravilei de biserică şi de chilie, în exerciţiul rugăciunii mintale şi tainică, în plâns şi în cugetarea despre moarte - toată nevoinţa de acest fel, atâta timp, cât încă mintea se conduce de omeneasca putere proprie şi de liberul ei arbitru, pe cât se ştie, se numeşte lucrare; însă nu se numeşte în nici un caz vedere.
Dar dacă nevoinţa rugăciunii mintale s-a numit undeva, în scrierile Părinţilor, vedere, asta s-a făcut numai din pricina simplităţii cuvântului, aşa cum şi mintea fiind ochiul sufletului, se numeşte vedere. Când însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, omul îşi va curăţi, prin nevoinţa mai sus arătată, iar mai ales prin cea mai adâncă smerenie, sufletul şi inima de spurcăciunile sufleteşti şi trupeşti, atunci darul lui Dumnezeu, mama obştească a tuturor, luând mintea curăţită de el, de mână ca pe un prunc, îl ridică ca pe nişte trepte spre vederea duhovnicească amintită, descoperind minţii, pe măsura curăţirii lui, taine dumnezeieşti, negrăite şi neajunse de minte şi asta se numeşte pe bună dreptate vedere duhovnicească; asta este rugăciunea contemplativă sau după Sfântul Isaac, rugăciunea curată, iar din ea iese spaima şi vederea. Dar nimeni nu poate intra în aceste vederi cu de la sine putere printr-o nevoinţă făcută după bunul plac, dacă nu-l va cerceta Dumnezeu şi nu va introduce în el darul Său. Dar dacă cineva va îndrăzni să se ridice la asemenea vederi în afară de lumina darului lui Dumnezeu, acela după Sfântul Grigorie Sinaitul, să ştie că îşi ţese închipuiri, şi nu are vederi, fiind înşelat de duhul nălucirilor. Punând înainte această judecată despre rugăciunea lucrătoare şi contemplativă, e timpul să arăt acum, de unde îşi trage începutul rugăciunea dumnezeiască ce se face cu mintea. Să se ştie că după nemincinoasa mărturie a părintelui nostru Nil, pustnicul din Sinai, care era plin de înţelepciune dumnezeiască, rugăciunea dumnezeiască a minţii a fost dată încă în rai de către Însuşi Dumnezeu omului celui dintâi zidit, ca una ce se cuvenea celor desăvârşiţi. Sfântul Nil vorbeşte astfel : "După ce te-ai rugat cum trebuie, aşteaptă cele ce se cuvin şi stai bărbăteşte, păzindu-ţi rodul. Spre aceasta, ai fost numit chiar de la început : să lucrezi şi să păzeşti. şi de aceea, după ce ai lucrat, nu lăsa cele lucrate fără pază; dacă însă nu vei face acest lucru, atunci nu vei primi nici un folos din rugăciune". Tâlcuind aceste cuvinte Cuviosul Nil, luminătorul Rusiei carele a strălucit ca soarele în Marea Rusie prin lucrarea rugăciunii mintale, vorbeşte astfel : "Aceste cuvinte : să lucrezi şi să păzeşti", Sfântul le-a citat din Vechiul Testament, căci spune Scriptura : Dumnezeu l-a zidit pe Adam şi l-a aşezat în Rai, ca să-l lucreze şi să-l păzească. Sub lucrare, Sfântul Nil Sinaitul înţelege rugăciunea; sub pază - o necesară supraveghere asupra gândurilor rele ce trebuieşte făcută după isprăvirea rugăciunii". Acelaşi lucru îl spune şi Prea Cuviosul Dorotei, că omul cel dintâi zidit, aşezat de Dumnezeu în rai, a petrecut în rugăciune. Din aceste mărturii se vede, că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, l-a dus în raiul desfătărilor ca să lucreze grădinile nemuritoare, adică gândurile dumnezeieşti, cele mai curate şi cele mai desăvârşite, cum scrie Sfântul Grigorie Teologul. Asta nu este altceva decât, că cel dintâi om, ca unul ce era curat cu sufletul şi cu inima, a avut menirea să petreacă în rugăciune harică, contemplativă, liturghisită numai de minte, adică în cea mai dulce vedere a lui Dumnezeu şi s-o păzească bărbăteşte, ca pe o lucrare paradisiacă, ca pe lumina ochiului, pentru ca să nu plece niciodată din suflet şi din inimă. Dar această rugăciune a primit o slavă nemăsurat de mare, când Prea Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, care e mai Sfântă decât toţi sfinţii, care e mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, petrecând în Sfânta Sfintelor şi ridicându-se cu rugăciunea minţii pe cel mai înalt pisc al vederii lui Dumnezeu, s-a învrednicit să fie un larg sălaş al Cuvântului lui Dumnezeu neîncăput de toată făptura, cum mărturiseşte acest lucru stâlpul nebiruit al Ortodoxiei, Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, în cuvântul său la intrarea Maicii Domnului în Biserică. El spune că Prea Sfânta Fecioară, petrecând în Sfânta Sfintelor şi înţelegând din Sfânta Scriptură pierderea neamului omenesc pentru neascultarea lui şi umplându-se de o nemărginită milă pentru dânsul, a început să se roage cu mintea lui Dumnezeu, pentru o cât mai grabnică milă şi mântuire a neamului omenesc. Iată propriile lui cuvinte vrednice de o minte îngerească : "Când copila lui Dumnezeu a auzit şi a văzut toate câte s-au petrecut, umplându-se de milă pentru neamul omenesc şi căutând un mijloc de vindecare şi lecuire, egal în putere cu o asemenea suferinţă, să se întoarcă imediat cu întreaga minte către Dumnezeu, începând să se roage pentru noi, ca să-L silească pe Cel ce nu poate să fie silit şi să-L aplece spre noi, pentru ca El însuşi să nimicească osânda şi să lege cu sine zidirea, vindecând cele neputincioase". şi mai jos : "şi neaflând în toate cele existente nimic mai bun decât această rugăciune potrivită pentru om, îndreptându-se cu tărie spre rugăciunea pe care o săvârşeşte cu toată stăruinţa, Fecioara dobândeşte Sfânta linişte, ca una ce este cea mai de trebuinţă pentru o convorbire". Orice altă faptă bună este ca un fel de lecuire ce se aplică neputinţelor sufleteşti şi patimilor viclene înrădăcinate în noi din pricina puţinătăţii de suflet; pe când vederea lui Dumnezeu este rodul sufletului sănătos, ca un fel de desăvârşire definitivă. De aceea, omul se îndumnezeieşte nu din cuvinte şi nu din lucrările văzute, prevăzute, măsurate, căci toate acestea sunt şi pământeşti şi din cele de jos şi omeneşti, ci din petrecerea în linişte mulţămită căreia noi ne lepădăm şi ne eliberăm de cele pământeşti şi ne ridicăm spre Dumnezeu; şi petrecând pe înălţimile vieţii liniştite, nevoindu-ne ziua şi noaptea cu răbdare, în rugăciuni şi cereri, într-un fel oarecare ne apropiem şi păşim către firea cea neapropiată şi fericită. şi în felul acesta, săvârşind cu mare răbdare rugăciunea, care se amestecă într-un chip nelămurit cu Lumina care este mai presus de minte şi de simţire, vedem în noi înşine, ca într-o oglindă, pe Dumnezeu, după ce ne-am curăţit "inima prin sfânta linişte". şi mai jos : "Iată pentru ce Prea Curata, lepădându-se de petrecerea lumească şi de zgomot, s-a îndepărtat de oameni şi a preferat o viaţă întru toate nevăzută şi neîmpărtăşită, petrecând acolo, unde nu este îngăduit oricui să intre. Aici lepădându-se de toate legăturile materiale, renunţând la orice relaţie şi dragoste pentru cele lumeşti, şi ridicându-se peste orice pogorământ faţă de propriul ei trup, Ea şi-a adunat mintea într-o unică legătură cu El, într-o petrecere, într-o luare aminte şi într-o neîncetată rugăciune dumnezeiască şi prin Ea, fiind în Ea însăşi şi aţintindu-şi privirea mai presus de răzvrătirile şi gândurile cele de multe feluri, Ea a deschis o cale nouă şi negrăită către cer, care este, ca să spun aşa, tăcerea de gând.
Stăruind în această cale şi luând aminte cu mintea, Ea întrece cu zborul ei toate zidirile şi făpturile mai mult decât Moise, vede slava lui Dumnezeu, contemplează darul dumnezeiesc, dar nu cade în nici o măsură sub puterea simţurilor, precum şi vedenia plină de bucurie şi sfântă a sufletelor şi a minţilor nespurcate, de care făcându-se părtaş, Ea se înfăţişează ca un nor luminos de apă vie, ca zorile unei zile spirituale şi ca un cer de foc al Cuvântului". Din aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie Palama se vede că Prea Sfânta Fecioară, petrecând în Sfânta Sfintelor, s-a ridicat cu rugăciunea minţii, pe piscul cel mai înalt al vederii lui Dumnezeu şi ne-a arătat prin Ea însăşi, un exemplu de viaţă trăită cu multă băgare de seamă după omul cel dinlăuntru, prin lepădarea de lume în numele lumii prin sfânta linişte a minţii, prin tăcerea de gând, printr-o concentrare în dumnezeiasca rugăciune neîncetată, şi în atenţia minţii şi prin suirea prin lucrarea către Dumnezeu, pentru ca privind la Ea, cei ce s-au lepădat de lume să se nevoiască cu osârdie de ostenelile şi sudorile mintale pe care le-a arătat, străduindu-se pe măsura puterilor ca, cu rugăciunile Ei, să fie imitatorii Ei. şi cine poate lăuda în chip vrednic dumnezeiasca rugăciune a minţii, a cărei săvârşitoare a fost Însăşi Maica lui Dumnezeu, îndrumată prin povăţuirea Sfântului Duh ? Totuşi, prin întărirea şi încredinţarea neîndoioasă a tuturor celor ce se îndoiesc, a venit timpul să arăt ce fel de mărturii din Sfânta Scriptură aduc cu privire la ea Sfinţii Părinţi, care au scris după cum i-a luminat darul lui Dumnezeu. Dumnezeiasca rugăciune a minţii are înainte de toate o nezdruncinată temelie în cuvintele Domnului Iisus : "Tu când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este întru ascuns, şi Tatăl tău Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare". Aceste cuvinte, după cum s-a spus, Sfântul Ioan Gură de Aur le tâlcuieşte cu privire la rugăciunea ce se înalţă din adâncul inimii, fără glas, în chip tainic. Iar stâlpul de foc, gura de foc a Sfântului Duh, ochiul Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare, tâlcuind cuvintele Sfintei Scripturi :"Voi binecuvânta pe Domnul în toată vremea, lauda Lui va fi pururea în gura mea", învaţă foarte frumos despre gura de gând şi despre lucrarea minţii, adică despre rugăciunea minţii. În privinţa aceasta cităm cuvintele lui întocmai : "Lauda Lui este pururea în gura mea". S-ar părea că nu este cu putinţă ceea ce spune proorocul : în ce chip lauda lui Dumnezeu poate fi întotdeauna în gurile oamenilor ? Când omul se află într-o obişnuită convorbire asupra vieţii, el nu are în gură lauda lui Dumnezeu; când doarme, tace, desigur; când mănâncă şi bea, cum poate gura lui să săvârşească lauda ? La aceasta răspundem că este o gură de gând, a omului celui mai dinlăuntru, prin mijlocirea căreia omul devine părtaş cuvântului de viaţă al lui Dumnezeu, care este pâinea, ce S-a coborât din cer. Despre această gură spune proorocul : "gura mea am deschis şi am tras duh". Domnul ne cheamă să deschidem tocmai această gură ea să primim hrana adevărată : "Deschide - zice El - gura ta şi Eu o voi umplea". Câteodată, gândul despre Dumnezeu, însemnat şi tipărit în cugetul sufletului, se poate numi laudă, care petrece întotdeauna în suflet, de la Dumnezeu. Cel stăruitor poate săvârşi după cuvântul Apostolului, toate întru slava lui Dumnezeu, căci orice faptă şi orice cuvânt şi orice lucrare mintală, are putere de laudă. Dreptul, fie că mănâncă, fie că bea, sau altceva ce face, toate întru slava lui. Dumnezeu le face : inima lui veghează, chiar atunci când el doarme". Din aceste cuvinte ale Sfântului Vasile, reiese limpede că, afară de gura trupească, mai există o gură de gând şi o acţiune gândită şi o laudă ce se săvârşeşte în chip gândit în omul dinlăuntru, soarele Egiptului, sau mai bine zis al Universului, care a strălucit mai luminos decât soarele prin darurile Sfântului Duh. Marele Macarie spune, în cuvintele sale despre această rugăciune, astfel : "Creştinul trebuie să aibă întotdeauna amintirea despre Dumnezeu căci scris este : "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta", pentru ca să-L iubească pe Domnul nu numai atunci când intră, în casa de rugăciune, ci şi atunci când umblă, când stă de vorbă, când mănâncă şi bea, să aibă aducerea aminte de Dumnezeu şi dragostea şi dorinţa"; căci s-a zis : "Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră" (Mat. 6, 21). Iar Preacuviosul şi purtătorul de Dumnezeu părinte de demult, Sfântul Isaia pustnicul, citează cu privire la învăţătura tainică, adică la rugăciunea lui Iisus, ce se săvârşeşte în taină cu gândul, următoarele cuvinte din Scriptura dumnezeiască, ca mărturie : "Înlăuntrul meu s-a aprins inima mea"; "în gândurile mele un foc arde cu văpaia" (Ps. 39, 4). Prea Cuviosul Simeon, care a strălucit în oraşul împărătesc ca un soare prin rugăciunea minţii şi prin negrăitele daruri ale Prea Sfântului Duh, şi care, prin acest lucru a primit de la întreaga Biserică denumirea de Noul Teolog, scrie în cuvântul său despre cele trei chipuri de rugăciune, următoarele : "Sfinţii noştri Părinţi", auzind cuvântul Domnului, care spune că din inimă purced gândurile rele, uciderile, preacurviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele, şi că acestea sunt care spurcă pe om (Mat. 15, 19) şi care învaţă să se cureţe paharul pe dinlăuntru, ca să fie curat, şi pe dinafară (Mat. 25, 26), lăsând gândurile despre orice altă lucrare, s-au nevoit în această pază a inimii, ştiind în chip neîndoios, că odată cu paza inimii ei vor păzi fără multă trudă orice altă lucrare şi că fără ea nici o faptă bună nu se poate menţine". Aceste cuvinte ale Prea Cuviosului arată limpede că vorbele Domnului citate mai sus, au fost recunoscute de Părinţi drept mărturie şi temelie pentru paza inimii, adică pentru chemarea gândită a lui Iisus. Acelaşi Prea Cuvios aduce ca mărturie în sprijinul dumnezeieştii rugăciuni mintale şi alte cuvinte din Sfânta Scriptură : "Bucură-te tinere de vârsta ta şi mergi în căile inimii tale fără de prihană şi alungă mânia din inima ta" (Ecl. 11, 9, 10) şi "dacă mânia stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău" (Ecl.10, 4). şi Apostolul Petru spune : "Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, răcnind ca un leu, umblă căutând pe cine să înghită" (I Petru, 5,8) şi Apostolul Pavel scrie în chip bătător la ochi despre paza inimii, Efesenilor : "Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva căpeteniilor acestui întuneric" (Efes. 6,12). Prea Cuviosul Isihie presbiterul, teologul şi dascălul Bisericii din Ierusalim, scriind o carte în două sute de capitole despre chemarea de gând a lui Iisus în inimă, adică despre rugăciunea minţii, aduce cu privire la ea următoarele mărturii din Scriptura dumnezeiască : "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mat. 5, 8), şi iarăşi : "Păzeşte-te ca să nu se strecoare în inima ta vreun gând necuviincios" (Deut.15, 9). şi Apostolul spune : "Rugaţi-vă neîncetat" (1, Tes. 5, 17) şi Însuşi Domnul spune : "Fără de Mine nu puteţi face nimic. Cel ce petrece întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce roadă multă". Dumnezeiescul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Ioan Scărarul citează despre această sfinţită rugăciune şi adevărata linişte a minţii următoarele mărturii din Sfânta Scriptură : "Cel mare între cei mari şi între cei desăvârşiţi în ale rugăciunii" a spus : "Vreau să rostesc cinci cuvinte cu mintea mea şi celelalte" (Cânt. 5, 2); şi iarăşi : "Eu dorm, dar inima mea veghează"; şi din nou : "Din toată inima strig" (Ps.118, 145). De Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Filotei, egumenul mănăstirii Rugul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, de pe Sinai, alcătuind o carte mică de nepreţuite mărgăritare de înţelepciune dumnezeiască cu privire la paza inimii, pune la temelia nezdruncinată a învăţăturii sale cuvintele Sfintei Scripturi : "În dimineţi voi ucide pe toţi păcătoşii pământului" (Ps. 100, 8), şi : "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17,12), şi : "asemănatu-s-a împărăţia lui Dumnezeu cu un grăunte de muştar şi cu mărgăritarul, şi cu aluatul", şi iarăşi : "Păzeşte-ţi inima cu toată paza". Sfântul Grigorie Sinaitul, care prin învăţătură şi săvârşirea acestei rugăciuni în Muntele Athos şi în alte locuri, care a alcătuit prin înţelepciunea divină o întreită cântare, ce se cântă în toată lumea în fiecare săptămână, care a compus de asemeni şi canonul Crucii de viaţă făcătoare, citează cu privire la această dumnezeiască rugăciune următoarele mărturii din Scriptura dumnezeiască : "Pricepe pe Domnul Dumnezeul tău pururea" (Ecl.11, 6); şi iarăşi : "Dis-de-dimineaţă seamănă sămânţa ta şi seara nu-ţi lăsa mâna pe tânjeală" (Ecl.1 l, 6); şi iarăşi : "Dacă mă rog cu limba, duhul meu se roagă, iar mintea rămâne fără rod; mă voi ruga prin urmare, cu gura, dar mă voi ruga şi cu mintea şi vreau mai bine să spun cinci cuvinte cu mintea" şi altele. Ca martor îl aduce pe Ioan Scărarul, care de asemenea raportează aceste cuvinte, rugăciunii. Cel ce a călcat pe urmele Apostolilor, stâlpul nebiruit al credinţei ortodoxe, cel ce a rupt eresul latin al luptătorilor împotriva Duhului Sfânt al soborului florentin ca pe o plasă de păianjen prin sabia Duhului şi prin adevărul dogmelor ortodoxe, prea înţeleptul şi prea cuvântătorul Mitropolit Marcu al Efesului, scrie despre rugăciunea lui Iisus cea dumnezeiască : "s-ar cuveni, potrivit cu porunca, să ne rugăm neîncetat, şi să înălţăm închinare lui Dumnezeu cu duhul şi cu adevărul, dar înclinarea spre gândurile vieţii şi greutatea grijii de trup îi abat şi-i îndepărtează pe mulţi de Împărăţia lui Dumnezeu, care se află înlăuntrul nostru, şi-i împiedică să petreacă la jertfelnicul de gând şi să aducă din ei înşişi duhovniceşti şi cuvântătoare lui Dumnezeu, după dumnezeiescul Apostol care a spus că noi suntem templul lui Dumnezeu, Care trăieşte în noi şi că Duhul lui Dumnezeu trăieşte în noi nu e nimic de mirare, dacă cineva petrece de obicei cu cei mulţi care trăiesc după trup, dar noi vedem şi pe unii monahi, care s-au lepădat de lume, cum sunt înviforaţi în chip gândit prin lucrările patimilor; cum sunt, ca urmare acestui lucru, cuprinşi de această mare tulburare, care întunecă partea raţională a sufletului şi din care pricină nu poate ajunge, cu toată dorinţa lor, la adevărata rugăciune. Amintirea lui Iisus în inimă, fiind dulce, curată şi neîncetată, scoate la iveală o lumină negrăită".
Prea Cuviosul Părintele nostru Nil Sorschi al Rusiei, alcătuind o carte despre paza gândită a inimii, se foloseşte de următoarele cuvinte din Sfânta Scriptură : "Din inimă ies gândurile rele; acestea sunt cele care spurcă pe om (Mat.15,19) şi se cuvine să ne rugăm Tatălui cu, duhul şi cu adevărul", şi altele. Un alt luminător al Rusiei, Sfinţitul lui Hristos Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, alcătuind un cuvânt despre săvârşirea rugăciunii lăuntrice în chip gândit (care este citat în întregime la începutul acestei culegeri), citează următoarele locuri din Sfânta Scriptură : "ţie îţi vorbeşte inima mea" : Îl voi căuta pe Domnul, faţa mea Te va căuta, voi căuta Doamne, faţa Ta; şi iarăşi : "Aşa cum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa însetează sufletul meu din Tine, Duhul cu orice rugăciune şi cerere". Toate aceste cuvinte el, împreună cu Sfântul Ioan Scărarul, cu Grigorie Sinaitul şi cu Prea Cuviosul Nil Sorschi, le referă la rugăciunea minţii. Tot astfel şi tipicul bisericesc, expunând pravilele bisericeşti despre rugăciune şi închinăciuni, citează cu privire la această dumnezeiască rugăciune, următoarele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură : "Dumnezeu este Duh : şi cel ce I se închină, se cuvine să I se închine cu duhul şi cu adevărul" (Ioan, 4, 24). Citează de asemenea şi mărturiile Sfinţilor Părinţi, din acea parte a învăţăturii lor, care se referă la rugăciunea minţii şi după aceasta spune : "Aici noi punem capăt cuvântului despre sfânta şi sfinţita şi pururea pomenita rugăciune a minţii", şi mai departe trece către singura rugăciune sfinţită pentru toţi, care este arătată de rânduiala bisericească. În felul acesta, ni s-a arătat prin darul lui Dumnezeu, că Părinţii purtători de Dumnezeu, înţelepţiţi de Sfântul Duh, îşi pun temelia învăţăturii lor despre sfânta lucrare de gând, ce se săvârşeşte în chip tainic prin rugăciunea omului lăuntric, pe nezdruncinata piatră a dumnezeieştilor Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, de unde ca dintr-un izvor nesecat îşi împrumută. numeroasele mărturii. În capitolul al treilea al Epistolei sale despre rugăciunea minţii, Stareţul Paisie spune : că această rugăciune este o artă duhovnicească. Se ştie, scrie el, că dumnezeieştii Părinţi numesc această sfinţită lucrare a rugăciunii de gând, o artă. Astfel, Sfântul Ioan Scărarul în cuvântul al 27-lea despre linişte, spune : "Dacă tu te-ai învăţat în experienţă cu acest meşteşug, atunci ştii despre ce vorbesc. şezând pe înălţime, supraveghează, dacă eşti în stare; şi atunci vei vedea cum şi când şi unde şi cât şi ce fel de furi vin să-ţi fure strugurii. Când acest străjer este trudit, atunci el se scoală şi se roagă, iar pe urmă, iarăşi se aşează şi-şi continuă bărbăteşte prima lucrare". Sfântul Isichie; presbiterul Ierusalimului, spune despre aceeaşi sfinţită rugăciune : "Trezvia este o artă duhovnicească, care-l izbăveşte cu desăvârşire pe om, cu ajutorul lui Dumnezeu, de gândurile pătimaşe şi de cuvintele şi de faptele viclene". Sfântul Nichifor Pustnicul spune despre aceeaşi lucrare : "Veniţi şi eu vă voi descoperii un meşteşug, sau mai bine zis, o ştiinţă despre viaţa cerească veşnică, care îl introduce pe săvârşitorul ei în limanul nepătimirii fără osteneală şi sudoare". Părinţii numesc această sfântă rugăciune drept o artă, socot eu, arta nu poate fi învăţată de omul singur fără artist, tot astfel şi această lucrare de gând a rugăciunii, nu poate fi deprinsă fără de îndrumătorul iscusit. Însuşirea ei, după Sfântul Nichifor, vine pentru cei mai mulţi şi chiar pentru toţi din învăţătură, însă rari sunt oamenii care primesc de la Dumnezeu fără învăţătură, prin lucrarea dureroasă şi căldura credinţei. În capitolul patru al epistolei se vorbeşte despre pregătirea pe care trebuie s-o aibă acela care vrea să înveţe această lucrare dumnezeiască. În măsura în care această rugăciune este mai presus de orice altă nevoinţă monahală şi este încununarea tuturor ostenelilor, izvorul faptelor bune şi o lucrare a minţii din cele mai subţiri şi ascunsă în adâncul inimii, în aceiaşi măsură vrăjmaşul nevăzut al mântuirii noastre răspândeşte împotriva ei laţurile feluritelor ademeniri şi năluciri care sunt nevăzute, subţiri şi de-abia ajunse de mintea omenească. De aceea, cel ce doreşte să înveţe această dumnezeiască lucrare, trebuie, după Sfântul Simeon Noul Teolog, să se predea cu deplină ascultare, în mâinile unui om, care se teme de Dumnezeu, care păzeşte cu osârdie poruncile lui dumnezeieşti, care sunt pline de experienţă în această nevoinţă de gând, care poate arăta ucenicului său drumul drept spre mântuire. Prin smerenia ce se naşte din ascultare, un astfel de om poate scăpa de toate ademenirile şi laţurile diavoleşti şi să se exercite întotdeauna în această lucrare în chip potolit, liniştit, fără nici o vătămare şi cu o mare izbândă pentru sufletul său. Dar dacă, după ce a intrat sub ascultare, el n-ar găsi în părintele său un îndrumător iscusit prin propria lui lucrare şi experienţă în această rugăciune dumnezeiască, căci în vremea de astăzi s-au împuţinat cu desăvârşire îndrumătorii încercaţi ai acestei lucrări, atunci el, cu toate acestea nu trebuie să cadă în deznădejde, ci continuând să petreacă după poruncile lui Dumnezeu în adevărata ascultare şi smerenie şi cu frica lui Dumnezeu, iar nu într-un trai cu rânduială proprie şi arbitrară fără ascultare, după care de obicei urmează înşelarea şi, punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu, să se supună, împreună cu părintele său, învăţăturii prea cuvioşilor Părinţi, care îl învaţă în chip subţire pe fiecare această lucrare dumnezeiască, şi de la ei să se înveţe această rugăciune şi în orice caz, darul lui Dumnezeu se va grăbi şi-l va îndruma, cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi să se înveţe fără nici un fel de îndoială în această lucrare dumnezeiască. În capitolul cinci se cuprinde învăţătura despre ceea ce este această sfinţită rugăciune, după calitatea şi lucrarea ei. Sfântul Ioan Scărarul spune în cuvântul al 28-lea despre sfinţita şi fericita rugăciune : "Rugăciunea, după calitatea ei, este petrecerea şi unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrarea ei, ea este întărirea păcii, împăcarea cu Dumnezeu, mama şi totodată fiica lacrimilor, milostivire pentru păcate, pod pentru trecerea ispitelor, perete care apără de necazuri, nimicirea războaielor, lucrarea îngerească, hrana tuturor puterilor netrupeşti, veselia viitoare, lucrare fără sfârşit, izvorul faptelor bune, pricinuitoarea darurilor, propăşirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, secure pentru deznădejde, arătarea nădejdii, nimicirea tristeţii, bogăţia monahilor, comoara liniştitorilor, îmblânzirea mâniei, oglinda creşterii duhovniceşti, cunoaşterea propăşirii, manifestarea întocmirii sufleteşti, prevesitoarea răsplăţii viitoare, steagul evlaviei". Rugăciunea celui ce se roagă cu adevărat este judecată, loc de judecată şi scaunul Judecătorului înainte de Judecata cea înfricoşată. Iar Sfântul Grigorie Sinaitul scrie în capitolul 113: "La noii începători rugăciunea este ca un foc de veselie, care izbucneşte din inimă; iar la cei desăvârşiţi, este ca o lumină bine mirositoare, ce lucrează înlăuntrul lor. Sau, iarăşi : rugăciunea este predica Apostolilor, lucrarea credinţei, iar mai bine zis, o credinţă nemijlocită, temelia încrederii, înviorarea iubirii, mişcarea îngerească, puterea celor fără trupuri, lucrarea şi veselia lor, Evanghelia lui Dumnezeu, vestirea inimii, nădejdea mântuirii, steagul luminării, simbolul sfinţeniei, cunoaşterea lui Dumnezeu, manifestarea Botezului, sau curăţirea în baia unei existenţe paşnice, logodirea Duhului Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semnul împăcării, pecetea lui Hristos, raza soarelui în gând, luceafărul inimilor, întărirea creştinătăţii, arătarea împăcării lui Dumnezeu, darul lui Dumnezeu, iar mai bine zis începutul înţelepciunii proprii, arătarea lui Dumnezeu, lucrarea călugărilor, traiul celor ce se liniştesc, pricina liniştii, semnul vieţii îngereşti. şi pentru ce să vorbim atât de mult ? Rugăciunea este Dumnezeu, Care lucrează în toţi, întrucât una este lucrarea Tatălui şi a Fiului şi Sfântului Duh, care lucrează toate întru Hristos Iisus. Fericitul Macarie cel Mare spune despre rugăciune : "Ceea ce este principal în orice bună stăruinţă şi ceea ce este cununa meritelor, e petrecerea plină de osârdie în rugăciune. Prin ea putem dobândi zilnic şi celelalte fapte, de le vom cere de la Dumnezeu. De aici, la cei ce se învrednicesc, se produce o legătură de sfinţenie cu Dumnezeu în realitatea duhovnicească şi o unire sacră de o negrăită dragoste către Dumnezeu, prin înclinările minţii. Căci cine se sileşte zilnic să petreacă în rugăciune, acela se înflăcărează prin duhovniceasca dragoste pentru dumnezeiasca părtăşie şi înflăcărata dorinţă şi primeşte darul desăvârşirii duhovniceşti care îl luminează" (Omilia, 40, cap. 2, pag.158). Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului spune despre aceiaşi rugăciune sfinţită : "Această rugăciune dumnezeiască, care constă în chemarea Mântuitorului", este următoarea : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !" Ea este şi rugăciune şi făgăduinţă şi mărturisire de credinţă dătătoare de Duh Sfânt şi de daruri dumnezeieşti, curăţitoare de inimi, alungarea demonilor, sălăşluirea lui Iisus Hristos, înţelegerea celor duhovniceşti şi izvorul gândurilor dumnezeieşti, lăsarea de păcate, lecuitoarea sufletelor şi trupurilor, comoara milei dumnezeieşti, mijlocitoarea descoperirilor de Taine dumnezeieşti, singura mântuitoare ca una ce poartă în sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu, numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu chemat asupra noastră" (cap. 296). Tot astfel şi ceilalţi Părinţi purtători de Dumnezeu, scriind despre această sfântă rugăciune, mărturisesc despre lucrarea ei şi despre negrăitul folos ce provine din ea, şi de propăşirea ce se face prin ea în darurile dumnezeieşti ale Sfântului Duh. Dar cine este acela care văzând cum această sfântă rugăciune îl aduce pe nevoitor spre o comoară cerească de felurite fapte bune, nu se va înflăcăra de râvna dumnezeiască pentru o săvârşire neîncetată a acestei rugăciuni, pentru ca prin ea, să păzească întotdeauna în suflet şi în inimă pe prea dulcele Iisus şi să pomenească necontenit în el însuşi acest nume mai scump decât toate, înflăcărându-se prin el în chip negrăitor să-l iubească pe El ! Numai acela nu va simţi o fierbinte dorinţă să se apropie de această lucrare de gând, care este cuprins de gânduri pătimaşe pentru cele lumeşti, care e legat cu lanţurile grijii de trup, care abat şi îndepărtează pe mulţi de la împărăţia lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru, care n-a gustat prin însăşi lucrarea şi experienţa proprie cu gura sufletească dulceaţa negrăită dumnezeiască a acestei lucrări întru toate folositoare; care n-a înţeles ce folos ascuns duhovnicesc cuprinde înlăuntrul ei acest lucru. Dar cei ce vor să fie uniţi prin dragoste cu prea dulcele Iisus, scuipând peste toate frumuseţile lumii acesteia şi peste toate plăcerile ei, şi peste odihna trupului, nu vor voi să aibă în această viaţă nimic altceva, decât să se îndeletnicească mereu în lucrarea paradisiacă a acestei rugăciuni. În ultimul capitol, al şaselea, noi vom cita, în locul predosloviei, o scurtă însemnare ce aparţine unui nevoitor din zilele noastre, care scrie următoarele : "Scopul rugăciunii minţii este unirea cu Dumnezeu, Care este Duh, şi care unire din această pricină poate să fie numită duhovnicească". În ce priveşte metodele din afară, întrebuinţate de unii nevoitori în vremea îndeletnicirii în această rugăciune, ele au desigur, o însemnătate secundară. La cei desăvârşiţi, sufletul omului se conformează cu trupul, spun Sfinţii Părinţi. De aceea, liniştea sufletească trebuie să fie precedată de liniştea trupească, adică de buna lui rânduială, cum spune Ioan Scărarul. şi pentru adunarea minţii, necesară rugăciunii, de asemenea pot fi potrivite unele condiţii din afară în legătură cu locuinţa şi chiar cu poziţia trupului. Dar ar fi o rătăcire să credem, că nevoinţa creşterii în rugăciunea duhovnicească atârnă de condiţiile şi de metodele din afară. Un lucru este neîndoios, că odată cu esenţa rugăciunii, care constă în a ne ruga cu mintea în inimă, atunci în conformitate cu acest fapt şi mintea noastră trebuie să fie îndreptată în inimă. Iar toate celelalte au o însemnătate secundară. De aceea, în Filocalia rusă tot ce aminteşte despre metodele din afară sunt trecute cu vederea (Teofan, episcopul Tambovului). După această observaţie prealabilă ne vom întoarce către Epistola Stareţului Paisie. El scrie : "Întrucât în vremurile străvechi lucrarea rugăciunii mintale înflorea în multe locuri, unde Sfinţii Părinţi îşi aveau petrecerea lor şi întrucât pe atunci erau mulţi învăţători pentru această lucrare duhovnicească, scriind cu privire la acest subiect, ei spuneau numai despre folosul duhovnicesc, ce provenea dintr-însa, fără să aibe nevoie să scrie despre însuşi mijlocul acestei lucrări, care este de cuviinţă noilor începători. Dar când ei au văzut că povăţuitorii adevăraţi şi depărtaţi de înşelare au început să se rărească, atunci, îndemnaţi de Duhul lui Dumnezeu, pentru ca adevărata învăţătură despre începutul acestei rugăciuni să nu sărăcească, au descris însuşi începutul şi mijlocul, cum trebuie să înveţe această rugăciune un începător nou şi cum trebuie să intre cu mintea în părţile inimii şi să săvârşească acolo în chip neînşelat rugăciunea cu mintea. Sfântul Simeon Noul Teolog spune astfel despre începutul acestei lucrări : "Adevărata şi neînşelata atenţie şi rugăciune constă în faptul că în vremea rugăciunii mintea să păzească inima şi să se întoarcă întotdeauna înlăuntrul ei şi să-şi înalţe cererea către Domnul din adâncul ei. Gustând aici cât este de bun Domnul, mintea nu se depărtează de locuinţa inimii, şi spune împreună cu Apostolul : "Bine este nouă să fim aici" şi privind întotdeauna locurile de acolo, izgoneşte gândurile semănate de vrăjmaş".
Mai departe el spune mai lămurit acelaşi lucru : "şezând într-o chilie liniştită, în vreun colţ singuratic, fă cu luare aminte ceea ce îţi voi spune : închide uşa, abătându-ţi mintea de la orice deşertăciune, apasă-ţi bărbia pe piept, îndreptându-ţi împreună cu mintea şi ochiul simţit. Încetinează-ţi respiraţia, ca să nu respiri prea liber şi încearcă să gândeşti în chip gândit înlăuntrul pieptului, locul inimii, unde în chip firesc le place tuturor puterilor sufleteşti să-şi aibă petrecerea şi, întâi de toate, vei găsi acolo un întuneric şi o grosime nemicşorată. Dar când tu vei continua şi vei săvârşi acest lucru zi şi noapte, atunci vei dobândi - O, minune ! - o neîncetată veselie. Căci de îndată ce mintea va afla locul inimii, va vedea numaidecât ceea ce n-a văzut niciodată; va vedea în mijlocul inimii un aer şi pe sine însuşi se va vedea luminos şi plin de judecată. şi din acel moment, ori de unde ar răsări vreun gând, înainte de a trece în faptă, sau de a deveni un idol, el este alungat şi distrus prin chemarea lui Iisus Hristos. De aici mintea, având o răutate împotriva demonilor pusă în mişcare contra lor, o mânie firească şi, izgonindu-i, îi doboară la pământ pe potrivnicii de gând şi vei învăţa mai multe alte lucruri, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin paza minţii, ţinându-L pe Iisus în inimă" (Cuvânt despre cele trei chipuri de luare aminte şi rugăciune). Prea Cuviosul Nichifor Pustnicul, învăţând mai limpede despre intrarea minţii în inimă, vorbeşte astfel : "Înainte de orice să-ţi fie traiul liniştit, fără de griji şi în pace cu toţii. Apoi, intrând în cămara ta, închide-te, şi, aşează-te în vreun colţ oarecare, fă ceea ce îţi voi spune : ştii că răsuflarea cu care răsuflăm este aerul acesta, şi nu-l respirăm decât numai prin inimă. Tocmai ea este pricina vieţii şi căldura trupului; iar inima atrage aerul pentru ca ea prin mijlocirea respiraţiei, să-şi sloboade afară căldura ei şi să-şi procure o răcoreală, un aer proaspăt. Iar ca unealtă pentru asemenea lucrare sunt plămânii, care fiind făcuţi de Ziditorul cu pori, introduc şi scot afară mereu aerul înconjurător ca un foi. În felul acesta inima îndeplineşte în chip nemişcat acea menire, mulţumită căreia ea s-a întocmit pentru bunăstarea organismului. Aşadar, tu aşează-te şi, adunându-ţi mintea, s-o introduci pe calea pe care merge aerul spre inimă, şi sileşte-o să se coboare în inimă odată cu inspiraţia aerului. Iar când ea va intra acolo, atunci ceea ce va urma nu va fi lipsit de veselie şi de bucurie. Mai departe el scrie : "De aceea, frate, deprinde-ţi mintea să nu iasă repede de acolo, căci la început ea se plictiseşte foarte mult din pricina închiderii şi strâmtorării lăuntrice. Dar când se va desprinde, nu va mai voi să rămână în rătăcirea de afară : Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru. Când noi o cercetăm acolo şi o cântăm printr-o rugăciune curată, atunci toate cele din afară, ni se înfăţişează în chip mizerabil şi urâcios. Prin urmare, dacă, după cum am spus, tu vei intra deodată cu inima în locul inimii, de care ţi-am spus, mulţumeşte-i lui Dumnezeu şi proslăveşte-L şi bucură-te şi ţine-te întotdeauna de această lucrare şi ea te va învăţa ceea ce nu ştii. Se cuvine însă să ştii şi acest lucru : când mintea se va afla acolo, ea nu trebuie să rămână tăcută şi deşartă, ci trebuie să-şi aibă drept lucrare şi învăţătură permanentă, rugăciunea : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" şi nu trebuie să-ţi întrerupi niciodată această îndeletnicire. Ea reţine mintea de la înălţare, o face inaccesibilă şi de neprins pentru lanţurile vrăjmaşe şi o ridică spre dragostea lui Dumnezeu. Dar dacă, trudindu-te multă vreme, nu vei putea să intri în părţile inimii, fă aşa cum îţi voi spune şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei dobândi cele căutate.
Ştii tu oare că principiul raţional al fiecărui om se află în pieptul lui ? Tocmai aici, chiar atunci când tace gura, noi şi vorbim, şi judecăm şi săvârşim rugăciuni şi multe altele. Tocmai acestui principiu raţional, înlăturându-i orice gând (dacă vrei, asta o poţi face), dă-i libertatea să spună : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" şi sileşte-te să strigi întotdeauna înlăuntru această unică rugăciune în locul oricărui alt gând. Dacă tu te vei ţine de această făgăduială un timp oarecare, atunci ţi se va deschide intrarea inimii, cum ţi-am scris, în afară de orice îndoială, aşa cum am cunoscut noi înşine din experienţă. Odată cu luarea aminte cea dorită şi dulce va veni la tine şi întreaga ceată de fapte bune; dragostea, bucuria, pacea şi celelalte". Dumnezeiescul Grigorie Sinaitul, învăţând de asemenea cum trebuie să lucreze cu mintea în inimă chemarea cea mai mântuitoare a Domnului, spune : "şezând dimineaţa pe scaun timp de un sfert de ceas, coboară-ţi mintea în inimă şi ţine-o acolo". Înclinându-te cu încordare, cheamă neîncetat cu mintea sau cu sufletul : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !" Când deasa repetare va deveni prea strânsă şi dureroasă, poate chiar lipsită de dulceaţă (ceea ce se întâmplă din cauza unei hrane uniforme a Celui întreit cu numele, des mâncată, căci "cel ce mănâncă" se zice "va fi mai flămând" (Sir. 24, 23) atunci, mutându-ţi mintea cu cealaltă jumătate, spune : "Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". şi rostind de multe ori această jumătate, nu trebuie să le schimbi adesea din pricina lenevirii, pentru că, pomii care se răsădesc adesea, nu prind rădăcină. Dar reţine-ţi cu respiraţia plămânilor, ca să nu fie prea slobodă. Căci răsuflarea aerului, care iese din inimă, întunecă mintea, împiedicând-o sau neîngăduindu-i să se pogoare spre inimă, şi vântură gândul. Neîngăduindu-i să intre în inimă, ea îl face prizonierul uitării sau îl predispune să înveţe altceva, iar nu ceea ce trebuie, lăsându-l să petreacă în chip nesimţit în casa ce nu trebuie. Dacă vei vedea necurăţia gândurilor viclene, adică gândurile care răzbesc sau ţi se zugrăvesc în mintea ta, nu te spăimânta, nu te mira; dar dacă ţi se vor ivi şi unele înţelegeri bune ale unor lucruri, nu lua aminte de ele, ci reţinându-ţi respiraţia după putinţă şi închizându-ţi mintea în inimă şi lucrând mereu şi des prin chemarea Domnului Iisus, tu le vei, zdrobi şi le vei distruge repede, rănindu-le în chip nevăzut cu numele lui Dumnezeu, cum spune şi Scărarul : "Cu numele lui Iisus bate-i pe ostaşi, pentru că nici în cer nici pe pământ nu este o rană mai puternică". Mai departe acelaşi sfânt, învăţând despre linişte şi rugăciune, continuă : "Iar şederea ta trebuie să fie întru răbdare, pentru Cel ce a spus, că în rugăciune trebuie să răbdăm (Luca 16,1), şi să nu te ridici repede, împuţinându-te cu sufletul din pricina grelelor cereri şi chemările minţii şi a desei încordări mintale. De aceea, plecându-te în jos, şi adunându-ţi mintea în inimă, cheamă-L în ajutor pe Domnul Iisus. Simţind durerea în umere, având adeseori dureri în cap, rabdă toate acestea, căutându-L pe Domnul în inimă : celor ce se silesc le aparţine împărăţia cerurilor "şi silitorii o răpesc pe ea" (Matei 11,12 şi celelalte). Acelaşi părinte spune şi despre felul cum trebuie să săvârşim rugăciunea : Aşa au spus Părinţii : unul - "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă", toată; altul însă pe jumătate : Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă - şi asta e mai potrivită din pricina prunciei minţii şi din cauza neputinţei, căci nimeni nu poate să-L numească pe Domnul Iisus, în chip tainic, de sine, curat şi desăvârşit, "fără numai în Duhul Sfânt" (Cor.12, 3); dar, ca un prunc neputincios el nu poate încă săvârşi această rugăciune, împărţită în părţi. Din pricina slăbiciunii el nu trebuie să schimbe des chemarea numelui, ci rar, pentru reţinerea lui. Iarăşi : unii învaţă să se rostească rugăciunea cu gura, alţii însă cu mintea, iar eu îngădui şi una şi alta. Căci uneori, mintea din cauza plictiselii, nu poate rosti cu gura. Totuşi, trebuie să chemăm în linişte şi fără tulburare, pentru ca simţământul sufletesc şi atenţia minţii, tulburată de glas să nu se depărteze, până când mintea, desprinzându-se nu va propăşi în lucrare, nu va primi putere de la Duhul de a se ruga tare şi în orice chip. Atunci ea nu va mai avea nevoie să vorbească cu gura, ba chiar nu va putea, fiind în stare să săvârşească rugăciunea în chip desăvârşit numai cu mintea". Din cele spuse se vede, că Părinţii noştri pomeniţi mai sus ne dau învăţătură foarte limpede despre mijloacele învăţăturii lucrării minţii lor pentru unii începători. Din învăţăturile lor putem înţelege îndrumările despre această lucrare pe care ni le dau şi alţi nevoitori cu toate că aceştia din urmă nu şi-au exprimat gândurile cu mai puţină claritate. Cu aceasta se termină epistola Stareţului Paisie despre rugăciunea mintală a lui Iisus.


   Cum trebuie să ne mântuim ? Această întrebare a evlaviei creştine se naşte în chip firesc în mintea fiecăruia, ca o urmare a stricării şi slăbirii firii omeneşti şi a năzuinţei către adevăr şi dreptate, rămasă într-însa dintru început. Fiecare om, care crede măcar câtuşi de puţin în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice, se întâlneşte nevrând cu gândul care îl întreabă cum trebuie să se mântuiască, atunci când îşi întoarce privirea către cer. Întâmpină greutăţi în dezlegarea acestei probleme, el întreabă, privitor la acest subiect, pe oamenii bine pricepuţi şi informaţi, apoi după arătările lor citeşte cărţile de îndrumare scrise de scriitorii duhovniceşti cu privire la această temă, stăruindu-se să urmeze în chip neabătut adevărurile şi rânduielile, atât cele auzite cât şi cele citite. În toate aceste îndrumări, el găseşte, el întâlneşte ca pe nişte condiţii necesare pentru mântuire, care îi sunt puse la arătare, următoarele fapte bune : o viaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile asupra noastră înşine, pentru o hotărâtă lepădare de sine, care ne conduce spre înfăptuirea faptelor bune, spre necurmata îndeplinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care mărturisesc o credinţă nezdruncinată şi tare. Mai departe i se predică, cum că toate aceste condiţii ce duc spre mântuire, trebuie să fie îndeplinite în chip necesar cu cea mai adâncă smerenie şi toate laolaltă, fiindcă întrucât toate fapteIe bune atârnă una de alta, ele trebuie să se sprijine una de alta şi să se însufleţească asemenea razelor soarelui, care numai atunci îşi arată puterea şi produc flacără, când se concentrează într-un punct. Iar altminteri, "cel ce este nedrept pentru puţin, este nedrept şi întru mult". Ca un adaos la toate acestea, pentru o mai mare convingere despre necesitatea acestei activităţi multiple şi într-una adunată, el aude o înaltă laudă pentru frumuseţile faptelor bune şi o osârdie hotărâtă pentru josnicia şi sărăcia viciilor. Toate acestea sunt pecetluite cu o nemincinoasă făgăduinţă sau cu o măreaţă răsplată, sau cu o pedeapsă plină de chinuri şi de nevoi în viaţa veşnică. Acesta este îndeosebi caracterul predicii din timpurile mai noi ! Îndreptat spre calea cea bună, creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie în chipul acesta, cu bucurie, de împlinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar vai ! Chiar la început, la cel dintâi pas, făcut în avântul său, el nu-şi găseşte putinţa să-şi atingă scopul, prevăzând şi chiar experimentând că firea lui vătămată şi slăbită va birui convingerile lui raţionale, că libera lui voinţă este legată, înclinările sunt corupte, iar puterea duhului este neputincioasă. În timpul când îşi dă seama prin propria experienţă de neputinţa lui, el trece în chip firesc la ideea, dacă nu s-ar găsi unele mijloace, care să uşureze împlinirea celor prescrise de legea Domnului, celor cerute de cucernicia creştină şi a celor ce au fost împlinite de toţi cei ce s-au învrednicit să dobândească mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare cu neputinţa puterilor de îndeplinire, el se îndreaptă din nou către cei ce predică mântuirea, cu întrebarea : cum trebuie să mă mântuiesc ? Ce răspuns voi da, pentru că nu pot îndeplini condiţiile de mântuire ? Dar oare acei ce practică aceste lucruri sunt în stare ei înşişi să împlinească fără nici o abatere tot ce-i învaţă pe alţii ? "Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute !" şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, ceva mai de cu vreme sau întotdeauna sau în orice stare am fi, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una ce este pricinuitoare tuturor faptelor care trebuiesc împlinite, prin care se dobândeşte mântuirea şi pe care le cere o viaţă trăită în evlavie ? Astfel îşi încheie vorba cel ce se întreabă şi odată cu aceasta se apucă să înveţe rugăciunea să citească, să mediteze, să judece învăţătura celor ce au scris pe această temă. şi într-adevăr, găseşte acolo multe idei luminoase, cunoştinţe adânci şi expresii puternice. Unul, de pildă, vorbeşte minunat despre necesitatea rugăciunii; altul despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia, înfrângerea inimii şi alte stări cum trebuie să însoţească rugăciunea. Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie în fond să ne rugăm ? Întrucât la aceste întrebări, care deşi sunt cele dintâi şi cele mai de trebuinţă, totuşi, numai rareori se pot găsi lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor, atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă, din nou rămâne sub acoperământul tainei. Din citirea făcută în linii generale, i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii care, deşi e plină de evlavie, totuşi nu este decât pe dinafară şi atunci el va ajunge la următoarea încheiere sau concluzie : ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti psaltirea, canoanele, acatistele. Această concepţie generală despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce caută găseşte cartea ce se numeşte "Filocalia" în care cei 25 Sfinţi Părinţi au arătat ştiinţa rugăciunii adevărate şi esenţiale, care este rugăciunea inimii, într-un chip cât se poate de limpede. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii noastre începe - pentru el - să-şi ridice vălul că, pentru a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria spre o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu, să umbli în prezenţa Lui prin mijlocirea cugetării de Dumnezeu şi să-ţi uneşti numele Domnului cu respiraţia şi cu bătăile inimii, conducându-te spre toate acestea la chemarea, făcută mai întâi cu gura, a Prea Sfinţitului nume al lui Iisus Hristos sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi loc, indiferent de ocupaţia pe care o ai. Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare luminând conştiinţa celui ce caută rugăciunea şi deschizându-i calea spre învăţarea şi însuşirea ei, îl vor convinge să treacă îndată la împlinirea acestor îndrumări înţelepte, totuşi în timpul experienţelor lui, lucrând în răstimpuri periodice, nu va rămâne lipsit cu totul de greutăţi, pe când un îndrumător încercat nu-i va descoperi (din aceiaşi carte "Filocalia") întreaga taină şi anume că numai repetarea deasă şi neîncetată a rugăciunii (oricui s-ar rosti la început) este singurul mijloc puternic atât pentru desăvârşirea rugăciunii lăuntrice, cât şi pentru mântuirea sufletului. Deci, o aşa repetare a rugăciunii este temelia sau fundamentul, care ţine tot cercul lucrării de mântuire, aşa cum confirmă Sfântul Simeon Noul Teolog : "Acela, zice el, care se roagă neîncetat şi-a întrunit aici, într-un singur mănunchi, toate faptele bune". şi atunci îndrumătorul, ca să expună adevărul asupra acestei descoperiri în plinătatea lui, îl dezvoltă în chipul de mai jos : pentru mântuirea sufletului e necesară mai întâi adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune : "Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi de Dumnezeu" (Evr.11, 7); "Cel ce nu va crede, se va osândi" (Marcu 16,16). Din aceiaşi Sfânta Scriptură, se vede că omul singur nu poate da naştere în sinea lui unei credinţe măcar de mărimea unui grăunte de muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu şi că, credinţa - ca un dar duhovnicesc. - se dă de către Duhul Sfânt. În asemenea caz, ce este de făcut ? Cum putem împăca nevoia de credinţă cu neputinţa omului de a o naşte în sinea lui ? În aceiaşi carte sfântă este descoperit mijlocul în această privinţă şi sunt arătate câteva pilde : "Cereţi şi vi se va da vouă" (Luca 11, 9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înşişi, cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos : "Doamne, măreşte-ne credinţa". Iată un exemplu în care se arată cum trebuie căutată credinţa. De aici se vede, că credinţa se dobândeşte prin rugăciune. Pentru mântuirea sufletului, într-o credinţă adevărată, sunt necesare şi faptele bune, căci "credinţa fără de fapte este moartă", fiindcă din fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă şi "de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile : să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să-l cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei, 17-19). şi aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. "Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile". Aşa învaţă Sfântul Apostol Iacov (2, 10). Iar Sfântul Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească zice : "din faptele legii nici un om nu se va îndrepta" (Rom. 3, 2I1). ştim cu adevărat că legea e duhovnicească, dar eu sunt de carne, vândut, sub păcat. Fiindcă de voit, voiesc; dar de lucrat binele, nu-l lucrez : ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva minţii mele şi mă face rob al legii păcatului" (Rom. 7, 14-23). În ce chip, am putea prin urmare, să împlinim faptele cerute de legea lui Dumnezeu, când omul e neputincios, nu are putinţa să înmănuncheze în sine poruncile ? Nu are putinţa numai atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. "Nu aveţi poruncă, nu cereţi" (Iac. 4, 2), ne arată pricina Apostolul. Dar chiar însuşi Iisus Hristos spune : "Fără Mine nu veţi putea face nimic" (Ioan 15, 5). şi cum trebuie să facem, împreună cu Hristos, Mântuitorul ne învaţă astfel : "Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi", "Că, cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce roadă multă". Iar să rămâi întru El, înseamnă să simţi neîncetat prezenţa Lui, neîncetat să te rogi întru numele Lui : "Orice veţi cere de la Tatăl vă va da vouă întru numele Meu". Aşadar, putinţa de a săvârşi fapte bune se dobândeşte prin rugăciune : Pilda o vedem în însuşi Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatălui Ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric, şi în sfârşit, poruncind fraţilor ca, mai înainte de toate, să se roage şi să se roage neîncetat, chiar pentru orice. Din tot ce s-a zis mai sus, urmează că întrega mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea, ne este cea dintâi necesară, înaintea oricărei fapte, fiindcă mulţumită ei prinde viaţă credinţa, prin ea se împlinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremea rugăciunii, toate sunt încununate de succes, fără ea nici o faptă creştinească de pietate nu se poate săvârşi. Iată pentru ce numai rugăciunii, se cerea ca un ce de nelipsit; să fie neîntreruptă, de-a Pururea; celelalte fapte îşi au timpul lor, iar când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să ne îndeletnicim fără întrerupere : "neîncetat vă rugaţi". Se cuvine, prin urmare, să ne rugăm întotdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc. Adevărat, rugăciunea îşi are condiţiile ei : ea trebuieşte adusă în faţa lui Dumnezeu cu gândurile şi cu inima curată, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. Dar, dacă se găseşte cineva, care nu e împăcat cu conştiinţa lui curată, care vede că, departe de condiţiile adevăratei rugăciuni, înfăţişate mai sus, că îşi îndreaptă rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult de silă, decât bunăvoie, când sufletul este atras dintr-o plăcere, dintr-o dragoste spre rugăciune ? Chiar însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte : că omul nu este în stare să stea împotrivă şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri necuviincioase : "Omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţea lui", că singur Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar "ca să voiţi şi ca să săvârşiţi" (Filip, 2,13) tot de la Dumnezeu este. şi însuşi Apostolul Pavel a spus : "duhul meu (adică glasul meu) e în rugăciune, dar mintea mea e neroditoare (1 Cor. 14, 14). "Căci să ne rugăm cum trebuie, nu ştim" (Rom. 8, 26), confirmă tot el. Din toate acestea urmează, că în rugăciunea noastră noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei esenţiale ! şi atunci, în faţa unei astfel de neputinţe, care a pus stăpânire pe orice om, ce mai poate face el, din partea voinţei şi puterii lui, pentru mântuirea sufletului său ? El nu-şi putea dobândi credinţa, fără rugăciune, precum nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar la urma urmei, nu este nici în stare să se roage cu adevărat. Ce a mai rămas deci, de partea lui ? Ce mai poate, face el, din propria lui putere şi libertate, ca să nu piară, ci ca să se mântuiască ? Aşa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul şi-a rezervat-o aceasta voinţei şi darului său. şi pentru ca să arate mai limpede atârnarea omului de voia lui Dumnezeu şi ca să-l afunde şi mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat voii şi puterilor omeneşti decât cantitatea rugăciunii, poruncind să se rostească neîncetat şi în orice loc. şi tocmai prin aceasta se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni, iar odată cu ea vine şi credinţa şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea. De aceea, rostirea rugăciunii este dată şi lăsată la voia lui. Tocmai despre aceasta învaţă şi Părinţii Bisericii. Sfântul Macarie cel Mare spune : "să te rogi oricum (dar des) atârnă de voinţa noastră, iar ca să te rogi cu adevărat, este lucrarea darului". Prea Cuviosul Isihie spune că rugăciunea deasă aduce deprinderea care mai târziu se face una cu natura şi că fără deasa chemare a lui Iisus este cu neputinţă să-ţi cureţi inima. Prea cuvioşii Calist şi Ignatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcede, pe calea nevoinţelor şi a faptelor bune, să începem rugăciunea în numele lui Iisus Hristos, des, neîncetat, căci deasa repetare curăţă însăşi rugăciunea cea necurată. Fericitul Diadoh confirmă, că dacă omul ar chema numele Domnului cât se poate mai des, adică s-ar ruga, n-ar cădea în greşeală. Ce plină de experienţă, de înţelepciune şi ce aproape de inima noastră sunt aceste îndrumări practice ale Părinţilor ! În simplitatea lor plină de experienţă, el aruncă o lumină asupra căilor şi mijloacelor de desăvârşire sufletească. Ce înaltă contradicţie se află între ei şi îndrumările morale ale raţiunii teoretice ! Mintea caută să ne convingă : fă cutare şi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţie, întrebuinţează puterea voinţei, convinge-te de bunele urmări ale faptelor bune, de pildă, curăţă mintea şi inima de gânduri deşarte, umple locul cu meditaţii pline de învăţătură, fă binele şi vei fi respectat şi liniştit, trăieşte aşa cum cere raţiunea şi conştiinţa. Dar vai, în ciuda tuturor stăruinţelor, toate acestea nu-şi ating scopul fără o, deasă rugăciune, fără ca să se atragă printr-însa puterea lui Dumnezeu. După aceasta, vom mai deschide învăţăturile Părinţilor şi vom vedea ce vorbesc ei despre curăţirea sufletului, de pildă. Sfântul Ioan Scărarul scrie : "Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-i pe potrivnicii tăi cu numele lui Iisus, repetându-l cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer nici pe pământ". Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă : "să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile puteri şi de aceea; când te năpădesc gândurile necurate, cheamă numele lui Iisus cât mai des şi de cât mai multe ori şi atunci gândurile se vor linişti de la sine". Cât de simplu şi de îndemnatec, în acelaşi timp, şi plin de experienţă este acest mijloc, care stă în contradicţie cu sfatul raţiunii teoretice, ce caută să dobândească o curăţenie sufletească printr-o înaltă părere de sine şi printr-o raţiune proprie ! Cumpănind aceste îndrumări - întemeiate pe experienţă - ale Sfinţilor Părinţi, ajungem la următoarea sinceră încheiere şi anume : că mijlocul cel mai important pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi de neputincioasă. Iubite suflet de creştin ! Dacă tu nu găseşti în tine puterea de a te închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr, dacă inima ta nu simte încă gustul dulce şi căldura în timpul rugăciunii mintale şi lăuntrice, atunci jertfeşte pe altarul rugăciunii ceea ce poţi, ceea ce atârnă de voinţa ta, ceea ce este pe măsura puterilor tale. Însă mai întâi să se înrudească gura cu chemarea deasă şi neabătută din calea rugăciunii; lasă acest organ grosolan să cheme neîncetat şi cât mai des puternicul nume al lui Iisus Hristos. Aceasta nu constituie o muncă grea şi stă în puterile fiecăruia. Pe deasupra, aceasta o cere porunca plină de experienţă a Sfântului Apostol : "să aducem întotdeauna jertfă lui Dumnezeu rodul gurii, care mărturiseşte numele Lui". Repetarea deasă a rugăciunii va aduce neapărat deprinderea şi se va transforma în natură, va atrage cu timpul mintea şi inima în starea cuvenită. Închipuieşte-ţi odată cu aceasta, dacă omul ar împlini, fără nici o scăpare din vedere, această unică poruncă dumnezeiască despre rugăciunea neîncetată, atunci el ar împlini toate poruncile printr-una singură, fiindcă dacă el ar săvârşi necontenit rugăciunea, în orice vreme, şi în orice ocupaţii sau lucruri, dacă ar chema în chip tainic numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, cu toate că la început o va face fără nici o căldură sufletească şi fără osârdie, ci numai de silă, totuşi, în acest răstimp n-ar mai avea răgazul trebuincios pentru plăcerile. simţite şi păcătoase. Orice gând ar întâlni, în calea lui de răspundere, o piedică, orice faptă păcătoasă, n-ar mai putea fi judecată cu atâta rodnicie, cum e gândită într-o minte deşartă. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba multă şi zadarnică şi orice faptă s-ar curăţi îndată de puterea plină de har a numelui lui Dumnezeu chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase şi l-ar atrage spre o esenţială cunoaştere de sine, spre unirea cu Dumnezeu ! Îţi dai seama acum, cât e de trebuincioasă cantitatea de rugăciune ? Deasa repetare a rugăciunii este singurul mijloc de dobândire a unei rugăciuni curate şi adevărate, este cea mai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune şi cea mai dorită cale pentru atingerea scopului ce duce, prin rugăciune, la mântuire ! Pentru o cât mai bună încredinţare despre necesitatea şi rodnicia repetării rugăciunii, cât se poate mai des şi mai tare, observă : 1. că fiecare trezire, fiece gând despre rugăciune, nu este decât lucrarea Duhului Sfânt şi glasul Îngerului tău păzitor; 2. că numele lui Iisus Hristos, chemat în rugăciune închide în sine, o binecuvântată putere de sine stătătoare şi de aceea, 3. nu te tulbura din pricina necurăţeniei sau uscăciunii rugăciunii tale, ci cu multă răbdare aşteaptă roadele ce vin din deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de experienţă şi de sens ale unei lumi deşarte care caută să ne încredinţeze că simpla chemare a numelui lui Iisus, chiar când este făcută cu toată stăruinţa, însă cu răceală, rămâne o polologhie nefolositoare. Nu ! Puterea numelui lui Dumnezeu şi deasa lui chemare îşi vor aduce roadele la timpul lor ! Un scriitor duhovnicesc vorbeşte despre acest lucru într-un chip foarte frumos : "ştiu, spune el, că pentru mulţi filozofi care îşi închipuie că sunt duhovniceşti prin mincinoasa lor înţelepciune; care caută peste tot o mărime înşelătoare şi - s-ar părea - exerciţii nobile în ochii raţiunii şi mândriei, ştiu, prin urmare, că pentru ei exerciţiul des, dar simplu, oral şi singuratec, nu are decât o mică însemnătate, şi nu este decât o ocupaţie josnică sau un lucru de nimic. Dar ei se înşeală, nenorociţii, şi uită cuvântul de îndrumare al lui Iisus Hristos. "De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor" (Mat. 18, 3). Ei alcătuiesc pentru ei înşişi un fel de ştiinţă în jurul rugăciunii ridicată pe firavele temelii ale raţiunii naturale. Dar oare e nevoie de multă învăţătură, de minte sau de conştiinţă ca să spui cu o inimă curată : "Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" ? Oare nu astfel de rugăciuni dese au fost lăudate de însuşi Dumnezeiescul nostru Învăţător ? Oare nu prin aceste rugăciuni rostite în scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite şi săvârşite minunile ? Ah ! Iubite suflet de creştin ! Veghează şi nu tăcea, când e vorba de chemarea neîncetată în rugăciunea Domnului !. şi dacă strigătul tău ar ieşi dintr-o inimă încă răspândită şi pe jumătate plină de lume, n-ai nevoie ! Trebuie numai s-o continui, să nu taci şi să nu te nelinişteşti, strigătul se va curăţi prin el însuşi de părtăşia lui cu cele lumeşti. Nu uita niciodată că, "mai mare este Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume"... (1 Ioan, 4, 4). "Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate", zice Apostolul. Aşadar după toate aceste încredinţări, că repetarea deasă a rugăciunii, în ciuda tuturor slăbiciunilor, este atât de puternică, că este fără nici o discuţie accesibilă omului şi stă în deplina lui voie liberă, hotărăşte-te să încerci măcar o zi, de prima dată, în vegherea asupra ta însuţi, într-o repetare deasă a rugăciunii tale în aşa fel ca la chemarea lui Iisus Hristos, făcută în rugăciune, să fie întrebuinţată mult mai multă vreme din zilele tale decât la alte ocupaţiuni. şi această întâietate a rugăciunii faţă de lucrurile vieţii îţi va arătă negreşit la timp, că ziua n-a fost pierdută, ci e câştigată pentru mântuire şi că în cumpăna dreptei judecaţi dumnezeieşti rugăciunea deasă ridică în sus scândura slăbiciunilor şi faptelor tale, ştergând păcatele acelei zile din cartea amintirilor sădite în conştiinţă, aşezându-te pe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea să primeşti o lumină în viaţa veşnică.


   1. "Despre rugăciunea grăită". Cu un cuvânt, prescurtat, ea se spune astfel : "Doamne miluieşte" - "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul" ! Iar în forma ei deplină se zice astfel : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" : La început, ea se rosteşte în cea mai mare parte în chip silit şi fără plăcere şi, pe măsura îndeletnicirilor şi silirii de sine, numai dacă există intenţia ca, prin mijlocirea rugăciunii să se micşoreze, cu ajutorul darului lui Dumnezeu, patimile multilaterale, ea se va face printr-o deasă exercitare, pe măsura micşorării patimilor, din ce în ce mai uşoară, mai plăcută şi mai de dorit. În vremea rugăciunii grăite trebuie să ne străduim în tot chipul să ne ţinem de cugetarea în cuvintele rugăciunii, să le spunem fără grabă, să ne concentrăm toată atenţia în gândurile exprimate prin cuvinte, iar când mintea va fi trasă spre gânduri străine, să o introducem din nou fără tulburare în cuvintele rugăciunii (Scara, cuvântul 28, cap.17). Mintea nu capătă repede nerisipirea şi nu atunci când vrem noi, ci atunci când ne vom smeri şi când ne va binecuvânta Dumnezeu. Acest dar dumnezeiesc nu se constată prin durata timpului, nici prin cantitatea rugăciunii, ci prin smerenia inimii şi prin darul lui Iisus Hristos şi prin silirea de toate în lucrarea ei. Din rugăciunea grăită atent, se face trecerea spre rugăciunea mintală, care se numeşte astfel atunci, când ne aţintim spre Dumnezeu numai cu mintea, sau Îl vedem pe Dumnezeu.
2. "Despre rugăciunea minţii". În timpul când facem rugăciunea minţii, în chip necesar trebuie să ţinem luarea aminte în inimă înaintea Domnului. Pe măsura osârdiei noastre şi grijii noastre smerite în rugăciune, dăruieşte Dumnezeu minţii noastre întâiul dar, care este adunarea şi concentrarea în rugăciune ! Când atenţia către Dumnezeu se face nerăspândită, atunci ea este o atenţie harică, iar propria noastră atenţie este întotdeauna silită. De la o asemenea rugăciune mintală se face trecerea spre rugăciunea lăuntrică a inimii, numai dacă este un învăţător experimentat, foarte potrivit şi liber. Când suntem uniţi cu Dumnezeu prin simţămintele inimii, iar dragostea pentru Dumnezeu ne umple inimile, atunci o astfel de rugăciune se numeşte a inimii.
3. "Despre rugăciunea lăuntrică a inimii". În Evanghelie scrie : "Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa". Dacă am aplica aceste cuvinte la lucrarea rugăciunii, atunci ele ar avea următoarea semnificaţie : cine vrea să se nevoiască după lege în nevoinţa rugăciunii, să se lepede mai întâi de voia sa şi de propriile înţelegeri, iar apoi să-şi aducă osteneala sufletească şi trupească, de care nu scăpăm în această nevoinţă. Lăsându-ne în întregime în grija neadormită a lui Dumnezeu, trebuie să îndurăm în chip smerit şi cu blândeţe această osteneală pentru binele adevărat care se dăruieşte de la Dumnezeu unui rugător plin de osârdie, la timpul său, când Dumnezeu prin darul său va pune hotare minţii noastre şi o va aşeza în chip nemişcat cu pomenirea lui Dumnezeu în inimă. Când o astfel de stare a minţii devine ceva firesc şi permanent, primeşte la Părinţi denumirea unirea minţii cu inima; într-o astfel de întocmire, mintea nu mai are dorinţa să fie în afara inimii, ci dimpotrivă, dacă după anumite împrejurări sau prin vorbă multă ea va fi ţinută în afară de atenţia inimii, atunci i se trezeşte o nereţinută dorinţă să se întoarcă din nou înlăuntrul său cu un fel de sete duhovnicească şi să se ocupe iarăşi cu o osârdie cu zidirea casei sale lăuntrice. Într-o asemenea întocmire a inimii din capul omului, toate trec înlăuntrul inimii şi atunci parcă o lumină de gând îl luminează tot lăuntrul său, şi orice ar face, ar vorbi, ar cugeta, totul se face cu deplină conştiinţă şi atenţie. Atunci el poate vedea lămurit, ce fel de gânduri, ce fel de intenţii şi dorinţi vin spre el şi îşi sileşte cu plăcere mintea, inima şi voinţa spre ascultarea de Hristos, pentru îndeplinirea oricărei porunci dumnezeieşti şi părinteşti; dar orice abatere de la ele, el o netezeşte prin simţământul unei pocăinţe, ce se face din inimă, şi prin zdrobirea născută dintr-o prefăcută părere de rău pentru păcate şi pentru căderea la picioarele lui Dumnezeu cu o smerită îndurare, cerând şi aşteptând ajutor de sus pentru neputinţa sa. şi Dumnezeu privind la o asemenea smerenie, nu-l lipseşte de darul Său. Să vă fie cunoscut, că rugăciunea minţii şi a inimii vine la unii repede în inimă, iar la alţii, târziu : eu cunosc trei persoane : la unul a venit de îndată ce a spus-o, chiar în ceasul acela. La altul i-a venit peste şase luni; iar al treilea, peste zece luni; iar unui mare stareţ peste doi ani. şi pentru ce se întâmplă una ca asta, o ştie singur Dumnezeu. Să mai ştiţi, că înainte de nimicirea patimilor, rugăciunea se face într-un fel, şi altfel se săvârşeşte după curăţirea de patimi. Prima este ajutătoare în vremea când se curăţă de patimi; iar a doua este ca un fel de arvună duhovnicească a fericirii viitoare. Faceţi aşa : când veţi simţi că mintea intră în inimă şi veţi simţi lucrarea rugăciunii; atunci daţi-i o deplină libertate unei astfel de rugăciuni, îndepărtând de la ea tot ce nu este bine plăcut şi atâta vreme cât va exista, nu faceţi nimic altceva. Când însă nu simţiţi o astfel de absorbire, atunci rugaţi-vă cu o rugăciune grăită însoţită de închinăciuni, stăruindu-vă prin toate mijloacele să ţineţi luarea aminte în inimă înaintea Domnului. Inima se va încălzi chiar în vremea unui asemenea chip de rugăciune. Fiţi treji şi vegheaţi, iar mai ales în vremea rugăciunii ce se face cu mintea şi cu inima. Nimeni nu este aşa de plăcut lui Dumnezeu ca cel ce se îndeletniceşte în chip drept cu rugăciunea minţii şi a inimii. Când nu vă este la îndemână, sau nu aveţi vremea să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, atunci cu orice chip păstraţi în orice îndeletnicire v-aţi afla, un duh de rugăciune, adică să-l aveţi în memorie pe Dumnezeu, şi încordaţi-vă pe toate căile să-L vedeţi cu ochii minţii pe El înaintea voastră cu frică şi cu dragoste şi, simţindu-I prezenţa înaintea voastră cu o evlavioasă supunere, lăsaţi-vă cu toate treburile voastre în mâinile Atotţiitorului, Atotputernicului, Atoatevăzătorului şi Atotcunoscătorului în aşa fel încât tot lucrul, cuvântul şi gândul să fie amintit de Dumnezeu şi Sfânta Lui voie. Iată pe scurt, în ce constă duhul de rugăciune ! Un iubitor de rugăciune trebuie să aibă în chip necesar acest duh şi, pe cât îi este cu putinţă, cu luare aminte de întotdeauna a inimii să-şi pună înţelegerea proprie sub înţelegerea lui Dumnezeu şi să i se supună cu umilinţă şi cu evlavie; tot astfel să-şi pună şi dorinţele şi voinţele sale sub voinţa lui Dumnezeu şi să se predea în întregime înţelegerii lui Dumnezeu şi voinţei lui Dumnezeu. Trebuie să stăm prin toate mijloacele împotriva duhului arbitrar, sau dorinţelor sau chemărilor de a lucra fără să fim strâmtoraţi de nimic. Acest Duh ne şopteşte : asta nu stă în puterile mele, nu-mi ajunge timpul să fac asta, sau încă nu e timpul să mă apuc şi de acest lucru; trebuie să mai aştept, sau mă împiedică obligaţiile ascultării şi multe altele asemănătoare. Cine îl ascultă acela nu-şi va dobândi niciodată deprinderea rugăciunii. În strânsă prietenie cu acest duh, se află duhul îndreptării de sine, care se apropie şi începe să lucreze după ce cineva, ademenit de duhul rânduielii de sine plăcută, după bunul plac, va face ceva pentru care conştiinţa lui, îl nelinişteşte. Atunci duhul îndreptării de sine îndreptează diferite dibăcii ca să-şi înşele conştiinţa şi să-şi înşele conştiinţa şi să-şi arate nedreptatea în lumina dreptăţii. Dumnezeu să vă păzească de aceste duhuri rele !


II. Apostolul scrie : "lauda noastră este conştiinţa curată". Simeon Noul Teolog spune : "pentru aceasta ne dă rugăciunea minţii şi a inimii, dar fără aceasta omul nu propăşeşte în nici un fel de nevoinţă".


III. Săvârşeşte rugăciunea cu numele lui Iisus cu evlavie, în chip tainic, în felul următor : "Doamne. (Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Străduieşte-te să adânceşti această rugăciune în sufletul şi inima ta; Fă-o cu mintea şi cu gândul, nu o lăsa să se depărteze de gura ta nici pentru cel mai scurt timp; uneşte-o, pe cât poţi, cu respiraţia şi străduieşte-te, pe cât te ţin puterile, să te sileşti pe tine însuţi spre zdrobirea inimii, ca să nu te căieşti de păcatele tale fără lacrimi. Dacă nu ai lacrimi, atunci să ai, cel puţin, zdrobirea şi suspinele inimii.







Capitolul I. Despre îndoitul înţeles al omului, al învăţăturii, al rugăciunii şi al cămării.
Capitolul II. Despre rugăciune, care încălzeşte pe om şi care îl uneşte cu Dumnezeu în dragoste.
Capitolul III. Rugăciunea rostită cu gura, dar fără luare aminte din partea minţii, este nulă.
Capitolul IV. O rugăciune scurtă, dar des făcută e mai folositoare decât cea lungă. (Lucrarea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Dimitrie, Mitropolitul Rostovului şi al Ierosalvului, făcătorul de minuni. Tipărită în tipografia Chievo-Pecersca, în anul 1853).


1. Rugăciunea lui Iisus este calea grabnică şi lucrătoare ce duce la curăţirea de patimi. Deprinderea acestei rugăciuni şi înrădăcinarea ei în fiinţa noastră este cel mai uşor mijloc de înălţare către starea neîntreruptă de rugăciune.
Treptele rugăciunii.. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, ediţia din anul 1894, pag. 243).
2. Cel ce nu are rugăciunea lăuntrică a minţii, acela nu are nici un fel de rugăciune, bine plăcută lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane despre diferite subiecte de credinţă şi despre viaţă. Ediţia din anul 1892, pag. 381).
3. Nimeni nu poate ocoli rugăciunea minţii, căci Dumnezeu este o fiinţă raţională. (Ep. Teofan, ibidem, pag. 381- 383).
4. Puterea rugăciunii nu stă în cuvinte, ci în faptul că trebuie să o săvârşim. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Ap. Pavel către Coloseni şi către Filimon. Ed. an 1892, pag. 211- 315).
5. Denumirea psalmodiilor bisericeşti. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Ap. Pavel către, Efeseni, ed. an, 1893, pag. 407- 411).
6. Rugăciunea minţii şi a inimii. Măsura de curăţire a inimii, este măsura de înviorare a simţirii pentru Dumnezeu. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Ap. Pavel către Coloseni, pag. 218 - 219).
7. Simţirea de Dumnezeu, chiar când e fără cuvinte, este o rugăciune. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, ed.1898 -1903 vol. III, scrisoarea nr. 516).
8. Păstraţi darul căldurii lăuntrice pentru Dumnezeu mai mult decât prin orice, prin smerenie, atribuind toate darului. (Ep. Teofan, ibidem, scrisoarea nr. 517).
9. Rugăciunea e proba tuturor. (Ep. T. ibid. scris. nr. 796).
10. Orice categorie de oameni sau orice treaptă de apropiere către Dumnezeu îşi are rugăciunea ei şi regulile sale proprii. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească; ed. an :1882, pag.133 -135).
Ce este rugăciunea ? şi în ce raporturi se atlă cu rugăciunea lui Iisus faţă de rugăciunea obştească ?
11. Rugăciunea care este starea minţii în fala lui Dumnezeu, e însoţită de simţăminte şi de mişcări duhovniceşti. În osteneala de formare a deprinderii în ale rugăciunii ne ajută mai bine decât orice rugăciunea tui Iisus. Căldura harică, duhovnicească şi căldura trupească, de sânge : Deosebirea lor. (Ep. Teofan, Adunare de scrisori, II nr. 244).
12. Trei chipuri de rugăciune : rugăciunea care se dă omului, rugăciunea care se află de la Dumnezeu şi extazul de rugăciune sau răpirea. (Ep. Teofan, idem, IV, nr. 746).
13. Mijlocul cel mai uşor de ridicare către starea neîncetată de rugăciune este deprinderea rugăciunii lui Iisus şi înrădăcinarea ei în noi înşine. (Ep. Teofan, Calea spre mîntuire, ed. 7-a, 1894, pag. 243).


14. Cele patru trepte de rugăciune ce duc spre atingerea rugăciunii neîncetate ce se face cu mintea şi cu inima şi rugăciunea neîncetată. (Ep. Teofan, Adunare de scrisori, II, nr. 243).
15. Rugăciunea are felurite trepte : rugăciunea făcută după cărţile de rugăciuni; rugăciunea minţii şi a inimii; rugăciunea minţii şi a inimii cea lucrătoare şi rugăciunea contemplativă. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 47).
16. Cum trebuie să fie rugăciunea cu care ne putem ruga în orice vreme, şi în orice loc, ca să fie auzită ? (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Apostol Pavel către Efeseni, pag. 486).
17. Trebuie ca mai întâi prin cuvintele rugăciunii lui Iisus să curăţim mintea şi inima şi, în felul acesta, să ne ridicăm la cântarea făcută cu mintea. (Viaţa şi scrierile Stareţului moldovenesc Paisie Velicicovschi, 1892, pag. 81).
18. Despre rugăciunea făcută prin cuvinte şi cu mintea. (Ep. Teofan, Adunarea de scrisori, V, nr. 908).
19. Lucrarea rugăciunii. Puterea nu stă în cuvinte, ci în gânduri şi simţiri. (Ep. Teofan, idem, V, nr. 910).
20. Rugăciunea lui Iisus. Miezul rugăciunii este ca să fim întotdeauna cu amintirea lui Dumnezeu. În vremea rugăciunii lui Iisus, cugetarea de Dumnezeu este necesară. (Ep. Teofan, idem, I, nr.12).
21. Cugetarea de Dumnezeu poate fi înlocuită cu rugăciunea lui Iisus, dar nu e nevoie de aşa ceva, căci ele amândouă sunt acelaşi lucru. (Ep. Teofan, idem, I, nr.113).
22. Săvârşirea rugăciunii lui Iisus este simplă : să stai cu luarea aminte în inimă înaintea feţei Domnului şi să-l chemi. (Ep. Teofan, idem, I, nr. i88).
23. Osteneala cu rugăciunea lui Iisus. (Ep. Teofan, idem, IV, nr. 598). 164
24. Se poate să uneşti rugăciunea lui Iisus cu respiraţia. Respiraţia ţine locul mătăniilor. (Ep. Teofan, idem, IV, nr.634).
25. Adânceşte-te în rugăciunea lui Iisus, atât cât te ţine puterile. (Ep. Teofan, idem, V, nr. 770).
26. Rugăciunea lui Iisus este mai puternică decât toate rugăciunile numai prin atotputernicul nume al lui Iisus, Domnul şi Mântuitorul nostru, când este chemat cu deplină credinţă. (Ep. Teofan, idem, V, nr. 827).
27. Rugăciunea încetează de a mai fi rugăciune, când atenţia pleacă din cuvintele rugăciunii. (Ep. Teofan, idem, IV, nr. 615).
28. Puterea rugăciunii vine din credinţa în Domnul şi din adânca unire a inimii şi minţii cu El. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag.143).
29. Pacea temeinică din gânduri este un dar de la Dumnezeu. (Ep. Teofan, "Ce este viaţa duhovnicească şi cum trebuie să ne zidim în ea", ed. III-a, 1891, p.187).
30. "Trebuie să închidem mintea cu sila în cuvintele rugăciunii", spune Sfântul Ioan Scărarul. (Ep. Teofan; idem, pag.187).
31. Dacă vei săvârşi întotdeauna rugăciunea cu osârdie, ea va merge bine. Rugăciunea este rădăcina tuturor. (Ep. Teofan, idem, pag.... nr. 271, 273).
32. Rugăciunea neîncetată; calea spre ea. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, I, pag. 293).
34. Rugăciunea neîncetată; "rugaţi-vă neîncetat"; rugăciunea trebuie să străbată prin toată viaţa; taina ei stă în dragostea pentru Dumnezeu. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sfântului Apostol Pavel către Filipeni şi Tesaloniceni, I-a şi a II-a, Ed. a doua, 1895, pag. 386).
35. Rugăciunea neîncetată a Sfinţilor Apostoli. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, IV, pag. 555).
36. Simţământul permanent pentru Dumnezeu pe care d putem avea întotdeauna şi oriunde. (Ep. Teofan, idem, pag. 694).
37. Rugăciunea neîncetată stă în faptul ca să stăm întotdeauna cu evlavie înaintea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, I, pag. 2).
38. Rugăciunea neîncetată. Roadele ei. Cel ce se roagă neîncetat, petrece neîncetat cu Dumnezeu. (Ignatie; Opere, vol. II, pag.194,195; ed. II-a, 1896).
39. Rugăciunea minţii stă în faptul ca să ne aflăm în inimă înaintea lui Dumnezeu. Ea se săvârşeşte în două stări : ostenitoare şi de sine mişcătoare. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 51).
40. Este cu putinţă să faci rugăciunea lui Iisus în inimă; fără să mişti limba. Asta e rugăciunea cea mai bună. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, V, pag. 907).
41. Esenţa rugăciunii minţii este să umblăm înaintea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, IV, pag. 704).
42. Rugăciunile : grăită, gândită şi a inimii. Din ce pricină se face această împărţire a rugăciunii în părţile ei. (Ep. Teofan, traducere, Spre fericita pomenire a Stareţului Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, ed. IV, 1904, pag.194).
43. Rugăciunea minţii sau cea lăuntrică. Funia acestei rugăciuni. (Ep. Teofan, idem, pag.193).
44. Rugăciunea minţii. Calea către Domnul a celui ce s-a pocăit este calea lăuntrică, ce se săvârşeşte în minte şi în inimă. (Ep. Teofan, Tâlcuirea psalmului 33, ed. II-a, pag. 47).
45. Grija de a sta cu mintea în fata lui Dumnezeu. Căutaţi şi veţi afla. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, IV, nr. 572).
46. Rugăciunea inimii mişcată de duhul. Ea este partea celor desăvârşiţi, este accesibilă tuturor şi neîncetată. (Ep. Teofan, Războiul nevăzut, pag.194).
47. Rugăciunea inimii; ostenitoare şi mişcătoare de sine. Lucrarea acestor două chipuri de rugăciune în inimă : mintea este când lucrătoare, când contemplativă. Prin lucrătoare ea biruie patimile, iar prin contemplativă Îl vede pe Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag.198).
48. Când rugăciunea inimii, cea lăuntrică, va prinde putere, atunci ea va începe să dirijeze rugăciunea verbală. De aici se va înflăcăra râvna pentru rugăciune, căci atunci raiul va fi în suflet. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 408).
49. Rugăciunea de sine mişcătoare este de două feluri : într-unul omul are puterea să se supună sau nu duhului de rugăciune, iar în celălalt, nu are puterea să facă nimic, ci este răpit de rugăciune şi este ţinut acolo într-însa de o altă putere. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag.145).
50. Rugăciunea mişcată de duhul : se întâmplă atunci, când tragerea spre rugăciune te află singură şi te obligă să te rogi şi nu-ţi dă pace până când nu se va revărsa rugăciunea în întregime. (Ep. Teofan, Tâlcuirea primelor opt capitole din Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani, ed. II-a, 1890, pag. 522 - 523).


51. Ce este rugăciunea lui Iisus, ca una ce poartă în sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu ? (Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Filocalia, ed.1899, vol. V, pag. 481- 482).
52. Să nu creadă nimeni că numai faptele cinului preoţesc şi monahii au datoria să se roage neîncetat şi întotdeauna, iar nu şi mirenii. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia, vol. V, pag. 516 - 519).
53. În lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie să intrăm mai repede înlăuntru şi aici să încălzim duhul râvnei, iar nici cea din afară nu trebuie lăsată; una şi alta trebuie să meargă împreună, într-o supunere reciprocă, după vrednicia lor specifică. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 222 - 223).
54. Trebuie să ne întoarcem către Domnul, coborându-ne cu atenţia minţii în inimă şi acolo să-L chemăm. Întărindu-ne mintea în inimă să stăm înaintea Domnului. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească, pag. 326).
55. Despre rugăciunea lui Iisus, altoirea ei în inimă. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. V, nr. 787).
56. Amintirea lui Dumnezeu şi frica de Dumnezeu de se află în inimă, atunci toate rodesc spre bine. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 782).
57. Luarea aminte pentru ceea ce este în inimă şi iese din ea, este lucrul principal. Dar la atenţie trebuie să adăugăm întotdeauna judecata. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 764).
58. Din deprindere şi din deasa repetare, mica rugăciune se leagă în aşa chip de limbă, încât ea o repetă de la sine; prin aceasta se lipeşte şi gândul de rugăciune, iar prin ea şi de cugetarea lui Dumnezeu. Rugăciunea minţii şi lucrarea minţii.
59. Pentru ca în vremea săvârşirii rugăciunii minţii să nu cădem în înşelare, să nu îngăduim nici un fel de închipuiri, nici un fel de chipuri şi de vedenii. (Prea Cuviosul Nil, rânduiala lui despre viaţa de schit, 1902, pag. 36).
60. Rugăciunea lui Iisus este o îndeletnicire ascunsă : păstrează-ţi inima într-o îndeletnicire ascunsă şi mintală prin psalmi sau prin această rugăciune. (Grădina de flori, pag. 24; idem; povestire despre Avva Filimon, Filocalia V, III, pag. 364-365).
61. Rugăciunea minţii şi a inimii se poate înrădăcina adânc în inimă, fiind cuprinsă numai de starea dinaintea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag.142).
62. Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că rugăciunea să se rostească neîncetat înlăuntrul inimii prin cuvintele : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" ! (Călugării : Calist şi Ignatie. Filocalia, vol. V, pag. 341).
63. În timpul când ne părăseşte Dumnezeu, în noi se scurge tot ce este vătămător; precum în vremea prezenţei Lui se alungă tot ce este potrivnic. (Călugării : Calist şi Ignatie, Filocalia, vol. V, pag. 341).
64. Îndrumarea Prea Cuviosului Isihie al Ierusalimului, despre rugăciunea lui Iisus. (Filocalia, vol. II, pag.198,182, ed.1895).
65. Lucrul principal în săvârşirea rugăciunii lui Iisus este starea şi umblarea înaintea lui Dumnezeu, cu strigarea ce se face către El din inimă. Chipul greşit în săvârşirea acestei rugăciuni şi mijlocul de trecere către rugăciunea cuviincioasă. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, V, pag. 911).
66. Micul foc de rugăciune se dobândeşte cu osteneală şi nu se dă prin nici un fel de meşteşug. (Ep. Teofan, idem, V, pag. 912).
67. Gustarea din roadele lucrării rugăciunii aparţine darului lui Dumnezeu şi este treaba darului Domnului. De aceea, întoarce-te către Domnul şi El îţi va da; un alt mijloc de a primi cele căutate nu există. (Ep. Teofan, Tâlcuirea psalmului 118, II-a, 1891, pag.167)!
68. Despre mijloacele cum trebuie aprins permanentul foc mic duhovnicesc sau căldura în inimă. Trăsătura deosebitoare a acestei stări, când se încălzeşte acest foc. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 66, 68, 88, 89).
69. Transfigurarea sufletului şi trupului după duhul vieţii trăită în Hristos, sau înduhovnicirea lor şi starea de curăţenie. (Ep. Teofan, idem, pag.1212).
70. Înălţarea spre Dumnezeu : rugăciunea citită şi personală, rugăciunea ostenitoare, lucrătoare şi rugăciunea de sine mişcătoare nu este decât un pârâiaş care murmură. (Ep. Teofan, idem, pag.137 -141).
71. Ceea ce am primit întru Hristos Iisus la sfântul Botez se descoperă printr-o îndeplinire plină de osteneli a poruncilor şi prin neîncetata chemare a Domnului Iisus. Primul mijloc este puternic, dar al doilea este şi mai puternic. De aceea, să ne grăbim să deprindem lucrarea rugăciunii, care este fără chip şi fără închipuire. (Ep. Teofan, pag.197).
72. Întâietatea rugăciunii lui Iisus. Deprinderea din afară şi lăuntrică a acestei rugăciuni. Ca să scăpăm de greşeli, să aveai un povăţuitor, iar personal să lucrăm în simplitate, cu mare smerenie şi fără să ne arătăm izbânda. (Ep. Teofan, Războiul nevăzut, pag. 207 - 211).
73. Îndurerarea, este un semn adevărat al unei bune nevoinţe. Cel ce umblă fără de durere, nu va dobândi roade. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 203).


74. Cele dintâi roade ale rugăciunii sunt luarea aminte şi umilinţa. (Ep. Ignatie, vol. I, pag : 290).
75. Rodul rugăciunii este concentrarea atenţiei în inimă. Rugăciunea inimii este începutul lucrării. Prin întărirea ei în inimă se coace lucrarea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, I, pag.12).
76. Roadele fireşti ale rugăciunii lăuntrice. Ele trebuie să fie însoţite prin venirea darului. (Ep. Teofan, idem, I, pag.12).
77. Concentrarea atenţiei în inimă şi căldura sunt roadele rugăciunii. Raportul rugăciunii lui Iisus cu rugăciunea minţii şi a inimii. (Ep. Teofan, idem, II, nr. 320).
78. Miezul lucrării rugăciunii lui este starea conştientă în prezenţa Domnului cu frică, cu credinţă şi cu iubire. (Ep. Teofan, idem, II, nr. 321).
79. Pentru dobândirea rugăciunii adunate şi calde este necesară osteneala. Rana din inimă. (Ep. Teofan, idem, II; nr. 32b).
80. Lămurirea asupra simţămintelor dulci din vremea rugăciunii. (Ep. Teofan, idem, nr. 291).
81. Cum trebuie să păstrăm în noi înşine căldura şi cum se cuvine să fugim de părerea de sine. (Ep. Teofan, idem, II, pag. 312).
82. Primul rol al căldurii dumnezeieşti este adunarea gândurilor într-un singur punct şi îndreptarea lor fără ieşire către Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, II, nr. 315).
83. Roadele harice ale rugăciunii şi condiţiile de păstrare a lor. (Ep. Teofan, idem, nr. 706).
84. Pe limbă să fie rugăciunea lui Iisus, în minte vederea lui Dumnezeu, în inimă setea de Dumnezeu. (Ep. Teofan; idem, vol. III, nr. 339).
85. Orice rugăciune trebuie să iasă din inimă, cu atât mai mult astfel trebuie să iasă din inimă, cu atât mai mult astfel trebuie să fie rugăciunea lui Iisus. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 917).
86. Stai cu mintea în taină înaintea feţei Domnului şi cheamă-L : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Aceasta este lucrarea şi osteneala rugăciunii. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 922).
87. Starea neieşită înaintea Domnului, în inimă cu luarea aminte. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, nr. 361).
88. Providenţa, roadele şi mijloacele de întreţinere a râvnei duhovniceşti. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III, nr. 384).
89. Împlinind cu osârdie pravila să păzim trezvia minţii şi căldura inimii, Dar este nevoie şi de smerenie şi de credincioşie în pravilă şi mai mult decât orice de trezvie. (Ep. Teofan, idem, IV, nr. 7272).


"Sub numele de învăţătură, Sfinţii Părinţi înţeleg o oarecare scurtă sau chiar un oarecare gând duhovnicesc scurt, cu care ei s-au deprins şi pe care ei s-au străduit să şi le însuşească minţii şi simţirii în locul oricărui gând. (Operele Ep. Ignatie, vol. II, pag.189).
90. Învăţătura tainică se cuprinde, prin altele, în rugăciunea lui Iisus. Roadele duhovniceşti ale învăţăturii tainice. (Ep. Ignatie, idem, vol. II, pag.195).
91. Tainica învăţătură este calea cea mai dreaptă spre rânduiala dreaptă mântuitoare. Putem lăsa toate şi să ne ocupăm numai cu această tainică lucrare. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 221)..
92. Fi înlăuntrul tău şi aibi tainica învăţătură în inimă. (Ep. Teofan, idem, pag. 221).
93. Adună-te şi săvârşeşte tainica învăţătură în inimă. (Ep. Teofan, idem, pag. 221).
94. Când inima li se va încălzi prin căldura lui Dumnezeu, acel mic foc va înduhovnici totul. Mijloacele pentru aprinderea acestui foc duhovnicesc. Lupta cu patimile este de neînlăturat. Aducerea aminte de Dumnezeu este viaţa duhului. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească, pag. 202 - 204).
95. Lucrul principal pe care l-au căutat nevoitorii, părinţii şi învăţătorii noştri, constă în faptul ca să ardă inima neîncetat numai pentru Domnul. Dumnezeu ne cere inima pentru că în ea se află izvorul vieţii. Unde este inima, acolo este tot sufletul. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pat.170 -172).
96. Cei ce au reuşit să se întărească în formalismul din afară şi s-au răcit în deprinderea cu rânduielile făcute după tipic, mai au încă o scăpare, lucrarea meşteşugită a rugăciunii către Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, pag.182 -184).
97. Fără rugăciunea lucrătoare ce se face cu mintea, nimeni nu poate scăpa de acţiunea patimilor şi de alcătuirea gândurilor viclene. (Viaţa şi scrierile stareţului moldovean Arhim. Paisie Velicicovschi, ed.1892, pag. 95).
98. Rugăciunea lui Iisus se află în numărul mijloacelor de reuşită în deprinderea de a umbla înaintea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. V, pag. 895).
99. Încotro trebuie să ne îndreptăm luarea aminte şi ce trebuie să căutăm în vremea rugăciunii. Unde trebuie să ţinem atenţia în dreptul rugăciunii. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 8ţ).
100. Organizarea duhovnicească în timpul săvârşirii rugăciunii lui Iisus. Pârăiaşul care murmură şi străjerul plin de nădejde. (Ep. Teofan, idem, VI, nr. 997 şi 979).
101. Ce trebuie căutat prin rugăciune ? (Ep. Teofan, Răspunsuri la întrebările unui călugăr despre rugăciune, 1910, pag. 47).


102. Reamintiri despre aducerea aminte de Dumnezeu (matericom, 1908, pag. 206).
103. Pune-ţi drept lege : să stai acasă, în cămara inimii şi să convorbeşti cu Dumnezeu. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească, pag.164,176,177).
104. Restabilirea duhului în drepturile lui. (Ep. Teofan, idem, pag.177).
105. Vrei să intri mai repede în acest rai ? Iată ce trebuie să faci. (Ep. Teofan, idem, pag. 200 şi 201).
106. Despre amintirea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. VI, nr. 955).
107. Umblă cu amintirea lui Dumnezeu, care este de faţă oriunde. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 702).
108. Atenţia trebuie ţinută întotdeauna asupra Domnului : această deprindere nu ne va lăsa să ne scârbim, căci ea aduce sufletului o deplină mulţumire. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 916).
109. Calea spre starea de rugăciune, deprinderea de a ne aminti întotdeauna de Dumnezeu. Să fugim pe toate căile de răcire. Viaţa deşartă ! (Ep. Teofan, idem, vol. II, nr. 25S).
110. În vremea neîncetatei aduceri aminte de Dumnezeu, să nu uităm să încălzim şi frica plină de evlavie. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 412).
111. Rugându-te, trebuie să izgoneşti toate chipurile din cap. (Ep. Teofan, Coleclia de scrisori, vol. III, nr.1150).


112. Educaţia creştină. Evlavia din afară şi cea lăuntrică. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag.19 - 23).
113. Viaţa depinde de unirea cu Domnul. (Ep. Teofan, idem, pag. 92).
114. Râvnitorul se întoarce înlăuntru şi ce găseşte aici ? (Ep. Teofan, idem, pag. 57 - 67).
115. Când devine puternic duhul omului neputincios ? (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Apostol Pavel către Efeseni, pag. 233).
116. Cel ce caută împărăţia lui Dumnezeu, cea lăuntrică se gândeşte numai la Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 31).
117. Tragerea către Dumnezeu : (Ep. Teofan, idem, pag. 34).
118. Aflarea inimii, Împărăţia lui Dumnezeu vine înlăuntru. (Ep. Teofan, idem, pag. 25).
119. Osteneala deprinderii cu rugăciunea minţii. Înduhovnicirea sufletului şi trupului. Împărăţia lui Dumnezeu se zămisleşte în noi, când mintea se uneşte cu inima. (Ep. Teofan, idem, pag. 59 şi 62).
120. Neorânduiala lăuntrică în gânduri şi dorinţe. (Ep. Teofan, idem, pag. 64).
121. Necurmata ardere a inimii. Venirea Domnului în inimă. (Ep. Teofan, idem, pag.120).
122. Trei chipuri de legături cu Dumnezeu. (Ep. Teofan, Calea spre mîntuire, pag.177).
123. Darul lui Dumnezeu îl despică pe om; conştiinţa dedublării şi neputinţei. (Ep. Teofan, idem, 186 şi 197).
124. Ochii minţii trebuiesc îndreptaţi spre Dumnezeu; acesta este punctul de plecare al întregii vieţi plăcute lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, pag.188 -190).
125. Prima sămânţă de viaţă nouă este unirea libertăţii şi a darului. (Ep. Teofan, idem, pag.192).
126. Starea sufletească esenţială a celui ce se pocăieşte. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 193).
127. Darul şi păcatul nu se ascund în minte. (Ep. Teofan, idem, pag. 201).
128. Arătarea îndeletnicirilor care mijlocesc întărirea puterilor sufleteşti şi trupeşti ale omului în bine. (Ep. Teofan, idem, pag. 222 şi 224).
129. Darul Iui Dumnezeu curăţă şi îndreaptă pe om. (Ep. Teofan, idem; pag. 225 şi 226).
130. De se desparte duhul nostru de Dumnezeu, atunci şi puterea dată omului de la Dumnezeu va fi luată de la el. (Ep. Teofan, idem, pag. 232).
131. Legătura cu Dumnezeu trebuie să fie o stare permanentă, necurmată a omului. (Ep. Teofan, Schiţarea credinţei şi învăţăturii creştine, ed. II-a, 1895, pag. 36).
132. Darul intră înlăuntru prin tine. (Ep. Teofan, idem, pag. 53).
133. Viaţa cu adevărat creştină este viaţa harică. (Ep. Teofan, idem, pag. 63).
134. Ce împărăţie a lui Dumnezeu este aceasta ? (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 37).
135. Pilda despre aluat. Tragerile involuntare înlăuntru. (Ep. Teofan, idem, pag. 39).
136. Lăuntrica stăpânire de sine. (Ep. Teofan, Tâlcuirea primelor 8 capitole din epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, pag. 478).
137. Osteneşte-te în deprinderea cu rugăciunea lui Iisus. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 370).
138. Cine este înlăuntrul său, pentru acela este descoperită şi lumea duhovnicească. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 220 şi 221).
139. Lucrările pentru puterile sufletului. (Ep. Teofan, idem, pag. 245).
140. Sufletul cu mintea lui trebuie să petreacă în inimă. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea veşnică, ed.1888, pag. 41).
141. Cămara inimii. Omul lăuntric. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 207).
142. Vederea altei lumi. (Ep. Teofan, idem, pag. 213).
143. Starea în lumea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, pag. 213).
144. Pentru ce s-a împietrit inima ? (Ep. Teofan, idem, pag. 218).
145. E de mare importanţă să te afli într-o stare de simţire. (Ep. Teofan, pag. 220).
146. Ce sens au cuvintele : Umpleţi-vă cu "Duhul". (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Apostol Pavel către Efeseni, pag. 406).
147. În inimă e viaţa, deci acolo trebuie să şi trăim. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. II, nr. 334).
148. Locul inimii. Unirea minţii cu inima. (Ep. Ignatie, Opere, vol. V, ed. III-a, 1905, pag.115 -116).
149. Inima este omul cel dinlăuntru. (Ep. Teofan, Tâlcuirea celor opt capitole din epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, pag, 97).
150. Duhul înţelepciunii şi al descoperirii. Omul lăuntric, sau omul ascuns al inimii. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sfântului Apostol Pavel către Efeseni, pag.106).
151. Pârghia care pune lucrarea în mişcare, este inima. (Ep. Teofan, Tâlcuirea primei epistole a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, ed. II, 152. Menirea duhului. Vederea duhului şi vederea minţii. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei către Efeseni, pag.107).
153. Când conştiinţa şi libertatea sunt de partea duhului, omul este duhovnicesc. (Ep. Teofan; Tâlcuirea primelor opt capitole ale epistolei Sfântului Apostol Pavel către Romani, pag. 444).
154. Cum putem păstra darul harului ? (Ep. Teofan, Scrisori către diferite persoane, pag. 425).
155. Cum putem păzi nerisipirea lăuntrică în toiul grijilor ? (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III).
156. Nu putem petrece în lume cu Dumnezeu, fără o neîntreruptă pocăinţă. Condiţiile păcii cu Dumnezeu. (Ep. Teofan, Schiţarea credinţei şi a învăţăturii creştine, 1895, pag. 367 - 378).


157. Prin ce se stinge şi se aprinde duhul ? (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sfântului Apostol Pavel către Filipeni şi Tesaloniceni, vol. I, şi II, pag. 371- 373).
158. Iată semnele duhului ! (Ep. Teofan, Tâlcuirea cap. IX - XVI din epistola către Romani, ed. II, 1890. pag. 235).
159. "Arzător cu duhul". Pentru ce nu putem spune că ardem cu duhul ? (Ep. Teofan, idem, pag. 232 - 234).
160. Două întoarceri ale libertăţii : mai întâi în mişcarea spre sine, iar mai târziu la sine spre Dumnezeu. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag.131).
161. Darul nu leagă libertatea omului. Unirea libertăţii cu darul. (Ep. Teofan, idem, pag.132).
162. Dorinţa gândită, consimţită şi lucrătoare. (Ep. Teofan, iaem, pag.134).
163. Însingurarea, rugăciunea şi meditaţia. (Ep. Teofan, idem, pag.136).
164. Trecerea dintr-o simţire la alta. (Ep. Teofan, pag.136)..
165. Definitiva nimicire de sine. (Ep. Teofan, idem, pag.136)
Ce înseamnă să ne concentrăm mintea cu inimă
166. Inima păstrătoarea gândurilor. (Sf. Grigorie Palama, Filocalia, vol. V, 1899, pag. 317).
167. Intră în tine însuţi, petrece în inima ta; căci acolo e Dumnezeu. (Arhiepiscopul Serghie, Învăţătura ortodoxă despre mântuire, 1910, pag.129).
168. Trebuie să coborâm în inimă. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa creştină, pag. 8 - 59).
169. În inimă e viaţa, acolo deci, trebuie să trăim. (Ep. Teofan, idem, pag. 53).
170. Să ne concentrăm mintea în inimă. Aici este toată taina vieţii duhovniceşti. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, pag. 584 şi 589).
171. Fără Dumnezeu, inima niciodată nu este sătulă. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească ? pag. 263).
172. Darul Sfântului Duh se află în toţi. (Ep. Teofan, idem, pag. 265).
173. Lucrul de căpetenie este ca atenţia să nu se abată de la Domnul. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 591).
174. Căutaţi pe Domnul, dar numai în sine. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 762).
175. Păstraţi petrecerea înlăuntru şi însingurarea inimii. Feriţi-vă de mulţumirea de sine, de preţuirea de sine, de părerea de sine. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 697).
176. Ce înseamnă să fii cu mintea în inimă ? (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 331).
177. Norma cuvenită comportării faţă de Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, Pag. 395).
178. Trebuie să căutăm raiul pierdut, pentru ca mai târziu să-I proslăvim pe cel dobândit. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III, nr. 453).
179. Când suntem în inimă, atunci suntem acasă; când nu suntem în inimă. nu suntem acasă. (Ep. Teofan, idem, VIII, nr.1283).
180. Unirea minţii cu inima şi petrecerea neieşită acolo înaintea feţii Domnului. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 359).
181. Rana din inimă. (Ep. Teofan, idem, pag. 356).
182. Sunt lucruri săvârşite în chip văzut de trup şi sunt lucruri gândite nevăzute. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, V, nr.142,161).
183. Orice creştin adevărat trebuie să ţină minte întotdeauna şi să nu uite niciodată, că îţi este de trebuinţă să se unească cu Domnul, şi Mântuitorul nostru, cu toată fiinţa lui. (Ep. Iustin, Ce este viaţa şi cum trebuie să trăim ? 1891, pag.144 -145).
184. Să stăm deasupra inimii, să stăm cu mintea în inimă, toate acestea sunt unul şi acelaşi lucru. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. II, nr. 315).
185. Când se va înrădăcina rugăciunea lui Iisus în inimă ? (Ep. Teofan, idem, III, nr. 512).
186. Ia aminte de sine şi caută să nu ieşi din inimă. (Ep. Teofan, idem, VIII, nr.1449).
187. Când mintea stă în inimă fără să iasă de acolo. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 371).
188. Rugăciunea lui Iisus îşi uneşte mintea cu inima. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 58).
189. Care sunt roadele înainte şi după unirea minţii cu inima. (Ep. Teofan, idem, pag. 95 şi 104).
190. Rugăciunea minţii este principala putere de mişcare şi de conducere în viaţa duhovnicească. (Ep. Teofan, idem, pag.129 şi 133)..
191. Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus are două perioade principale. (Ep. Ignatie, Opere, vol. I, pag. 268).
192. Silinţele proprii în rugăciunea lui Iisus în prima perioadă. (Ep. Ignatie, idem, pag. 268).
193. Darul 1ui Dumnezeu lucrează în chip simţit în perioada a doua a rugăciunii lui Iisus. (Ep. Ignatie, idem, pag. 269).
194. Atât în prima cât şi în a doua stare sufletul şi scopul rugăciunii trebuie să fie pocăinţa. (Ep. Ignatie, pag. 270).
195. Experienţele silinţelor pentru atragerea darului. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag.124).
196. Împlinirea poruncilor până şi după unirea minţii cu inima. (Ep. Ignatie, Opere, vol. V, pag.115).
197. Atâta vreme cât pornirile duhului izbucnesc : fragmentar, în ele nu este viaţă. (Ep. Ignatie, Calea spre mântuire, pag.131).
198. Lucrarea darului şi puterii contrare. (Ep. Teofan, Scrieri despre viaţa creştină, pag. 216).
199. Păstrează cu cea mai mare băgare de seamă darul lui Dumnezeu.
200. Rezidirea prin Sfântul Duh. (Ep. Ignatie, idem, vol II, pag. 320).
201. Pregătirea vasului, Rezidirea. Reunirea minţii şi a inimii şi scufundarea în Dumnezeu. (Ep. Ignatie, idem, vol. II, pag. 319).
202. Un cuvânt mare despre lucrările duhului spus de gura unui păcătos. (Ep. Ignatie, idem, vol. II, pag. 318).
203. Înlocuirea mecanismului printr-o grăbită rostire a rugăciunii. (Ep. Ignatie, idem, vol. V, ed.1905, pag.114).
204. Însuşirea esenţială, necesară rugăciunii, este luarea aminte. Fără luare aminte nu este rugăciune. (Ep. Ignatie, idem, vol. V, pag.115).
205. Ce nimiceşte unirea minţii cu inima. (Ep. Ignatie, vol. V, pag.1116).


206. Abaterea atenţiei de la inimă este abaterea atenţiei de la calea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag.153 - 155).
207. Despre cele trei chipuri ale rugăciunii. (Ep. Teofan, idem, pag.184 -188).
208. Sfântul Ioan Scărarul zugrăveşte calea noastră de înălţare către Domnul sub chipul unei scări cu patru trepte. (Ep. Teofan, idem, pag.194 - 195).
209. Patimile se micşorează şi se îmblânzesc prin paza inimii şi prin atenţie. (Ep. Teofan, Despre cele trei chipuri ale luării aminte şi ale rugăciunii, ed. II-a, 1894, pag.13). 176
210. În cap este viaţa plină de îmbulzeală, acolo nu ne putem ruga lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol : IV, nr. 602).
211. Atâta vreme cât se află în cap, mintea nu se poate statornici nici asupra unei singure cugetări despre Dumnezeu. Numai când mintea se uneşte cu inima ne putem aştepta la reuşită şi în ce priveşte aducerea aminte de Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 325-328).
212. Coboară-te în inimă şi îndată te vei preţui. (Ep. Teofan, pag. 342).
213. Principalul este să stăm cu mintea în inimă în faţa Domnului. (Ep. Teofan, Scrisori din viaţa creştină, pag. 59).
214. Însingurarea lăuntrică. (Ep. Teofan, idem, pag. 66).
215. Ţine-ţi atenţia în cap şi nu în cer, ci numai în inimă (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 647).
216. Stai în inimă cu credinţă, că şi Dumnezeu este aici, dar cum este să nu-ţi (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 897 şi 898).
217. Miezul lucrării este să stai cu mintea în inimă înaintea lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa creştină, pag. 227).
218. Concentrarea atenţiei în inimă este punctul de plecare al rugăciunii ce se (Ep. Teofan, idem, pag.135).
219. Ce vrea să arate introducerea minţii în inimă pe calea respiraţiei. (Ep. Teofan, idem, pag. 210).
220. În vremea rugăciunii trebuie ca duhul să se unească cu mintea şi să rostească rugăciunea împreună cu ea. (Ep. Ignatie, Opere, vol. I, pag. 266).
221. Rugăciunea minţii, rugăciunea inimii şi rugăciunea sufletească; deosebirea lor hotărâtoare. (Ep. Ignatie, idem, vol. II, pag. 218-219).
222. Să stai cu atenţia în inimă şi să stai acolo înaintea Domnului cu evlavie. Acesta este începutul înţelepciunii duhovniceşti. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 340).
223. Ce este "rana din inimă", după cuvântul Stareţului Partenie ? (Ep. Teofan, idem, pag. 365).
224. Pe limbă să fie rugăciunea lui Iisus, în minte vederea Domnului înaintea noastră, în inimă setea de Dumnezeu. Dacă toate acestea vor fi în mod permanent, Domnul ne va da cele cerute. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III, nr.1338).
225. Cea mai înaltă menire a rugăciunii este adâncirea gândirii şi simţirii în Dumnezeu. Când va veni acest lucru, sufletul se va întări conştient în Dumnezeu şi se va face toate potrivit cu voia lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, vol. VI, nr. 957).
226. Să stai în inimă cu mintea în faţa Domnului şi să te rogi. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 902).
227. Însingurarea omului în sine însuşi nu se poate face astfel decât prin mijlocirea unei rugăciuni atente, mai ales prin rugăciunea lui Iisus. (Ep. Ignatie, vol. I, pag. 203, 204, 208 şi 210).
228. Miezul chestiunii este să stăm cu mintea în inimă, în această inimă simţită, dar nu în chip simţit. (Ep. Teofan, Filocalia, vol. V, ed.1889, pag. 507).


229. A chema neîncetat numele lui Dumnezeu, este o doctorie care ucide nu numai patimile, ci chiar însăşi lucrarea lor. (Prea Cuviosul Varsanufie cel Mare şi Ioan. Îndrumarea spre viaţa duhovnicească ca răspunsuri la întrebările ucenicilor, 1905, răsp. 421).
230. E nevoie de multă nevoinţă şi osteneală în rugăciuni ca să ajungem la starea netulburată a gândurilor. (Prea Cuviosul Ioan Carpatinul. Filocalia, vol. V, pag. 268).
231. "Lucrarea minţii" şi paza ei. (Ep. Petru, Despre trezvie, 1904, pag. 29).
232. Diavolul a primit îngăduinţa să clatine în chip gândit puterea cugetătoare a fiecărui om; şi nu ne putem îngrădi altfel în faţa acestui atac, decât printr-o aducere aminte de Dumnezeu. (Prea Cuviosul Simeon, Noul Teolog, Filocalia, vol. V, pag. 259).
233. Patimile sunt aceleaşi cu necazurile şi pleacă la chemarea lui Dumnezeu. (Prea Cuviosul Varsanufie şi Ioan, răsp. 301).
234. Uitarea, lenevia şi nerecunoştinţa sunt cei trei uriaşi care lucrează celelalte patimi rele.
235. Tâlharii de gând. (Idem, pag. 245).
236. Războiul cu satana. (Prea Cuviosul Macarie cel Mare, Filocalia, vol. V, pag. 248).
237. Cel ce petrece întotdeauna în inima sa este departe de toate lucrurile frumoase ale acestei vieţi. (Prea Cuviosul Diadoh, Filocalia, vol. V, pag. 246).
238. Caută de intră în comoara lăuntrică şi vei vedea comoara cerească. (Prea Cuviosul Isaac Sirul, vol. V, pag. 247).
239. Două puteri au înrâurire asupra noastră : puterea binelui şi puterea răului. (Preot Ioan Serghiev, Krondtadtschi, "Viaţa cea întru Hristos", vol. IV, ed.1903, pag. 79).
240. Curăţirea inimii de patimi. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag.144-146).
241. Mişcarea sufletului spre sine se face prin trei acte. (Ep. Teofan, idem, pag.147-148).
242. "Să nu daţi loc diavolului". (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sfântului Apostol Pavel, către Efeseni, pag. 344-347).
243. Cum lucrează ispitele vrăjmaşe. (Ep. Teofan, idem, pag. 471).
244. Ca să nu rosteşti un cuvânt de mânie, este o mare desăvârşire. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. II, nr. 544).
245. Sensul pildei despre faţa frumoasă cu purtare necuviincioasă. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească ? pag. 227).
246. Măsura celor îngăduite. (Ep. Teofan, idem, pag. 289).
247. Ce trebuie să facem ca să nu rătăcească gândurile şi ca să nu-i osândim pe alţii. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. V, nr. 800).
248. Ca o îngrădire în faţa gândurilor rele trebuie să ne pregătim din timp în inimă un loc liniştit la picioarele Domnului. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa creştină, pag. 37).
249. Când omul pătimaş este potrivnic lui Dumnezeu şi când nu ? (Ep. Teofan, idem, pag. 39).
250. În ce constă toată lucrarea războiului lăuntric ? (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III, nr. 475).
251. Chemarea Domnului în inimă alungă tot ce este netrebnic. (Ep. Teofan, idem, vol. V, pag. 314).
253. Demonii nu ne pot stăpâni darul sau trupul prin ceva, atâta vreme cât nu ne vom lipsi de gânduri sfinte. (Prea Cuviosul Casian Romanul, 1892, pag. 317)
254. Pravila monahală principală e ca să fii nedespărţit cu mintea şi cu inima de Dumnezeu. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III, pag. 434).
255. Însuşirea rugăciunii mintale este să descopere patimile şi acea robie în care ne găsim sub stăpânirea duhurilor căzute. (I. Socolov, Ep. Ignatie Breanceaninov, partea II-a, apendice, pag.104).
256. "Rana" din inimă. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 368).
257. Legea postului. (Ep. Teofan, idem, pag. 369).
258. Să vorbim cu alţii despre viaţa duhovnicească ? (Ep. Teofan, idem, pag. 393).
259. Darul lucrează prin nevoinţă, dar nu nevoinţele curăţă firea noastră, ci darul. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 230).
260. Săturarea şi mulţumirea ce vine din nevoinţe este semnul neadevăratelor sale (Ep. Teofan, idem, pag. 231).
261. Prima biruinţă asupra noastră înşine stă în înfruntarea voinţei şi în predarea în mâinile lui Dumnezeu, prin lepădarea de tot ce este păcătos.
179 (Ep. Teofan, idem, pag. 266-268).
262. Întorcându-vă către Domnul să nu plecaţi de la El cu luare aminte; din această stare vrăjmaşul va fugi fără întârziere. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească, pag. 223).
263. Războiul de rând, pus în legătură cu cel de faptă, nimiceşte faptele cele dinlăuntru cât şi cele din afară.
264. Cerinţa nevoinţei trebuie să iasă dinlăuntru. (Ep. Teofan, idem, pag. 28).
265. Lupta gândită şi lucrătoare cu patimile. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească ? pag. 240).


266. "Nu sunt ca ceilalţi ? Acest vicleşug al sufletului nostru aproape că nu se observă : aşa este de ascuns. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. I, nr.119)
267, Simţământul ascuns toate le întoarce spre viaţă (E.T. idem, vol. I, nr.120).
268. Să nu ne gândim plăcerea de sine în cele mari, nici în cele mici.
269. Preţuirea de sine, este vicleană ca demonii. (Ep. Teofan, idem, vol. I, nr.132).
270. Cei ce au intrat în slujba lui Dumnezeu, încep să aibă ispite deosebite. (I. Socolov, Ep. Ignatie, Breanceaninov, 1915, partea II, apendice, pag. 241).
271. Adevărata cunoaştere de sine este vederea clară a neajunsurilor şi neputinţelor proprii. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 373).
272. Înălţarea spre desăvârşire se petrece în chip nevăzut de râvnitori. Calea spre desăvârşire, lacrimile neîncetate.
273. Cum trebuie să ne pregătim pentru ocări ? (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. I, nr. 315).
274. Impresiile, care nu sunt de acord cu rânduiala duhovnicească, trebuiesc şterse imediat. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 671).
275. Pune-ţi drept lege : să nu-ţi îngădui nici un gând, nici o simţire, nici o dorinţă pătimaşă, ci să le izgoneşti cu o ură deplină. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească ?, pag. 222).
276. Necazurile sunt cel mai puternic mijloc de curăţire şi, după puterea lor, se aseamănă cu un povăţuitor. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 294).
277. Lasă să te osândească lumea toată, dar dacă Dumnezeu te îndreptăţeşte prin conştiinţă, toate osândirile nu valorează nimic. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească, pag. 261).


278. Dacă lucrarea lăuntrică nu ne va ajuta, atunci zadarnică este lucrarea din afară. (Prea Cuviosul Varsanufie şi Ioan, răsp. 210).
279. Osteneala trupească sunt frunzele, iar paza inimii este rodul. (Filocalia, vol. V, pag. 243).
280. Lucrarea din afară şi cea dinlăuntru trebuie să se facă cu înţelepciune. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. I, nr.113).
281. Sănătatea nu atârnă numai de hrană, ci mai mult de liniştea sufletească. (Ep. Teofan, idem, vol. III, nr. 514).
282. Sunt două căi care ne duc la starea să fim una cu Domnul : calea lucrătoare şi cea contemplativă. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 554).
283. Lupta cu patimile, cea gândită şi cea lucrătoare. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 557).
284. Nimic nu încălzeşte rugăciunea lăuntrică mai mult ca biserica lui Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 761).
285. Caută o astfel de stare sufletească încât să fi întotdeauna cu duhul, întotdeauna cu Domnul. (Ep. Teofan, idem, vol. VIII, nr.1463).
286. Tăinuirea nevoinţelor este de o mare trebuinţă. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 702).
287. Nevoinţele şi ostenelile din afară sunt mijloace, dar nu scopuri. (Ep. Teofan, col. IV, nr. 703).
288. Îndreaptă-ţi toată atenţia spre lucrarea minţii. (Ep. Teofan, idem, IV, nr. 705).
289. Adevărata ascultare pentru Domnul. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 724).
290. Cu mâinile să lucrezi, iar cu mintea şi cu inima să fii cu Dumnezeu. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 739).
291. Ascultarea săvârşită fără cârtire împotriva gusturilor noastre e mai scumpă decât toate nevoinţele. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 471).
292. Noroiul vindecător. (Ep. Teofan, idem, vol. V, nr. 919).
293. Nu te risipi prea mult cu munca, căci ţi se va tulbura mintea şi inima. (Ep. Teofan, Scrisori către viaţa creştină, pag. 99).
294. Oboseala trupească smereşte şi nu lasă gândurile să rătăcească. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. II, 291).
295. Nu trebuie să ne împătimim de patimi, ci un singur lucru să avem în intenţia noastră : cum am putea face să nu plecăm din faţa lui Dumnezeu cu atenţia. (Ep. Teofan, idem, vol. II, nr. 312).
296. Munca nu trebuie să ne distragă de la lucrurile lăuntrice. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 407).
297. Ţi-ai îndeplinit rău ascultarea ! (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, 740).
298. Fă aşa ca aceasta să se încălzească, iar nu să răcească inima. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 351).
299. E rău să te împătimeşti de citit; asta nu te duce la bine. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. V, nr. 912).
300. Mijloacele prin care se distrug în noi patimile. (Ep. Teofan, Calea spre mântuire, pag. 296).
301. Trebuie să ne unim negreşit vederea minţii cu lucrarea. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 401).
302. Oricine să se înveţe pe sine şi să-şi insufle adevărul cuvintelor lui Hristos şi El va sălăşlui în tine. (Ep. Teofan, Tâlcuirea epistolei Sf. Apostol Pavel către Coloseni şi către Filipeni, 1892, pag. 208).
303. Să facem toate în numele Domnului. (Ep. Teofan, idem, pag. 220 - 222).


304. Viaţa omului pe pământ este un lanţ de suferinţe. (I. Socolov, Ep. Ignatie, partea II-a, apendicele, pag.117).
305. La mănăstire, la singurătate. (Ep. Teofan, Scrisori din viaţa creştină, p. 69).
306. Experienţa lepădării lăuntrice. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. V, p. 794).
307. Trebuie să ne folosim de momentele de însingurare. (Ep. Teofan. idem, vol. VIII, nr.1323).
308. Sihăstria lăuntrică. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 298).
309. Lipsa rânduielii lăuntrice. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 562).
310. Cum trebuie să ne conducem cele lăuntrice, pentru ca să ne bucurăm de pacea sufletească ? (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 671).
311. E mai bine să ne însingurăm în noi înşine. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 779 şi 780).
312. Sihăstria lăuntrică va cere sihăstria din afară. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 359).
313. Însingurarea din afară va veni de la sine, când se va statornici cea lăuntrică. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 738).
Domnul se retrage sufletul se pustieşte
314. Petrecerea sufletului cu Domnul, aici stă tot miezul lucrării lăuntrice.
315. Răcirea este o stare amară şi periculoasă. (Ep. Teofan, idem, vol. I, nr.113).
316. Răcirea şi uscăciunea sunt de neînlăturat într-o viaţă trăită după Dumnezeu; căci fără ele repede ne îngâmfăm. (Ep. Teofan, idem, vol. I, nr.187).
317. Nesimţirea împietrită. (Ep. Teofan, idem, vol. I, pag.190).
318. Trupul, sufletul, duhul. (Ep. Teofan, idem; vol. II, nr. 264).
319. De îndată ce vă puteţi abate nădejdea, măcar, câtuşi de puţin de la Domnul, atunci Domnul se va retrage. (Ep. Teofan, idem, vol. III, nr. 449).
320. Prin ce se menţine darul în suflet şi pentru ce mai mult se retrage ? (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 350).
321. De ce se întâmplă răcirea ? (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 602).
322. Atenţia este rădăcina vieţii duhovniceşti lăuntrice. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 413).
323. Atâta vreme cât există plăcerea de sine şi mila de sine, nu vei avea izbândă. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. II, 316).
324. Vrăjmaşul cel mai de seamă pentru viaţa trăită în Dumnezeu, este grija de multe. (Ep. Teofan, Scrisori către diferite persoane, pag. 316).
325. Risipirea este cel dintâi asalt duşmănos pe care vrăjmaşul îl dă împotriva rânduielii lăuntrice. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. III, nr. 518).
326. Când noi suntem cu Domnul şi Domnul este atunci cu noi. (Ep. Teofan, idem, vol. III, nr. 519).


327. Un ostaş al Domnului trebuie să aibă doi străjeri veghetori : trezvia şi buna cercetare. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa creştină, pag. 226).
328. Luarea sminte de sine, săvârşită cu inima, cu rugăciunea către Domnul. (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 394).
329. Vrăjmaşul mântuirii noastre are metodele lui. (Ep. Teofan, idem, pag. 395).
330. Ţinta de căpetenie a trăirii, ce trebuie avută în minte în timpul cititului. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 703).
331. Nu-ţi scoate ochiul minţii din inimă. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 707).
332. Multe necazuri ne pricinuieşte simţămintele dreptăţii. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 707).
333. Ia aminte de sine şi ai treabă mai mult cu inima ! (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 707).
334. Fugi de săturare ! "V-aţi săturat, v-aţi îngrăşat, v-aţi lăţit !" (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 708).
335. Iată caleaşca nebună, care goneşte cu noi spre pierzare. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 709).
336. Când slăbeşte căldura duhului, îmbărbătează-te ! (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 710).
337. Înălţarea, slava deşartă şi osândirea este un fum şi o putoare infernală. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 711).
338. De îndată ce se va micşora smerenia, va da năvală răcirea. (Ep. Teofan, vol. IV, nr. 712).
339. Fără încordarea gândurilor, sufletul se va înţepeni. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 715).
340. Slava deşartă este un tânăr de casă. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 714).
341. Să citeşti, să cugeţi şi să-ţi aplici ţie, este scopul şi rodul citirii. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 717).
342. Păcatul osândirii. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 731).
343. Tulburarea. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa creştină, pag. 90).
344. Atâta vreme cât ai plăcerea să dai şi să iei, nu aştepta pacea. (Ep. Teofan, idem, pag.100).
345. Judecând drept, în lume nu există lucruri, pentru care s-ar cuveni să ne supărăm. (Ep. Teofan, idem, pag.133).
346. Este o adevărată învăţătură creştină.
347. Sufletul fără necazuri nu este nimic. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 745).
348. Calea spre împărăţia lui Dumnezeu e crucea. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 746).
349. Pacea din inimă înseamnă să trăieşti în propria mulţumire. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 726).
350. Supărarea şi ciuda este rodul părerii de sine. (Ep. Teofan, idem, vol. III, nr. 1476).
351. Ce înseamnă să te trezeşti şi ce înseamnă să te păzeşti. (Ep. Teofan, Ce este viaţa duhovnicească, 207).
352. Plăcerea de sine este un trădător lăuntric. (Ep. Teofan, idem, pag. 211).


353. Prin ce se dobândeşte smerenia şi dragostea ? (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. II, nr. 315).
354. Neputinţa năravului ne sunt lăsate uneori pentru smerenie. (Ep. Teofan, idem, vol. II; nr. 356).
355. Neputinţele năravului ne sunt lăsate uneori pentru smerenie. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 556).
356. Smerenia este o armă nebiruită împotriva vrăjmaşului. Singura cale adevărată ce duce spre smerenie. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 702).
357. Smerenia de sine însuşi încă nu este o smerenie, ci dorinţa şi căutarea ei. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 730).
358. Inima înălţată. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 744).
359. Pentru ce îi osândim pe alţii ? (Viaţa monahiei Magdalena din mănăstirea de maici, Eleţchi Znamenschi, pag. 24360. Sfântul Duh ne dă adevărata smerenie). (Inochentie, Mitropolitul Moldovei, Arătarea căii spre Împărăţia cerurilor, 1912, pag. 361. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă sănătatea). (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 694).
362. Propăşirea în viaţa duhovnicească se cunoaşte dintr-o conştiinţă din ce în ce mai adâncă despre netrebnicia proprie. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, pag. 705).
363. Numai Dumnezeu şi sufletul, iată ce este monahul. (Ep. Teofan, idem, vol. IV, nr. 726).


364. Nu e nici un motiv să ne temem : ce se întâmplă la cei ce s-au mândrit. (Ep. Teofan, idem, vol. II, nr. 322).
365. Despre săvârşirea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus către toţi. (Ep. Teofan, idem, vol. VII, nr.1102).
366. Oricine dintre cei ce se străduiesc în acelaşi chip spre nimicire. (Sfântul Macarie cel Mare. Omilii duhovniceşti, ed.1820, pag. 468 - 469).
367. Dacă smerita cugetare şi dragoste, simplitatea şi bunătatea, nu vor fi strâns legate cu rugăciunea, atunci rugăciunea singură ne poate aduce prea puţin folos. (Sfântul Macarie cel Mare, idem, pag. 374).
368. Ce este de la Dumnezeu vine de la sine, atunci când, nici un gândeşti. (Sfântul Grigorie Sinaitul, Filocalia, vol. V, pag. 252).
369. Iată care este pricina gândurilor ! (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa creştină, pag. 64).
370. Pentru propăşirea în rugăciune şi pentru fuga de înşelare e nevoie de o lepădare de sine, care ne învaţă să căutăm în rugăciune numai luarea aminte. (I. Socolov, ep. Ignatie, Breanceaninov, partea II-a, Apendice, pag. 242).
371. Unii susţin că din îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus urmează, înşelarea. În însuşirea unei asemenea păreri se cuprinde o grozavă hulă împotriva lui Dumnezeu, se cuprinde o înşelare vrednică de compătimire. (Ep. Ignatiev, Opere, vol. I, pag. 215, 217).
372. Nebunia din pricina rugăciunii 1ui Iisus se poate produce atunci, când săvârşind această rugăciune, cineva nu se leapădă de păcate şi de obiceiurile păcătoase. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 912 şi 913).
373. În vremea săvârşirii rugăciunii mintale, atâta vreme cât ea este de sine ostenitoare, sau lucrătoare, cei ce nu o conduc cu o mână iscusită se şi abat în cea mai mare parte din cale. (Ep. Teofan, Scrisori din viaţa duhovnicească, p.136).
374. Rugăciunea adevărată neînşelată. (Ep. Teofan, Scrieri despre viaţa duhovnicească, pag. 207-208).
375. Deosebirea căldurii din inimă în vremea rugăciunii mintale. Părinţii plini de experienţă, care deosebeau răspicat o căldură de alta, se încordează să se statornicească numai în starea dinaintea Domnului, cu o deplină lăsare în mâinile Lui. (Ep. Teofan, idem, pag. 236 -238).
377. Nu te înşela cu dulceaţa lăuntrică, fără cruce e primejdioasă. (Viaţa monahiei Magdalena, pag.15).
378. Din ce pricină se întâmplă înşelarea în vremea săvârşirii rugăciunii lui Iisus ? (Ep. Teofan, Scrisori către felurite persoane, pag. 415).
379. Îndrumare despre introducerea meşteşugită a minţii în inimă cu ajutorul respiraţiei naturale, care mijloceşte dobândirea rugăciunii mintale. (Ep. Ignatiev, Opere, vol. V, pag.114-115).
380. Înainte de orice trebuie să păzeşti trei lucruri : lipsa de griji, conştiinţa curată şi nepătimirea. Fiinţa lucrării lăuntrice. (Prea Cuviosul Simeon Noul Teolog, Filocalia, vol. V, pag. 507).
381. Nu te abate spre unele metode din afară în vremea când săvârşeşti rugăciunea lui Iisus. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr. 718 şi 721).
382. Hula împotriva rugăciunii ce se face cu numele lui Iisus; atribuirea unei lucrări rele şi vătămătoare pe seama acţiunii ce o săvârşeşte acest nume, sunt egale cu hula, pe care au rostit-o fariseii împotriva minunilor făcute cu Domnul.
383. Caută, nu se află la cineva Viaţa Stareţului Paisie de la Neamţ ? Acolo se cuprind predosloviile alcătuite de Stareţul Vasile. Aceste articole limpezesc mult însemnătatea mecanismului în lucrarea rugăciunii lui Iisus. Ele îţi vor ajuta şi dumitale să înţelegi totul aşa cum se cuvine. (Ep. Teofan, Colecţia de scrisori, vol. IV, nr.732).
384. Scrierile Părinţilor ruşi, mai ales scrierile Stareţului Vasile, se poate şi trebuie să fie recunoscute drept prima carte către care trebuie să se adreseze cei ce vor să se ocupe cu succes, cu rugăciunea lui Iisus. (Ep. Ignatiev, Opere, vol. II, pag.254, ed. 1905).
385. Călugării care, respingând îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, şi, în genere, lucrarea minţii, se mulţumesc cu rugăciunile din afară, nu pot scăpa de "părere !", aşa cum ne lămureşte Stareţul Vasile de care am pomenit. (Ep. Ignatiev, Opere, vol. I, pag.255).


    Indice alfabetic asupra autorilor extraselor ce s-au făcut de Sfinţii Părinţi şi de nevoitorii din zilele noastre, ce au intrat in culegerea de faţă.

Diadoh sfinţitul : 237
Efrem Sirul, prea cuv. 67
Filimon, prea cuv. avva : 60
Grigore Palama, sfinţitul : 52,166, 252
Grigorie Sinaitul, sf. părinte : 379, 368
Ignatie Breanceaninov, episcop : 37, 74, 90,148,191-194,196,199, 200-205, 220, 221, 227, 255, 270, 307, 370, 304, 371, 374, 379, 382, 384, 385
Ignatie şi Calist Xantopolis : 65
Inochentie, mitrop. Moscovei : 360
Ioan Gură de Aur : 62
Ioan Carpatinul : 230
Ioan Casian Romanul : 253
Ioan prea cuv. : 299, 233, 278
Ioan Serghiev, Kronştadtschi : 239
Isaac Sirul : 238
Isaia, avva :102
Isihie presb. Ierusalimului : 64
Iustin, episcopul :185
Macarie cel Mare : 236, 366, 367
Magdalena monahia : 359, 377
Marcu Pustnicul, sf. părinte : 234, 235
Nil Sorschi, prea cuv. : 59
Paisie Velicicovschi, arhim. : 17, 97
Petru episcopul : 231
Serghie, arhiep. fost patriarh : 167
Simeon Noul Teolog : 51
Simeon Tesaloniceanul : 51
Teofan, episcopul : 1-6, 18-37, 39-50, 53-58, 61-62, 65-73, 75-89, 91, 96, 98, 147, 149-165, 168-182, 184-190, 195, 197, 198, 206-219, 222-226, 228, 240, 251, 206-219, 254, 256, 269, 271-277, 280-303, 305-358, 361-369, 372-373, 375-376, 378, 381, 383
Varsanufie şi Ioan, prea cuv. : 229, 235, 278

   În afară de Părinţii citaţi mai sus în indicele alfabetic, în învăţăturile despre rugăciune ale Arhimandritului Paisie Velicicovschi şi ale Schimonahului Vasile, se află extrase din operele următorilor Sfinţi Părinţi :
Atanasie Sinaitul
Grigorie Palama
Grigorie Sinaitul
Diadoh
Dimitrie al Rostovului
Dorotei, avva
Filotei Sinaitul
Fotie patriarhul
Ignatie şi Calist Hantopolis
Isaac Sirul
Isaia pustnicul
Isihie presbiterul
Ioan Gură de Aur
Ioan Casian Romanul
Ioan Scărarul
Macarie cel Mare
Marcu Efeseanul
Maxim Mărturisitorul
Nichifor Pustnicul
Nil Sorschi
Petru Damaschinul
Simeon Noul Teolog
Simeon Tesaloniceanul
Vasilie cel Mare






  Aici, prea fericitul Nichifor, marele dascăl din Singurătate, cuvântează către cei căutători, să-i înveţe măiestria măiestriilor şi ştiinţa ştiinţelor; care părtaşi ne face la preamărita cuviinţă şi îndumnezeitoare slavă a lui Hristos.
II. Călăuziri duhovniceşti de la Părinţii sinaiţi
Din viaţa Părintelui nostru Antonie
Din ale Sfântului Teodosie începătorul vieţii de obşte
Din ale Sfântului Paul din Latras
Din cele ale vieţii Sfântului Sava
Din cele ale vieţii Sfântului Agaton
Din cele ale lui Avva Marco către Nicolaie
Din ale lui Ioan Scărarul
Dintre ale lui Avva Isaia
De la Macarie cel Mare
Din cele ale lui Diadoh de Foticeia
Din ale Sfântului Arsenie
Din cele ale lui Isaac Sirul
Din cele ale lui Ioan Scarpantos
Din Simeon Noul Teolog
III. Învăţătura de întrebare şi răspuns a preafericitului Nichifor despre luarea aminte.
IV. Unde a spus pe scurt minunatul meşteşug al rugăciunii inimii, după cum l-a arătat şi l-a povăţuit


   Câţi din dragoste vă mistuiţi de dorul de a vă învrednici de preamărita cuviinţă şi dumnezeiasca străluminare a Mântuitorului nostru IISUS HRISTOS;
Câţi din izbucnirea inimii voastre vă îndemnaţi pe voi înşivă a primi întru adâncul înţelegerii voastre Focul cel mai presus de ceruri;
Câţi cu simţirea "încercatei trăiri" vă sârguiţi a câştiga împăcarea cu Dumnezeu;
Câţi năzuiţi a ajunge şi agonisi comoara cea adânc ascunsă întru ţarina inimii voastre, tăgăduiţi toate cele ce sunt ale lumii;
Câţi râvnă aveţi să vă aprindeţi şi spre sărbătoare să vă împodobiţi cu făcliile cele duhovniceşti; lepădaţi de la voi, cu totul, pe cele de faţă;
Câţi aveţi voire tare ca prin "încercata trăire" şi prin arcana cunoştinţă să vă cuceriţi Împărăţia Cerurilor, pe care la lăuntrul vostru o purtaţi, veniţi dară şi cu amănuntul vă voi lămuri pe voi fără de încetare, despre această minunată ştiinţă, mai mult decât doctrina - ştiinţă a vieţii cereşti - prin a cărei meşteşugire, cel ce o lucrează pe ea, lesne ajunge, în chip lăuntric; până la limanul Isihiei, al liniştei despătimite. Prin aceasta însă, fără de trudă şi dincolo de sudoare o vei afla tu, dar nu scutit de anumite rătăciri şi de puţin a înşelării de la diavol; de care, însă, numai atunci urmează să ne fie nouă teamă, când vom umbla în afara vieţii acesteia, pe care aici o descopăr vouă, prin vorbirea ce am început să rostesc, fiind abătuţi departe de la ascultare. Aşa precum, mai de mult, însuşi omul cel dintâi - Adam - defăimând porunca şi pe însuşi Dumnezeu, s-a întovărăşit şarpelui şi, credincios socotindu-l pre acesta, s-a îndestulat până la săturare de roada înşelăciunii lui, ademenindu-se în adâncurile morţii şi întunecimile şi stricăciunile cele mai ticăloase, singur surpându-se pe sine însuşi şi împreună cu dânsul şi pre toţi urmaşii săi. Întoarceţi-vă dară de la aceasta; sau a zice mai potrivit şi mai spre folos tuturora : fraţilor, în tot chipul scârbă să ni se facă de sfătuirea de şarpe şi de rătăcirea către cele ce ne lunecă spre afară. Împăcarea cu Dumnezeu, precum şi unirea cu El nu putem întru alt chip a o dobândi, de nu ne vom întoarce, mai întâi, către noi înşine. - atâta cât ne este nouă cu putinţă aceasta - şi mai mult încă, de nu vom intra pe "Calea dreaptă de sus", rupându-ne de rătăcirea lumii şi din grija cea deşartă a veacului şi mintea de nu o vom ţine aţintită, fără clintire către Împărăţia Cerurilor, care înlăuntrul nostru se află. De altminteri, pentru aceasta, petrecerea cea monahicească este numită : măiestrie a măiestriilor şi ştiinţă a ştiinţelor. Fiindcă, această rânduială sfântă nimic nu are asemănător cu meşteşugurile şi aşezământurile cele obişnuite ale oamenilor. Toate fiind aşa rânduite, încât mintea noastră deplin întoarsă chiar şi de la cele mai bune ale inimii, dintru totul de cele pământeşti să se lepede. Unul ca acesta, auzi-va din nou : Duhul suflă unde vrea ! şi dacă de unele ca acestea, ce sunt numai ale lucrării de trăire în duh, ne putem îndoi în aşa chip, necrezându-le, atunci cum se va putea oare revărsa peste noi înţelegerea celor ale vederii în duh, fiindcă lucrarea trăirii duhovniceşti treaptă de temelie a vederii în duh este.


   Deoarece, despre unele ca acestea unora nu le este cu putinţă a se da biruiţi fără dovezi din Scripturi, şi noi aducem din vieţile sfinţilor asemenea dovezi şi, anume pe acelea pe care ni le-au lăsat pecetluite ei înşişi în scris. O frântură de la Marele Antonie şi în urmă şirag, una câte una, fapte şi cuvinte preamărite, vrednice de a fi aduse spre crezare pentru cele mărturisite de noi.


   Doi fraţi au mers odată la Avva Antonie pe când trăia el în munte. Pe cale fiind ei şi lipsindu-se de apă, unul dintr-înşii a murit. Celălalt se sfârşea şi el în chinuri şi neputând merge mai departe îşi aştepta moartea. Stând în muntele său, Avva Antonie a strigat deodată către cei doi monahi ce se întâmplau să fie atunci pe acolo, şi cu grabă îi îndemnă : luaţi un ulcior cu apă şi repede umblaţi pe calea Egiptului. Doi fraţi veneau încoace; unul din ei a murit acum, celălalt moare şi el îndată dacă nu veţi sârgui. Uite mi s-a făcut descoperirea aceasta chiar acum când stăteam la rugăciune. Au purces călugării aceia şi au aflat aşa precum le-a spus sfântul. Pre cel mort l-au îngropat, iar pe cel sleit de puteri, după ce l-au întărit cu apă, l-au dus bătrânului. şi era depărtarea acelui loc de o zi. Se va întâmpla poate să întrebe cineva : pentru ce Antonie nu a vorbit mai înainte ca cel dintâi să fi murit ? O întrebare ca aceasta e nepotrivită şi înşelătoare. Nu sta în puterea marelui Avva să facă judecata de moarte cuiva. Lui Dumnezeu numai i se cuvine aceasta; cel ce a şi hotărât aşa, pentru unul, să moară, iar lui Antonie să-i arate sfârşitul aceluia cât şi primejduirea celuilalt. Ceea ce e de minune, e aceasta : e vrednicia lui Antonie, care în munte depărtat aflându-se stătea în veghe tare cu inima lui, rugându-se şi atunci Dumnezeu i-a arătat lui în vedere minunat acele ce se petreceau într-o aşa depănare; da, întru inima lui, acolo, Dumnezeu s-a descoperit pe sine. Cu adevărat, aşa cum şi Ioan al Scării zice : La început l-a curăţit cu postul Său pre iubitorul, strălucindu-i apoi mintea prin lumina Lui şi făcându-l, prin îndumnezeire, asemenea cu El. Tocmai despre aceasta vom afla înţeles în cele ce urmează :


    Atât era de rănit de săgeata dragostei celei ce se păstra în cătuşele iubirii, încât cu el aflăm împlinită prin înfăptuire, acea înaltă şi dumnezeiească poruncă : pre Domnul Dumnezeul tău iubeşte-L din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi toată inima ta. Iară aceasta nu a putut-o ajunge fără numai pururi aţintindu-şi toate puterile fireşti ale sufletului său, către nimic altceva din cele de faţă, decât către Acela, Atotziditorul nostru. Puterile sufletului; pre cele ale înţelegerii, pre acestea le numesc eu însuşirile de temei ale sufletului. şi el în acestea se întemeia, pe mulţi îndrumând, iar pre mulţi mustrându-i, deopotrivă tuturor şi într-un chip sănătos înfricoşat dar şi binevoitor şi blând întru toate. şi cine oare avea, cu cei mulţi, vorbiri obşteşti mai pline de folos decât acestea ? şi cine, era aşa de puternic ca el, întru adunarea din afară a simţurilor şi întru luare aminte a întoarcerii spre cele mai dinlăuntru ? şi cine mai destoinic în folosirea lor acolo ? Aşa încât mai liniştit îl afli cu liniştea minţii lui, în zgomotul celor mai tumultoase adunări, cu cei mulţi, decât de liniştea de care. s-ar fi bucurat un altul din sihăstria cea mai însemnată. Fiindcă el, cu nimic nu era mai puţin însingurat, în plin alai al celor mulţi, decât în petrecerea cea din plinul pustietăţii. şi în acest chip, bărbatul acesta, marele Teodosie, prin strângerea simţurilor şi prin întoarcerea întregii luări aminte spre lăuntrul minţii, pe care a învăţat-o printr-o prea lungă osteneală, s-a ridicat la o atât de suită treaptă a desăvârşitei iubiri de Dumnezeu, încât adevărat s-a putut zice despre el că a fost un rănit al dragostei.


    Cu privire la preaminunatul Arsenie să ne amintim acestea : el nu a trimis cuiva nici întrebări în scris şi nici răspunsuri în epistole nu a dat. Fireşte, nu fiindcă i-ar fi fost lui lipsă darul de a scrie sau cel de a vorbi cu podoabă, întrucât la acestea era om desăvârşit. A cuvânta în chip ales lui mai uşor îi era decât altora graiul cel obişnuit. De cele ce am zis erau în el hotărâte din străduinţa ce o punea spre a-şi agonisi tăcerea şi din smerenia care-l împingea să depărteze orice dare în vileag. Din pricina aceasta chiar şi în biserică sau la adunări, el se silea, cu grija cea mai întreagă, să se ferească de a face vădit, sau de a fi privit de cineva, ci după un stâlp sau altă adăpostire, se aşeza şi se acoperea pre sine, sau în amestecul cu alţii se ţinea nevăzut. Din acestea el a câştigat anume şi mai mare putere de a fi cu luare aminte către sine şi de a se aţinti necurmat asupra sa însuşi, ca să ajungă astfel mai cu lesnire să se răpească în Dumnezeu. Aducem dară şi altora, drept izvod, pilda acestui mare bărbat, pe care cu îndreptăţire l-a numit cineva înger pământesc, că ne-a arătat nouă cum să ne fie mintea adunată şi întocmită aşa ca să se suie fără greutate la Dumnezeu.


   Aşa era dumnezeiescul Pavel : locuind în munţi şi în laturi pustii, folosindu-se de fiarele sălbatice ca de vecini şi de tovarăşi. Dar s-a întâmplat odată, coborând din Lavră, de s-a învoit să primească a fi îndrumătorul fraţilor. şi sfătuia el şi îi învăţa să-şi alunge teama, ca nu cumva din puţinătatea sufletului fraţii să se înstrăineze de lucrarea virtuţilor grele, fiindcă el nu dorea să lase mai prejos vreuna din ele. Aşa, în toate, cu grijă şi măsură, înrâurea în chip stăruitor şi avea dorirea să vieţuiască după înţelegerea evanghelicească, cu însufleţire cârtind împotriva duhului stricăciunii. O ! Cum învaţă acest dumnezeiesc părinte pre ucenicii săi să cunoască metoda ! Să poată îndepărta prin aceasta toate războirile patimilor. Fiindcă întru aceasta stă izbânda metodei şi întru nimic altceva.


   Dumnezeiescul Sava călăuzea pe monahi după canonul acesta : Nu îngădui să locuiască în Lavră şi să aibă chilie deosebită numai aceluia care învaţă pe de rost rânduiala monahicească şi care era în stare să-şi puie paza minţii şi să-şi izgonească gândurile vrăjmaşe şi să-şi spulbere din cugetul său toată amintirea celor pământeşti, dovedindu-se totodată, zdravăn şi sănătos cu trupul. Iar de se află vreunul care să întreacă pe ceilalţi prin vlaga mădularelor şi a voiniciei lui, îi dăruia loc să-şi zidească singur chilia. Iată,. aşa, acest mare avva cerea, mai înainte de toate, paza minţii de la toţi fraţii pe care îi îngăduia sub oblăduirea sa; nu le dădea, altminteri, dreptul la chilie ca să se poată învrednici a sluji lui Dumnezeu în linişte. Ce vom face noi, dară, stând în chilii ? Nefolositori şi trândavi vom sta ? Sau oare ne vom deprinde şi noi, după duhovniceasca îndrumare, întru păzirea minţii ? Întrebat-a pe Avva Agaton un oarecare frate, zicând : "Spune-mi părinte, ce este mai mare : truda cea cu trupul sau păzirea lăuntrică a sufletului ?" şi bătrânul a răspuns : "Omul e asemenea cu pomul, sârguinţa cea trupească frunzele sunt; veghea cea dinlăuntru roadă este. şi fiindcă, aşa precum e scris : "Tot pomul care nu aduce rod bun se va tăia şi în foc se va arunca", este vădit că toate ostenelile noastre vor trebui să ne ducă către legarea rodului, adică paza minţii". O anume însemnătate o aflăm însă şi în folosirea frunzelor, aceasta pentru fala şi înveşmântarea pomului. Avva, astfel, nu a veştejit strădania noastră cu trupul, întruchipată în frunze, ci ne-a descoperit, printr-un ales chip, cum trebuie noi să ne-o însuşim. Cât de minunat ne-a arătat sfântul aceasta, că sterpi ieşiţi de la credinţa adevărului sunt toţi acei ce, fără paza minţii fiind, se laudă pe sine numai cu viaţa lor de înfăptuire, pe unii fără paza minţii şi care neavând nimic, fără numai frunzele, munca lor de nevoinţă adică, nu se vor lipsi de a fi retezaţi şi focului aruncaţi. Grozav, o, părinte, este acest cuvânt al tău


   Oare, tu fiule, îţi doreşti ţie însuţi o proprie şi casnică făclie a luminii tale cugetătoare şi anume marea ştiinţă duhovnicească pe care să o poţi avea pururea aprinsă şi străluminătoare întru lăuntrul tău şi dintru folosinţa căreia să poţi fără primejdie umbla prin noaptea cea adâncă a veacului acesta ? Aşa, paşii tăi se vor călăuzi sub oblăduirea Domnului, încât să doreşti drumul Evangheliei, ca să pot, audă cuvântul proorocului, să îţi arăt ţie calea cea minunată şi care anume aceasta este : prin credinţă învăpăiată, prin dorire tare şi prin rugăciune, tu să te faci următor şi părtaş poruncilor Bunei-Vestiri a Domnului, care desăvârşirea ne învaţă, şi de asemenea că : descoperirea măiestriei duhovniceşti nu are nevoie de truda războirilor cu trupul, ci ne cere numai singur războiul sufletului şi al minţii adunate întru necurmata luare aminte, din frica şi dragostea lui Dumnezeu; prin care măiestrie şi meşteşug, uşor vei putea să înfrunţi haita viciilor şi duhurilor vrăjmaşe. Biruinţa voieşti asupra viciilor ? Atunci caută adunat fiind întru tine, prin rugăciune şi cu ajutorul lui Dumnezeu - pătrunzând întru adâncul inimii tale - să te poţi întâlni cu aceşti trei uriaşi : uitarea ta zic, uşurătatea ta şi neştiinţa ta, pe care se sprijină puterea filistenilor din tine, cei ce sunt sprijinul străinilor cugetători şi prin care viciile odată întoarse în sufletele din care fuseseră izgonite, cu aceste rămăşiţe ale lor, lucrează prin ele, trăiesc din ele şi stăpânesc pe acele suflete ce iubesc plăcerea. Fiindcă prin păzire şi veghea minţii, cu ajutorul cel de sus, noi descoperim lucruri ce multora sunt necunoscute şi numai aşa prin multă trezvie şi prin rugăciune vei ajunge tu să te liberezi de tirania acestor trei uriaşe rele. Fiindcă prin cunoaşterea adevărului, prin pomenirea înlăuntrul nostru a Logosului, Cuvântului lui Dumnezeu, prin buna râvnă a voinţei noastre unită cu puterile de har, de ne vom sili fără clintire a rămâne în inimă şi cu toată grija pe aceasta a o păzi, se va nimici dintre noi toată urma uitării, neştiinţei şi uşurătăţii. Fă dară şi tu o aşa osteneală şi vezi cât de bine se împacă între ele toate zicerile acestea duhovniceşti; priveşte cât de lămurit te îndeamnă ele spre a cunoaşte trezvia. Iată, aceasta este zestrea noastră de moştenire şi aceştia sunt Părinţii noştri înaintaşi, precum şi felul în care grăiau ei odinioară.


   Omul liniştii duhovniceşti, isihastul, adică, este acela care străduieşte ca partea lui cea netrupească în casa trupului să o cuprindă, păstrând-o acolo, ceea ce este mai presus de înţelegere, paradox. Acela este un liniştitor, un isihast, care poate zice precum sfânta cântare : "Eu dorm, dar inima mea veghează" (Cânt. Cânt. V, 2). Închide, dară, uşa la cămara trupului tău şi uşa la sunetul limbii tale, iar înlăuntrul tău, pre poarta duhurilor. Întocmit la adânc întru aşa chip, ia seama de sus - de ştii într-adevăr să o faci aceasta - şi atunci şedea-vei cum şi când, de unde şi câţi şi în ce fel se silesc furii să vină să-ţi răpească poama viei tale celei duhovniceşti. Atunci straja cea cu grijă mult veghetoare se va scula grabnic şi va face rugăciune, apoi şezând iară la aceiaşi lucrare a sa, de mai înainte, o ţine pre aceasta cu bărbăţie. Una este, dară, veghea gândurilor şi alta este trezvia minţii. şi precum este de îndepărtat răsăritul soarelui, pe atâta mai înaltă şi mai grea este aceasta de a doua faţă de cea dintâi. Fiindcă după cum tâlharii nu mai au îndrăzneala să mai dea năvală cu uşurătate de îndată ce au zărit atârnată undeva pe armura cea împărătească, tot aşa nu cu uşurinţă se va prăda de tâlharii cei duhovniceşti ai săi, acel ce şi-a legat în inimă armura rugăciunii. Înţelegi dară tu, din mărturisirea aceasta, despre lucrarea cea minunată a acestui mare avva ca o limpede dovadă mai presus de dovada cuvintelor ? De una ca aceasta să ne apropiem, noi ce umblăm prin întuneric, pentru că mai înainte de aceste izbăvitoare de suflet ale Duhului, noi nefiind ascultători petrecem ca într-un război din toi de noapte. Ci iată ceea ce moştenim de la cei de altă dată, călăuzirile lor către însingurare, toate acestea, câte Părinţii ni le-au lăsat nouă drept pravile de temelie.


   Când cineva s-a despărţit pe sine de calea cea de-a stânga, care duce la pierzare şi şi-a descoperit cu limpezime toate păcatele pe care le-a făcut faţă de Dumnezeu, prin aceasta nu-şi poate vedea, totuşi, pe deplin, păcatele şi nici seama nu-şi poate da despre toată răutatea lor, câtă vreme nu din pocăinţă amară a ajuns la despărţirea de ele. Numai cei ajunşi la măsura aceasta, aceştia pot afla plângerea, rugăciunea şi pre umplerea de ruşine înaintea lui Dumnezeu, numai amintirea stricatei iubiri pe care o purtau viciilor. Să ne luptăm dară fraţilor, pre noi înşine aşa dintru toată puterea noastră şi Dumnezeu va lucra cu noi, după mare mila sa. Iară dacă inima noastră nu o putem păzi aşa precum Părinţii noştri, să ne silim cel puţin atâta cât ne este puterea, să ne păzim fără păcat mădularele, aşa precum Dumnezeu o cere, să avem încrederea, că după vremea de foamete venită asupra noastră, Domnul se va milui, aşa precum a făcut-o cu sfinţii Săi. Prin toate acestea, marele Avva mângâie nespus pre cei slabi, când le zice : "Pre inima noastră de nu o vom păzi precum Părinţii, cel puţin mădularele trupului să le păzim, aşa precum o cere Dumnezeu, iară El îşi va face milă de noi".' Mare este îngăduinţa şi pogorământul acestui Avvă.


   Dreptarul de început, stăpânitor asupra luptătorului celui din aria duhovniciei acesta este : În inimă intrând să pornim război asupra satanei, să-l urâm pre el şi fără preget să ne împotrivim înrâuririlor lui, bătălie dând asupră-i. Dacă însă cineva îşi păzeşte trupul său de stricăciune şi desfrânare numai dintr-o călăuzire de afară, a celor ce se văd, dar la lăuntrul cu gândurile preacurveşte şi se desfrânează înaintea lui Dumnezeu, nimic nu foloseşte dintru acestea, trupul său, chiar păstrându-şi-l feciorelnic. Fiindcă este scris : "Oricine se uită la femeie poftindu-o pe ea, a şi preacurvit cu dânsa în inima sa" (Matei, V, 28). Este o desfrânare pe care cu trupul o împlinim; dar mai este o altă desfrânare pe care o desăvârşim cu sufletul, când acesta s-a unit cu satana. Ar părea aici că acest părinte preamărit se rosteşte ca împotriva celor ce încă mai sus aduse de către Avva Isaia. Dar nu este aşa. Fiindcă şi el ne porunceşte aşa precum însuşi Dumnezeu o cere; trupurile să le păzim de la toată întinarea. Dar el nu numai curăţenia trupului o caută, ci şi pre cea a cugetelor şi aşa pornind de la poruncile Evangheliei, tot întru acestea ne statorniceşte.


   Cel ce a ajuns să locuiască pururea întru inima sa, a ieşit cu totul de la cele deşarte ale vieţii. Fiindcă unul ca acesta umblând în duh nu poate să mai fie cunoscut de dorinţele trupeşti. El drumurile şi le străbate prin cetatea virtuţilor, având însăşi aceste virtuţi ca pre nişte portari. Iată de ce atunci uneltirile pe care diavolii le ridică asupra sa devin zadarnice. Dreaptă grăire are sfântul : că uneltirile vrăjmaşilor se fac zadarnice când ne sălăşluim într-un anume fel, la adâncul inimii noastre şi o păzim pre aceasta prin trezvie, în toată vremea cât petrecem acolo. Dar iată, nu avem mai mult răgaz pentru destăinuirea de faţă, deoarece năzuim să aducem rânduit, şi din toate celelalte ale sfinţilor Părinţi. De aceea, după ce aducem pomenire în scurt despre una sau alta, repede cuvântul ni se curmă.


   Intră întru tainiţa ta cea mai dinlăuntru şi acolo vei descoperi şi tainiţa cerească. Amândouă numai una şi aceeaşi sunt, printr-o aceeaşi poartă într-amândouă pătrunzi. Scara acestei împărăţii cereşti se află tăinuită înlăuntrul tău şi anume în suflarea ta. Botează-te; aşa dară, pre tine însuţi de păcate şi afla-vei acolo, în adâncimea cea din suflet, scară pe care vei putea să te înalţi.


   Timp îndelungat şi grea osteneală avem trebuinţă la rugăciune, spre a afla întru statornicia netulburată a minţii pre acel alt cer din inimă în care Hristos locuieşte, aşa precum Apostolul zice : "Au nu vă cunoaşteţi pre voi înşivă bine, că Hristos este în voi ? numai, dacă nu v-aţi dovedit cumva nevrednici" (II, Cor. XIII, 5).


   Îndrăzneală aflat-a Lucifer dimpreună cu toţi diavolii săi, îndrăzneală prin care a viclenit izgonirea omului, prin neascultare, din Rai de la Dumnezeu; îndrăzneală să tulbure şi să muncească partea cea cugetătoare a omului şi noaptea şi ziua - în chip gânditor, aceste înţelese. - adică în vremea uscăciunii cât şi în vremea plinătăţii. Cugetul unuia, iar al altuia puţin şi încă al altuia cu toată puterea clătinându-l : Împotriva acestor viclenii nu este alt chip de a fi întărit; fără numai prin de-a pururea pomenirea lui Dumnezeu. Aşadar, prin puterea Crucii, de s-a pecetluit în inimă dumnezeiasca Lui pomenire, mintea se va întemeia întru neclintire. Spre aceasta dealtminteri ţinteşte şi toată străduinţa războiului duhovnicesc, pe care fiecare creştin trebuie să-l ducă; adică, a se nevoi către stadiul desăvârşirii lui Hristos, iar de nu aşa, în zadar se luptă. În acest război stă şi toată pricina felurimii nevoinţelor şi a întregii grele suferinţe a ascezei pentru Dumnezeu. Iară acestea toate sunt numai ca să plece din cumpăna îndurărilor Celui Bun şi să-i dea din nou spre slava cea dintâi şi Hristos să se pecetluiască în partea lui cugetătoare - adică în latura sa duhovnicească, aşa cum Apostolul grăieşte şi el : Fraţilor, învăţaţi-vă. dară. - dintru acestea - că avem la îndemână un meşteşug, o măiestrie duhovnicească, o anume metodă; care duce repede spre lucrătorul ei la despătimire şi la vederea lui Dumnezeu. Să fiţi încredinţaţi că toată lucrarea cea din afară, precum frunzele pomului fără rod, aşa este socotită înaintea lui Dumnezeu, iar tot sufletul, care nu are paza minţii se osteneşte în zadar. Să ne păzim, prin urmare, ca nu cumva să ne sfârşim viaţa fără rod, şi de prisos, să ne căim apoi în veşnicie.


   Şi au zis ascultătorii ucenici : Din cele aduse până aici am putut afla : cum este trăirea celor ce sunt plăcuţi Domnului; şi că este o anumită lucrare, care unită cu dragostea, de Dumnezeu, liberează sufletul de patimi într-un timp scurt; precum şi despre ceea ce are trebuinţă acel ce dă lupta întru Hristos. Da, de toate acestea noi nu ne mai îndoim acum, ci ne aflăm încredinţaţi despre ele.. Dar ne rugăm încă a ne mai învăţa :


   Ce este luarea aminte şi cum se învredniceşte cineva a o afla pre ea ? Despre o astfel de lucrare suntem cu totul neînvăţaţi.


   Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a zis : "Fără de Mine nu veţi putea face nimic". Pre El chemându-L ajutor şi împreună lucrător, mă voi ispiti şi eu, după putinţa mea, a vă arăta vouă ce anume este această luare aminte şi cum, de va voi Dumnezeu, ea se va putea lucra de către voi înşivă. Unii dintre sfinţi au zis despre luarea aminte că este paza minţii, iar alţii păzirea inimii. Alţii : trezvie, într-alt chip. Toate acestea însă, numai pre una, şi aceeaşi arată. Aşa precum cineva voind a spune ceva despre pâine, ar zice felie sau îmbucătură. Aşa să înţelegem şi despre aceasta. Ascultă dară şi tu şi învaţă cu de-amănuntul ce este luarea aminte şi care sunt desluşirile ei limpezi. Luarea aminte este cugetarea curată spre pocăinţa adevărată. Luarea aminte este sufletului chemarea cea de a doua oară. Luarea aminte este urâciunea de lume şi zălogul nezdruncinat al întoarcerii la Dumnezeu. Luarea aminte este dezbrăcarea de păcat şi însuşirea din nou a virtuţilor desăvârşite. Luarea aminte este ridicarea fărădelegilor noastre şi chezăşia de neîndoielnică însoţire cu Dumnezeu. Luarea aminte este temelia dumnezeieştii vederi şi încă mai vârtos pricinuitoarea acestei vederi. Prin ea, Dumnezeu descoperindu-şi faţa, se arată minţii în chip lămurit. Luarea aminte este desturbarea minţii, sau mai curînd statornicirea ei, cu care sufletul a fost dăruit din mila lui Dumnezeu. Luarea aminte spargere gândurilor este, într-un anume chip, precum şi palat şi visterie împărătească a pomenirii de Dumnezeu şi a bunurilor ce din ea ne vin. Luarea aminte născătoarea credinţei este, precum şi a dragostei. Din pricina aceasta, cineva de nu va lua aminte la sine însuşi, nu va putea să îndure pre toate cele din afară ce se năpustesc asupra lui şi nici să primească aceste amărăciuni cu bucurie şi fără să cadă în apostazie. Fiindcă nici unul din cei ce nu iau aminte la sine însuşi nu va putea zice Domnului : "Tu sprijinitorul şi scăparea mea eşti" ! şi dacă nu-şi va pune scăparea în Cel Prea Înalt nu se va putea face nici primitorul Dragostei, întru cele dinlăuntru ale inimii. De aceea, acest îndreptar, aceasta prea mare dintru cele mari îndrumări, pentru cei mulţi şi chiar pentru toţi, se face mai ales prin rânduială de dascăl şi învăţătură. Rar de tot sunt aceia ce au primit aceasta de-a dreptul, de la bunătatea lui : Dumnezeu, fără vreo învăţătură călăuzitoare, numai din sila lucrării şi din fierbinţeala credinţei sale. Iar ceea ce este rar, nu este lege !


   Povăţuitor de nu vom putea însă afla, se cade atunci cu durere a căuta. şi numai de nu vei putea în nici un chip a-l afla, cheamă pe Dumnezeu întru înfrângerea duhului tău şi cu lacrimi, precum şi înstrăinarea, de la dragostea de lucruri şi lepădându-te de toate şi rugându-L mereu pe Acela, fă cum îţi zic : Să-ţi fie mai întâi viaţa liniştită, străină de orice griji deşarte şi în sine cu împăciuire fală de toţi. Intrând apoi în cămara ta, încuie-te pe tine însuţi şi şezând într-un ungher împlineşte pe acestea pe care li le spun : Tu cunoşti suflarea pe care noi o sorbim. Aceasta văzduh este. Iar organul prin care noi înfăptuim această suflare nu este altceva decât inima. Inima ne este pricinuitoarea vieţii şi a fierbinţelii noastre de trup. Inima, prin urmare, trage spre sine duhul ca să-şi potolească prin răsuflare arsura din sine. Într-adevăr, pentru ca viaţa să dăinuiască este nevoie ca văpaia căldurii să fie scăzută cu împreunarea răcorelii : aşa încât văzduhurile acestea - cel încins în adâncul inimii şi cel răcoros ce vine din afară - unul prin altul să se potolească potrivindu-şi astfel un stadiu prielnic de căldură care să poată fi purtat. Pricina acestei primeniri de văzduhuri, sau mai nimerit a zice, mijlocitorul ei, este plămânul, care fiind întemeiat de către Ziditorul ales, asemenea unor foale, face să intre şi să iasă aerul înconjurător. În acest chip inima îşi are folosul, trăgând spre ea prospeţimea şi dând afară arşiţa şi păstrează astfel credincios ordinea, rânduiala aceasta pentru care a fost ea rânduită spre statornicia făpturilor noastre vii. Prin urmare tu, aşezându-te jos, şi liniştindu-ţi sufletul, adună-ţi laolaltă mintea. Mână-o lăuntric această minte a ta, prin trecătoarea aceea anume a nasului, pe unde duhul dumnezeiesc al minţii pătrunde în inimă. Cu imbold aducând-o astfel pe aceasta, sileşte-o să se pogoare împreună cu duhul sorbit acolo înlăuntru. Folosul îndeletnicirii acesteia este mare, fiindcă venirea acestui oaspete întru tine, o vei simţi ca pe o rodire negrăită. Mintea, odată intrată aici, ceea ce urmează din aceasta nu poate fi decât înveselire şi dulceaţă. Asemenea acelui bărbat plecat de acasă şi care dacă se va întoarce din călătorie, nu va şti ce să facă de bucurie fiindcă s-a învrednicit să-şi vadă copiii şi soţia. Tot aşa şi mintea de se va împreuna cu sufletul se va umple de nepovestită desfătare şi bucurie. Tu, frate al meu, deprinde-ţi dară mintea ta să nu iasă de aici cu grăbire şi sârguitoare fă-ţi inima ta, ca să stăruie într-o atâta de folositoare linişte şi să nu se învoiască în nici un chip, ca tu să te desprinzi de acolo. Învinge primejdia începutului prin focul sufletului tău râvnitor de îmbelşugare. Deoarece astfel, semnele de plictiseală grozavă şi de temere ce se ivesc la început, din pricina acestei încuieri la lăuntrul minţii, precum şi din oarecare alte strâmtori şi ispite, le vei birui prin această virtute vitează. Atunci, uşoare şi limpezi, dintr-odată se vor arăta, de îndată de-ţi vei agonisi astfel de obişnuinţă. Sârguinţa ta se va preschimba pe de-a-ntregul în îndulcire, aşa încât nici una din dorinţele tale nu va avea dragostea să petreacă în zadarnicele risipiri din afară, fiindcă într-adevăr, Împărăţia Cerurilor înlăuntrul nostru este. Pe care Împărăţie, prin răpirea cea de gând. - contemplarea adică - şi căutând a o ajunge prin rugăciune curată ca ea să-ţi fie ceva propriu şi veşnic al tău, atunci toate cele ce te împresoară din afară le voi socoti drept vrednice de scârbă şi urâte. Caută, prin urmare, numai aşa precum ţi-am spus, ca să pătrunzi la cea dintâi intrare şi să te sileşti înlăuntrul, să te apropii de fundul cel mai adânc şi mai tăinuit al inimii tale. Iar dacă tu vei ajunge cu mintea ta acolo la locul pe care ţi l-am descoperit ţie, slavă şi mulţumită să fie dată ! Preamăreşte-L şi saltă şi Domnului dă laudă ! şi lipeşte-te pe tine însuţi cu totul de îndeletnicirea aceasta, stăruind în ea fără contenire; iar ea te va învăţa pre tine şi toate, toate celelalte pe care tu acum încă nu le ştii din necunoştinţa ta. Se cade însă ca tu să ştii încă şi acestea : Mintea ta dacă a pătruns la locul inimii, tu nu trebuie să te păstrezi în tăcere şi încremenire, ci să ai ca lucrare şi neîncetata învăţare a strigătului acesta : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine" şi pururea pururi să nu te curmi de la aceasta. Fiindcă, aşa, cu această neclintire în Dumnezeu, chemarea aceasta a ta, păstrându-ţi mintea aţintită şi nevătămată, tu vei ridica vrăjmaşilor mântuirii tale orice nădejde de biruinţă şi vei ajunge ca întru linişte - neatinsă de asupririle lor - sufletul tău să se bucure de o preafericită pace, suind din zi în zi mai mult în dragostea şi dorirea Domnului. Iar dacă, o, fratele meu, potrivnic ostenelilor tale, tu nu vei izbuti să pătrunzi în ţinutul inimii tale, după sfatul ce ţi l-am dat, atunci fă încă tot ce ţi-am spus. şi vei afla tot ceea ce cauţi, Dumnezeu dimpreună cu tine lucrând. Tu ştii că puterea gânditoare, la tot omul, se află în pieptul său, fiindcă buzele noastre când sunt pecetluite tăcerii, noi înlăuntrul pieptului acolo gândim şi ne chibzuim cu noi înşine şi rugăciuni rostim acolo şi psalmi, precum şi alte asemenea. Pe această putere cugetătoare, deci, dezleagă-o de tot gândul. - şi aceasta o poţi face dacă vei voi - şi singur acest lucru porunceşte-i să lucreze, adică să-ţi dăruiască ţie mereu pe : "Doamne Iisuse. Hristoase, miluieşte-mă". şi sileşte-o pre ea, ca în loc de orice altă icoană de gânduri, numai pe acest chip să-l ţintească, strigând la lăuntrul tău de-a pururi, numai zicerea aceasta. Aceasta dacă vei izbândi, fără îndoială, prin toate străduinţele voii tale, ţi se va deschide ţie intrarea inimii, cu strigarea aceasta şi din adâncul ei, adânc al ostenelilor tale, tot aşa cum prin "încercata noastră trăire" ni s-a făcut cunoscută şi ne-a învăţat şi pre noi înşine de a putea împărtăşi şi altora. Iară cu această prea dulce şi atât de dorită sârguinţă a trezviei tale, ţi se va adăuga şi tot alaiul virtuţilor, dragostei, bucuriei, păcii, precum şi celelalte prin care vei avea împlinite şi toate cererile tale cele întru Iisus Hristos. Cu care şi Tatălui şi împreună şi Duhului Sfânt, slavă, putere, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor, AMIN !