Pentru a întări în chip temeinic mintea şi inimile voastre în faţa unirii nemijlocite a sufletelor cu Domnul şi pentru ca să nu slăbească credinţa voastră în Pronia cea dumnezeiască a Lui, precum şi nici în "străinul" Său pe care voi l-aţi aflat într-un chip neînţeles, pe calea care este aceea a mântuirii sufletelor Lui. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vă voi arăta vouă, deocamdată numai amintindu-vă pe scurt, câteva semne şi clipe răzleţe şi atâta cât se poate strecura prin tâlcul scrisului. Vă mărturisesc cu tărie despre lucrarea Proniei lui Dumnezeu care s-a săvârşit şi se săvârşeşte cu mine, cât despre împlinirea milelor Sale dumnezeieşti, care se revarsă asupra noastră a tuturor acestora, cât şi asupra acelora pe care Domnul încă îi va alege, pe căi nepătrunse şi în chipuri aşa de deosebite, ca drept uneltele Sale spre slava Sfântului Nume al Său. Fericiţi sunt cei care nu s-au îndoit de mine săracul vostru părinte şi duhovnic şi care mă aflu "străin trimis". Nu eu, ca făptură, am ceva deosebit; fiind om cu însuşiri ale firii şi cu toate lipsurile, ci voia lui Dumnezeu, care este minunată. Voia lui Dumnezeu m-a ales pe mine dincolo de vrednicie; ea mă călăuzeşte şi ea sălăşluieşte în mine, robul Său. Încă de pe când eram tânăr, dumnezeiasca lucrare a Proniei a avut faţă de inima mea şi pe calea mântuirii mele m-a dăruit cu binecuvântarea harică cea dată prin moştenire. M-a dăruit de asemenea cu un îndrumător duhovnicesc sub har, care avea o mare trăire. şi iarăşi, m-a dăruit de-a dreptul cu spiritul Său haric prea înţelept şi foarte tare, pe această cale a pribegiei mele spirituale. Despre aceasta v-am vorbit prin cuvânt viu de mai multe ori şi cu amănunt şi încă vă voi mai arăta. Iată, încă noi "multe vom grăi şi nu vom ajunge, dar sfârşitul cuvintelor noastre este Domnul întru toate", aşa vorbeşte, ca pentru acestea, fiul lui Sirah în Cartea Înţelepciunii (43, 31). şi el adaugă atât de nimerit : "Preamărindu-L, noi ce vom putea" ?
Cu neputinţa mea pururi îi voi mulţumi că pe scara de suire a propăşirii duhovniceşti El mi-a dat de atâtea ori adevăruri şi întăriri de har, atât de puternice ! Da, precum zice Împăratul Prooroc Solomon : "Înţelepciunea lui Dumnezeu este mai frumoasă decât soarele şi decât orânduirea stelelor : dacă o pui alături de lumină, o întrece" (7, 29, Înţelep.). Dar prin cei slabi şi neştiutori lucrează puterea Sa. "Cât de măreţ este Numele Tău, Doamne", zice psalmistul, "Prin gura nepricepuţilor, prin gura copiilor şi a pruncilor care sug, ai săvârşit Tu lauda şi puterea Ta" (Ps. 8, 2, 3). Aşa m-a dăruit Domnul cu ceea ce se numeşte "înmânarea harică a unei moşteniri duhovniceşti, precum şi încredinţarea conducerii spre mântuire a sufletelor oamenilor". Întorcându-mă înapoi să văd întinderea străbătută, iar eu sunt călătorul care umblă de 64 de ani prin această viaţă, văd înapoi cum Domnul s-a grăbit dintru început, prin alegerea Sa dumnezeiască, să toarne în inima mea o nebiruită dragoste de foc către El. Binecuvântez pe Domnul că El s-a grăbit să umple înlăuntrul meu şi să mă covârşească cu milele Sale negrăite. M-am smerit întru plinătatea acestor daruri care sunt mai presus de toate bunătăţile pământeşti şi pe care lumea şi mintea omenească nu le pot pătrunde. Binecuvântez, pe Domnul că din anii cei dintâi m-a dus prin căile tainice până la izvoarele nesecate care se revarsă cu îmbelşugare harul şi pe care le păzeau bătrânii Părinţi în sihăstrii, în munţi sau unghere neştiute. Binecuvântez pe Domnul, Care din pragul fraged al bărbăţiei a făcut să se topească la un loc; în încăperea inimii mele tinere belşugul darurilor din care şi acum trăiesc şi mă înnoiesc şi pe care suferinţele şi trunchiatul drum al vieţii mele, totuşi nu l-a pierdut, ci l-a păstrat cu grijă şi cu teamă şi a căutat să nu-l împuţineze. Ci, încă, dimpotrivă, duhovniceşte vorbind, pot mărturisi în chip neînsetat că eu, smeritul, darul cel adevărat al Proniei, dincolo de slăbiciunea mea, l-am făcut părtăşit multora dintre acei care în chip sincer au căutat. Da, El singur S-a împărtăşit pe Sine întotdeauna tuturor acelor călători ai călătoriei noastre pe care Domnul i-a adus pe felurite cărări ale însăşi vieţii lor pământeşti, pentru potolirea setei sufleteşti a lor.
Setea Domnului este necovârşită şi prin nimic nu se poate umple, iar Domnul prin Darul Lui, cu cât se revarsă, cu atât mai mult creşte şi umple.


   Lucrarea de faţă vede lumina tiparului pentru prima dată în limba română în Editura Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, iniţiativa aparţinând Prea Sfântului Episcop Andrei. Ca orice carte şi cea de faţă a trecut prin faze diferite, fiecare având partea ei de greutăţi datorate pe de o parte manuscrisului care ne-a oferit un text greu de descifrat de către culegător, iar pe de altă, lipsei unui al doilea manuscris dintr-o altă sursă, pentru a da posibilitatea comparării textelor. Cu toate acestea s-a căutat să se asigure acurateţea textului cărţii, fiind prezentat într-o formă plăcută, accesibilă tuturor. În general, s-a respectat modul de prezentare a textului din manuscris, ajungându-se doar la schimbarea unor cuvinte pentru a asigura o mai bună înţelegere a sensului frazei care este foarte bogat în conţinut, dar greu de perceput şi asimilat, datorită profunzimii gândirii celui care l-a alcătuit. Întrucât în manuscris au fost constatate frecvent cuvinte lămuritoare, închise în paranteze şi având în vedere densitatea textului, pentru a uşura cititul şi înţelegerea gândirii teologice adânci, am recurs la eliminarea parantezelor, lăsând cuvintele explicative aşa cum au fost în text. ţinând, apoi, seama de faptul că unele cuvinte nu încadrau cu caracterul duhovnicesc al lucrării, am ajuns la îmbunătăţirea şi chiar înlocuirea unor cuvinte, pentru a face textul mai accesibil cititorilor, fără a-l "sminti" pe cititor. Date fiind citările frecvente din unii părinţi cu viaţă îmbunătăţită, acestea au fost lăsate aşa cum au fost găsite şi îndeosebi litera "Q" des întâlnită, urmată de o cifră care indică citarea dintr-o lucrare sau alta a vreunui sfânt părinte, litera "Q" - "Questio" nefiind altceva decât cuvântul "întrebare" în limba latină.
O problemă care a fost evidenţiată în text. a fost şi aceea a scrierii numelor şi calităţii persoanelor de care se face amintire în lucrare. Dându-le cinstirea cuvenită, numele şi rangurile acestora au fost scrise cu literă mare ca de exemplu : Sfinţii Părinţi; Sfântul Teofilact; Sf. Ciprian; Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului etc. Citările făcute din Sf. Scriptură le-au fost păstrate textele aşa cum au fost în manuscris ca dealtfel şi prescurtările cărţilor vechi şi noutestamentare. De se vor fi strecurat în lucrare unele greşeli, rugăm cititorii să socoată că nu cu rea voinţă s-au făcut acestea, ci se datorează slăbiciunii firii noastre omeneşti. Cu toate acestea socotim că lucrarea, prin conţinutul pe care-l are, va aduce în sufletele osârduitorilor întru cele duhovniceşti, un spor de evlavie şi de îmbogăţire sufletească şi prin aceasta realizarea unei trăiri în făgaşul spiritualităţii ortodoxe tradiţionale.


   Mănăstirea Valaam a editat în anul 1936 un "Sbornic despre rugăciunea lui Iisus", dorind prin aceasta să "lămurească mijlocul de a lucra rugăciunea lui Iisus, să arate lipsa şi necesitatea ei în lucrarea noastră de slujire a lui Dumnezeu, într-un cuvânt. - să amintească atât monahismului contemporan, cât şi tuturor celor ce râvnesc la mântuirea sufletelor, vechea învăţătură patristică despre lucrarea sufletelor şi despre lupta cu patimile". După ce a ieşit la lumină, această carte a atras atât atenţia presei, cât şi a cititorilor. Prezentăm aici câteva din însemnările primite de noi şi din care se poate vedea prin ce anume cartea noastră a atras atenţia şi simpatiile obşteşti. "Stimate părinte Igumen ! Cartea pe care mi-aţi trimis-o, "Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus", am primit-o şi Vă mulţumesc pentru ea, pentru râvna Dv. şi pentru rugăciunile, de care mereu am nevoie. Cartea publicată de Dv. corespunde noii necesităţi vitale a timpului şi de aceea a fost întâmpinată cu o simpatie generală. Mânăstirea Valaam de mult a fost un far luminos pentru întregul monahism rus; şi publicaţia Dv. dovedeşte că ea (mănăstirea), cu toate zguduirile suferite, urmează să-i continue misiunea de mai înainte până azi. "Mitropolitul Atanasie". "Această carte e frumoasă şi de suflete mântuitoare şi va fi pentru mulţi povăţuire şi mângâiere spre folosul sufletelor. Societatea noastră contemporană puţin cunoaşte şi pricepe în această lucrare" Mitropolitul Evloghie. "Vă exprim sincerele mulţumiri pentru cartea Dv. foarte folositoare, ce mi-aţi trimis-o, "Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus". Mitropolitul Alexandru (Estonia). "Prin cuprinsul său multilateral, Sbornicul va fi o închinare frumoasă pentru cei ce caută nevoinţe duhovniceşti, uşurându-le studierea problemei rugăciunii lui Iisus. Un mare serviciu va face cartea aceasta şi unui predicator, fiindcă el va găsi în ea o mulţime de date, şi le va găsi foarte uşor, datorită sistematizaţiei materialului. Răsplătită să fie osteneala Dv. prin nevoinţele duhovniceşti ale acelora care vor fi împinşi spre ele de cartea Dv.; le va da un nou imbold spre dezvoltarea vieţii lor lăuntrice". Arhiepiscopul Gherman (Serdobol). "Vă aduc multe mulţumiri pentru frumoasa Dv. carte despre rugăciunea lui Iisus. Respectabilul Dv. nume cu mulţumire se va pomeni printre meşterii duhului". Episcop Alexandru (Vâborg-Vilpuri). "De demult nu s-a tipărit o carte ca a Dv. cu un astfel de conţinut şi stil patristic. Pentru mine a fost o mare plăcere duhovnicească să citesc cartea Dv. şi să inspir mireasma cea bună a lumii de sus, pe care nu o poţi atinge decât numai prin repetarea liniştită, concentrată, nemăsurat de dulce pentru inimă şi suflet, în lucrarea minţii a rugăciunii : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Să vă răsplătească Dumnezeu însutit pentru acest lucru bun; de a da celor mulţi posibilitatea "stând în inimă cu luare aminte, să stai cu mintea în inimă înaintea Domnului Iisus şi să strigi : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă", şi să simţi tărie în Domnul... " Episcopul Andrei (Bulgaria). "Cartea Dv. e o contribuţie folositoare la literatura ascetică şi poate fi o carte de nelipsit de pe masa persoanelor care s-au închinat pe sine acestei lucrări duhovniceşti." Arhimandritul Meletie (Ierusalim). "Din tot sufletul vă mulţumesc pentru trimiterea cărţii despre rugăciunea lui Iisus. Ea e bună şi folositoare nu numai pentru noi monahii, ci şi pentru orice lucrător al minţii întru Duhul Sfânt." Arhim. Varsanufie (Monaco).


   Mănăstirea Valaam nu demult (în anul 1936) a publicat în primă ediţie o nouă carte : "Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus". În timpurile noastre tulburi, în zilele unei aşteptări aproape generale şi a unei presimţiri de mare furtună, care se abate asupra lumii întregi, foarte mulţi, dar mai ales poporul rus, caută căile spre a afla un liman oarecare liniştit şi mântuitor. Majoritatea acestor căutători evlavioşi îşi caută limanul dorit în sfânta Biserică Ortodoxă. Organizându-şi aşezarea sa sufletească, întemeiată pe principii profund religioase, aceşti căutători de Dumnezeu se interesează foarte mult de problemele rugăciunii lui Iisus, despre care toţi, mai mult sau mai puţin, au auzit, căci cu ajutorul acestei rugăciuni mulţi stareţi, înduhovniciţi, nevoitori ai duhului şi sfinţi plăcuţi ai lui Dumnezeu, făceau şi săvârşeau lucruri şi minuni mari. De aceea, acum nu arareori, poţi auzi de la feţe bisericeşti, de la monahi şi monahii, de asemenea şi de la mireni, întrebări, cum să ne rugăm cu ea, cum să ne apropiem de ea, dacă trebuie făcute şi metanii şi alte felurite întrebări legate de interesul faţă de această rugăciune. Cartea pomenită mai sus, cum nu se poate mai bine, corespunde interesului ce s-a trezit în societatea celor credincioşi şi atenţiei - faţă de rugăciunea lui Iisus. De aceea, Sbornicul a apărut cum nu se poate mai bine la timpul său. Sbornicul acesta poate fi recomandat, ca cea mai bună îndrumare, pentru toţi cei ce se interesează de problemele legate de rugăciunea lui Iisus şi de aplicarea ei practică în viaţa noastră. Redacţia "Pământul Sfânt" (Sviatia Zemlea) recomandă insistent acest "Sbornic despre rugăciunea lui Iisus" ("Sviatia Zemlea", No.1, 1937, Ierusalim). Cartea, frumos editată ca exterior, e preţioasă şi după conţinutul său despre folosul rugăciunii lui Iisus. Materialul s-a adunat ani de zile şi e împrumutat din încercarea personală a nevoitorilor, din operele Sf. Părinţi şi Bisericii şi aşa mai departe. În prezent, cartea aceasta poate fi socotită drept cea mai completă şi mai cuprinzătoare în ce priveşte taina "lucrării rugăciunii lui Iisus" înainte ("Pâinea cea cerească" Helbnebesnai No. 1, 1937, Hesbin).
Mănăstirea Valaam (în Finlanda) a editat nu demult o carte sub un titlu îndoit : "lucrarea minţii", "Despre rugăciunea lui Iisus" culegere de învăţături ale Sf. Părinţi şi nevoitorilor cunoscuţi şi Bisericii Ortodoxe despre rugăciunea lui Iisus şi despre însemnătatea ei pentru un creştin. Sbornicul alcătuit de Igumenul Hariton va fi folositor în timpurile noastre de sărăcie duhovnicească şi de nepăsare pentru rugăciune. De aceea îl putem recomanda nu numai monahismului contemporan şi păstorilor, ci şi tuturor care îşi aprind în inimă darul de rugăciune şi care râvnesc la mântuirea sufletului". ("BuletinulFrăţimii Teologilor", Varşovia, No. 3, 1936).
"Despre rugăciunea lui Iisus". Un sbornic (culegere) de învăţături ale Sf. Părinţi şi lucrătorilor încercaţi ai rugăciunii lui Iisus, frumos editat de Mănăstirea Valaam.
Noul Sbornic atrage luarea noastră aminte printr-o bogăţie excepţională de cuvinte din Sf. Părinţi şi printr-un şir întreg de învăţături despre rugăciunea lui Iisus. Pe bună dreptate acest Sbornic nou e numit de cineva "Mica Filocalie", lucrarea minţii - rostirea necurmată a rugăciunii lui Iisus - "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" - e acel tip de mistică ortodoxă, unde se subliniază mai ales importanţa numelui lui Dumnezeu, chemat în timpul rugăciunii. Nevoitorii mărturisesc că numele cel prea dulce al lui Iisus cuprinde în sine puterea prezenţii lui Dumnezeu. Numele lui Iisus, petrecând în inima omului îi împărtăşeşte lui puterea de îndumnezeire (Theozie), care ni-i dăruită nouă de răscumpărătorul." ("Credinţa şi Viaţa", Vera i jizni, Riga, No. 6, 1937).
"Lucrarea minţii". Despre rugăciunea lui Iisus. Culegere de învăţături ale Sf. Părinţi şi ale lucrătorilor ei încercaţi". Această mică "Filocalie Rusă" trebuie să fie cartea de pe masa nu numai a fiecărui monah, ci şi a fiecărui mădular al Bisericii care iubeşte pe Dumnezeu, râvneşte la mântuirea sa şi care-şi cunoaşte răspunderea sa dintâi, cea a rugăciunii, pentru destinele Bisericii şi lumii. Preţul mic (40 cenţi americani, fără expediere) uşurează cunoaşterea acestei cărţi preţioase, contribuţia mănăstirii Valaam la literatura rusă ascetică." (Foile Sf. Serghie - Serghievschie Listici - No.102, 1937, Prof. B. I. Sova).
"Sbornicul". Cartea are 298 pagini şi cuprinde vreo 400 de cuvinte ale Sf. Părinţi şi nevoitori şi, afară de acestea, învăţături întregi ale feţelor încercate în nevoinţa rugăciunii, ca : Sf. Ierarh Dimitrie al Rostovului, arhimandritul Paisie Velicicovschi, stareţul Vasilie şi alţii. Învăţăturile şi cuvintele din "Sbornic" ale Sf. Părinţi şi nevoitori, cinstiţi de Biserică, cu o plinătate desăvârşită, lămuresc şi aruncă lumină asupra vechei învăţături patristice despre "lucrarea minţii" şi despre lupta cu patimile. Fiecare cuvânt din "Sbornic" e însoţit de arătarea operei de unde e împrumutat. Această preţioasă lucrare "Sbornicul" e o carte de informaţii foarte preţioase în vasta literatură ascetică rusă. Însă, fiind astfel, "Sbornicul" în acelaşi timp e o carte foarte edificatoare pentru fiecare care râvneşte la mântuirea sufletului, cuprinzând în sine îndrumările înţelepte şi sfaturile oamenilor de un duh înalt creştin şi de o mare iscusinţă în nevoinţa rugăciunii. ("Zorile de dimineaţă" - Utrenneaie Zarea - No.12, 1936, Serdobol).
"Sbornicul" despre rugăciunea lui Iisus; de la cea dintâi privire cartea aceasta e destinată pentru monahi, nevoitori, feţe bisericeşti. Însă lucrarea rugăciunii este cea dintâi lucrare a fiecărui creştin, zice Ep. Teofan, ideile şi cuvintele căruia nu odată le citează alcătuitorul Sbornicului. Rugăciunea e respiraţia duhului. Este respiraţia în trup - trupul e viu; de se curmă respiraţia - se curmă viaţa. La fel şi în duh. Este rugăciune - duhul e viu; nu-i rugăciune - duhul n-are viaţă. Iar când nu-i viaţă duhovnicească, omul trăieşte o viaţă trupească psihică. Armonia, plinătatea vieţii, lipseşte, omul se chinuieşte şi nu pricepe că numai în comuniune cu Prototipul său el poate afla armonia pierdută, poate afla mulţumirea tuturor năzuinţelor sale. Atât timp cât nu avem împărtăşirea cu Dumnezeu, atât timp acest lucru nu se simte, omul trebuie să recunoască, că se află în afara scopului său, în afară de destinaţia sa înaltă. Însă lucrarea rugăciunii este o întreagă ştiinţă, este artă dintru arte, după cum ne spun despre acest lucru Sfinţii Părinţi. Ce este rugăciunea, care este miezul ei, care sunt treptele ei, cum să ne câştigăm deprinderea rugăciunii, ce fel de condiţii sunt trebuitoare pentru a ne agonisi adevăratul duh de rugăciune, care sunt roadele rugăciunii - la toate aceste întrebări dă răspunsuri "Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus" prin cuvintele şi vorbele părinţilor înţelepţi, meşteri ai duhului. Pentru cititorul contemporan acest lucru e foarte preţios, fiindcă acum numai în bibliotecile mănăstireşti s-au mai păstrat astfel de cărţi ca Filocalia, Operele Episcopului Teofan Zăvorâtul, Ep. Ignatie Breanceaninov şi ale altor învăţători şi lucrători ai rugăciunii lui Iisus. De aceea, Sbornicul Igumenului Hariton trebuie să-l aibe fiecare care tinde să vieţuiască potrivit destinaţiei spre care e chemat omul." ("Revista Prieteniei" - Jurnal Sodrujestka, No. 2,1937, Vâborg-Vilpuri).
Din toate însemnările citate mai sus, se vede că "Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus" corespunde, cum nu se poate mai bine interesului şi atenţiei ce s-au trezit printre credincioşi faţă de rugăciunea lui Iisus, că "Sbornicul" a apărut foarte la timp", că în prezent, această carte poate fi socotită cea mai completă şi mai cuprinzătoare în ce priveşte taina lucrării rugăciunii lui Iisus în minte" şi că "această mică Filocalie Rusă trebuie să ajungă cartea de căpătâi nu numai a fiecărui monah, ci şi a fiecărui mădular al Bisericii".
Însă lucrarea rugăciunii este o ştiinţă întreagă, artă printre arte, meşteşug între meşteşuguri, după cum vorbesc despre acest lucru Sf. Părinţi.
Ep. Ignatie zice : "Azi e cea mai mare nevoie de o rugăciune dreaptă, însă tocmai pe aceasta n-o cunoaşte lumea. N-o mai cunoaştem că ea trebuie să fie o armă şi o expresie a pocăinţei, ci lumea caută dulceaţă şi bucurii, se măguleşte şi prin arma, care ne e dată spre mântuire, ucidem sufletele noastre. Bineînţeles, trebuie o înţelegere cuvenită rugăciunii în timpurile noastre ! Ea este în timpurile noastre cel mai de seamă, unicul nostru îndrumător spre mântuire. N-avem povăţuitori ! Acelaşi lucru îl spune şi Ep. Teofan : "Rugăciunea este totul : credinţă, bună cinstire, mântuire. Prin urmare, despre ea putem vorbi atât de mult încât nu vom sfârşi niciodată. Ar fi de dorit ca cineva să alcătuiască un manual de rugăciune, după învăţătura Sf. Părinţi. Aceasta ar fi ca şi o îndrumare spre mântuire".
Mănăstirea Valaam, având o bogată colecţie din operele Sf. Părinţi în biblioteca sa, de care nu se pot folosi toţi; şi văzând lipsa literaturii patristice din societatea creştină contemporană, a găsit de cuviinţă să împlinească măcar în parte acest gol, publicând a doua carte Despre lucrarea minţii sau Despre rugăciunea lui Iisus, dându-i o formă de dialog între un monah şi un preot de mir. Această carte e completarea şi lămurirea celei dintâi. Ea cuprinde numeroasele învăţături despre rugăciune ale Sf. Părinţi ai Bisericii din vechime, traducerea deplină rusă a scrierilor Despre rugăciunea lui Iisus a stareţului de la schitul Poiana Mărului, schimonahul Vasile, schiarhimandritului Paisie, stareţul de la Mănăstirea Neamţului, Învăţăturile Cuviosului Serafim de Sarov, ale Ep. Teofan, Ep. Ignatie, ale stareţilor de la Optina şi Valaam, ale Păr. Ioan de Kronstadt, şi se dau răspunsuri la întrebările pline de nedumerire ale oamenilor laici despre lucrarea rugăciunii.


   Nu ştiu de se va găsi cineva care să spună, că în societatea noastră laică nu ar fi o înclinare spre viaţa religioasă. Bisericile la sărbători aproape totdeauna sunt pline, ba chiar şi în zilele de lucru mai totdeauna sunt închinători. Ştiu să se roage fierbinte. Se spovedesc sincer, fierbinte, cu lacrimi. Unii se împărtăşesc adesea. Se interesează de problemele religioase. Majoritatea stau dârz pentru o Ortodoxie riguroasă şi osândeşte toate "ereziile" şi "inovaţiile". Se interesează de literatura religioasă, se plâng de lipsa lecturii religioase şi cu atenţie urmăresc publicaţiile şi conferinţele religioase ce apar; frecventează prelegerile şi conferinţele religioase, se duc la "acatiste"; le place foarte mult să cerceteze mănăstirile aducându-şi aminte de ele; mulţi ţin drept datorie să viziteze pe cei bolnavi din spitale şi să-i ajute cu ce pot; alţii îi vizitează pe cei săraci, adună pentru ei ofrande în bani sau lucruri; în fiecare număr de ziar poţi găsi familia sau iniţialele donatorilor pentru cei bolnavi şi nevoiaşi; nicio chemare de ajutor nu rămâne fără de răspuns, orice suferinţă dată în vileag îndată găseşte un răsunet plin de osârdie. Mulţi lucrează pentru copii, în colonii, în lagăre ş.a.m.d. Însă, alături de acestea noi vedem în aceeaşi societate fenomene de alt ordin - noi vedem neorânduieli casnice, minciuni, vorbire de rău, osândire, vrajbă, răutate, ură, trufie, slavă deşartă şi aşa mai departe; dimineaţa se roagă fierbinte în biserică, însă după ce au ieşit din biserică vorbesc de rău, osândesc, se mânie, se ceartă, înşală; seara se duc la cinema, sau în altă parte; azi se căiesc şi plâng la spovedanie, mâine din nou se înfurie, urăsc, mint, clevetesc. Nu mai vorbim apoi despre alte laturi încă şi mai întunecoase ale vieţii personale, familiare, sociale. Se produce un fel de învârstare, o oarecare neorânduire în viaţa noastră cea duhovnicească şi cea de dinafară; principiul religios, creştin nu e un motor îndrumător al vieţii, ci e numai unul din fenomenele acestei vieţi alături de alte felurite fenomene, chiar întunecoase şi de osândit. Există un fel de a fi, în care, fără de îndoială, un anumit loc ocupă latura religioasă, însă nu-i viaţa creştină ca o problemă creştină realizată după un anumit plan, ca o slujire creştină lui Dumnezeu, plină de răspundere. De un astfel de caracter îndoit al vieţii ne fereşte Domnul Iisus Hristos când zice : "Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei" (Matei 6, 24), iar la noi această slujbă lui Dumnezeu şi lui Mamona e un fenomen obişnuit şi frecvent al vieţii noastre. Ce să facem cu acest fenomen ? Trebuie el socotit drept o proprietate inevitabilă a vieţii omeneşti şi să ne împăcăm cu el, sau să-l socotim drept un rău al vieţii noastre cu care trebuie să ne luptăm ? Iar dacă e să ne luptăm apoi cum ? În predici se vorbesc multe, sunt şi cărţi cu conţinut religios; copiii de mici învaţă rugăciunile şi religia, însă toate acestea, influenţează oarecum puţin. Poate că şi înrâuresc, însă nu se vede nicio schimbare. Biserica, fără de îndoială, are mijloace harice de o influenţă binefăcătoare asupra sufletului omenesc şi aceste mijloace îşi au înrâurirea lor - rugăciunea casnică, citirea cuvântului 1ui Dumnezeu, cercetarea slujbelor bisericeşti şi a locurilor sfinte şi mai ales, primirea sfintelor Taine, a Spovedaniei şi Împărtăşirii cu Sf. Taine ale lui Hristos lasă o urmă adâncă şi binefăcătoare în sufletul credincioşilor. Însă Biserica mai are încă un mijloc haric de înrâurire asupra sufletului omenesc, la care puţini dintre laici şi-au întors atenţia, care însă are deosebirea preţioasă că este totdeauna la îndemâna omului, care doreşte să se folosească de el, şi acasă, şi în biserică şi în cale, şi la lucru. Acest mijloc e cuprins în chemarea lăuntrică de rugăciune şi de pocăinţă a numelui Domnului Iisus Hristos.
Chemat cu credinţă acest nume are o mare putere mântuitoare. Despre el s-a spus că Dumnezeu "Ia dat lui un nume mai presus de orice nume, ca înaintea numelui lui Iisus să se plece tot genunchiul celor cereşti, celor de pe pământ şi celor de dedesubt". (Filip, 2, 9 -10). " Oricine va chema numele Domnului se va mântui" (Fapt. 2, 21). "Nu este alt nume sub cer dat oamenilor întru care trebuie să ne mântuim" (Fapt. 4, 12). Miezul chemării lui Iisus Hristos se cuprinde nu numai în rostirea cuvintelor, ci într-o necurmată pomenire de rugăciune a lui Iisus Hristos, într-o chemare necurmată de rugăciune adresată Lui, pentru care chemare de rugăciune însuşi cuvintele rugăciunii lui Iisus : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa) " nu sunt decât o exprimare în afara gândurilor şi simţămintelor cuprinse în ele. Rugăciunea lui Iisus, lucrată mereu, apropie, înrudeşte şi uneşte pe cel ce o rosteşte cu Domnul Iisus Hristos Mântuitorul, şi această necontenită pomenire de rugăciune a lui Hristos Mântuitorul ajunge ca un paznic al vieţii noastre, lăuntric, al gândurilor şi simţămintelor noastre, care nu îngăduie să se sălăşluiască în sufletul nostru nimic necurat şi nedemn. Luarea aminte, care se obişnuieşte să fie pururea cu Domnul Iisus Hristos, ne ajută să învingem răspândirea şi risipirea gândurilor, curăţă (gândirea) mintea de gândurile cele deşarte care o sâcâie, păzeşte inima de mişcările necurate, sălăşluieşte înlăuntrul nostru, curăţia şi o bună orânduire a gândurilor şi simţămintelor, întăreşte credinţa şi rugăciunea. Această orânduire lăuntrică a sufletului se oglindeşte în toate lucrările cele de dinafară ale omului în toate vorbele şi faptele lui. Noi cităm în epigraf cuvintele minunate ale Sf. Isichie, presbiterul din Ierusalim, ucenicul Sf. Grigorie Teologul "Dacă omul nu va face voia lui Dumnezeu şi nu va păzi poruncile lui înlăuntrul inimii, apoi el nu va putea face acest lucru nici în afară" : Aceste cuvinte ne arată limpede unde se află tot răul în viaţa noastră religioasă şi cum trebuie să ne luptăm cu el. Răul acesta se cuprinde în neorânduiala noastră lăuntrică şi în nedisciplinarea noastră. Dacă noi nu vom pune stăpânire pe inima şi pe gândurile noastre, dacă nu vom ajunge la o unitate şi la o orânduire bună înlăuntrul nostru, apoi nu vom ajunge la ele nici în lucrările noastre cele din afară. În această cea mai de seamă lucrare a vieţii noastre religioase, un ajutor de neînlocuit poate da sfânta rugăciune a lui Iisus, sau mai bine zis, Domnul nostru Iisus Hristos, chemat prin această rugăciune şi Care prin ea se apropie de noi şi ajunge locuitor de totdeauna al inimii noastre.
Însă cum să învăţăm rugăciunea lui Iisus ? Ca răspuns la această întrebare e cartea de faţă care e un rezumat al celor ce au vorbit şi au scris despre rugăciunea lui Iisus şi în genere despre lucrarea lăuntrică Sf. Părinţi şi nevoitorii Bisericii Ortodoxe.
Noi acum vom spune pe scurt despre lucrarea rugăciunii numai câteva cuvinte lămuritoare. De rugăciunea lui Iisus trebuie să te apropii cu evlavie şi cu un duh de pocăinţă şi să o faci cu luare aminte, fără grăbire şi cu o simplitate mare, fără să te sileşti ca să storci din inima ta anumite simţăminte. Rugăciunea se numeşte grăită când ea e rostită prin cuvinte, cu glas sau fără glas. Astfel, ea poate fi rostită şi cu gura şi înlăuntrul pieptului şi în inimă. Se numeşte rugăciunea minţii când nedespărţit de ea se leagă luarea aminte a minţii şi rugăciunea inimii, sau a minţii din inimă, când se face în inimă. Când facem rugăciunea lui Iisus nu este atât de importantă cantitatea cât calitatea. Totuşi, trebuie să-ţi hotărăşti pentru fiecare zi un anumit număr de rugăciuni, ca o pravilă pentru totdeauna, ca să n-aibă loc bunul plac sau întâmplarea. Cel ce face rugăciunea lui Iisus trebuie să ţină minte, că el prin aceasta se aşează într-o anumită apropiere de Domnul şi potrivit cu această aşezare a sa, va trebui să-şi schimbe viaţa. - să se înfrâneze de tot ce nu e vrednic de starea lui şi să facă toate ce-i sunt cu putinţă ca să fie demn de ea. Aşezându-se într-o astfel de stare, se cere ca să săvârşim cu răbdare nevoinţa noastră în rugăciune, lăsându-ne cu totul în voia Domnului şi fără să ne gândim la cine ştie ce înfăptuiri, ci socotindu-ne pururea nişte robi netrebnici. Iată pe scurt tot miezul rugăciunii lui Iisus.
Trebuie să începem de la rugăciunea grăită, care fiind rostită cu evlavie şi fără de grăbire, întru zdrobirea inimii, trece singură în cea a minţii, iar cea a minţii la cea din inimă. Treptat rugăciunea cuprinde sufletul şi aduce în el o stare de pace; de linişte, de odihnă, de curăţie, de rânduială şi de bucurie, şi o "stare" lăuntrică necurmată înaintea Domnului.
Când a apărut cu câţiva ani în urmă cartea atrăgătoare : "Mărturisirea unui pelerin"; în care acela povesteşte cum a învăţat el rugăciunea lui Iisus, mulţi laici încântaţi s-au aruncat asupra acestei cărţi şi pretutindeni se vorbea numai de rugăciunea lui Iisus. A trecut însă numai câtva timp şi vorbele au încetat. De rugăciunea lui Iisus parcă au uitat. Poate chiar să nu fi uitat, însă au văzut că rugăciunea lui Iisus nu se face aşa de uşor cum părea la început. Dar mai cu seamă s-a văzut că ea cere răbdare, smerenie şi timp. Iar pentru acestea nu toţi au statornicie şi putere. E drept, că şi acea cale pe care a mers pelerinul nu poate fi numită o cale obştească pentru toţi. Aceasta este calea lui personală, proprie, care poate fi înfăptuită numai într-o anumită stare de pelerin. Nu fiecare, după condiţiile vieţii sale, poate face zilnic câte trei, câte şase, câte douăsprezece mii de ori rugăciunea lui Iisus. Nu fiecare poate întrebuinţa pentru sine şi acele mijloace de a coborî mintea în inimă, care erau recomandate de părinţii-nevoitori sihaştrilor din Athos, în secolul al XIV sau XV. Însă toate acestea nici nu sunt obligatorii, după cum ne învaţă lucrătorii şi îndrumătorii rugăciunii lui Iisus, cei mai apropiaţi de noi - Episcopii Teofan Zăvorâtul, Ignatie Breanceaninov sau Cuviosul Serafim de Sarov şi alţii. Rugăciunea lui Iisus o putem învăţa mult mai simplu şi mai lesne, după cum se vede acest lucru, din poveţele acestor nevoitori.
În cartea de faţă, noi am întrebuinţat forma de dialog (convorbire) între un stareţ - sihastru - şi un preot de mir, ţinând seama că această formă, în primul rând, înviorează povestirea, iar în al doilea rând, dă posibilitatea mai lesne să limpezim cutare sau cutare problemă din mai multe puncte de vedere.
Cartea a ieşit ca volum mult mai mare decât se aştepta. Acest lucru s-a petrecut, pentru că autorii nu s-au putut opri de la dorinţa de a epuiza, cu toată plinătatea posibilă, preţioasele învăţături despre rugăciune ale Sf. Părinţi şi ale nevoitorilor Bisericii ortodoxe, atât din timpurile vechi cât şi din cele noi. Să dea Dumnezeu ca această carte, cu toate lipsurile din expunerea ei, să aducă folos cititorilor care caută mântuirea şi orânduirea lăuntrică a vieţii lor duhovniceşti.


"Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei" (Mat. 6, 24). "Din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Acestea sunt care spurcă pe om" (Mat. 15, 19 - 20). "Dacă înlăuntrul inimii, omul nu va face voia lui Dumnezeu şi nu va păzi poruncile lui, apoi nu va putea face acest lucru nici în afară" (Sf. Isichie Ierusalimleanul).
"Trebuie să simţi adânc primejdia stării în care te afli, şi încă o primejdie peste seamă, de la care nai altă scăpare decât în Domnul Iisus Hristos" (Episcopul Teofan). "Două puteri, cu desăvârşire protivnice între ele, înrâuresc asupra mea : puterea binelui şi puterea răului, puterea purtătoare de viaţă şi puterea aducătoare de moarte. Fiindcă sunt puteri duhovniceşti, amândouă sunt nevăzute. Puterea cea bună, după rugăciunea mea liberă şi sinceră, totdeauna o alungă pe cea rea, şi puterea cea rea are tărie numai prin răutatea ascunsă în mine. Ca să nu se mai atingă de noi răceala necurată ce vine din partea duhului rău, trebuie ca neîncetat să avem în inimă rugăciunea lui Iisus; "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Împotriva vrăjmaşului celui nevăzut (diavolului) - luptă Dumnezeu cel nevăzut, împotriva celui puternic se războieşte Cel Atotputernic." (Protoiereu I. Serghiev de Kronstadt).
"A spune lucrarea printr-un cuvânt simplu poate fiecare şi e lesne. Aşa de pildă, fiecare poate spune că pâinea e făcută din grâu; însă ca să spui amănunţit cum se pregăteşte, nu ştie fiecare şi acest lucru îl pot face numai cei încercaţi. La fel, a spune ceva simplu despre nepătimire şi desăvârşire nu e greu şi e la îndemână; însă a cunoaşte acest lucru, înseamnă că prin însăşi lucrarea şi într-adevăr să pricepi cum se câştigă desăvârşirea". (Sf. Macarie cel Mare).


M O N A H U L :  : Părinte dragă ! Mă bucur foarte mult că aţi venit în Sfânta noastră Mănăstire. Nădăjduiesc că veţi rămâne la noi mai mult şi vom avea putinţă să ne vedem mai des şi să vorbim cu Dv.
P R E O T U L :  : Da, şi eu sunt foarte fericit, că Domnul m-a adus la Dv. Pentru noi, preoţii de mir, e de foarte mare însemnătate să vizităm, din când în când, Sfintele mănăstiri şi aici, în linişte, singurătate şi rugăciune, să faci rânduială în sufletul tău obosit. Nu vă puteţi închipui, în ce măsură se pustieşte şi se zvântă sufletul în deşertăciunea lumească cea de toate zilele.
M O N A H U L :  : E straniu, pentru mine, să aud de la Dv aceste cuvinte. Sunteţi un preot al lui Dumnezeu şi îndată vorbiţi despre pustiirea sufletului dv. Atât de des staţi în faţa scaunului lui Dumnezeu (Sf. Prestol - Sf. Masă), vă rugaţi, vă împărtăşiţi cu Sf. Taine ale lui Hristos. Or, acest lucru e un izvor nesecat al vieţii harice şi al întăririi şi mângâierii duhovniceşti.
P R E O T U L :  : E adevărat în totul, părinte. Slujbele dese, rugăciunea şi împărtăşirea cu Sf. Taine ale lui Hristos sunt un izvor de viaţă harică şi de tărie duhovnicească. Şi cu toate acestea, faptul trist e de faţă. În parte din propria noastră nepăsare şi lipsă de luare aminte, în parte fiindcă suntem îngrijoraţi de felurite lucruri de neînlăturat de dinafară, rugăciunea noastră adesea e risipită şi slabă, gândurile se împrăştie şi vagabondează, inima ajunge rece. Încetul cu încetul aluneci în jos; te obişnuieşti cu o îndeplinire formală a îndatoririlor tale şi pierzi acel simţământ lăuntric de adunare şi evlavie, acea frică de Dumnezeu, care trebuie să fie cea mai de seamă dispoziţie (aşezare).
S-ar părea că toată lumea lui Dumnezeu, ce ne înconjoară, ar trebui privită de noi ca un mare şi necuprins templu al lui Dumnezeu, unde pururea e de faţă însuşi Domnul, Creatorul şi proniatorul ei. Şi privind în lume, slava şi măreţia Lui, şi de la această râvnire pătrunzându-ne cu simţământul evlaviei celei mai adânci, noi ar trebui să privim şi să orânduim viaţa noastră de pe pământ şi toate faptele noastre cele pământeşti în lumina acestui simţământ evlavios, supunând cele vremelnice celor veşnice şi cele pământeşti, celor cereşti.
În realitate însă se petrece cu totul altfel. Noi uităm cu desăvârşire, că deasupra noastră e Dumnezeu, şi suntem izgoniţi, cu totul, de lucrările noastre trecătoare, de cele sociale şi de stat, iar uneori, pur şi simplu, de fleacurile mărunte ale vieţii noastre, de minciuni, de patimile noastre, în aşa măsură, că cuvintele despre veşnicie, viaţă viitoare, nu găsesc niciun răsunet în sufletul nostru, parcă n-ar avea nicio legătură cu viaţa noastră şi cu lucrările noastre de pe pământ.
Cu totul altfel, într-un chip ce tinde spre desăvârşire, e privită viaţa în mănăstiri. Desigur, şi acolo petrec nu numai sfinţi ci şi oameni păcătoşi şi slabi; la fel ca noi, şi acolo oamenii sunt bântuiţi de patimi şi de grijile lumeşti, însă acolo toate merg altfel. Acolo mereu se simte că petrec în faţa lui Dumnezeu, în aşteptarea trecerii de neînlăturat de la cele vremelnice la cele veşnice, şi a judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu, care vine şi e de neînlăturat, şi a răsplăţii pentru fiecare lucru, fiecare cuvânt, fiecare gând, şi acest simţământ de care e pătrunsă viaţa de mănăstire, îi adaugă vieţii acesteia o trăsătură înaltă şi luminoasă a umblării necontenite înaintea lui Dumnezeu, simţământ pe care lumea aproape că l-a pierdut. Această deosebire a vieţii din mănăstire, se simte de mireni, se simte ca ceva ce le lipseşte lor, şi fără de care ei se sufocă duhovniceşte. Iată de ce o ia lumea spre mănăstiri, ca măcar un pic să petreacă în acest aer curat şi înviorător al umblării vii înaintea lui Dumnezeu, şi pe urmă să se întoarcă în obişnuita deşertăciune a vieţii înnoită duhovniceşte, înviorată, întărită şi parcă întinerită. Şi ceea ce este mai de preţ şi mai însemnat e că această însemnătate înviorătoare şi mântuitoare a mănăstirilor o simt nu numai cei vârstnici, ci şi tineretul, care de asemenea tinde încoace, şi venind aici chiar pentru un timp scurt, pleacă de aici înoţi şi duhovniceşte întărit şi luminat. Un mare bogdaproste, pentru aceasta, sfintelor mănăstiri ! De aceea, părinte, nu vă miraţi că eu, preot al lui Dumnezeu, am venit la Dv. în mănăstire, să caut odihna pentru sufletul meu obosit şi înviorarea simţămintelor slăbite de frica lui Dumnezeu, de credinţă, de rugăciune şi de pocăinţa care, stingându-se, sufletul tânjeşte, se sufocă şi moare.
Însă eu am şi altă pricină, care m-a făcut să vin aici. Desigur, că vă e cunoscută cartea publicată nu de mult de Mănăstirea Valaam : "Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus". Această carte a atras luarea aminte a presei şi a cititorilor. Toţi vorbesc de ea cu cuvinte de laudă şi din toată inima mulţumesc pe cei ce s-au ostenit cu alcătuirea şi publicarea ei.
O astfel de simpatie largă şi atenţie faţă de această carte e produsă, după cât mi se pare, anume de acea împrejurare, despre care numai ce am vorbit. Ea a răsunat printre mireni ca un glas dulce de clopot, ca un glas venit din altă lume, depărtat şi totodată aproape şi înrudit cu noi. Ea a fost un fel de pătrundere în viaţa noastră lumească şi deşartă, a înţelesului mănăstiresc, sau mai bine zis, al celui cu adevărat ortodox al vieţii, ca o stare de rugăciune şi de pocăinţă înaintea feţei lui Dumnezeu. În forma simplă şi nemeşteşugită a extraselor din cărţile de înduhovnicire citite, e înfăţişată mirenilor o problemă de o însemnătate şi importanţă covârşitoare - problema rugăciunii ca temelie şi miez de viaţă creştină. Rugăciunea, e privită ca centru de viaţă creştină. Unde nu e rugăciune, acolo nu e nici viaţă creştină. Un adevăr, după cât se vede, limpede şi neîndoios, însă uitat de foarte mulţi şi aruncat afară din viaţa cea de toate zilele. Pe când pentru unii problema aceasta a rugăciunii rămâne o problemă dureroasă şi chinuitoare. E o sete de rugăciune, însă oamenii nu sunt obişnuiţi şi nici nu ştiu să se roage. Rugăciunile citite după Ceaslov sau Carte de rugăciuni nu găsesc niciun răsunet în inima cea pustiită şi rostite numai cu gura, nu se lipesc de inimă, care rămâne rece şi nepăsătoare. Cartea apărută, lămurind miezul şi însemnătatea rugăciunii, ne ajută să ieşim din această stare nesănătoasă şi chinuitoare. În aceasta e cuprinsă întreaga ei valoare şi însemnătate. Ca şi alţii, şi eu am citit cartea, cu mare interes, folos şi mângâiere. Însă atrăgându-te către rugăciune, această carte naşte în suflet o mulţime de întrebări, în ce priveşte rugăciunea lui Iisus, miezul ei, însemnătatea, necesitatea şi lucrarea ei în practică. Deşi sunt preot, însă trebuie să recunosc că eu nu fac parte din lucrătorii rugăciunii lui Iisus. Eu, în privinţa aceasta, se poate spune, că nu ştiu absolut nimic. Şi iată că am venit aici, ca recunoscând neştiinţa mea, să caut să lămuresc problema rugăciunii lui Iisus, în toată plinătatea posibilă, ce-i cu putinţă. Eu vă voi mulţumi foarte mult dacă mă veţi ajuta în această lucrare.
M O N A H U L :  : Ceea ce aţi spus despre feluritele atitudini, în ce priveşte viaţa, care sunt în lume şi în mănăstire, eu le-am ascultat cu toată luarea aminte şi dacă lucrurile într-adevăr stau astfel, apoi nu poţi să nu rămâi pe gânduri. Problema aceasta e foarte mare şi serioasă şi remarcă boala de căpetenie a timpurilor noastre. În ceea ce priveşte problema rugăciunii şi rugăciunea lui Iisus în special, apoi trebuie de spus că această problemă, ca şi problema vieţii creştine în genere, nu este de ajuns s-o lămureşti numai prin convorbiri teoretice. În temeiurile sale cele mai adânci şi în miezul său, creştinismul se cunoaşte, mai cu seamă, prin încercarea treptat agonisită a vieţii creştine şi sporirea duhovnicească a minţii şi inimii.
Ca să cunoşti viaţa creştină, iar nu numai formele şi manifestările ei de dinafară şi ca să nu te mărgineşti numai la o cunoaştere teoretică, formală a adevărurilor creştine, trebuie să cunoşti creştinismul pe cale de trăire, de încercare, de nevoinţă duhovnicească plină de osteneli, urcându-te încet de pe o treaptă de vieţuire creştină pe alta, mai înaltă. Să luăm aceeaşi problemă, pusă de Dv., a rugăciunii. Se pot avea despre rugăciune cele mai complete şi cele mai adânci cunoştinţe teoretice, se poate da cea mai exactă definiţie a rugăciunii, se poate arăta ce fel de învăţătură, despre rugăciune, are cutare, sau cutare slujitor bisericesc, şi ce fel de poveţe se dau pentru a spori în rugăciune, şi cu toate aceste vaste cunoştinţe teoretice despre rugăciune, singur să nu te poţi ruga. Astfel, cunoaşterea teoretică, numai cu mintea, a unui adevăr religios, se poate să nu coincidă deloc cu cunoaşterea lui prin încercare, prin trăire. Acelaşi lucru se poate spune şi despre toate celelalte adevăruri ale creştinismului şi chiar adevărul fundamental al existenţei lui Dumnezeu nu face excepţie. Cele spuse se potrivesc şi rugăciunii lui Iisus. Ea se cunoaşte nu numai prin învăţarea pe dinafară, ci printr-o lucrare de încercare. Pentru oamenii cu o inimă simplă şi credincioasă folosirea ei nu ne înfăţişează greutăţi, şi de aceea Tipicul bisericesc, celor fără de carte, le recomandă să înlocuiască, prin această rugăciune, toate rânduielile statornicite pentru rugăciune. Iar pentru cei ce n-au o credinţă simplă şi nemijlocită şi care petrec o viaţă mai raţională şi abstractă, într-adevăr, nu e uşor să pătrundă în această trăire a lucrării de rugăciune în inimă. Însă acest lucru nu trebuie să ne tulbure. Căci, totuşi, de la această lucrare nu e oprit nimeni. La întrebarea dacă rugăciunea minţii ne dă tuturor, stareţul de la Optina, Leonida, în schimă Leon, a răspuns : "Pe cine-l va cerceta Domnul cu o încercare grea, necaz, pierderea celui iubit dintre ai săi, acela, fără să vrea, se va ruga cu toată inima, şi cu tot cugetul său, cu toată mintea sa. Prin urmare, izvorul rugăciunii îl are fiecare, însă el se deschide prin adâncirea în sine, după învăţarea Sf. Părinţi, sau de îndată printr-o sfredelire a lui Dumnezeu". (Biografia stareţului ieroschimonahul Leonida de la Optina, Ed. 1890, pag. 178). Rugăciunea lui Iisus, lucrată în practică cum se cuvine, după îndrumările Sf. Părinţi, şi povăţuitorilor încercaţi în lucrarea rugăciunii, este anume acea "treptată adâncire a omului în sine" despre care vorbeşte stareţul Leonida. Ea ajută ca să se deschidă inima, acest izvor de rugăciune vie, pururea mişcătoare, care, fiind o unire cu Domnul Iisus Hristos, se aşază la paza inimii omului, împotrivindu-se oricărei mişcări necurate din partea lui, şi împărtăşindu-i o pace adâncă şi o tărie duhovnicească, şi orânduind, prin aceasta, întreaga viaţă lăuntrică şi cea dinafară a omului. În aceasta se cuprinde întreaga însemnătate a rugăciunii lui Iisus, pentru viaţa duhovnicească a unui creştin.
Nu pot să spun că sunt un lucrător încercat şi povăţuitor al rugăciunii lui Iisus. Însă eu, cu plăcere, vă voi împărtăşi Dv. tot ce ştiu despre ea din scrierile Sf. Părinţi şi povăţuitorii încercaţi ai acestei rugăciuni. Şi de aceea vă rog să-mi puneţi întrebări şi astfel vom începe convorbirea noastră despre, rugăciunea lui Iisus.


P R E O T U L :  : Cuvintele Dv. cele din urmă parcă descopăr taina rugăciunii lui Iisus. Dacă această rugăciune, după cum spuneţi, întipăreşte în inimă o pomenire de rugăciuni a Domnului nostru Iisus Hristos şi uneşte cu El inima noastră şi ajunge ca un paznic al inimii de toate mişcările necurate şi păcătoase, iar, prin aceasta, orânduieşte întreaga viaţă a creştinului, apoi acest lucru e cel mai de seamă şi cel mai trebuincios, în lucrarea de trăire creştină. Cele mai vaste cunoştinţe teologice, cunoaşterea literaturii patristice şi a cărţilor de ritual, dacă toate acestea rămân numai un avut al minţii şi memoriei şi nu ajung până în adâncul inimii, nu cârmuiesc viaţa omului şi toate faptele lui, apoi toate acestea rămân o comoară moartă şi nefolosită. Şi desigur, în acest caz, rugăciunea lui Iisus devine mai însemnată şi mai trebuincioasă decât acele cunoştinţe teoretice. Acest fapt stârneşte în mine un anumit interes faţă de această rugăciune. Şi eu vă rog să mă iertaţi, dacă, punându-vă întrebările mele, voi vorbi despre lucruri, parcă limpezi şi lesne de priceput, care nu cer nicio lămurire şi sunt cunoscute tuturor; însă eu voi face acest lucru numai pentru ca, în această problemă atât de importantă şi peste măsură de interesantă, să nu scap din vedere niciun amănunt, cu atât mai mult, că eu v-am prevenit deja de necunoaşterea mea totală în această problemă.
Deci, întrebarea mea cei dintâi ar fi următoarea : ce nevoie e de rugăciunea lui Iisus, când Biserica Ortodoxă are o mulţime nenumărată de rugăciuni pentru folosinţa casnică şi bisericească, întocmite din inspiraţia Sf. Duh de scriitorii de cântări, sfinţi după viaţă şi eminenţi după daruri - Ioan Damaschin, Cosma Maiumul, Roman Dulce cântătorul, Andrei Criteanul, Iosif scriitorul de cântări şi alţii, precum şi de sfinţii Părinţi cei Mari - Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul şi alţii, şi, afară de aceasta, date nouă de însuşi Domnul Iisus Hristos şi de Preacurata Sa Maică ? În toate rugăciunile acestea, tropare, canoane şi stihiri, e un cuprins atât de adânc, mişcător şi felurit, încât în ele se poate oglindi orice sentiment religios omenesc, dispoziţie, trebuinţă, nevoie, orice necaz şi orice bucurie, orice rugăminte şi orice mulţumire; ele pot învăţa, înţelepţi, hrăni, încălzi, mângâia, lumina, însufleţi, îndrepta şi îndruma orice suflet. Deci, de ce în loc să ne folosim de această felurită bogăţie duhovnicească a Bisericii, să ne mărginim la rugăciunea de pocăinţă a vameşului, ca şi cum întreaga viaţă religioasă s-ar reduce numai la pocăinţă ? Iertaţi-mă pentru întrebarea mea poate că naivă, însă să nu vă daţi în lături de a mă lămuri.
M O N A H U L :  : În ce priveşte cuvintele Dv. despre reducerea tuturor rugăciunilor numai la rugăciunea de pocăinţă a vameşului, apoi chiar dacă acest lucru ar fi aşa, în aceasta n-ar fi nimic de sminteală şi potrivnic Evangheliei. Căci pocăinţa e temelie întregii vieţi creştine. Cine va învăţa pocăinţa, acela va învăţa viaţa creştină. Iisus Hristos şi-a început propovăduirea Sa prin predicarea pocăinţei. "De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să zică : Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor (Matei 4,17). Fericirile, prin care a început Iisus Hristos predica Sa de pe munte, îi fericesc mai întâi pe cei amărâţi şi pe cei ce plâng. Însă acum nu e vorba despre aceasta. Întrebarea Dv. vine de la o neînţelegere vădită. Se vede, că Dv. socotiţi că prin rugăciunea lui Iisus se propune să înlocuim toate rugăciunile şi cântările, casnice şi bisericeşti, ce le avem astăzi.
Cu desăvârşire nu. Nimeni nu îndrăzneşte să facă acest lucru. Tot ce avem în Biserică are o origine dumnezeiască, e rânduit pentru mântuirea noastră şi nu poate fi înlocuit nicidecum ! Rugăciunea lui Iisus nu înlocuieşte nimic şi urmăreşte numai să ajute aceeaşi lucrare a mântuirii pentru care sunt toate în Biserică. "Să nu socoţi, scrie unul din lucrătorii şi povăţuitorii rugăciunii lui Iisus, că îndemnând a învăţa lucrarea minţii, Sf. Părinţi aduc vreo ştirbire Psalmilor şi canoanelor. Să nu faci aceasta ! Căci toate acestea sunt date Bisericii de Duhul Sfânt. Şi toate slujbele ei cuprind în sine întreaga taină a iconomiei Dumnezeu-Cuvântului până la a doua Lui venire şi până la învierea noastră. Şi în aşezămintele bisericeşti nu e nimic omenesc, ci totul e lucrarea Harului dumnezeiesc care nu sporeşte în urma vredniciei noastre şi nici nu se împuţinează de păcatele noastre. (Viaţa şi scrierile stareţului moldovenesc Paisie Velicicovschi, Ed. 1847, pag.107).
"Biserica lui Hristos", scrie un alt lucrător al rugăciunii lui Iisus, "zidită pe temelia Apostolilor şi Proorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului Însuşi Iisus Hristos", (Efes, 2, 20) va sta neclintită până la sfârşitul veacului, pe temelia sa cea veşnică, Care este Iisus Hristos. Totul din ea, ce este întemeiat de Duhul Sfânt, trebuie împlinit de noi fără de nicio împotrivire, ca o lucrare a lui Dumnezeu aşezată pentru a noastră mântuire. Deci vorba este nu despre îndepărtarea sau înlocuirea unor oarecare aşezăminte bisericeşti, ci despre un anumit ajutor prin lucrarea rugăciunii, care statornicind şi întărind unirea lăuntrică, din inimă, prin rugăciune; cu Domnul Iisus Hristos, nu numai că nu pune piedică rugăciunii noastre casnice sau bisericeşti, ba încă o ajută ca să fie mult mai adunată, adâncită şi lucrătoare. E drept, că celor neştiutori de carte, Tipicul le propune să înlocuiască rugăciunile, pe care nu le pot spune, prin rugăciunea lui Iisus, însă acest lucru e cerut de o nevoie vădită, de neputinţa lor de a se folosi de cărţile de ritual. Pustnicii şi sihaştrii, prin rugăciunile lui Iisus, înlocuiesc toate slujbele bisericeşti, în parte tot din acest motiv, în parte din pricina caracterului anumit al nevoinţelor lor duhovniceşti.
P R E O T U L :  : Vă mulţumesc pentru această lămurire. Să fiţi aşa de bun să-mi daţi o definiţie precisă ce numiţi Dv. rugăciunea lui Iisus. Doar fiecare rugăciune, adresată Domnului Iisus Hristos poate fi numită rugăciunea lui Iisus, iar rugăciuni de acest fel sunt o mulţime. Aş vrea să ştiu cum se rosteşte drept rugăciunea lui Iisus ?
M O N A H U L :  : Noi numim rugăciune a lui Iisus, nu altceva decât o chemare evlavioasă al numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos - în orice timp, la orice îndeletnicire şi în orice loc. De obicei, rugăciunea aceasta se spune prin următoarele cuvinte : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa) ". Mai pe scurt se poate spune aşa : "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". În această formă ea corespunde întocmai cuvintelor Sf. Ap. Pavel : "Vreau să zic cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu limba" (I, Cor. 14, 19). Se poate spune şi mai scurt : "Doamne, miluieşte !"
P R E O T U L :  : Cum se explică că în rugăciunea de a ne milui, nu ne adresăm Prea Sfintei Treimi, nu lui Dumnezeu-Tatăl şi nici Sfântului Duh, ci Fiului lui Dumnezeu ?
M O N A H U L :  : Ştiţi, desigur, că noi ne adresăm cu rugăciuni Prea Sfintei Treimi ("Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pre noi..."), şi lui Dumnezeu-Tatăl ("Tatăl nostru") şi Sfântului Duh ("Împărate Ceresc"). Însă în cazul de faţă noi ne adresăm Fiului lui Dumnezeu. Pricina acestui lucru e limpede. Noi ne adresăm Fiului lui Dumnezeu, desigur, nu pentru că Fiul lui Dumnezeu ar avea o întâietate în uniunea treimică a Dumnezeirii, ci pentru că El ne-a câştigat pe noi lui Dumnezeu şi Tatăl prin Cinstit Sângele său şi este Mântuitorul şi Împăciuitorul nostru cu dragostea cea dumnezeiască.
El a primit, în ipostaza Sa Dumnezeiască, firea noastră, ne-a răscumpărat de păcatele noastre, prin viaţa, moartea şi învierea Sa, a suferit pentru noi osânda care era de neînlăturat asupra noastră, pentru păcatele noastre cele strămoşeşti şi ale noastre personale. Şi de aceea, pentru buna dreptate, trebuie să ne rugăm Lui, ca unui Mântuitor al nostru; numai prin El, rugăciunile noastre îşi capătă puterea lor şi avem apropiere de Tatăl cel ceresc : "Dacă veţi cere ceva de la Tatăl, întru numele Meu va da vouă." (Ioan, 14 -13).
Fără nicio îndoială, că şi oricare altă rugăciune adresată Domnului Iisus Hristos, alcătuită de Sf. Părinţi, e insuflată de Dumnezeu, e dumnezeiască şi plină de putere harică, pe măsura comportării noastre cuvenite, însă fiind mai mult sau mai puţin complicată n-are acea îndemânare uşoară, ca s-o poţi spune mereu, în orice timp, la orice îndeletnicire şi în orice loc. Totuşi, fiind scurtă şi simplă, rugăciunea lui Iisus cuprinde totul ce aparţine Fiului lui Dumnezeu, atât după iconomia mântuirii noastre cât şi după starea Sa ipostatică Dumnezeiască. Mărturisindu-L pe El Domn şi Fiu al lui Dumnezeu, noi Îl recunoaştem Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh; iar numindu-L Iisus Hristos şi cerându-I "Miluieşte-ne pre noi", mărturisim taina iconomiei, pe care El a binevoit să o săvârşească "pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire"; noi îl recunoaştem pe El drept Mântuitorul nostru şi că numai El ne poate mântui. Însă după câte ştim în aceasta se şi cuprinde miezul credinţei noastre creştine, a Evangheliei şi a întregii învăţături a lui Hristos. Sf. Ioan Teologul, încheindu-şi Evanghelia sa, zice : "Iar acestea s-au scris, ca să credeţi, că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând viaţă să aveţi întru numele Lui" (Ioan, 20,21). Într-un cuvânt - rugăciunea lui Iisus ne uneşte cu Fiul lui Dumnezeu în chipul cel mai strâns şi în El ne face părtaşi ai vieţii cele de veci. După cuvântul aceluiaşi Apostol : "În acela viaţa era" (Ioan 1, 4).
P R E O T U L :  : Cuvintele Dv. m-au lămurit deocamdată îndeajuns în ce priveşte rugăciunea lui Iisus, şi acum vom trece la întrebarea cea mai de seamă : care este însemnătatea rugăciunii lui Iisus pentru viaţa duhovniceaseă a creştinului şi cum trebuie făcută această rugăciune.
M O N A H U L :  : Noi, în parte, n-am atins această problemă. Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu,. o vom cerceta mai adânc şi mai amănunţit. Rugăciunea noastră poate fi de trei feluri. Ne loveşte vreo nenorocire, boală, necaz mare, sau încurcături grele de ale vieţii, când noi nu vedem nicio ieşire spre bine, şi atunci, sufletul nostru, chiar la oamenii cei nepăsători faţă de religie, de la sine se deschide pentru o rugăciune fierbinte către Dumnezeu pentru ajutor. Sau ne vine o bucurie neaşteptată, se petrece o cotitură prielnică în boala unei fiinţe dragi, sau se găseşte o ieşire dintr-o situaţie, din care părea că nu mai scapi, şi inima noastră din nou se aprinde, de la sine, într-o rugăciune de mulţumire Domnului. Şi într-un caz şi în altul, rugăciunea se aprinde în sufletul nostru fără voia noastră şi e sinceră şi fierbinte. Acesta este unul din felurile rugăciunii noastre. Însă trece momentul, care a stârnit această izbucnire de rugăciune a inimii noastre, şi noi, din nou, ne putem scufunda în nepăsarea şi răceala noastră obişnuită faţă de rugăciune.
Este o altă rugăciune, care e făcută mereu după o anumită rânduială. Dimineaţa şi seara, noi ne facem o anumită pravilă de rugăciune, citim rugăciunea înainte şi după masă, în zilele de sărbătoare ne ducem la slujbele de la biserică.
Facem acest lucru sau pentru că găsim în el o mulţumire sufletească, sau din simţul datoriei, sau din obişnuinţă. Făcându-ne rugăciunea, noi uneori retrăim acele sentimente religioase şi stări sufleteşti despre care se vorbeşte în rugăciunea citită sau ascultată, iar uneori rămânem cu totul nepăsători, fără nicio luare aminte, adânciţi în gândurile noastre proprii. Desigur, ştiţi cât de puţin e legată această rugăciune casnică sau bisericească a noastră de felul nostru de viaţă, de gusturile noastre, ba chiar de felul nostru de a gândi. Citind, însă nu totdeauna cu luare aminte, rugăciunile noastre cele de dimineaţă sau de seară, ducându-ne la privighere sau Liturghie, noi socotim că ne-am făcut datoria faţă de Dumnezeu "am dat lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" şi de acum suntem cu o inimă curăţită, fără să ne mai aducem aminte de Dumnezeu şi ne dedăm numai treburilor şi nevoilor lumeşti, vorbelor fără niciun rost, osândirii aproapelui, clevetirii şi distracţiilor, fără să ne gândim că ar trebui să ne potrivim viaţa noastră cu voia lui Dumnezeu. Astfel, între rugăciune şi viaţă nu e nicio legătură. Între ele e o deosebire oarecare. Rugăciunea nu numai că înrâureşte viaţa noastră, nu numai că ne-o îndrumează, ba suntem gata să socotim că o astfel de înrâurire şi o astfel de îndrumare nici nu trebuie să fie, căci astfel viaţa ar deveni searbădă dacă ne-am gândi mereu la Dumnezeu. Însă o astfel de ruptură între rugăciune şi viaţă nu corespunde deloc duhului creştinătăţii. Creştinismul cere unitatea şi integritatea credinţei şi a vieţii. Iar în noi roiesc gânduri, că ceea ce căpătăm (dacă căpătăm numai) în rugăciunea noastră casnică sau de la biserică irosim prin felul nostru de viaţă şi prin obişnuinţele noastre. Şi de aceea nu vedem în noi niciun rod duhovnicesc, nicio creştere duhovnicească, nicio sporire şi îmbunătăţire în viaţa noastră duhovnicească. - ba chiar rugăciunea însăşi se transformă într-o îndeletnicire formală, plictisitoare.
P R E O T U L :  : Ceea ce spuneţi Dv, e foarte drept şi e un mare răspuns al vieţii noastre din lume, şi eu, ca un preot de mir, pot să confirm adevărul celor spuse de Dv. Ba voi spune chiar mai mult - noi înşine, păstorii, adesea păcătuim prin a despica viaţa în două jumătăţi - duhovnicească şi lumească, cu alte cuvinte slujim în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Însă care e ieşirea din această stare de lucruri ?
M O N A H U L :  : Ieşire este. Ea se cuprinde în următoarele : trebuie ca în inima noastră să se alcătuiască oarecare legătură duhovnicească de nedespărţit necurmată de rugăciune cu Dumnezeu, să se statornicească o unire de nedespărţit, prin rugăciune cu Domnul Iisus Hristos, şi de acolo în inimă ar ieşi o putere care ar mişca şi ar îndrepta întreaga noastră viaţă lăuntrică şi de dinafară potrivit cu duhul şi poruncile Sf. Evanghelii.
P R E O T U L :  : Însă cum putem închega în inima noastră o astfel de legătură, după cum spuneţi, cu Domnul, sau o petrecere necurmată împreună cu El prin rugăciune ?
M O N A H U L :  : La această întrebare Biserica răspunde cu învăţătura sa despre rugăciunea lui Iisus făcută cu mintea în inimă. Greşeala toată a noastră a tuturor e că noi nu ne folosim de rugăciune ca de o putere duhovnicească de totdeauna, care îndrumează viaţa noastră duhovnicească. Eu spun acest lucru nu numai despre rugăciunea lui Iisus, ci şi despre oricare rugăciune a noastră. Noi privim rugăciunea numai ca un bir oarecare datorat lui Dumnezeu. Am plătit acest bir, am citit sau am ascultat rugăciunile rânduite, înseamnă că am îndeplinit totul ce se cere de la mine. Acum pot trăi şi lucra, cum îmi place. Va veni postul, mă voi pocăi, şi o iau iarăşi de la capăt. Noi nu privim rugăciunea ca pe o însoţitoare (tovarăşă) şi o sprijinitoare a bunului mers al vieţii noastre creştine, celei dinlăuntru şi celei dinafară; nu o privim astfel, desigur, pentru că n-avem nicio grijă de a ne orândui viaţa noastră creştinească. Iar ca viaţa noastră să fie orânduită creştineşte, apoi se cere ca mai întâi de toate inima noastră să fie orânduită creştineşte, căci din ea ţâşnesc toate izvoarele vieţii noastre celei duhovniceşti. Tocmai ca să ajungi la această dreaptă aşezare sau orânduire a inimii, ne ajută rugăciunea lui Iisus, care prinzând rădăcini în inimă începe să cârmuiască de acolo întreaga noastră viaţă. Aici anume se şi descoperă al treilea fel de rugăciune, ca o lucrare lăuntrică de rugăciune necurmată, care are ca scop, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întipărească în inima noastră pomenirea de necurmată rugăciune a Domnului Iisus Hristos, cu ajutorul căruia se înving toate mişcările necurate ale inimii şi se statorniceşte, în inimă, o viaţă duhovnicească creştină adevărată. Această însemnătate a rugăciunii lui Iisus nu este ceva nou - ea totdeauna a fost cunoscută în Biserica Ortodoxă.
Şi deşi toate rugăciunile noastre pot avea aceeaşi însemnătate ca şi rugăciunea lui Iisus, însă n-au aceeaşi înlesnire. Rugăciunea lui Iisus, fiind scurtă şi putând fi folosită în orice îndeletnicire, în orice loc şi în orice timp, precum şi după însuşi cuprinsul ei are în această privinţă o anumită întâietate, întrebuinţarea ei e consfinţită chiar de Evanghelie : aduceţi-vă aminte de femeia cananeiancă, de orbii din Ierihon şi alte cazuri. Şi de aceea, ea, în acest scop, a fost întrebuinţată în Biserica Ortodoxă, în toate timpurile şi pretutindeni, şi era recomandată de Sf. Părinţi şi de nevoitori. Se întrebuinţau, e drept, în timpurile de mai înainte şi alte rugăciuni scurte, care arătau una sau alta din stările de suflet creştin şi care erau îndreptate spre aceeaşi ţintă. Rostindu-le des, tare, sau fără de glas în inimă, credincioşii menţineau în sine amintirea necurmată de Dumnezeu şi o comuniune evlavioasă de rugăciune cu El. Sf. Casian zice că, în Egipt, pe timpurile lui, rugăciunea scurtă, obişnuită era versetul 2 al Psalmului 69: "Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte; Doamne, ca să-mi ajuţi mie, grăbeşte" ! Despre Sf. Ioanichie cel Mare se scrie, în viaţa lui, că totdeauna spunea printre citirea psalmilor o astfel de rugăciune : "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperitorul meu este Duhul Sfânt". Altul oarecare îşi avea drept rugăciune necurmată aceste cuvinte : "Eu ca un om am greşit, iar Tu ca un Dumnezeu îndurat, miluieşte-mă" ! Altora le plăceau alte rugăciuni scurte. Însă, după cum s-a spus, din timpurile cele mai vechi foarte mulţi alegeau rugăciunea : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", care mai târziu a ajuns la o întrebuinţare obştească şi chiar şi în Tipicul bisericesc. Despre ea ne vorbesc Sf. Efrem Sirul, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Isaac Sirul, Sf. Isichie, Sfinţii
Varsanufie şi Ioan, Sf. Ioan Scărarul. Sf. Ioan Gură de Aur zice despre ea aşa : "Vă rog, fraţilor, niciodată să nu călcaţi şi să nu dispreţuiţi rânduiala acestei rugăciuni. Un monah e dator - fie de mănâncă, sau bea, că şade sau slujeşte, sau călătoreşte, sau orice altceva ar face - să strige neîncetat : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă ! Pentru că numele Domnului nostru Iisus Hristos, coborând înlăuntrul inimii, să-l smerească pe balaurul care se află acolo, iar pe suflet să-l mântuiască şi să-i dea viaţă. Prin urmare, tu să petreci pururea cu numele Domnului Iisus, pentru ca inima ta să-L înghită pe Domnul, iar Domnul pe inima ta şi aceşti doi una vor ajunge", şi în alt loc : "Nu vă despărţiţi inima de Dumnezeu, dar petreceţi cu El, şi inima păziţi-o cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii şi ea nu va mai cugeta la nimic altceva, pentru ca să se slăvească Hristos în voi" ! La fel scrie şi Sf. Ioan Scărarul : "Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta". În Pravila lui Pahomie cel Mare, dată lui de către un înger, alături de alte rugăciuni sunt arătate şi o sută de rugăciuni de ale lui Iisus. Sf. Ignatie Teoforul, bărbat apostolic, pe care în pruncia lui, Domnul Iisus Hristos l-a pus drept pildă de smerenie ucenicilor săi, a primit denumirea de "Teofor" - purtător de Dumnezeu - pentru că, după spusele lui chiar, el pururea purta în inima sa numele Domnului Iisus Hristos. Şi Dv. singuri bine ştiţi cât de multe minuni au săvârşit cu numele sfânt al lui Iisus Hristos şi cât de mult au suferit pentru acest nume Sfinţii Apostoli şi ucenicii lui Hristos..
P R E O T U L :  : Dv. aţi spus, părinte, citind cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur că el, cu îndemnul său despre rugăciunea lui Iisus, se adresa monahilor. Poate că această lucrare duhovnicească a rugăciunii lui Iisus e atât de înaltă şi de grea şi cere o astfel de înstrăinare de toate cele lumeşti, că mirenii (laicii) nici nu trebuie să se îndeletnicească cu ea, ci numai monahii ?
M O N A H U L :  : Deloc nu. Lucrarea rugăciunii lui Iisus e mântuitoare pentru toţi. Ascultaţi ce spune despre acest lucru Episcopul rus ortodox Justin : "Orice creştin adevărat trebuie să ţină minte totdeauna şi să nu uite niciodată că are nevoie să se unească cu Domnul Iisus Hristos cu toată fiinţa lui - trebuie să-I facă loc Mântuitorului, ca să se sălăşluiască în mintea şi în inima noastră, că îi este de trebuinţă să înceapă să trăiască viaţa Lui preasfântă. El a primit trupul nostru, iar noi trebuie să primim şi trupul şi prea Sfântul Său Duh; să le primim şi să le păstrăm pentru totdeauna. Numai o astfel de unire cu Domnul nostru ne va aduce acea pace şi acea bunăvoire, acea lumină şi acea viaţă pe care le-am pierdut în Adam cel dintâi şi care ni se întorc prin persoana lui Adam celui de al doilea, prin Domnul nostru Iisus Hristos. Dar ca să ajungi la o astfel de unire cu Domnul, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, mijlocul cel mai bun şi mai plin de nădejde este rugăciunea lui Iisus, care se face cu mintea şi care se spune astfel; "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" ! Dar oare este obligatorie rugăciunea lui Iisus şi pentru mireni, sau numai pentru călugări ? Negreşit că este obligatorie pentru că orice creştin, aşa cum s-a spus la începutul acestui cuvânt de învăţătură, are nevoie să se unească cu Domnul în inimă, iar pentru această unire, drept cel mai bun mijloc slujeşte rugăciunea lui Iisus". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 183).
Sf. Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, porunceşte şi-i îndeamnă pe arhierei, preoţi şi toţi monahii şi mirenii, în orice vreme şi clipă să rostească această sfântă rugăciune, având-o ca pe o răsuflare a vieţii.
La Sf. Grigore Palama citim : "Nimeni să nu creadă, fraţii mei creştini, că numai feţele chipului sfinţit şi monahii ar avea în datoria lor să se roage neîncetat, iar nu şi mirenii. Nu, nu, noi creştinii avem toţi datoria să petrecem necurmat în rugăciune. Şi Grigorie Teologul îi învaţă pe toţi creştinii, spunându-le că mai des li se cuvine să pomenească, în rugăciune, numele lui Dumnezeu, decât să sorbim aerul cu răsuflarea. Iar odată cu acestea, se cuvine să avem în vedere şi mijlocul prin care se face rugăciunea, cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat - şi anume, cum să ne rugăm cu mintea. Fiindcă atunci când lucrăm cu mâinile şi când umblăm şi când mâncăm şi când bem, totdeauna putem să ne rugăm cu mintea. Cu trupul vom lucra, dar cu duhul ne vom ruga..." (Sbornic, Q 52). Prea sfinţitul Episcop Ignatie, în volumul 11 al operelor sale, la pag. 257, zice : "Prin hotărârea Sfintei Biserici, e hotărât tuturor celor ce nu ştiu carte şi nici Sfintele Scripturi pe dinafară, să înlocuim rugăciunea cu cântarea de psalmi prin rugăciunea lui Iisus". Şi în alt loc : "Toţi creştinii pot şi trebuie să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus pentru a se pocăi şi a chema pe Domnul într- ajutor, să se îndeletnicească cu frica de Dumnezeu şi cu credinţa, cu cea mai mare luare aminte la gândurile şi cuvintele rugăciunii, cu zdrobirea duhului.
Acelaşi lucru îi spune şi Episcopul Teofan Zăvorâtul şi toţi ceilalţi povăţuitori ai rugăciunii lui Iisus. Bineînţeles, monahii au înlesnirile lor, în lucrarea rugăciunii lui Iisus - viaţa lor însingurată, înstrăinarea lor de grijile lumeşti, mediul prielnic rugăciunii, îndrumare încercată. Însă şi printre mireni, cu toată grija lor lumească, se pot vedea, deşi rar, cazuri de sporire înaltă în rugăciunea lui Iisus, lucru despre care puteţi citi în scrisorile stareţului de la Optina, Ieroschimonahului Ambrozie (Colecţia de scrisori, vol. 11, Scrisoarea No. 399, pag. 119).
Despre pildele cum îşi făceau mirenii rugăciunea lui Iisus, pe timpul lui, vorbeşte şi Episcopul Ignatie Breanceaninov (Opere, vol. 1, pag. 207). Dar şi noi am putea arăta cazuri asemănătoare. Noi însă nu putem să nu amintim, că povăţuitorii rugăciunii lui Iisus fac deosebire între începători şi mireni pe de o parte şi cei ce au sporit mai mult pe de altă parte, şi destul de aspru ne opresc de la năzuinţa cea din capul nostru, trufaşă şi înainte de vreme spre treptele cele mai înalte ale rugăciunii. Nu însă am sărit puţin înainte, însă deoarece am început, apoi o voi spune. Acelaşi episcop Ignatie scrie : "Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus trece prin două vârste principale sau două perioade. În perioada cea dintâi, rugătorul este nevoit să se roage numai prin propriile sale puteri; fără îndoială că harul lui Dumnezeu lucrează împreună cu cel ce se roagă, dar nu-şi vădeşte prezenţa. În perioada cea de-a doua, darul lui Dumnezeu îşi arată prezenţa şi lucrarea Lui, într-un chip simţit, unind mintea cu inima, dându-i putinţă să se roage, neîmpărţit, sau, ceea ce este totuna, fără risipire, cu aprindere şi cu plâns în inimă. Atât în prima stare cât şi în cea de-a doua, sufletul şi scopul rugăciunii trebuie să fie pocăinţa. Iar la pocăinţă, pe care o aducem numai cu propriile noastre silinţe, Dumnezeu ne adaugă, în dar, la vreme potrivită, pocăinţa harică." (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, QQ 191, 192,193,194).
Rugăciunea din perioada cea dintâi se numeşte lucrătoare sau ostenitoare şi de pocăinţă; rugăciunea din a doua perioadă - harică, de sine mişcătoare, rămânând totodată şi de pocăinţă, cum trebuie să rămână totdeauna. Spre îndeletnicirea cu rugăciunea de felul întâi şi pentru a spori în ea, Sf. Părinţi îi cheamă pe toţi creştinii. Însă ei opresc strict pe cei începători să se silească să pătrundă cu mintea, înainte de vreme, în sanctuarul inimii, pentru o rugăciune harică, până când aceasta încă nu ne este dăruită de Dumnezeu. Când va veni vremea, Domnul Însuşi îl va ridica acolo pe lucrătorul rugăciunii. "Harul lui Dumnezeu", scrie Ep. Ignatie, "singur de la sine, la un anumit timp, după bunăvoirea sa, îl mută pe nevoitorul rugăciunii de la felul cel dintâi al rugăciunii la cel de-al doilea. Dacă Dumnezeu va binevoi să-l lase pe nevoitor la rugăciunea începătoare a pocăinţei, apoi el să rămână în ea, să nu caute altă stare mai înaltă, să n-o caute, fiind ferm încredinţat că ea nu se câştigă prin silinţă omenească, ci se dăruieşte de Dumnezeu. Petrecerea în pocăinţă este o arvună a mântuirii. Să fim mulţumiţi cu această stare; nu vom căuta o stare mai înaltă. O astfel de căutare este un semn sigur al trufiei şi părerii de sine; o astfel de stare nu aduce la sporire, ci la poticniri şi la pierzare. Pentru ca să ne agonisim rugăciunea inimii, trebuie o pregătire însemnată" (Opere, Ep. Ignatie, vol.11, pag. 257).
Eu mă tem, că am atins înainte de vreme problema treptelor rugăciunii lui Iisus şi prin aceasta am călcat ordinea convorbirii noastre. Vă rog să mă iertaţi pentru aceasta. Însă pe de altă parte, această prevenire vă va uşura priceperea mersului de mai departe a rugăciunii lui Iisus. În legătură cu cele spuse, trebuie să mai adaug câteva cuvinte. Să nu socoteşti că treptele rugăciunii lui Iisus e ceva ce s-a rânduit în chip meşteşugit. Aceasta este o proprietate a oricărei creşteri organice fireşti. Rugăciunea este o lucrare a vieţii; ea e înăbuşită nu printr-o discuţie abstractă, ci prin încercarea vieţii şi prin osteneală. Cunoscând o stare de rugăciune din încercare, cel care se roagă trece la următoarea, la cea mai înaltă, numai dacă pentru aceasta va fi voia lui Dumnezeu, iar nu după silinţa proprie. În această lucrare e cu neputinţă să sari peste o treaptă intermediară, sau să iei treptele de-a-ndărătul. E la fel ca într-o creştere fizică, omul trece, pe nesimţite, de la pruncie la copilărie, de la copilărie la adolescenţă şi aşa mai departe. Ajungând la treapta cea mai înaltă, el se simte deja altfel, nu pe treapta inferioară. Adolescentul nu mai e copil, şi niciodată nu se va mai întoarce nici la copilărie, nici la pruncie. Însă şi pentru copil nu e nimic supărător, pentru că nu e adolescent; încă nu i-a venit vremea. La fel şi în viaţa cea duhovnicească sunt treptele sale duhovniceşti, care trebuie suite la vreme, şi nu e nimic supărător de a sta pe felurite trepte. Şi nimeni nu se poate plânge, că el n-a ajuns acolo unde a ajuns altul. Fiecare trebuie să-şi primească vârsta sa, cu smerenie, fără vreo pretenţie trufaşă şi înainte de vreme la o vârstă mai mare, care la urma urmei nici nu-i după puterile lui.
P R E O T U L :  : Cuvintele Dv. despre vârstele din rugăciunea lui Iisus, pe mine, într-adevăr, m-au interesat. Nu puteţi să-mi spuneţi despre aceasta ceva mai amănunţit ? Ce fel de vârste sunt acestea ? Prin ce se deosebesc ? Dacă se poate afla numărul lor ? Care e ordinea lor ? Cum trebuie să te sui pe ele ?
M O N A H U L :  : Aveţi puţină răbdare, părinte. Despre toate veţi afla la vremea lor. Să ţineţi minte numai că despre vârstele din lucrarea rugăciunii trebuie să ştii nu numai pentru a-ţi satisface curiozitatea minţii, căci aşa nu va fi de niciun folos; ci ele trebuie cunoscute prin încercare proprie şi prin osteneala rugăciunii, după cum îi dă Dumnezeu fiecăruia. Însă să revenim şi să continuăm convorbirea noastră. Vom privi mai de aproape rânduiala rugăciunii lui Iisus, condiţiile lucrării celei binefăcătoare din noi, şi acele roade duhovniceşti pe care ea le poate aduce chiar de la începutul lucrării sale drepte. După cuvintele Ep. Teofan, rugăciunea lui Iisus este mai înainte de toate o rugăciune ca şi toate celelalte rugăciuni. Tot aşa ea nu poate fi făcută în afară de legătura cu trupul nostru. La fel e însoţită de semnul crucii, de închinăciuni până la brâu şi mătănii. Buzele noastre şi limba rostesc cuvintele rugăciunii, mintea noastră, care e adunată în cap, ia aminte la cuvintele rugăciunii, inima noastră simte aceste cuvinte şi le dă răspuns. Dintr-o unire dreaptă (potrivită) a tuturor acestor elemente, se capătă o rugăciune dreaptă.
Episcopul Teofan arată de la început condiţiile în care trebuie să se lucreze orice rugăciune a noastră, nu numai cea a lui Iisus. El zice : "Trebuie să ne rugăm nu numai cu cuvântul, ci şi cu mintea; şi nu numai cu mintea, ci şi cu inima, pentru ca astfel mintea să vadă limpede şi să înţeleagă ceea ce se rosteşte prin cuvânt, iar inima să simtă ce cugetă, în vremea aceasta, mintea. Toate acestea, îmbinate laolaltă, întemeiază rugăciunea cea adevărată, şi dacă, în rugăciunea ta, lipseşte ceva din toate acestea, atunci să ştii că nu este o rugăciune desăvârşită, sau nu este deloc o rugăciune. Datorită nepocăinţei noastre, se întâmplă uneori ca limba să rostească cuvintele sfinte ale rugăciunii, iar mintea rătăcită cine ştie unde; iar alteori se întâmplă chiar ca mintea să înţeleagă cuvintele rugăciunii, dar inima să nu le răspundă cu simţirea ei.
Rugăciunea deplină şi adevărată se săvârşeşte atunci, când, împreună cu cuvântul rugăciunii, se adună întreolaltă şi simţirea ei. Cum să deprindem o astfel de rugăciune ? Chiar înainte de a începe rugăciunea, aşează-te în prezenţa lui Dumnezeu, ca să-L recunoşti şi să-L simţi cu o frică plină de evlavie, şi aprindeţi în inimă o credinţă vie, că Dumnezeu te vede şi te aude, că El nu se întoarce de la cei ce se roagă, ci priveşte binevoitor spre ei şi spre tine în ceasul rugăciunii acesteia, şi înaripează-te cu nădejdea, că El e gata să împlinească şi într-adevăr va împlini cererea ta, dacă ea e de folos pentru sufletul tău. Orânduindu-te astfel, rosteşte-ţi rugăciunile tale, adâncindu-le cu toată umilinţa şi îngrijindu-te, în fel şi în chip, ca ele să purceadă din inimă, ca şi cum ar fi ale tale proprii. Nu îngădui luării tale aminte să se abată şi gândurilor tale să zboare în altă parte. Când îţi vei da seama că s-a petrecut acest lucru, întoarce-ţi gândurile înlăuntru şi începe-ţi iarăşi rugăciunile de la locul unde ţi s-a abătut luarea aminte. Nu-ţi îngădui să te grăbeşti la rostirea rugăciunilor, ci du-le până la capăt; pe toate, cu evlavie şi cu răbdare, ca pe un lucru sfânt." (Războiul nevăzut, pag.1444).
Această rânduială pentru toate rugăciunile se aplică şi la rugăciunea lui Iisus, care, ca şi celelalte rugăciuni, poate fi făcută drept sau greşit. Gura poate rosti cuvintele lui Iisus, iar luarea aminte la rugăciune poate să lipsească, mintea poate să rătăcească cine ştie unde sau să se întineze cu gânduri străine de rugăciune. Se mai poate ca mintea să fie în locul ei şi să ia aminte la cuvintele rugăciunii, iar inima să rămână rece. Pentru ca rugăciunea lui Iisus să fie dreaptă, se cere ca în timpul când o rostim, mintea să ia aminte la cuvintele rugăciunii, iar inima să simtă această rugăciune. Aceste lucruri se cer ca rugăciunea lui Iisus să fie lucrată drept.
Acum să trecem la alte lucruri răzleţe, parţiale, de care depinde lucrarea ei binefăcătoare, în noi. Ce anume se cere de la noi, pentru ca rugăciunea lui Iisus să aducă un rod bun în inimile noastre ? Noi am amintit deja că rugăciunea lui Iisus, pe orice treaptă s-ar afla, neapărat trebuie să fie venită cu simţământul de pocăinţă. Acest lucru îl cere chiar conţinutul ei. Doar noi cerem în ea să fim "miluiţi". Despre necesitatea simţământului de pocăinţă în viaţă, toţi povăţuitorii rugăciunii lui Iisus spun : "Nu poţi petrece în pace, cu Dumnezeu, fără o neîntreruptă pocăinţă." Apostolul Ioan pune următoarea condiţie de pace cu Dumnezeu : "Dacă inima noastră nu ne socoate vinovaţi" (I, Ioan, 3, 21). Dacă nu avem nimic pe conştiinţă putem avea îndrăzneală şi intrare la Dumnezeu, în simţământul păcii, dar dacă avem, atunci pacea se nimiceşte. Se întâmplă să avem uneori ceva pe conştiinţă, din cauză că ne dăm seama de un păcat oarecare. Dar, după acelaşi Apostol, noi niciodată nu suntem fără de păcat şi asta este atât de hotărât încât cel ce gândeşte şi simte altfel este mincinos (I Ioan, 1, 8). Urmează atunci că nu este clipă în care cineva să nu aibă ceva pe conştiinţă, cu voie sau fără voie, şi de aceea nu este clipă în care să nu se tulbure pacea lui Dumnezeu. De aici urmează că e cu totul de trebuinţă să ne curăţim pururea conştiinţa ca să fim împăcaţi cu Dumnezeu. Iar conştiinţa se curăţă prin pocăinţă; prin urmare trebuie să ne căim neîncetat. Căci pocăinţa spală orice spurcăciune din suflet şi-l face curat (I Ioan, 1, 9). Această pocăinţă nu stă numai în cuvintele : iartă-mă, Doamne ! miluieşte-mă, Doamne; ci odată cu ele sunt de neînlăturat toate acţiunile, care condiţionează lăsarea păcatelor, adică să recunoşti că-ţi sunt hotărât necurate gândul, privirea, cuvântul, sminteala sau altceva, să-ţi recunoşti vinovăţia şi săvârşirea lor, şi să nu cauţi să răspunzi printr-o îndreptare, ci să te rogi, să ţi se ierte greşelile pentru Domnul, până când se va împăca duhul. Cât despre păcatele mari, acestea trebuie imediat mărturisite părintelui duhovnicesc, care să-ţi dea dezlegare de ele, fiindcă acestea nu pot împăca duhul printr-o simplă pocăinţă zilnică. În chipul acesta, datoria unei neîncetate pocăinţe este totuna cu datoria de a ţine conştiinţa curată şi fără urmă de învinuire (Sbornic Q 156).
"Apropiindu-ne de rugăciune", scrie un alt povăţuitor al rugăciunii lui Iisus, "trebuie să-L rugăm pe Domnul ca să ne dea să ne vedem starea noastră păcătoasă, nenorocită şi neputinţa noastră absolută în a lucra binele, ca să ne dea să avem o inimă zdrobită şi îndurerată şi să simţim nevoia de ajutorul Lui cel dumnezeiesc şi atotputernic, pe care să-l şi cerem printr-o rugăciune necurmată." "Rugăciunea lui Iisus", continuă el, neapărat trebuie să fie scufundată în simţăminte de pocăinţă; această stare nu trebuie curmată o viaţă întreagă, după cum învaţă despre acest lucru toţi Sfinţii Părinţi. Îndeletnicindu-ne cu rugăciunea trebuie să ne curăţim inima de păcate şi de împătimirile pământeşti, şi prin aceasta, să ne pregătim ca să-L primim pe Domnul Iisus, într-o rugăciune curată, cerească, nerăspândită, unde se şi petrece împăcarea noastră şi împărtăşirea duhovnicească cu El. Şi numai aici şi anume într-o inimă curată, în cea mai adâncă şi mai sinceră smerenie, unită cu dragostea faţă de aproapele, se şi pot întocmi şi pot lucra măsurile cele mai înalte ale adevăratei rugăciuni din inimă, care ne uneşte pe noi cu Dumnezeu, şi ne dă să gustăm în El, din viaţa cea veşnică.". Acelaşi lucru îl scrie despre necesitatea duhului de pocăinţă în timpul lucrării rugăciunii lui Iisus şi Ep. Ignatie Breanceaninov : "Lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie luată de la început, iar nu de la mijloc sau de la sfârşit. O încep de la mijloc acei care, fără nicio pregătire, se silesc să se suie cu mintea în templul inimii şi de acolo să înalţe rugăciunea. De la sfârşit încep cei care, de îndată, caută să afle în sine dulceaţa harică a rugăciunii şi celelalte lucrări harice ale ei. Însă trebuie luată de la început, adică să faci rugăciunea cu luare aminte şi cu evlavie, cu scop de a te pocăi, îngrijindu-te numai ca aceste trei lucruri să fie de faţă laolaltă în rugăciune" (Opere, vol. 1, pag. 223).
În alt loc, Ep. Ignatie scrie : "de la orice pas greşit, de la orice rătăcire sau înşelare şi amăgire, de la orice simţământ fals şi nesănătos, de la începutul lucrării rugăciunii lui Iisus, ne scapă numai un singur lucru - pocăinţa sau plânsul.
Când ne îndeletnicim cu rugăciunea lui Iisus şi în genere cu rugăciunea, apoi suntem păziţi pe deplin şi cu toată siguranţa de acel fel de smerenie, care se numeşte plâns. Plânsul este simţământul pocăinţei din inimă, întristării mântuitoare pentru păcătoşenie şi neputinţele felurite şi multe la număr ale omului. Plânsul este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, pe care Dumnezeu nu o va urgisi, adică nu o va lăsa în stăpânirea şi batjocura dracilor, după cum le este lăsată o inimă trufaşă, plină de părerea de sine, de încrederea în sine şi slavă deşartă. Plânsul este singura jertfă, pe care o primeşte Dumnezeu de la Duhul omenesc cel căzut, până la înnoirea duhului omenesc de către Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Deci să ne fie rugăciunea noastră pătrunsă de simţământul pocăinţei, să fie ea însoţită de plâns şi înşelarea niciodată nu va izbuti asupra noastră" (Opere, vol. 1, pag. 226). Încă cu mai multă insistenţă cere de la ucenicii săi, simţământul de pocăinţă şi îndurerarea inimii, în timpul când se lucrează rugăciunea, marele stareţ moldovean schiarhimandritul Paisie Velicicovschi. El insistă ca ei să-şi petreacă osteneala de rugăciune cu o "inimă înfrântă". El le aminteşte cuvintele Sf : Ioan Scărarul, care zicea : "Dacă noi vom duce o viaţă chiar înaltă, dar nu ne vom agonisi o inimă îndurerată, apoi toate acestea sunt o prefăcătorie şi o deşertăciune." Şi Sf. Grigorie Sinaitul zice : "Îndurerarea inimii şi smerenia şi osteneala ascultării, după măsurile fiecăruia, cu neprihănirea inimii săvârşesc lucrarea adevărului." Şi tot el din nou : "Orice lucrare trupească şi duhovnicească, căreia îi lipseşte osteneala inimii, nu aduce vreodată rod celui ce o săvârşeşte, căci Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila şi numai cei ce se silesc o ajung, după cum a spus Domnul. Deci, chiar de s-ar fi ostenit cineva mulţi ani fără durere, sau se osteneşte, însă nu se îngrijeşte de pocăinţă, acela e străin de curăţie, şi nu e părtaş Duhului Sfânt." Şi încă : "Cine se osteneşte cu nepăsare şi lenevie, deşi s-ar părea că lucrează mult, nu capătă niciun rod, că cei ce păşesc pe o cale lipsită de dureri, cad din pricina trândăviei în griji nefolositoare şi se întunecă". Acelaşi lucru îl spune şi Sf. Simeon Noul Teolog : "Cine nu urmează patimilor lui Hristos prin pocăinţă, lacrimi, smerenie, ascultare şi răbdare, dar mai ales prin sărăcie şi necazuri, defăimare şi batjocură, şi nu ajunge părtaş la moartea Lui cea de batjocură, acela nu poate fi părtaş la Învierea Lui cea duhovnicească de aici şi nu poate primi harul Sf. Duh, căci dumnezeiescul Pavel zice : "dacă pătimim împreună cu El, apoi ne vom şi preaslăvi împreună cu El. Căci fără de pocăinţă şi fără de lacrimi, după cum am spus, nimic din cele spuse nu poate fi cândva şi nu va fi nici în noi nici în alţii." Tot el, în alt loc, zice : "Nimeni nu poate dovedi din dumnezeieştile Scripturi, că ar putea să se cureţe de patimi, fără de lacrimi şi fără o umilinţă de totdeauna, şi că cineva ar fi putut ajunge la sfinţenie, sau să primească pe Duhul Sfânt, sau să-L vadă pe Dumnezeu, sau să-L simtă înlăuntru, în inima sa, fără o pocăinţă şi umilinţă de mai înainte, căci numai pe măsura lacrimilor, întristării şi pocăinţei, toate acestea pot aprinde focul cel dumnezeiesc al umilinţei." Şi din nou zice : "Păziţi-vă ca să nu-L pierdeţi pe Hristos, voi, şi să nu plecaţi din viaţa aceasta, cu mâinile goale şi atunci veţi plânge şi vă veţi boci."
Citind aceste cuvinte ale Sf. Părinţi, stareţul Paisie, cu lacrimi, îi îndeamnă pe fraţi să împlinească poruncile lui Hristos şi să-şi câştige o inimă înfrântă şi smerită.
Având o inimă ce se pocăieşte, cel ce se apropie spre lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie să se îngrijească, ca şi viaţa lui să fie potrivită cu această sfântă lucrare şi să nu-i vorbească nimic împotrivă. Aceasta este o a doua condiţie ca rugăciunea lui Iisus să fie făcută drept. Sfântul Macarie cel Mare scrie : "Pe cât de mari şi negrăite sunt bunătăţile făgăduite de Dumnezeu, pe atât de multe se şi cer, osteneli şi nevoinţe, lucrate din nădejde şi cu dragoste. Şi acest lucru e limpede din următoarele : "De voieşte cineva să-Mi urmeze, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze." (Matei 16, 24). Şi încă : "De nu va urî cineva pe tată şi pe mamă, şi pe frate şi pe nevastă, şi pe copii, până şi sufletul său, nu poate fi ucenicul Meu" (Luc.14, 26). Însă cea mai mare parte dintre oameni sunt atât de nepricepuţi, că doresc să primească împărăţia, să moştenească viaţa cea de veci, să împărăţească veşnic împreună cu Hristos (lucru foarte mare şi mai presus de orice pricepere), însă trăiesc după poftele lor, le urmează lor, mai bine zis, urmează aceluia care seamănă în el astfel de gânduri deşarte şi vădit vătămătoare : (Cuv. Macarie Egipt. Cuv. IV, Cap. 22). "Cine se sileşte pe sine din răsputeri, numai şi numai pentru rugăciune, însă nu se osteneşte pentru a-şi câştiga smerenie, dragoste, blândeţe şi întreaga ceată a celorlalte virtuţi, nu le adânceşte în sine în chip silit", scrie acelaşi Sf. Macarie "acela poate să ajungă numai până acolo, că uneori, în urma cererii lor, se atrage de el harul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, din bunătatea Sa firească, dăruieşte cu iubire de oameni, celor ce cer, lucrul pe care îl vor ei. Însă, dacă cel ce primeşte nu se deprinde cu celelalte virtuţi pomenite de noi şi nu se obişnuieşte cu ele, apoi, sau ne lipseşte de harul primit, sau înălţându-se, cade în trufie, sau, rămânând pe o treaptă mai de jos, nu mai sporeşte şi nu creşte. Tron şi odihnă, aşa să zicem, pentru Sf. Duh, sunt : smerenie, dragoste, blândeţe şi, treptat-treptat, toate poruncile lui Hristos." (Sf. Macarie cel Mare).
Acelaşi Sf. Macarie scrie : "Dacă ne vom împodobi cu smerită cugetare, cu simplitatea sufletului şi cu bunătate, apoi numai forma rugăciunii nu ne va aduce niciun folos." Şi nu numai despre lucrurile cele bune de dinafară trebuie să se îngrijească un lucrător al rugăciunii lui Iisus, ci şi pentru ca să ajungă la curăţia dinlăuntrul inimii. "Cum poate să zică cineva despre sine : fiindcă postesc, petrec în pustiu, îmi împart avutul, apoi sunt sfânt ? Însă oare poate fi sfânt acela care nu şi-a curăţit pe omul său cel dinlăuntru ? Şi nu numai prin oprirea de la rău se ajunge la curăţie, ci curăţia cea adevărată se stinge numai prin nimicirea răului din conştiinţa sa. Deci intră, oricine ai fi tu, la sufletul tău, care e un captiv de război şi un rob al păcatului, şi cercetează-ţi până în străfund, gândurile tale şi adâncimea cugetelor tale o urmăreşte, Şi vei vedea pe balaurul ce se târăşte şi se cuibăreşte în sânurile sufletului tău, care te-a omorât pe tine, prin otrăvirea unor părţi din sufletul tău. Căci inima este o beznă nemăsurată : dacă tu îl vei omorî pe acest balaur, apoi atunci să te lauzi, înaintea lui Dumnezeu, cu curăţia ta. Iar de nu, apoi smereşte-te ca un neputincios şi păcătos, rugându-te lui Dumnezeu pentru cele ascunse ale tale." (Cuv. Macarie cel Mare, Cuv.1 Cap.1).
"Mai înainte de celelalte virtuţi, simplitatea atât de inimă cât şi în vorbe, dragostea unuia faţă de altul, şi bucuria şi smerenia, să fie, neapărat, pusă drept o temelie în Frăţime, ca să nu zădărnicim osteneala noastră înălţându-ne unul în faţa altuia şi cârtind unul asupra altuia." (Cuv. Macarie cel Mare).
Cel ce doreşte să se apropie de Domnul şi să se învrednicească de viaţa cea de veci, şi să ajungă casă lui Dumnezeu şi vrednic de Duhul Sfânt, ca să facă, fără de prihană şi curat, rodurile după poruncile Domnului, trebuie să înceapă astfel. Întâi, să creadă, cu tărie, în Domnul, şi să se lase în seama cuvintelor din poruncile Lui, şi în toate să se lepede de lume, ca mintea să nu se lege de vreunul din lucrurile cele văzute, şi pururea să petreacă, fără de şovăială, în rugăciuni şi să nu deznădăjduiască în aşteptare, că Domnul va căuta spre el şi îi va ajuta oricând. Pe urmă, mereu să se îndemne pe sine spre orice lucru bun şi spre toate poruncile Domnului, deşi păcatul, ce petrece în inimă, n-ar dori acest lucru. Adică să te sileşti spre smerenie, în faţa tuturor oamenilor, să te socoţi mai rău şi mai mic decât toţi, fără a-ţi căuta cinste sau laudă, sau slavă, după cum cere, acest lucru Evanghelia, ci pururea să ai înaintea ochilor numai pe Domnul şi poruncile Lui şi să te sileşti să-I placi numai Lui. La fel să te sileşti spre blândeţe; deşi inima s-ar împotrivi acestui lucru. De asemenea să fii milostiv, binevoitor, compătimitor, bun, silindu-te spre acestea pe cât e cu putinţă. Şi să ai mereu înaintea ochilor tăi şi smerenia şi viaţa şi purtarea Domnului, ţinându-le pururea minte, fără uitare, ca pe o icoană şi o pildă pentru tine. Şi din răsputeri să te sileşti să petreci necurmat în rugăciune, mereu crezând şi cerând ca Domnul să vină şi să facă locaş în el şi să-l povăţuiască şi să-l întărească întru toate poruncile Sale, şi cu sufletul lui să ajungă casă pentru Iisus Hristos. Şi astfel lucrând acum toate din silă şi împotriva voii inimii, el se va obişnui pe urmă cu orice lucru bun, cu pomenirea de totdeuna a Domnului, cu aşteptarea de totdeauna a marelui său Har şi a dragostei. Şi atunci Dumnezeu, văzând o astfel de osteneală a lui şi o silire spre bine, îi va da lui adevărata rugăciune a lui Hristos, îi va da un adânc de îndurerare, o adevărată iubire de oameni, şi ca să zicem mai simplu, îi va da lui toate roadele duhovniceşti. (Cuv. Macarie cel Mare, Cuv. 1, Cap.13).
Noi am arătat calităţile pe care trebuie să le întărească în sine un lucrător al rugăciunii lui Iisus, însă trebuie să mai arătăm şi lucrurile cu care el trebuie să se lupte înlăuntrul său; acestea sunt : răspândirea luării aminte, greutatea cu care se adună în cuvintele rugăciunii, rătăcirea gândurilor, precum şi cugetele străine ce pătrund mereu în cap. Toate acestea la cei începători se înving nu prin puterile proprii, ci prin smerita scăpare sub acoperământul lui Dumnezeu, prin lucrarea rugăciunii lui Iisus. Pe măsură ce această rugăciune se întăreşte tot mai mult şi mai mult în inimă, şi cu cât simţământul de "stare" înaintea lui Dumnezeu devine tot mai viu şi mai adânc, cu atât rugăciunea ajunge mai curată şi mai slobodă de răspândire şi cugete.
La Ep. Ignatie Branceaninov găsim, următoarea lămurire despre împărţirea cugetelor după originea lor : "Cel ce a păşit cu mintea la nevoinţa rugăciunii, trebuie să se lepede mereu şi mereu se va lepăda atât de toate cugetele şi simţirile firii căzute, precum şi de toate cugetele şi simţirile aduse de duhurile cele căzute, oricât de frumoase la chip ar fi şi unele şi altele din cugete şi simţiri; el trebuie să meargă mereu pe acea cale strâmtă a rugăciunii, ce se face cu cea mai mare luare aminte, fără să se abată la stânga sau la dreapta. Abaterea spre stânga eu o numesc părăsirea rugăciunii de către minte, ca să stea de vorbă cu cugetele cele deşarte şi păcătoase; iar abaterea spre dreapta, eu numesc părăsirea rugăciunii de către minte ca să stea de vorbă cu cugetele care par bune. Patru feluri de cugete şi simţiri lucrează asupra celui ce se roagă; unele răsar din harul lui Dumnezeu, sădit în fiecare creştin ortodox, prin Sf. Botez, altele ne sunt propuse de Îngerul-Păzitor, altele se ivesc din firea cea căzută, în sfârşit, altele sunt aduse de duhurile cele căzute. Cugetele celor două feluri dintâi; mai drept, amintirile şi simţirile sporesc rugăciunea, o înviorează, întăresc luarea aminte şi simţământul de pocăinţă, aduc umilinţa, plânsul din inimă, lacrimile, dezvăluiesc înaintea privirilor celui ce se roagă, cât e de mare păcătoşenia lui şi adâncimea căderii omului, îi aduc aminte de moarte, de care nu poate scăpa nimeni, ca ceasul ei, care nu ne este cunoscut, de nefăţarnica şi înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, de munca cea veşnică, care e aşa de cumplită încât întrece orice pricepere omenească. În cugetele şi simţirile firii căzute, binele e amestecat cu răul, iar în cele drăceşti răul adesea e acoperit prin bine, lucrând uneori şi ca rău descoperit. Cugetele şi simţirile celor două feluri de pe urmă lucrează împreună din pricina legăturii şi părtăşiei duhurilor căzute cu firea omenească cea căzută, şi cel dintâi rod al lucrării lor e îngâmfarea, iar în rugăciune, răspândirea. Dracii, aducând înţelesuri care par duhovniceşti şi înalte, ne abat, prin ele, de la rugăciune, stârnesc o bucurie plină de slavă deşartă, o îndulcire, o mulţumire de sine, pentru că a-i fi descoperit cea mai tainică învăţătură creştină. După teologia şi filosofia drăcească pătrund în suflet cugete şi năluciri deşarte şi înfricoşate, care răpesc, nimicesc rugăciunea, destramă buna aşezare a sufletului. După roade se cunosc şi simţirile care par numai bune." (Opere, vol.1, pag. 211).
Mă veţi întreba - dacă se observă în această perioadă de la început vreun fel de roade ale acestei lucrări ? Fără îndoială că se observă, dacă cineva îndeplineşte cu stăruinţă condiţiile de mai sus, adică dacă se roagă cu luare aminte, cu evlavie şi cu un simţământ de pocăinţă.
Ep. Teofan socoteşte drept cel mai însemnat rod al lucrării de rugăciune - nu dulceaţa, ci frica de Dumnezeu şi zdrobirea (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, 226).
Episcopul Ignatie astfel vorbeşte despre roadele rugăciunii : "Cele dintâi roade ale rugăciunii le căpătăm aflând noi luarea aminte şi smerenia. Aceste roade se arată înaintea celorlalte, în orice rugăciune săvârşită aşa cum se cuvine, dar mai ales din rugăciunea lui Iisus, a cărui lucrare stă mai presus decât cântarea de psalmi şi decât celelalte rugăciuni grăite. Din luare aminte se naşte umilinţa; iar din umilinţă se adânceşte luarea aminte. Ele se împuternicesc născându-se una pe alta; ele aduc rugăciunii o adâncime, dând, cu încetul, viaţă inimii, ele îi aduc curăţenie, înlăturând răspândirea şi visarea. Ca şi adevărata rugăciune, luarea aminte şi umilinţa sunt daruri ale lui Dumnezeu (Sbornicul despre rugăciunea Iui Iisus, Q 74).
Acelaşi lucru îI spune şi Episcopul Teofan : "Roadele rugăciunii sunt concentrarea atenţiei în inimă şi căldura. Aceasta este o lucrare firească. Oricine poate ajunge aici. Şi oricine poate face această rugăciune, nu numai M O N A H U L :  ci şi mireanul." (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 77).
La Ep. Ignatie citim, mai departe, următoarele cuvinte despre roadele rugăciunii, atunci când rămânem statornici în ea : "Să ne rugăm neîncetat, cu răbdare, insistent. Dumnezeu, la vremea sa, va da rugăciunea harică curată acelui care se roagă fără lenevire şi neîncetat cu rugăciunea sa păcătoasă, care nu părăseşte, din pricina puţinătăţii de duh, nevoinţa rugăciunii, atunci când rugăciunea nu i se dăruieşte un timp mai îndelungat. O pildă de reuşita rugăciunii insistente a lui Iisus o vedem în Evanghelie. Când Domnul, urmat de ucenici şi de o mulţime de popor, ieşea din Ierihon, atunci orbul Bartimeu, care şedea lângă cale şi cerşea milostenie, aflând că Domnul trece alături, a început să strige : Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă ! Îl opreau să strige, însă el mai vârtos striga. Urmarea acestui strigăt neîncetat a fost vindecarea orbului de către Domnul. Aşa să strigăm şi noi cu toate cugetele şi simţirile păcătoase ce se ridică din firea noastră cea căzută şi sunt aduse şi de diavol, ca să ne împiedice strigătul nostru de rugăciune - şi fără de îndoială vom căpăta milă." "Din rugăciunea cea neîncetată, nevoitorul ajunge la sărăcia cea duhovnicească : învăţând să ceară necontenit ajutorul lui Dumnezeu, pe nesimţite îşi nimiceşte încrederea în sine; încât, dacă face ceva bun, nu vrednicia lui va vedea el, în această faptă, ci mila lui Dumnezeu, pe care neîncetat i-o cere Celui Prea Înalt. Rugăciunea cea necurmată duce pe om la dobândirea credinţei, pentru că el ne conteni se roagă, începe să simtă neîncetat prezenţa lui Dumnezeu. Simţirea aceasta poate creşte încet-încet şi în aşa măsură se poate întări, încât ochiul minţii să poată vedea mai limpede pe Dumnezeu, în Pronia Lui, decât cum vede ochiul simţit lucrurile materiale ale lumii; iar inima poate ajunge să simtă prezenţa lui Dumnezeu. Cel ce Îl vede în chipul acesta pe Dumnezeu şi Îi simte prezenţa, nu poate să nu creadă în El, cu o credinţă vie, care se adevereşte prin fapte. Rugăciunea neîncetată nimiceşte viclenia prin nădejdea în Dumnezeu, călăuzeşte duhul către sfânta simplitate dezobişnuind mintea de gândurile cele cu multe şi felurite chipuri, de încolţirea acelor începuturi de gând, cu privinţă la noi înşine şi la aproapele, păstrându-ne pururea mintea la sărăcie şi smerenia înţelesurilor ce alcătuiesc dumnezeiasca învăţătură. Cel ce se roagă neîncetat, se dezvaţă treptat de deprinderea de a visa şi de a se împrăştia cu mintea; el se leapădă de grija de cele multe şi deşarte, cu atât mai mult cu cât învăţătura cea sfântă şi smerită i se va adânci în suflet şi se va înrădăcina într-însul. În sfârşit, el poate ajunge către starea de pruncie, cea poruncită de cuvântul Evangheliei, sau să se facă nebun întru Hristos, adică să arunce înţelepciunea lumii, cea cu nume mincinos, primind de la Dumnezeu o înţelepciune duhovnicească mai presus de fire. Prin rugăciunea neîncetată, se spulberă duhul iscodirii, al fricii, al neîncrederii. Toţi oamenii încep să pară mai buni; iar dintr-un asemenea zălog, pe care ţi l-ai pus în inimă, faţă de oameni, se naşte dragostea pentru ei. Cel ce se roagă neîncetat întru Domnul, Îl cunoaşte pe Domnul ca pe Domnul, dobândeşte frica Lui Dumnezeu, cu frică şi curăţenie intră întru curata dragoste dumnezeiască. Iubirea lui Dumnezeu îşi umple astfel biserica cu darurile Duhului." (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 38).
"Rodul rugăciunii e o privire din ce în ce mai largă la greşelile sale şi la păcătoşenia sa, din care pricină sporeşte umilinţa şi se preface în plâns. Plâns e numită o umilinţă prea îmbelşugată, însoţită de îndurerarea unei inimi zdrobite şi smerite, care izvorăşte din adâncul inimii şi cuprinde sufletul. Pe urmă vin simţirile prezenţei lui Dumnezeu, amintirea vie a morţii, frica de judecată şi de osândă. Toate aceste roade ale rugăciunii sunt însoţite de plâns şi, la vremea sa, sunt umbrite de o simţire sfântă, duhovnicească a fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu e o simţire cu totul nouă. Din îndemnurile acestei lucrări minunate încep să se topească patimile, mintea şi inima încep să fie atrase către o îndeletnicire neîncetată cu rugăciunea. După o sporire oarecare, vine simţirea liniştii, smereniei şi dragostei faţă de Dumnezeu şi aproapele, fără osebirea celor buni de cei răi, răbdarea necazurilor, ca unor îngăduiri şi lecuiri din partea lui Dumnezeu, de care are neapărat nevoie păcătoşenia noastră. Dragostea de Dumnezeu şi aproapele, care vine treptat din frica de Dumnezeu, e pe deplin duhovnicească, nelămurit de sfântă, subţire, smerită, se osebeşte cu o osebire nesfârşită de dragostea omenească cea din starea ei obişnuită; nu poate fi asemănată cu niciun fel de dragoste, care se mişcă în firea cea căzută, oricât de dreaptă şi sfântă ar fi această dragoste firească. E îngăduită legea firii, care lucrează în timp; însă legea cea veşnică, legea cea duhovnicească e cu atât mai presus de ea, cu cât Sfântul Duh e mai presus de duhul omului. Despre roadele de mai departe şi despre urmările rugăciunii celei cu numele cel Prea Sfânt al Domnului Iisus, mă opresc de a mai vorbi, încheie Ep. Ignatie cuvintele sale : "fericita încercare să mă înveţe şi pe mine şi pe alţii aceste lucruri." (Opere, pag. 290 - 291).
Astfel sunt roadele rugăciunii lui Iisus, ce se dăruiesc de Dumnezeu şi se câştigă treptat de lucrătorii ei stăruitori, după mărturisirea încercaţilor ei povăţuitori.
Cu acestea vom încheia convorbirea noastră cea dintâi despre rugăciunea lui Iisus, şi data viitoare vom continua convorbirea noastră atât despre rugăciunea lucrătoare, ostenitoare, cât şi despre rugăciunea lui Iisus, de sine mişcătoare şi despre acele greutăţi şi greşeli care se întâmplă în timpul acestei lucrări cu mintea (sau a minţii).


M O N A H U L : . Cu binecuvântare, să continuăm convorbirea noastră.
P R E O T U L : . Iertaţi-mă, părinte, dar eu vreau să amintesc făgăduinţa Dv. de a-mi lămuri deosebirea între treptele rugăciunii lui Iisus, potrivit cu vârsta cea duhovnicească şi cu sporirea celor ce lucrează această rugăciune.
M O N A H U L : . Dv. vă interesaţi de această latură a problemei numai dintr-o dorinţă de a şti teoretic acest lucru sau pentru că, prin încercare, aţi cunoscut cei dintâi paşi ai acestei lucrări de rugăciune şi căutaţi îndrumări pentru mai departe ? Dacă chestiunea aceasta vă interesează numai din punct de vedere teoretic, apoi răspunsul la această întrebare, fiind doar un câştig al minţii şi memoriei Dv. nu vă va aduce cine ştie ce folos.
Eu îmi amintesc un caz, când un ucenic se plângea stareţului său, că, după ce a citit cartea Sf. Ioan Scărarul, în mintea lui n-a rămas nimic. Stareţul i-a răspuns : "Această carte o poţi ţine în minte numai lucrând-o. Îmi vine în minte şi alt caz petrecut cu cuviosul Pavel cel Prea-prost, care l-a rugat pe Sf. Antonie să-l înveţe Psaltirea. Şi când Antonie a rostit cele dintâi cuvinte : "Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor", apoi cuviosul Pavel l-a oprit şi a zis : "Aşteaptă, celelalte mi le vei spune când voi învăţa să le împlinesc pe cele spuse de tine."
Din aceste pilde, Dv. vedeţi că ştiinţa vieţii celei duhovniceşti se învaţă nu printr-o însuşire teoretică cu mintea, ci prin încercarea practică a vieţii.
P R E O T U L : . Vă mulţumesc, părinte, pentru această lămurire, însă eu totuşi aş dori să ştiu cât mai multe despre rugăciunea lui Iisus, chiar înainte de a începe s-o lucrez practic, ca să-mi pot vedea cât mai limpede vârsta mea cea duhovnicească şi locul unde stau duhovniceşte, precum şi întreaga cale a rugăciunii ce-mi stă înainte, şi astfel să păşesc pe această cale mai conştient, mai liniştit şi mai sigur.
M O N A H U L : . Ei bine, fie cum ziceţi Dv. Vă amintiţi că data trecută am vorbit despre ceea ce se numeşte rugăciunea lui Iisus, ce însemnătate are în viaţa noastră duhovnicească îndeletnicirea cu această rugăciune, ce condiţii sunt trebuincioase pentru lucrarea ei binefăcătoare, şi ce fel de roadă aduce ea în sufletul nostru. Convorbirea de acum va completa, în parte, cele ce n-au fost spuse data trecută, iar, în parte, vom continua să adăugăm şi alte lucruri noi; anume vom vorbi, cum trebuie să ne deprindem cu rugăciunea lui Iisus şi ce, fel de greutăţi, nedumeriri şi greşeli ni se pot întâmpla, şi numai după aceea vom vorbi despre rugăciunea harică.
După cum s-a spus deja data trecută, în lucrarea rugăciunii lui Iisus, e foarte important să se ţină seama de păstrarea unei ordini şi continuităţi. Orice grăbire, nerăbdare, sărituri înainte, dorinţe de a ajunge la rezultatele cele de pe urmă ale rugăciunii, fără a trece cale premergătoare înceată şi dureroasă, nu numai că nu se împacă cu simţământul de evlavie, în ce priveşte rugăciunea, ci încă îl sortesc pe lucrător la o deplină nereuşită şi nerodire a ostenelilor lui, ba încă şi mai mult, ajung o pricină de înşelare de sine şi amăgire, care duc şi până la vătămarea minţii. Să ferească Domnul pe lucrătorul rugăciunii lui Iisus de această cale falsă şi pierzătoare ! De aceea, povăţuitorii acestei lucrări şi cer de la ucenicii lor să nu se smucească de capul lor înainte, ci cu luare aminte, ce-i cu putinţă, cu evlavie, cu un simţământ de pocăinţă şi cu osteneală necurmată, să îndeplinească lucrarea de la început a rugăciunii, aşteptând cu răbdare până când însuşi Domnul, când va găsi că e nevoie, să-i ridice pe ei pe treapta următoare. Aceasta este singura rânduială dreaptă a unei sporiri în rugăciune. E cu putinţă să te apropii de această lucrare mult mai simplu şi mai sincer, fără a te încorda şi fără a te sili să storci din tine cutare sau cutare simţăminte, lăsând toate acestea în voia lui Dumnezeu. Să nu te gândeşti deloc că începi un lucru oarecare mare, deosebit, prin care să te deosebeşti de ceilalţi oameni. Numai un singur lucru trebuie - să te socoteşti în faţa lui Dumnezeu un păcătos, care caută mântuirea şi orânduirea sufletului şi vieţii sale, prin lucrarea sfintei rugăciuni a lui Iisus. Trebuie să ai în inima ta o credinţă sinceră, mică măcar cât un grăunte de muştar, că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi adevăratul Dumnezeu - este într-adevăr Mântuitorul nostru, Izbăvitorul nostru, al lumii, Cel făgăduit, care sigur poate să facă viu şi sufletul meu şi să aprindă în el o viaţă adevărată, curată şi sfântă. Fără o astfel de credinţă, chiar rugăciunea e cu neputinţă. Ea ajunge o vorbă goală, deşartă şi fără de rod. Pe măsură ce lucrăm rugăciunea lui Iisus, credinţa noastră cea slabă se va întări şi se va înflăcăra şi, în sfârşit, va ocupa în inima noastră cel dintâi şi cel mai de seamă loc. Mai departe trebuie să ne silim să împlinim tot ce ne-a poruncit Domnul Iisus Hristos în sfânta Sa Evanghelie, ca să facem, prin fapte să ne dovedim credinţa, să avem dragoste nefăţarnică către aproapele, să ne socotim mai răi decât toată făptura şi printr-o inimă îndurerată şi zdrobită să ne simţim păcatele noastre. De la lucrarea rugăciunii lui Iisus, luarea aminte se va aduna, gândurile nu se vor mai împrăştia, gândurile cele deşarte şi necurate îşi vor pierde din obrăznicia lor.
În ordinea continuităţii, vom începe această convorbire prin a expune acele sfaturi practice, pe care le dă Ep. Teofan, tuturor celor ce doresc să deprindă o rugăciune dreaptă. De la început, el vorbeşte despre rugăciune în general, iar pe urmă despre rugăciunea lui Iisus, aparte. Sfaturile lui sunt cuprinse în următoarele, pentru rugăciune în general :
1.  Alege-ţi pravila de rugăciune - cea de dimineaţa, cea de zi şi cea de seara.
2.  Pravila să fie mică de la început, ca să nu-l îndepărteze pe omul ce nu-i obişnuit cu această lucrare şi cu osteneala duhului.
3. Trebuie făcută totdeauna cu frică (cu evlavie), cu siguranţă (stăruinţă) şi cu luare aminte.
4.  Se cere să stai în picioare, să faci mătănii, să îngenunchezi, să faci semnul crucii, iar uneori să cânţi.
5.  Cu cât mai des te aşezi la această rugăciune cu atât e mai bine... nu mult, ci cât mai des.
6.  Ce fel de rugăciuni să citeşti, e arătat în cartea de rugăciuni. Dar e bine să o deprinzi pe una, ca începând-o pe ea, de îndată să se aprindă duhul.
7.  Pravila de rugăciune e simplă : stând la rugăciune, rosteşte-o cu frică şi cu cutremur (cu evlavie) ca la urechile lui Dumnezeu, însoţind-o de semnul crucii, închinăciuni, cădere cu faţa la pământ, potrivit cu mişcările duhului.
8.  Pravila luată trebuie îndeplinită neapărat totdeauna, însă acest lucru nu te împiedică ca să mai adaugi, dacă te îndeamnă inima.
9.  Citirea şi cântarea în auz sau pe şoptite, sau în tăcere, e la fel, căci Domnul este aproape. Însă, uneori e mai bine să faci toată rugăciunea într-un fel, iar alteori altfel.
10. Cu tărie să ţii minte ţinta rugăciunii (scopul), celei de pe urmă. Acea rugăciune e bună care se termină cu căderea plină de simţire înaintea lui Dumnezeu : "cu judecăţile pe care le şti, mântuieşte-mă".
11.  Sunt trepte ale rugăciunii : cea dintâi treaptă e rugăciunea trupească, cu mai mult citit, cu stare în picioare, cu mătănii. Luarea aminte fuge, inima nu simte, plăcere nu e; aici e răbdare şi osteneală. Cu toate acestea însă hotărăşte-te şi la rugăciune. Aceasta e rugăciunea lucrătoare. A doua treaptă e rugăciunea cu luarea aminte; mintea se adună la ora de rugăciune şi poate s-o rostească toată în mod conştient fără risipire. Luarea aminte se uneşte cu cuvântul cel scris şi-l rosteşte ca pe al său. A treia treaptă e rugăciunea simţită; de la luare aminte se încălzeşte inima şi ce e acolo în gând aici ajunge simţire. Acolo cuvântul e zdrobitor, iar aici e zdrobirea. Cine a ajuns la simţire, acela se roagă fără cuvinte, căci Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea acest lucru este şi culmea creşterii în rugăciune - aşezându-te la rugăciune să treci de la simţire la simţire.
12.  Dar oricât de desăvârşit s-ar socoti pe sine, în rugăciune, pravila de rugăciune nu trebuie părăsită niciodată, ci trebuie făcută, după cum s-a arătat mai sus, şi totdeauna trebuie început de la rugăciunea lucrătoare. Cu aceasta trebuie unită şi cea a minţii, iar după ele va veni şi cea a inimii. Fără cea dintâi (lucrătoare) pierde şi aceasta de pe urmă, şi omul va socoti că se roagă, iar de fapt acest lucru nu se va petrece.
13. Când simţământul de rugăciune va ajunge să fie necurmat, atunci începe rugăciunea cea din duh, care e un dar al Duhului lui Dumnezeu, Care se roagă pentru noi - ultima treaptă de rugăciune ce poate fi atinsă. Însă este, se zice, o rugăciune ce nu poate fi atinsă cu mintea, sau care depăşeşte hotarele conştiinţei (aşa la Sf. Isaac Sirul), (Ep. Teofan, Calea către mântuire, pag. 240 - 241). Aceasta este ordinea lucrării de rugăciune în general. Multe din îndrumările date de Ep. Teofan pentru rugăciunea cea de obşte, de dimineaţa ori seara, se potrivesc şi pentru rugăciunea lui Iisus, după cum lesne poate vedea fiecare. Însă cele spuse aici, Ep. Teofan le completează şi cu alte sfaturi, care sunt potrivite numai pentru rugăciunea lui Iisus.
"Deprinderea rugăciunii lui Iisus, scrie el, pe dinafară e ca să ajungi ca ea, de la sine, să se mişte neîncetat pe buze, iar, pe dinlăuntru, să se adune mintea în inimă şi să stai neîncetat în faţa Domnului, unind cu aceasta o căldură a inimii, care poate fi de diferite trepte, şi părăsind toate celelalte cugete, dar mai ales să cazi cu zdrobire şi smerenie înaintea Domnului Mântuitor. Începutul acestei deprinderi se pune printr-o rostire, cât e cu putinţă mai deasă, a acestei rugăciuni în inimă. Rostirea deasă adună mintea la un loc, ca să stea înaintea Domnului. Statornicirea acestei rânduieli înlăuntru e însoţită de încălzirea inimii şi de alungarea cugetelor, chiar celor mai simple, nu numai celor pătimaşe. Când în inimă va începe să licărească focul alipirii noastre de Dumnezeu, atunci odată cu el se va statornici înlăuntru o aşezare paşnică a inimii, cu o cădere zdrobită şi smerită a minţii înaintea Domnului. Până aici ajunge osteneala noastră proprie, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Iar cele ce se vor petrece în rugăciune, mai presus de acestea, acelea vor fi numai un dar al harului. La Sf. Părinţi se pomenesc acestea numai pentru ca cineva, ajungând la limita arătată, să nu socoată, că mai mult n-are ce dori şi să nu-şi închipuie că e la culmea desăvârşirii celei de rugăciune, sau celei duhovniceşti. Deci, iată lucrul tău cel dintâi - să rosteşti des, cât se poate mai des, rugăciunea lui Iisus, până când te vei deprinde s-o spui neîncetat. Fă acest lucru astfel :
1.  Hotărăşte-ţi, în pravila ta de rugăciune, o parte şi pentru rugăciunea lui Iisus. Fă această rugăciune de câteva ori la începutul pravilei de rugăciune, şi de câteva ori la sfârşitul ei. Dacă ai râvnă şi după fiecare rugăciune din pravila ta, fă la fel.
2.  Numărul, de câte ori se rosteşte rugăciunea aceasta, de fiecare dată, hotărăşte-ţi-l singur, sau în urma sfatului părintelui tău duhovnicesc. Numai să nu-ţi rânduieşti multe de la început; pe urmă însă, după ce te obişnuieşti cu această rugăciune, mai adaugă câte puţin.
Dacă vreodată îţi vine dorinţa să mai rosteşti odată numărul hotărât, apoi nu te lepăda fără însă a-ţi face pravilă din aceasta, ci numai pentru data aceasta. Şi ori de câte ori ţi-ar cere inima acest lucru, nu te lepăda.
3.  Nu te grăbi să rosteşti o rugăciune după alta, ci rosteşte-le cu aceeaşi măsură de durată, însă să nu te îngrijeşti numai de cuvinte, ci mai ales ca mintea să fie în inimă şi să stea în faţa Domnului, ca şi cum ar fi de faţă, cu o conştiinţă deplină a măreţiei, harului şi dreptăţii Lui.
4.  Dacă eşti slobod, apoi între o rugăciune şi alta, rânduieşte-ţi să te opreşti ca şi cum, de obicei, te aşezi la rugăciune, şi înalţă către Domnul această rugăciune de câteva ori. Iar de nu eşti slobod, apoi intercalează această rugăciune printre faptele şi chiar vorbele tale.
5.  Făcând această rugăciune în timpul pravilei, sau în afară de ea, aşează-te când o faci în poziţie de rugăciune; când o rosteşti, de fiecare dată, fă o închinăciune - de zece ori până la brâu, iar după aceasta, odată o metanie până la pământ - şi aşa până vei isprăvi. Desigur, că tu ai auzit sau ai citit, că Părinţii, în pravilele lor de rugăciune, rânduiesc multe metanii. Unul din ei a zis : nu e împlinită rugăciunea, dacă cineva nu-şi va osteni trupul său prin mătănii. Dacă tu vei hotărî să urmezi, după puterea ta, acest lucru, apoi, în curând, vei vedea rodul ostenelilor tale de a deprinde rugăciunea lui Iisus.
6. Despre îndrumările, învăţăturile şi prevenirile de mai departe, în ce priveşte rugăciunea lui Iisus, citeşte în Filocalie - pe Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Nichifor Monahul , Ignatie şi Calist precum şi învăţăturile tuturor celorlalţi Părinţi despre rugăciunea lăuntrică ce se potrivesc şi pentru rugăciunea lui Iisus. Bagă de seamă : în învăţăturile Sf. Părinţi de mai sus, tu vei găsi poveţe, cum să şezi, cum să ţii capul şi cum să lucrezi cu răsuflarea. Aceste mijloace, după cum au spus Calist şi Ignatie, nu sunt neapărat trebuincioase, ci sunt numai nişte acomodări de dinafară, care însă nu sunt potrivite pentru toţi. Pentru tine e deajuns să fi cu luare aminte în inimă, în faţa Domnului, şi să-ţi înalţi această scurtă rugăciune cu evlavie şi smerenie, cu mătănii când îţi faci pravila, şi cu închinăciuni de gând, când faci acest lucru printre îndeletniciri.
7. Bagă de seamă însă : să fii cu luare aminte în inimă, sau în piept, cum zic unii părinţi - anume ceva mai sus de sânul stâng - şi acolo să rosteşti rugăciunea lui Iisus. Când începe să te doară inima de încordare, atunci fă cum ne sfătuieşte Nichifor Monahul : aşează-te cu luare aminte şi cuvântul de rugăciune acolo unde de obicei vorbim cu noi înşine, sub gâtlej, în susul pieptului. După aceea, iarăşi te vei coborî deasupra sânului stâng. Nu nesocoti această observaţie, oricât de simplă şi de puţin duhovnicească ţi s-ar părea.
8.  La Sf. Părinţi vei găsi multe avertizări. La toate le-au dat prilejuri încercările unei lucrări greşite. Ca să scapi de aceste greşeli, să ai drept sfătuitor pe părintele tău cel duhovnicesc, sau să stai de vorbă cu un frate de acelaşi gând cu tine şi încredinţează-le lor toate cele ce ţi se întâmplă în timpul ostenelii tale. Iar tu, totdeauna lucrează cu cea mai mare simplitate, cu cea mai mare smerenie şi sporul să nu ţi-l atribui ţie. Să ştii că sporul adevărat se petrece înlăuntru, pe nesimţite, fără să iasă la iveală, cum se petrece şi cu creşterea trupului. De aceea, când vei auzi înlăuntrul tău, A, iat-o ! Să şti că acesta este glasul vrăjmaşului care îşi închipuie ceva aparent în locul celor adevărate. Aici e începutul înşelării de sine. Înăbuşă de îndată acest glas; altfel, el ca o trâmbiţă va răsuna întru tine, hrănind părerea ta de sine.
9.  Nu-ţi hotărî un timp care ţi-ar trebui pentru a spori în rugăciune. Hotărăşte-te numai să te osteneşti şi să te osteneşti. Vor trece luni şi ani până când se vor arăta slabele roade ale reuşitei. Unul dintre Părinţii din Athos spunea despre sine, că au trebuit doi ani până când i s-a încălzit inima, iar la altul oarecare, acest lucru a venit peste opt luni. La fiecare, acest lucru se petrece pe măsura puterilor şi râvnei lui faţă de acest lucru." (Ep. Teofan, Războiul nevăzut, pag. 207 - 212). Astfel sunt mijloacele cele de dinafară a deprinderii rugăciunii lui Iisus. Odată cu aceasta, Ep. Teofan arată şi rânduiala cea dinlăuntru a rugăciunii. El zice : rugăciunea este o lucrare lăuntrică. Cel mai de seamă lucru, de care trebuie să te îndeletniceşti, este pomenirea lui Dumnezeu sau umblarea în prezenţa Iui Dumnezeu. Stăruiţi-vă să vă câştigaţi deprinderea de a vă da seama şi de a simţi că sunteţi mereu sub privirea ochiului lui Dumnezeu, care pătrunde întregul adânc al inimii voastre şi care vede toate mişcările voastre cele dinlăuntru." "Rădăcina unei bune aşezări lăuntrice este frica de Dumnezeu. Ea trebuie să nu ne părăsească niciodată. Ea va ţine totul încordat şi nu va lăsa nici mădularele, nici gândurile să slăbească, zidind o inimă veghetoare şi un gând treaz. Însă trebuie de ţinut minte şi de simţit totdeauna că propăşirea din viaţa cea duhovnicească şi din toate manifestările ei este un rod al harului lui Dumnezeu. Viaţa cea duhovnicească toată e de la Duhul cel Prea Sfânt al lui Dumnezeu". "Căutaţi şi veţi afla, " a făgăduit Domnul. Ce trebuie să căutăm ? O comuniune vie şi simţită (pipăibilă) cu Domnul. Acest lucru îl dă harul lui Dumnezeu, însă trebuie şi noi să ne ostenim pentru acest lucru. Încotro ne îndreptăm ostenelile ? Într-acolo ca să pomenim pururea pe Domnul, ca şi cum ar fi aproape, ba chiar în inima noastră. Aşează-te deci cu luare aminte în inimă în faţa Domnului şi zi : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, pe mine păcătosul. Întreaga lucrare în aceasta se cuprinde, şi în fond mai mult nu se cere nimic.". (Din scrisorile Ep. Teofan către un monah).
Când facem rugăciunea lui Iisus, o însemnătate deosebită are întrebarea unde trebuie să fie adunate, în timpul rugăciunii mintea şi luarea aminte a celui ce se roagă. După cuvintele tuturor povăţuitorilor rugăciunii lui Iisus, luarea aminte a minţii trebuie să fie adunată nu în cap, ci în inimă. Ep. Teofan scrie : până când nu se va aşeza sufletul cu mintea sa în inimă, până atunci nu se vede şi de nimic nu-şi dă seama cum trebuie (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 140).
Trebuie să ne coborâm din cap în inimă. Acum gândirea dumitale despre Dumnezeu este în cap. Iar însuşi Dumnezeu parcă s-ar afla pe dinafară, şi reiese că aceasta este o lucrare dinafară. Atâta vreme cât vor rămânea în cap gândurile nu se vor aşeza în linişte, ci se vor frământa mereu, ca fulgii de zăpadă iarna, sau ca roiurile de gâze vara (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 168).
"Mi-ai scris că din pricina atenţiei te doare chiar capul. Da, dacă lucrezi numai cu capul, aşa se întâmplă, dar când te vei coborî în inimă, nu va mai fi nicio osteneală; capul se va deşerta şi gândurile se vor sfârşi. Ele toate sunt în cap, aleargă unele după altele şi este cu neputinţă să le stăpâneşti. Dar dacă vei afla inima şi vei şti să stai în ea, atunci, de fiecare dată, când vor începe să te tulbure gândurile, e deajuns numai să cobori în inimă, şi gândurile se vor împrăştia în toate părţile. Acesta va fi un mic ungher plin de tihnă, un liman fără de primejdii. Nu lenevi să cobori. În inimă se află viaţa; acolo, prin urmare, trebuie să vieţuim. Să nu socoteşti că lucrul acesta este al celor desăvârşiţi. Nu. Acesta este un lucru al tuturor celor ce încep să-L caute pe Dumnezeu" (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 169).
Cum trebuie înţeleasă expresia "să-ţi concentrezi mintea în inimă ?" Mintea este acolo unde este atenţia. Ca s-o concentrezi în inimă, înseamnă să-ţi statorniceşti atenţia în inimă şi să-L vezi, în chip gândit, pe nevăzutul Dumnezeu, care este de faţă înaintea ta, adresându-te Lui cu evlavie, cu mulţumire şi cu cerere, băgând de seamă, totodată ca nimic din cele străine să nu intre în inimă. Aici e toată taina vieţii duhovniceşti". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 170).
Şi Episcopul Teofan şi Episcopul Ignatie socot inima drept centrul vieţii celei superioare duhovniceşti a omului. Ep. Teofan, aşa zice despre inimă : "Inima este omul lăuntric, sau duhul unde ne dăm seama de noi înşine, unde se află conştiinţa, ideea despre Dumnezeu cu simţământul atârnării noastre de El, precum şi toată viaţa duhovnicească cu preţul ei veşnic" (Sbornicul, Q 149). La fel scria, ba chiar mai lămurit, şi Ep. Ignatie : "Citind la Părinţi despre locul inimii, pe care îl dobândeşte mintea, prin rugăciune, trebuie să înţelegem puterea cuvântătoare a inimii, pusă de Creator în partea de sus a inimii, puterea prin care inima omului se deosebeşte de inima dobitoacelor şi care au şi ele puterea voinţei sau dorinţei şi puterea râvnei sau a mâniei; în aceeaşi măsură ca şi oamenii. Puterea de cuvântare se exprimă în conştiinţa sau în conştiinţa duhului nostru, fără ca să fie părtaşă şi judecata noastră, în frica lui Dumnezeu, în iubirea duhovnicească de Dumnezeu şi aproapele, în simţirea pocăinţei, smereniei, blândeţii, în zdrobirea duhului sau într-o adâncă întristare de păcate, şi în alte simţiri duhovniceşti, care sunt străine dobitoacelor. Puterea sufletului este mintea, care deşi e duhovnicească, totuşi îşi are locul său de petrecere în creierul capului; tot astfel, puterea cuvântului, sau duhul omului, cu toate că e duhovnicească, totuşi îşi are locul său de petrecere în partea de sus a inimii, care se găseşte sub sânul stâng al pieptului, lângă sân şi puţin mai sus de el. Unirea minţii cu inima este unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 148).
După învăţătura Ep. Ignatie, în omul cel dintâi zidit, mintea, inima şi trupul erau în unire deplină şi armonie. După căderea în păcat, ele se află dezbinate, despărţite, luptându-se una împotriva alteia. Ele se unesc din nou, prin harul lui Dumnezeu. "Din atingerea mâinilor Lui de întreaga mea fiinţă, mintea, inima şi trupul s-au unit întru ele, au alcătuit ceva unitar şi întreg; apoi s-au cufundat în Dumnezeu, unde petrec atât timp cât îi ţine acolo mâna nevăzută, neînţeleasă, atotputernică... " (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 201).
În vremea rugăciunii este nevoie ca duhul să se unească cu mintea şi să rostească rugăciunea împreună cu ea, în care timp, mintea lucrează prin cuvinte, rostite numai în gând sau prin participarea glasului, iar duhul lucrează prin simţământul umilinţei sau al plânsului. Unirea se dăruieşte la timpul potrivit, de darul lui Dumnezeu, iar pentru un nou începător, este suficient, dacă duhul va simţi şi va lucra împreună cu mintea. Atât timp, cât luarea aminte va fi păzită de minte, duhul va simţi negreşit umilinţa. Duhul de obicei se numeşte inimă, aşa cum în locul cuvântului minte, se întrebuinţează cuvântul cap. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 220).
După cuvintele Ep. Ignatie : "Nu numai orice simţire de păcat şi orice gând de păcat, ci chiar toate gândurile şi simţămintele fireşti, oricât de subţiri ar fi şi oricât de mascate ar fi, printr-o aparentă neprihănire, distrug unirea minţii cu inima, le pun într-o lucrare potrivnică una cu alta. În timpul unei abateri de la calea duhovnicească, pe care ne-o vădeşte Evanghelia, sunt de prisos toate ajutoarele şi mecanismele : mintea şi inima nu se vor uni între ele". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 205). De aceea : "Dacă tu ai simţit că mintea ţi s-a unit cu sufletul şi cu trupul, că nu mai eşti fărâmiţat de păcat în mai multe părţi, că alcătuieşti ceva unitar şi întreg, că sfânta pace a lui Hristos adie peste tine, atunci păstrează darul lui Dumnezeu cu cea mai mare grijă" (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 199).
Unirea laolaltă a minţii şi a inimii, în lucrarea rugăciunii lui Iisus, pentru cei neiscusiţi e una din cele mai mari greutăţi ale acestei lucrări, care atrage după sine, când nu te pricepi să lucrezi, mari greşeli în această lucrare, despre care povăţuitorul lucrării minţii vorbesc amănunţit. De aceea, ni se cere privegherea necurmată şi sfatul unui îndrumător încercat. Însă să păşim mai departe, pentru a cerceta rânduiala lucrării lăuntrice a rugăciunii lui Iisus, după învăţătura Ep. Teofan. "Că mintea, după câteva rugăciuni, fuge din inimă şi se leapădă de pomenirea lui Dumnezeu, acest lucru e din slăbiciunea luării aminte şi din nepăsare faţă de rugăciune. Sufletul nu preţuieşte rugăciunea, şi se grăbeşte cât mai degrabă să scape de ea, mormăind-o oarecum. Caută frica de Dumnezeu şi cu ea apropie-te de rugăciune, şi te roagă, ţinând luarea aminte la înţelesul cuvintelor din rugăciune. Rugăciunile scurte şi rugăciunile lui Iisus, tocmai de aceea se şi întrebuinţează, ca să pironească atenţia, altoind inimii o simţire de Dumnezeu. Iar dacă vom fi nepăsători faţă de rugăciune, apoi niciodată nu vom spori în ea. Ţine minte de asemenea, că rugăciunea nu ajunge singură la desăvârşire, ci împreună cu toate virtuţile. Pe măsura desăvârşirii virtuţilor se desăvârşeşte şi rugăciunea (după cum a fost vorba în prima noastră convorbire). Virtuţile cele mai de seamă sunt : frica de Dumnezeu, întreaga înţelepciune, smerenia, zdrobirea, mortificarea cărnii, răbdarea, dragostea. Când vor fi acestea, apoi vor veni şi toate celelalte, iar împreună cu ele şi rugăciunea". Lucrarea rugăciunii lui Iisus cere chiar de la început o mare luare aminte, răbdare şi statornicie. Cu ea nu te poţi îndeletnici, oricum bătând din buze. Luarea aminte fuge - trebuie adunată; cugetele cu obrăznicie pătrund în conştiinţă, aţâţă închipuirea - trebuie înlăturate, se stârnesc patimile - se tulbură inima - trebuie domolite; lipsa de roade, aparentă a lucrării însă ne şi aduce trândăvie, stârneşte plictiseală - trebuie să rabzi şi să te rogi. Din greşeală, din neştiinţă, din rânduiala de sine, din înşelarea de sine, se fac paşi greşiţi, trebuie să ne căim şi să ne îndreptăm. Şi pe lângă toate acestea, trebuie să ne smerim, să nu cârtim, să nu curmăm (oprim) lucrarea rugăciunii şi toată nădejdea s-o pui în ajutorul lui Dumnezeu. O astfel de stare poate dura nu luni, ci ani, până când nu se va aprinde în inimă focul mic necurmat al rugăciunii harice, de sine mişcătoare.
În convorbirea trecută, noi am arătat deja această luptă neîncetată de neînlăturat, cu feluritele greutăţi de la lucrarea rugăciunii lui Iisus. Însă, eu socot că e nevoie încă şi încă să amintim despre aceasta, de a preveni despre aceste greutăţi şi de a îndemna, ca atunci când vom încerca această luptă, să nu cădem cu duhul, să nu ne înşelăm pe noi înşine, să nu socotim că această lucrare de rugăciune se face aşa de lesne şi de simplu, cum se prepară, la farmacie, doctoria după reţeta unui doctor.
Noi am amintit, mai sus, că chiar unirea minţii cu inima, poate încurca şi stârni nedumeriri. Nu demult am primit o scrisoare de la un monah, un lucrător evlavios al rugăciunii lui Iisus, care a fost tulburat de cuvintele Ep. Ignatie, care opreşte pe cei începători, sub ameninţarea căderii în înşelare, să pătrundă cu rugăciunea în latura inimii şi a văzut în aceasta o oprire, o contrazicere a cuvintelor stareţului moldovenesc Vasile şi Ep. Teofan, care spun că la rugăciunea lui Iisus neapărat trebuie să stăm cu luarea aminte în inimă. Însă cercetând mai de aproape cuvintele Ep. Ignatie, nu aflăm nicio nepotrivire între Ep. Ignatie şi alţi povăţuitori ai rugăciunii lui Iisus. Pricina nedumeririi e în deosebirea expresiilor, întrebuinţate de nevoitori, pentru a însemna una şi aceeaşi idee, şi în deosebirea momentelor despre care vorbesc ei. Şi Ep. Ignatie nu tăgăduieşte necesitatea de a participa şi inima la rugăciunea celor începători şi pătimaşi, însă exprimă ideea aceasta din cuvintele : "cu consimţământul inimii", iar alţii se exprimă prin alte cuvinte. Aşa, stareţul schimonah Vasile scrie despre rugăciunea celor începători : "Sf. Apostol zice : vreau să zic cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu limba." De aceea, trebuie mai întâi, prin aceste cuvinte, cinci la număr, să cureţi mintea şi inima, zicând neîncetat în adâncul inimii : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă", şi prin aceasta să te ridici la cântarea înţelegătoare. Când fiecare începător şi pătimaş poate să săvârşească această rugăciune, cu înţelegere, păzindu-şi inima, iar cântarea nu o poate face cu înţelegere până când nu se va curăţi mai înainte prin această rugăciune". (Viaţa şi scrierile lui Paisie Velicicovschi. Ed. an.1847, pag.107).
În alt loc, stareţul Vasile zice încă mai lămurit despre putinţa unei rugăciuni cu inima la cei începători şi pătimaşi. Răsturnând părerea celor care socot lucrarea rugăciunii lui Iisus potrivită numai pentru cei sfinţi şi nepătimaşi, stareţul scrie : "Cea dintâi treaptă a sporirii monahilor celor începători se cuprinde în împuţinarea patimilor prin trezirea minţii şi paza inimii, adică prin rugăciunea minţii, potrivită celor lucrători. (Operele Ep. Ignatie, vol. I, pag. 219).
Astfel, ceea ce stareţul Vasile numeşte rugăciune făcută "cu înţelegere, păzindu-se inima" (sau în adâncul inimii), care se face de cei începători şi pătimaşi, corespunde cu rugăciunea Ep. Ignatie, făcută cu mintea şi cu consimţământul inimii" şi îngăduită nu numai celor ce au sporit, ci şi celor începători. La Ep. Teofan acestor expresii le corespunde : "Să stai deasupra inimii, să stai cu mintea în inimă, să te cobori din cap în inimă - toate acestea, după spusele lui : e unul şi acelaşi lucru. Miezul problemei stă în concentrarea atenţiei şi în starea în faţa Domnului Celui nevăzut, dar nu în cap, ci înlăuntrul pieptului, către inimă şi în inimă" (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 184). Cuvintele "să stai în inimă" însuşi Ep. Teofan le lămureşte astfel : "Ştii unde este inima ? Deci; opreşte-te acolo cu atenţia şi stai fără să ieşi dinlăuntru şi vei fi cu mintea în inimă; mintea este nedespărţită de atenţie, unde este mintea, acolo este şi atenţia" (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 176).
În alt loc, Ep. Teofan, încă mai lămurit, arată locul inimii : "acolo unde răspunde şi se simte întristarea, bucuria, mânia şi altele, acolo e inima, acolo să stai cu luare aminte".
Deci scrie monahul , dezlegând nedumerirea sa, dacă în timpul rugăciunii e necesar "consimţământul inimii", iar unde este consimţământ acolo este şi atenţie, iar unde e atenţia acolo e şi mintea - apoi reiese, că la toţi trei povăţuitorii, deosebirea e numai în cuvinte, iar în fond ei vorbesc despre unul şi acelaşi lucru şi anume : că şi cei începători şi pătimaşi şi care încă nu s-au curăţat de patimi pot şi trebuie să se roage în inimă cu rugăciunea lui Iisus pentru a curăţi inima de patimi.
Această încheiere e întărită şi de cuvintele Ep. Teofan : "Roadele rugăciunii sunt concentrarea atenţiei în inimă şi căldură. Aceasta este o lucrare firească." Oricine poate ajunge aici. Şi oricine poate face această rugăciune, nu numai monahul ci şi mireanul. Aceasta nu este un lucru prea înalt, ci un lucru simplu. Iar rugăciunea lui Iisus, ea în sinea ei, nu este vreo rugăciune făcătoare de minuni, ci e ca orice altă rugăciune scurtă, grăită, şi, prin urmare, din afară. Dar ea poate trece la rugăciunea minţii şi a inimii, tot pe cale firească. Ceea ce vine de la dar, trebuie aşteptat, iar ca să luăm acest dar, asta n-o putem face prin niciun mijloc de acest fel. Ceea ce v-am scris, că mai întâi trebuie să vă curăţaţi de patimi, asta se referă la rugăciunea înaltă, contemplativă; pe când aceasta e o simplă rugăciune, în stare totuşi să vă aducă la înalta rugăciune." (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 77).
Noi ne-am apropiat de punctul, unde rugăciunea începătoare, lucrătoare sau ostenitoare, se atinge de rugăciunea harică, care depinde deja nu de silinţele noastre, ci de harul lui Dumnezeu. Silinţele noastre, aici, se reduc numai la a nu împiedica harul lui Dumnezeu să lucreze în noi. Toţi povăţuitorii de rugăciune ne feresc de căutarea rugăciunii celei mai înalte, cea din capul nostru şi mai înainte de vreme. Ep. Ignatie scrie : "Una este să te rogi cu luare aminte, luând parte şi inima, alta este să te cobori cu mintea în templul inimii, şi de acolo să aduci rugăciunea tainică, plină de putere şi harul lui Dumnezeu. A doua iese din cea dintâi. Atenţia minţii, din timpul rugăciunii atrage inima spre consimţământ, întărindu-se atenţia; consimţirea minţii cu inima se preface în unirea inimii cu mintea; în sfârşit, atenţia altoindu-se rugăciunii, mintea se coboară în inimă, pentru cea mai adâncă sfântă slujbă a rugăciunii. Toate acestea se lucrează sub îndrumarea harului lui Dumnezeu, după bunăvoinţa şi planul ei. Năzuinţa spre cea de a doua, fără să o atingi pe cea dintâi, nu numai că e fără folos, ci poate fi pricină de cea mai mare vătămare". (Opere, vol. II, pag. 263). Acelaşi lucru îl spune şi schimonahul Vasile. Recunoscând ca posibilă, pentru cei începători, rugăciunea inimii cea lucrătoare, el ne fereşte de căutarea cea din capul nostru şi mai înainte de vreme a rugăciunii celei văzătoare, zicând : "Cel plin de îndrăzneală şi încrezut, căutând ceea ce e mai presus de vrednicia şi orânduirea Lui, cu trufie caută să ajungă mai înainte de vreme la rugăciunea cea văzătoare. Dacă cineva, în părerea de sine visează să ajungă la cele înalte, fiind cuprins de o dorinţă satanică dar nu adevărată, pe unul ca acesta, ca pe o slugă a sa, diavolul repede îl prinde în mrejele sale". (Viaţa şi scrierile lui Paisie Velicicovschi, ed. an 1847, pag.112).
Oprind căutarea cea fără de vreme şi înainte de vreme, ca să descoperi, în tine, lucrarea vădită a harului, Ep. Ignatie întăreşte cuvintele sale cu mustrarea groaznică a Sf. Grigorie Sinaitul, citată de asemenea şi de cuviosul Nil Sorschi : "Pomenirea lui Dumnezeu, adică rugăciunea minţii, e mai presus de toate lucrările, e culmea virtuţilor, ca dragoste (iubire) de Dumnezeu. Cine, în chip neruşinat şi obraznic va vrea să intre la Dumnezeu şi să vorbească cu El curat, cine se sileşte să şi-L agonisească pe El în sine, acela lesne e omorât de draci, dacă va fi îngăduit acest lucru, ca unul care a căutat în chip obraznic şi trufaş să ajungă la cele ce sunt mai presus de vrednicia şi orânduirea (aşezarea) lor".
Se naşte întrebarea, oare nu extinde Sf. Grigorie Sinaitul această ameninţare a sa şi asupra acelor începători şi pătimaşi care, după cuvintele stareţului Vasile, prin săvârşirea rugăciunii lui Iisus "în adâncul inimii lor" tind să-şi cureţe inima de patimi ?
Răspunsul la această întrebare îl găsim la Sf. Grigorie, în învăţătura lui despre lupta cu cugetele; aici noi pătrundem într-o astfel de latură a lucrării rugăciunii lui Iisus, care e mai aproape şi mai pe înţeles monahilor, însă şi mirenilor nu le strică să aibă o înţelegere (o idee) oarecare despre ea; acest lucru poate fi şi lor de folos.
Sfântul Grigorie Sinaitul arată felurite mijloace de luptă cu cugetele : unele pentru cei puternici şi, desăvârşiţi, altele pentru cei slabi şi începători. El zice : "Celor puternici şi desăvârşiţi li se cuvine să se lupte pururea numai singuri şi să întoarcă neîncetat împotriva lor (cugetelor) sabia duhului care este cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6,17); iar cei neputincioşi şi începători se folosesc de fugă ca de o cetăţuie, cu evlavie şi cu frică ferindu-se de lupta împotrivă, şi neavând îndrăzneală să intre în luptă înainte de vreme, scapă astfel de moarte". "Pentru aceasta cel începător trebuie să ia aminte la lucrarea din inimă ca la ceva fără de rătăcire (adică să facă rugăciunea lui Iisus cu luare aminte în inimă), iar toate celelalte să nu le primească, până nu se vor potoli patimile." Dintre cei începători, nimeni niciodată nu va putea să izgonească cugetul, dacă nu-l va izgoni Dumnezeu. Numai cei puternici sunt în stare să se lupte cu ele şi să le izgonească. Însă şi ei nu le izgonesc cu de la sine putere, ci sunt întăriţi la lupta cu ele de Dumnezeu, ca unii ce sunt îmbrăcaţi în toate armele Lui. Iar tu, când vin cugetele, cheamă pe Domnul Iisus, des şi cu răbdare, Şi ele vor fugi; căci nesuferind căldura inimii, ce este dată prin rugăciune, ele vor fugi parcă arse de foc. Prin numele lui Iisus, zice Scărarul, bate pe vrăjmaşi; căci Dumnezeul nostru este un foc care mistuieşte răutatea. Iar cel ce nare lucrarea rugăciunii, le biruieşte cu altele, urmând lui Moise. Căci, atunci când se va scula şi va ridica mâinile şi ochii săi spre cer (Exod 17, 11), Dumnezeu le izgoneşte. Pe urmă iarăşi se aşază şi începe rugăciunea cu răbdare ! Iată ce mijloc întrebuinţează cei ce încă nu şi-au agonisit lucrarea rugăciunii. Dar şi cel ce are lucrarea rugăciunii, când se ridică patimile trupeşti, lenevia sau curvia, patimile cumplite şi grele, adesea sculându-se tinde mâinile spre ajutor împotriva lor. Însă din pricina înşelării nu face mult acest lucru, şi iarăşi se aşază, ca nu cumva vrăjmaşul să-i amăgească mintea, arătându-i vreo nălucire. Căci a avea mintea neprimejduită de cădere chiar, şi sus şi jos şi în inimă şi pretutindeni neprimejduită de vătămare, e numai al celor curaţi şi desăvârşiţi."
Din aceste cuvinte ale Sf : Grigorie Sinaitul se vede că ameninţarea lui, pe care am citat-o mai sus, nu-i priveşte pe cei care cu luare aminte în inimă fac rugăciunea lui Iisus împotriva cugetelor; ea îi priveşte pe acei care, cu o rânduială de sine şi înainte de vreme, tind la rugăciunea contemplativă sau, fiind pătimaşi, intră singuri în luptă împotriva cugetelor drăceşti, pe când lor li se cuvine să stea cu luarea aminte în inimă şi să strige, întru numele lui Dumnezeu, după ajutor împotriva vrăjmaşilor. La fel zice şi Sf. Varsanufie cel Mare la întrebarea unui ucenic : "Dacă un cuget pătimaş va pătrunde în inimă, cu ce să-l înlăturăm ? Să-i vorbim împotrivă, sau să rostim o oprire (un blestem), ca şi cum ne-am mânia pe el, sau să alergăm la Dumnezeu şi să aruncăm înaintea Lui toată neputinţa noastră ?" - Stareţul a răspuns : "Patimile sunt aceleaşi necazuri, şi Domnul nu le-a deosebit pe ele, ci a zis : cheamă-mă în ziua necazului tău şi te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi (Ps. 49, 15). Şi de aceea, în ce priveşte orice patimă, nu e nimic mai de folos decât să chemi numele lui Dumnezeu : A le vorbi împotrivă, nu se potriveşte tuturor, ci numai celor puternici în Dumnezeu, cărora li se supun dracii. Dar dacă le-ar vorbi cineva din cei slabi, apoi dracii îşi vor bate joc de el, pentru că le stă împotrivă, nefiind în stăpânirea lor. De asemenea şi a-i opri (a-i blestema) - e lucrul bărbaţilor mari, care au putere asupra lor. Oare mulţi dintre sfinţi îl certau pe diavol, asemenea Arhanghelului Mihail, care a făcut acest lucru pentru că avea putere. Nouă însă, neputincioşilor, nu ne rămâne decât să alergăm la numele lui Iisus; căci patimile, după cum s-a spus, sunt demonii (de la chemarea acestui nume) - pleacă" (Întrebarea 301).
Acelaşi lucru îl citim noi şi la Sf. Isichie : "Dacă, începând a petrece în atenţia minţii, vom uni cu trezvia şi smerenia şi cu împotrivirea prin vorbire vom uni rugăciunea, apoi vom merge cu bine pe calea cea înţelegătoare, ca şi cu o făclie de lumină; cu numele sfânt şi închinat al lui Iisus, pe de o parte măturând şi curăţindu-ne de păcat, iar pe de altă parte, dereticând şi împodobindu-ne casa inimii noastre. Însă dacă vom nădăjdui spre trezvirea sau luarea noastră aminte, apoi în curând vom suferi de năvala vrăjmaşilor şi vom cădea, prăbuşindu-ne. Şi atunci întru toate ne vor învinge pe noi aceşti prea vicleni uneltitori de rele, iar noi tot mai mult şi mai mult vom fi împiedicaţi de poftele cele rele, ca de nişte mreje, sau vom fi înjunghiaţi foarte lesne de ele, neavând în noi sabia cea purtătoare de biruinţă - numele lui Iisus Hristos. Căci numai această sabie sfântă, fiind învârtită neîncetat într-o inimă deşertată (golită) de orice închipuire, va putea să-i pună pe fugă şi să-i taie, să-i ardă, să-i mistuie, cum mistuie focul paiele". (Isichie, Q 152).
Deci, cei puternici întru Dumnezeu, cu această sabie sfântă ies la luptă cu vrăjmaşul, iar cei neputincioşi, scăpând cu fuga în inima lor, strigă de acolo după ajutor către Domnul Iisus, şi astfel se izbăvesc de vrăjmaş. Însă, nu e nimic mai primejdios decât, ascultând de cugete şi căzând în păcate grele, să le împreunezi pe acestea cu rugăciunea lui Iisus. Ep. Ignatie scrie despre acest lucru aşa : "Ştiu că unii oameni bine intenţionaţi, însă căzând în păcatul curviei chiar cu fapta, fiindcă dintr-o obişnuinţă nenorocită nu se pot opri de la căderi, încearcă să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus. Oare poate fi ceva mai fără de judecată, mai fără nesocotinţă, mai cu îndrăzneală, decât acest început ?" Iar Ep. Teofan zice : "Nebunia se poate pricinui prin rugăciunea lui Iisus numai atunci când, săvârşind această rugăciune, nu ne-am lepădat de unele păcate şi năravuri decăzute, pe care conştiinţa le osândeşte. În acest timp înlăuntru se petrece o dezbinare adâncă, care alungă orice pace din inimă. De aici mintea se poate zdruncina; iar priceperea se poate învălmăşi şi încurca deplin" (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 372).
Desigur, că de pildele citate nu e de vină rugăciunea lui Iisus, ci e de vină nepotrivirea îngăduită între felul păcătos de viaţă şi lucrarea de rugăciune. Sufletul nu se poate împăca cu o astfel de nepotrivire lăuntrică şi cu astfel de duplicitate, şi dezechilibrul duhului şi mustrările de fiece clipă ale conştiinţei, duc la un dezechilibru sufletesc. Din toate cele spuse e cu desăvârşire limpede, că ameninţarea de mai sus şi mustrările Sf. Grigorie Sinaitul şi ale Cuviosului Nil Sorschi nu-i privesc pe cei ce, deşi sunt învăluiţi de patimi şi de cugete, dar cu o simţire de pocăinţă, cu evlavie şi cu luare aminte întru o smerenie adâncă caută mântuire şi curăţire de patimi în rugăciunea lui Iisus. Ameninţarea îi priveşte numai pe cei care, din rânduiala de sine şi cu îndrăzneală, tind înainte de vreme, fără a se curăţi de patimi, spre rugăciunea cea mai înaltă, contemplativă, sau pe cei care, fiind stăpâniţi de patimi, şi fără a se îngriji de curăţirea inimii, încearcă să întrunească cu acestea şi lucrarea rugăciunii lui Iisus. Unul ca acesta poate chiar să iasă şi din minţi. Sunt şi alte feluri greşite de apropiere spre rugăciunea lui Iisus, pe care trebuie să le cunoască cel ce se roagă. Şi deşi ele, la fel îi privesc pe călugări, însă nu strică să le ştie fiecare lucrător al rugăciunii lui Iisus. Astfel, de pildă, sunt greşelile din rugăciune, despre care vorbeşte Sf. Simeon Noul Teolog în cuvântul său despre cele trei chipuri de luare aminte şi rugăciune. Înainte de acest cuvânt, el dă următoarele poveţe de învăţătură : "Sunt trei chipuri de luare aminte prin care se înalţă şi propăşeşte sufletul, sau se doboară şi se pierde. Cine întrebuinţează aceste trei feluri (chipuri) la vremea sa şi cum se cuvine, acela propăşeşte; iar cine le întrebuinţează fără de pricepere şi nu la timp, acela se prăbuşeşte. Luarea aminte astfel trebuie să fie legată şi nedespărţită de rugăciune, după cum e legat şi nedespărţit trupul de suflet. Luarea aminte trebuie să meargă înainte şi să-i pândească pe vrăjmaşi, ca un pândar oarecare; ea, dintâi; trebuie să intre în luptă cu păcatul şi să stea împotriva cugetelor, care pătrund în suflet, iar, pe urmele luării aminte să vină rugăciunea, care nimiceşte şi omoară de îndată toate cugetele rele, cu care până acum, dusese război luarea aminte : căci ea singură nu le poate omorî. De acest război al luării aminte şi al rugăciunii (cu cugetele) atârnă viaţa şi moartea sufletului. Dacă prin luare aminte păzim rugăciunea curată, apoi sporim, iar dacă nu luăm aminte ca s-o păzim curată, ci o părăsim fără de pază, şi el (sufletul) se întinează de cugetele rele, apoi ajungem nişte netrebnici şi fără de rod".
După aceste cuvinte, Cuviosul Simeon trece la chipul cel dintâi al luării aminte şi al rugăciunii, în care un loc mai de seamă, greşit îl ocupă închipuirea (imaginaţia).
Citând cuvintele Cuviosului Simeon, Ep. Teofan dă înaintea lor câteva observaţii de-ale sale : "În ordinea firească, sau a desfăşurării puterilor noastre, în trecerea de la cele dinafară la cele dinlăuntru (adică spre inimă) stă închipuirea. Trebuie să ne ferim de ea cât mai desăvârşit cu putinţă, pentru ca să putem ajunge în chip mulţumitor la adevăratul loc dinlăuntru. Din pricina unei lipse de atenţie, sar putea să ne împotmolim într-însa şi, rămânând acolo, să alunecăm la încredinţarea că am intrat înlăuntru în timp ce ea nu este decât tinda dinafară. Ba, asta încă n-ar fi nimic; dar această stare este aproape totdeauna însoţită de o înşelare de sine, iar din ea răsare nălucirea (vizionarismul) cu toate urmările ei dăunătoare. Este ştiut, zice Ep. Teofan, că toată grija râvnitorilor, cu privire la o viaţă duhovnicească, e îndreptată spre ţelul ei de a ne pune într-o legătură cuviincioasă cu Dumnezeu. Aceasta se străduieşte şi se încearcă vădit în rugăciune. Ba este calea de ridicare către Dumnezeu şi treptele ei sunt treptele aprecierii duhului nostru de Dumnezeu. Cea mai simplă lege a rugăciunii e să nu ne închipuim nimic, şi adunându-ne cu mintea în inimă, să stăm pătrunşi că Dumnezeu este aproape, vede şi ia aminte şi cu această încredinţare să cădem în faţa Lui, care este înfricoşat întru măreţia Lui şi apropiat întru bunul Lui pogorământ faţă de noi. El trebuie cugetat ca cel mai pur Duh, care n-are niciun chip sau înfăţişare. Numai o astfel de cugetare ne dă harul, când inima începe să aibă simţire faţă de Dumnezeu. Până atunci cugetarea noastră despre Dumnezeu este nedesăvârşită, amestecată cu o formă oarecare. De pildă, proorocul zice : "Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea căci de-a dreapta mea este." Aceasta este un chip. În fel şi chip trebuie să ne străduim ca să ne rugăm lui Dumnezeu fără a-L închipui pe El. Stai în inimă cu credinţa că şi Dumnezeu e acolo, însă cum nu-ţi închipui. Pe când unii, iată ce fac în timpul rugăciunii. Mai departe urmează cuvintele Sf. Simeon : "Când stau la rugăciune, îşi înalţă ochii şi mintea spre cer şi îşi închipuiesc în mintea lor, cugetări dumnezeieşti, bunuri cereşti, cetele Sf. Îngeri şi locaşurile Sfinţilor, printr-un cuvânt, tot ce se vorbeşte în Sf. Scriptură despre aceste lucruri şi le rânduiesc în timpul rugăciunii, silindu-se să-şi mişte simţirea; lucru pe care uneori le şi reuşeşte, îşi înfierbântează inima, spre a dori cele dumnezeieşti, se umilesc şi plâng."
P R E O T U L : . Părinte, dar cei ce se roagă astfel sunt şi printre enoriaşii mei. La acest fel de a se ruga ei văd o adevărată manifestare a aşezării lor religioase, o preţuire, o caută, şi când ajung la ea, socot că au ajuns la rugăciunea cea adevărată şi se tem să nu o piardă. Unii în acest chip văd chiar lumina de la icoane, sau zâmbetul chipurilor de pe icoană şi alte lucruri asemănătoare, pe care ei le socot harice.
M O N A H U L : . Ascultaţi mai departe şi veţi vedea în ce măsură au dreptate şi în ce greşesc. A închipui lucrurile dumnezeieşti sub aceleaşi forme, îşi continuă vorba sa Ep. Teofan, după cum ne sunt date în Scriptură, nu e nimic rău nici primejdios; noi nici nu putem judeca despre ele altfel decât îmbrăcând noţiunile în chipuri, însă niciodată să nu socotim că chiar aşa este de fapt, după cum ni se arată aceste chipuri şi deci cu atât mai mult să nu ne oprim asupra acestor chipuri în timpul rugăciunii. În timpul meditaţiilor evlavioase sau în timpul cugetării despre Dumnezeu aceste lucruri sunt potrivite, dar în timpul rugăciunii nicidecum. Imaginile ţin luarea aminte afară, oricât de sfinte ar fi ele, şi în timpul rugăciunii atenţia trebuie să fie înlăuntrul inimii; concentrarea atenţiei in inimă este punctul de plecare al unei rugăciuni făcute după cum se cuvine. Şi întrucât rugăciunea este calea pe care ne suim la Dumnezeu, apoi abaterea atenţiei, de la inimă, este o abatere de la această cale. Prin urmare, cei ce întrebuinţează acest fel de închipuiri în timpul rugăciunii, chiar de la început îşi pun piedici în lucrarea de care s-au apucat cu atâta râvnă. Însă greşeala aceasta este numai începutul primejdiei care duce spre ceva mai rău şi mai primejdios. Fiindcă acest zbor sau plutire a minţii în sferele cereşti e uşor şi, din pricina legăturii ce o are inima cu închipuirea, îndată lasă o urmă a închipuirii sale în măgulirea simţurilor, adică cel ce se îndeletniceşte astfel, îndată începe să viseze la sporul lucrării sale şi la desăvârşirea sa. "Unuia ca acesta, zice Sf. Simeon, "încetul cu încetul i se îngâmfă inima; căci el îşi închipuie că cele lucrate de el şi cele ce se petrec în el sunt de la harul cel dumnezeiesc spre mângâierea lui. De aceea, el Îl şi roagă pe Dumnezeu să-i dea să petreacă pururea într-o astfel de stare; iar ea nu este o stare bună, ci o înşelare". Astfel calea lui spre propăşire e curmată de la început, căci cele căutate sunt socotite ca ajunse, pe când atingerea (realizarea) lor încă nici n-a început. De aceea, un astfel de om "niciodată nu poate să vină la înţelegere şi să ajungă la virtute sau nepătimire". Mai departe, părerea de sine încă şi mai mult îi aprinde închipuirea, şi ea repede îşi făureşte alte tablouri, încadrând în nălucirile sale personalitatea celui ce visează, şi închipuind-o într-un fel atrăgător, în apropiere de Dumnezeu, de îngeri şi sfinţi. Cu cât mai mult visează el astfel, cu atât mai mult se înrădăcinează convingerea că el de acum, într-adevăr, e prietenul lui Dumnezeu şi al îngerilor, vrednic de o apropiere mai pipăibilă (simţită) cu ei şi de anumite descoperiri. Pe această treaptă începe nălucirea, şi ca o boală firească a sufletului, dar şi mai mult, ca o lucrare a vrăjmaşului, ce nu doarme.
"În acest fel mulţi s-au înşelat. Văzând lumină şi strălucire, cu ochii trupului, mirosind miresme cu nasul lor, auzind glasuri, cu urechile ş.a.m.d. Unii din ei rămâneau smintiţi la minte şi umblau din loc în loc ca nişte ieşiţi din minţi. Alţii, primind pe dracul, ce li se arăta în chip de înger al luminii, până la sfârşit rămâneau neîndreptaţi şi nu primeau sfat de la niciun frate; alţii, îndemnaţi de draci, se sinucideau, se aruncau în prăpăstii, se spânzurau. Şi cine poate enumera toate înşelările în care îi arunca vrăjmaşul pe unii ca aceştia ! Dacă din cei ce se roagă în acest fel nu fiecare suferă vătămare, apoi scapă mai cu seamă acei care petrec în mănăstiri împreună cu alţi fraţi. Dar totuşi şi ei îşi duc o viaţă fără de nicio propăşire." Sunt vedenii şi adevărate, continuă Ep. Teofan; cei încercaţi le pot deosebi de născocirile închipuirii şi de nălucirile drăceşti; însă fiindcă de fapt oamenii neiscusiţi sunt mai mulţi decât cei iscusiţi şi, pe de altă parte, vrăjmaşul e prea viclean, apoi s-a rânduit în genere (vieţii celei duhovniceşti) să nu acceptăm niciun fel de vedenii şi să nu ne încredem în ele. "Ia aminte la tine cu sârguinţă, chivernisitorul e al lucrului lui Dumnezeu", scrie Sf. Grigorie Sinaitul, "şi cu pricepere săvârşeşte-ţi lucrarea ta." Dacă vei vedea lumină sau foc, în afară de tine sau înlăuntru, sau vreun chip oarecare, pe Hristos, de o pildă, sau un înger, sau altcineva, nu-l accepta ca să nu suferi vătămare. Şi minţii tale să nu-i îngădui să-şi facă astfel de închipuiri; acesta e un lucru de din afară şi duce la înşelare. Şi dacă vei băga de seamă că cineva parcă trage mintea ta spre astfel de închipuiri de dinafară, nu te lăsa, ţine-te înlăuntru şi săvârşeşte-ţi lucrarea luării aminte către Dumnezeu fără niciun fel de închipuiri".
Să trecem acum la al doilea chip greşit a rugăciunii.     După cum am spus mai sus, cel dintâi chip greşit al rugăciunii, pe care o putem numi rugăciune visătoare, vine de la faptul că unii lucrează în ei mai mult cu închipuirea şi cu fantezia. Aceste puteri sunt prima etapă în mişcarea de dinafară spre lăuntru, care ar fi trebuit să fie ocolite, în schimb însă se opresc aici. A doua vamă, pe drumul ce duce înlăuntru şi de care trebuie să ne ferim, ne-o pune în faţă raţiunea, gândirea, mintea, luată în sine cu putere cugetătoare şi de judecată, şi de aceasta trebuie să trecem fără a ne opri în ea. Trebuie, dimpotrivă, să coborâm în inimă împreună cu ea. Când unii se opresc la ea, apoi se ajunge la al doilea chip neîndreptăţit al rugăciunii ce are drept trăsătură deosebitoare faptul că mintea, rămânând în cap, vrea singură să pună în rânduială şi să le cârmuiască pe toate cele din suflet, însă din ostenelile ei nu iese nimic. Ea aleargă după toate, însă nu poate învinge nimic, ci suferă numai înfrângeri (Ep. Teofan, Scrisori, despre viaţa duhovnicească, pag.184).
Această stare a sărmanei noastre minţi e foarte deplin descrisă de Simeon Noul Teolog. El scrie : "Al doilea chip este astfel, când cineva îşi coboară mintea sa spre sine, abătând-o de la cele simţite, şi păzeşte simţirile sale şi adună toate cugetele sale, ba ia aminte la cuvintele rugăciunii rostite, ba îşi întoarce spre sine cugetele sale, dacă ele, robite de diavol, s-au lipit de ceva din cele deşarte şi rele, ba din nou cu mare osteneală şi stăruinţă îşi vine în fire, dacă a fost cuprins şi învins de vreo patimă. (Şi pe când în cap se produce o frământare, inima merge şi ea pe acelaşi drum; ea nu e păzită de nimeni şi asupra ei năvălesc grijile şi mişcările pătimaşe. Atunci şi mintea uită de sine, şi fuge la obiectele grijilor şi patimilor, şi dacă îşi mai vine în fire vreodată". (Ep. Teofan. Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 172). Cu o astfel de nevoinţă şi astfel de război dinlăuntrul său, el niciodată nu poate fi în pace, sau să găsească timp pentru a lucra virtutea şi să capete cununa dreptăţii. Căci el este asemenea celui ce se luptă cu vrăjmaşii săi noaptea pe întuneric, aude glasurile vrăjmaşilor şi capătă răni de la ei, însă nu-i poate vedea limpede cine sunt şi de unde au venit şi cum şi pentru ce se luptă cu el. Fiindcă întunericul din mintea lui şi furtuna din cugete îi aduc această ştirbire, el deloc nu poate scăpa de vrăjmaşii gândului său ca să nu-l zdrobească"; şi duce o mare osteneală, însă de răsplată se lipseşte, căci e furat de slava cea deşartă, fără să simtă acest lucru şi crede despre sine că e cu luare aminte; şi de multe ori, din trufie, îi dispreţuieşte pe alţii şi îi osândeşte şi se socoate, întru închipuirea sa, că poate fi păstor şi călăuză pentru oi, asemănându-se cu orbul care încearcă să-i conducă pe alţi orbi. Acesta este cel de al doilea chip al luării aminte, şi cine-şi doreşte mântuirea, trebuie să fie foarte atent şi să observe vătămarea; pe care şi-o pricinuieşte sufletul. Însă chipul acesta al doilea (de rugăciune) e mai bun decât cel dintâi, după cum noaptea cea cu lună e mai bună decât cea fără lună". Ep. Teofan numeşte acest fel de rugăciune al minţii din cap, deosebindu-l de cel de al treilea - al minţii - din inimă sau al inimii unită cu mintea.
"Al treilea chip de luare aminte şi rugăciune, citează Ep. Teofan cuvintele Sf. Simeon, este un lucru într-adevăr preaslăvit şi greu de lămurit, ba chiar de necrezut, până când cineva nu-l încearcă prin înfăptuire. Şi în zilele noastre nu-l vei găsi la mulţi. Aici nu e nimic ce ar putea preocupa mintea cu închipuirea lucrurilor cereşti, sau ţinând mintea în cap, să alergi, fără niciun rost, după cugete, lăsând inima să fie înfrântă, la voia întâmplării. Însă ce este acest lucru ? Ca pregătire pentru acest fel de rugăciune, e ascultarea desăvârşită faţă de părintele său cel duhovnicesc, însoţită de o lipsă de griji şi paza conştiinţei sale ca să fie curată înaintea lui Dumnezeu, înaintea părintelui duhovnicesc, înaintea tuturor oamenilor şi faţă de toate lucrurile. A-ţi păzi conştiinţa ta curată în faţa lui Dumnezeu, înseamnă să nu faci nimic din cele ce ştii că sunt plăcute şi nu sunt după voia lui Dumnezeu; a-ţi păzi conştiinţa curată înaintea părintelui duhovnicesc înseamnă - nici mai mult, nici mai puţin - să nu faci nimic împotriva celor poruncite de el; a-ţi păzi conştiinţa curată înaintea altor oameni înseamnă să nu le faci nimic din cele ce nu vrei să-ţi facă ei ţie; a-ţi păzi conştiinţa curată faţă de lucruri, înseamnă să te fereşti de abuzuri (de reaua întrebuinţare), şi toate să le întrebuinţezi în chipul cuvenit - mâncarea, băutura, îmbrăcămintea şi celelalte. Pe scurt : trebuie să le faci pe toate ca şi înaintea lui Dumnezeu, pentru ca conştiinţa să nu te mustre de nimic, că n-ai făcut bine cutare sau cutare lucru. Deci, ajungând la o astfel de întocmire, să te apropii de al treilea chip al luării aminte şi al rugăciunii, care se cuprinde în următoarele : mintea, în timpul rugăciunii, să petreacă fără de ieşire înlăuntrul inimii, şi de acolo, adică din adâncul inimii, să-şi înalţe rugăciunile către Dumnezeu. (Aici e tot miezul lucrării ! Ep. Teofan). Şi când va gusta ea din adâncul inimii, cât de bun este Domnul, şi ea se va îndulci de acest lucru, apoi nu va mai ieşi din locul inimii, zicând ca şi Petru, oarecând, bine este să fim noi aici, ci pururea va privi înlăuntrul inimii şi va petrece acolo, găsind un mijloc oarecare de a izgoni toate cugetele semănate acolo de vrăjmaş. Celor care încă n-au cunoscut această lucrare mântuitoare, acest lucru li se pare greu şi stingheritor; iar cei ce au gustat din dulceaţa lui, în adâncul inimii lor, strigă cu Apostolul Pavel : "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu" (Rom. 8, 35).
Sfinţii noştri părinţi, auzind cuvântul Domnului, că din inimă ies cugetele cele rele - uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele - şi spurcă pe om, auzind de asemenea porunca Lui, să curăţim dintâi cele dinlăuntru ale paharului, ca să fie curate şi cele dinafară, au părăsit orice altă lucrare, şi toată râvna, toată nevoinţa lor au întors-o spre paza inimii, cunoscând, cu dinadinsul, că prin această lucrare e uşor de a câştiga orice altă virtute; iar fără ea nu vor reuşi în niciuna. Această lucrare era numită de unii Părinţi - de liniştire a inimii, alţii - luare aminte, alţii - trezvie, alţii - paza minţii. Ei toţi s-au îndeletnicit cu aceasta şi s-au învrednicit cu darurile cereşti. Cine vrea să ştie aceste lucruri, să citească pe Marcu Pustnicul, Ioan Scărarul, Cuviosul Isichie, Filotei Sinaitul, Avva Isaia, Varsanufie şi alţii.
Iată cum trebuie făcute aceste lucrări. Mai înainte de orice trebuie păzite trei lucruri : întâi lipsa de grijă despre orice lucru, binecuvântat, sau nebinecuvântat; al doilea - conştiinţa curată întru toate, astfel ca ea să nu te mustre de nimic, şi al treilea, nepătimirea desăvârşită, ca, cugetul tău să nu rămână împătimit de nimic din cele lumeşti. Întărindu-le pe toate acestea în inima ta, şezi într-un loc liniştit, singur, într-un ungher, închide uşa, adună-ţi mintea depărtând-o de la orice lucru vremelnic şi vanitos, apasă bărbia pe piept, opreşte-ţi puţin răsuflarea, coboară-ţi mintea în inima ta întorcându-ţi acolo şi ochii, privirile trupului; şi luând aminte la inimă, ţine-ţi acolo mintea ta, şi încearcă să găseşti locul unde se află inima ta, ca şi mintea să stea acolo cu desăvârşire. De la început vei găsi acolo întuneric şi asprime, însă pe urmă, dacă-ţi vei urma această lucrare a luării aminte zi şi noapte, apoi vei găsi acolo o veselie neîncetată. Mintea nevoindu-se întru acestea, va găsi locul inimii şi acolo, în curând, va vedea ceea ce n-a văzut şi n-a cunoscut niciodată - se va vedea pe sine luminată, plină de bună pricepere şi de socotinţă. Şi de atunci înainte, ori de unde răsare şi s-ar ivi vreun cuget, înainte de a pătrunde el în inimă şi de a se întipări în ea, îl va izgoni de acolo şi-l va nimici cu numele lui Iisus, zicând : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !" Şi de atunci mintea omului începe    să    aibă o    ţinere de minte a    răului şi o ură faţă de draci, şi o luptă neîncetată se ridică împotriva lor, mânia firească, şi-i izgoneşte, şi-i biciuieşte, şi-i nimiceşte. Iar celelalte ce se petrec în acest timp, le vei cunoaşte pe urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin încercare, prin luare aminte a minţii tale, ţinând în inimă pe Iisus, adică, rugăciunea de mai sus : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !"
Nu uita, în acest timp, următoarea povaţă înţeleaptă a Sf. Ioan Scărarul. El aseamănă lucrarea mântuirii cu o scară care are patru trepte şi zice : unii domolesc şi slăbesc patimile, alţii cântă, adică se roagă cu buzele lor, alţii se îndeletnicesc cu rugăciunea minţii, iar alţii se suie spre vedere. Cei ce vor să se ridice pe aceste patru trepte, nu pot începe de sus, ci trebuie să înceapă de jos; şi călcând pe treapta cea dintâi, de pe aceasta urcă pe următoarea, apoi pe a treia şi în sfârşit, pe a patra. Pe această cale fiecare se poate ridica de la pământ şi sui la cer. Şi de la început trebuie să te voieşti în îmblânzirea patimilor şi împuţinarea lor; apoi să te îndeletniceşti cu psalmodierea (cântare de psalmi), adică să te obişnuieşti a te ruga cu gura şi când se vor împuţina patimile, atunci rugăciunea chiar din firea sa ne aduce veselie şi dulceaţă limbii şi ajunge să fie plăcută lui Dumnezeu. Mai departe trebuie de rugat cu mintea, şi, în sfârşit, a ne sui spre vedere.
Şi lucrarea cea dintâi este pentru începători; a doua - pentru cei ce cresc pentru propăşire, a treia - pentru cei ce au ajuns la sfârşitul propăşirii, şi a patra - pentru cei desăvârşiţi. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag.195).

P R E O T U L : . Învăţătura Cuviosului Simeon Noul Teolog, despre cele trei chipuri de luare aminte şi de rugăciune, e plină de o adâncime, subţirime şi limpezime în descrierea stării lăuntrice a omului şi a chipurilor în care se lucrează rugăciunea. Nu mi-a dat alte înţelesuri despre acest lucru, pe care nu le-am avut până acum. Însă mie mi se par stranii şi de prisos acele mijloace mecanice de dinafară de a aduna atenţia minţii în inimă, pe care ele le recomandă ucenicilor săi. Însă nu numai pe mine mă tulbură aceste sfaturi în ce priveşte lucrarea rugăciunii lui Iisus. Eu cunosc oameni care, nu numai cu nedumerire dar chiar cu dispreţ, privesc aceste mijloace de dinafară; din pricina acestor mijloace de dinafară ei nu văd însuşi miezul rugăciunii lui Iisus, pe care atât de amănunţit mi-o explicaţi mie, şi au o atitudine negativă faţă de această rugăciune. Acest lucru, după cum se vede, l-a simţit şi Ep. Teofan care, în traducerea sa a "Filocaliei", a socotit că este cu putinţă să omită (să scoată) descrierea acestor mijloace de dinafară, de a concentra atenţia minţii în inimă.
M O N A H U L : . Dv. n-aveţi dreptate, tulburându-vă de cuvintele şi sfaturile Cuviosului Simeon Noul Teolog, precum şi ale altora dintre vechii Părinţi ai Bisericii, despre mijloacele cele de dinafară de a face rugăciunea lui Iisus. Ep. Teofan, într-adevăr, în Filocalie, a omis descrierea acestor mijloace, însă în cartea "Scrisori despre viaţa cea duhovnicească" le descrie amănunţit. N-avem de ce să ne tulburăm. Mai înainte de toate, trebuie să ţinem minte că aceste mijloace de dinafară, după cum spun chiar nevoitorii, nu alcătuiesc partea esenţială din lucrarea rugăciunii lui Iisus şi sunt numai un mijloc auxiliar ca să putem afla locul unde trebuie să fie concentrată atenţia minţii în timpul rugăciunii lui Iisus. Se ştie că viaţa noastră duhovnicească e strâns legată de viaţa trupului nostru. Şi după cum duhul înrâureşte asupra trupului nostru, astfel şi invers, trupul nostru înrâureşte asupra duhului nostru. Arhiepiscopul Teofan de Poltava, într-una din scrisorile sale zice, între altele, că buna rânduială a trupului din timpul rugăciunii înrâureşte buna rânduială a duhului.
Mediul ce ne înconjoară de dinafară poate ajuta sau împiedica starea de rugăciune. De pildă, liniştea, întunericul şi chiar poziţia trupului pot ajuta la concentrarea atenţiei. Părinţii Bisericii ştiu că odată cu schimbarea locului fizic, se schimbă şi simţirea de sine a trupului, iar în legătura cu aceasta se schimbă şi caracterul rugăciunii şi ea poate căpăta nuanţe nedorite şi chiar primejdioase. Şi cu atât mai mult ei erau nevoiţi să se îngrijească de a ne arăta precis locul unde trebuie să concentrăm atenţia în timpul rugăciunii, cu cât unii monahi simpli nici idee n-aveau despre rugăciunea inimii şi erau gata să socoată drept inimă întreaga regiune a pântecelui, bizuindu-se pe Evanghelia lui Ioan, 7, 38 şi a altor locuri asemănătoare din Sf. Scriptură şi adunându-şi acolo atenţia, stârneau în sine cele mai nedorite simţiri fizice.
Nu uitaţi nici faptul că toată această osteneală a lucrării de rugăciune, atât din punctul de vedere duhovnicesc şi cel fizic, trebuie să se săvârşească, după învăţătura Părinţilor, sub supravegherea neslăbită şi sub îndrumarea stareţilor încercaţi, prin care fapt se asigură dreapta ei lucrare. Iar lucrarea ei, după a sa rânduială (rânduiala de sine, din capul tău), fără o îndrumare iscusită, poate să ne ducă la rezultate triste, atât în cele duhovniceşti cât şi în cele fizice.
Dacă nu mai rămâne loc pentru nicio îndoială, daţi-mi voie să trec la cercetarea mai departe a lucrării rugăciunii lui Iisus. Ţinându-se de ordinea, pe care o urmează Ep. Teofan, în cartea sa "Scrisori despre viaţa cea duhovnicească" eu vă voi opri atenţia asupra învăţăturii Cuviosului Grigorie Sinaitul despre rugăciune. "Trebuie ca noi, scrie Sf. Grigorie, să vorbim cu Domnul cu o rugăciune curată, din inimă, ca şi heruvimii; însă noi nepricepând măreţia, cinstea şi slava harului, care ne-a renăscut, şi neîngrijindu-ne ca să creştem duhovniceşte, prin împlinirea poruncilor, şi să ajungem până la starea de contemplare cu mintea, ne dăm la nepăsare şi prin aceasta cădem în deprinderi pătimaşe şi astfel suntem doborâţi în bezna nesimţirii şi a întunericului. Se întâmplă chiar că noi abia ne putem aducem aminte - există oare Dumnezeu; iar cum ar trebui să fim noi ca nişte fii ai lui Dumnezeu după har, despre aceasta adesea nu ştim nimic. Credem însă, cu o credinţă nelucrătoare şi după înnoirea duhului la Botez, nu mai încetăm să trăim tot trupeşte. Dacă uneori, căindu-ne, chiar începem să păzim poruncile, ori le împlinim numai pe dinafară, iar nu duhovniceşte şi de aceea rămânem în urmă în viaţa duhovnicească. Astfel, până la moarte rămânem morţi cu duhul, trăind şi lucrând nu întru Hristos şi nu corespundem hotărârii, că ceea ce se naşte din Duh trebuie să fie duhovnicesc. Cu toate acestea, ceea ce am primit noi întru Hristos Iisus, în sfântul Botez, nu se nimiceşte, ci se află numai îngropat, aşa cum se află îngropată în pământ o comoară. Atât dreapta socoteală cât şi recunoştinţa cer ca să ne îngrijim s-o descoperim şi s-o simţim la arătare această comoară. Următoarele mijloace duc la aceasta : întâi, darul acesta se descopere printr-o îndeplinire, cu trudă, a poruncilor. În măsura în care împlinim poruncile, în aceeaşi măsură darul îşi descoperă lumina şi strălucirea lui. În al doilea rând, darul acesta iese cu totul la iveală şi se dezvăluie deplin printr-o chemare neîncetată a Domnului Iisus, sau, ceea ce e totuna, printr-o necurmată aducere aminte de Dumnezeu. Şi mijlocul cel dintâi e puternic, dar cel de-al doilea e şi mai puternic, astfel încât chiar şi cel dintâi primeşte de la cel de-al doilea puterea lui întreagă. De aceea, dacă, cu sinceritate, voim să descoperim sămânţa cea de dar, ascuns sădită de noi, apoi să ne însuşim cât mai grabnic deprinderea lucrării inimii şi să ţinem aşa în inimă mereu această mică lucrare a rugăciunii, ca fără de chip şi de închipuiri, până ce ea ne va aprinde inima şi ne-o va înflăcăra până la dragostea cea negrăită către Domnul. Lucrarea acestei rugăciuni din inimă se face în două feluri : uneori mintea merge înainte, lipindu-se în inimă de Domnul printr-o neîncetată pomenire; uneori lucrarea rugăciunii, mişcându-se singură, prin focul veseliei, atrage mintea în inimă şi o leagă de chemarea Domnului Iisus şi de starea cea evlavioasă de dinaintea Lui (la aceste cuvinte ale Sf. Grigorie, Ep. Teofan lămureşte - "Rugăciunea cea dintâi e ostenitoare, a doua e de sine mişcătoare"). În cel dintâi caz, lucrarea începe să se descopere, după împuţinarea patimilor, prin împlinirea poruncilor, prin căldura inimii, în urma chemării stăruitoare a Domnului Iisus; în al doilea, Duhul atrage mintea spre inimă şi o pironeşte acolo în adânc, oprind-o de la vagabondarea obişnuită. Şi atunci ea nu mai este ca târâtă din Ierusalim la asirieni, ci, dimpotrivă, îşi săvârşeşte strămutarea din Babilon la Ierusalim, strigând cu proorocul : "Ţie ţi se cuvine cântarea, Dumnezeule, în Sion, şi Ţie ţi se va da laudă în Ierusalim". De la aceste două feluri (chipuri) de rugăciune şi mintea e când lucrătoare, când contemplatoare; prin lucrare, ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, învinge patimile şi prin contemplare, Îl vede pe Dumnezeu, în ce măsură acest lucru e îngăduit omului.
Rugăciunea minţii din inimă, cea lucrătoare, se face astfel : şezi pe un scaun de o palmă, coboară-ţi mintea din cap în inimă şi ţine-o acolo; apoi încovoaie-ţi pieptul, umerii şi gâtul, încât să simţi o mare durere (de la încordarea muşchilor) şi strigă cu mintea în inimă : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !" În acest timp reţine-ţi răsuflarea, nu respira cu îndrăzneală, pentru că acest lucru îţi poate împrăştia gândurile. Dacă vei vedea că se ivesc cugete, nu lua aminte la ele, deşi ar fi simple şi bune, iar nu numai deşarte şi necurate. Reţine-ţi respiraţia pe cât îţi este cu putinţă, închide mintea în inimă şi chemând pe Domnul Iisus des şi cu răbdare, în curând le vei zdrobi şi le vei nimici, lovindu-le nevăzut cu numele cel dumnezeiesc. Sfântul Ioan Scărarul zice : "Cu numele lui Iisus biruieşte-i pe vrăjmaşi, căci mai puternică armă nu e nici în cer, nici pe pământ".
"Când, într-o astfel de osteneală va slăbi mintea, se vor îndurera trupul şi inima din pricina pornirii dese a chemării Domnului Iisus, în aşa fel încât lucrarea aceasta va înceta să veselească şi să încălzească, lucru, prin care se sprijineşte râvna şi răbdarea nevoitorilor în această osteneală, atunci scoală-te şi cântă, singur sau cu ucenicul tău, sau îndeletniceşte-te cu cugetarea la vreun text din Scriptură, sau cu amintirea morţii, sau ocupă-te de citire sau rucodelie, sau cu altceva, ca să-ţi oboseşti trupul tău". (Lămurirea Ep. Teofan : Acest lucru e scris pentru cel ce se linişteşte. Altora li s-ar cuveni de spus, în privinţa aceasta, astfel : atunci scoală-te, apucă-te de treburile tale obişnuite cu frică de Dumnezeu şi cu luare aminte la sine, fără să părăseşti îndeletnicirile cele duhovniceşti, ce se obişnuiesc în astfel de cazuri - citirea şi meditaţia).
"Când te vei apuca de această lucrare, atunci se cuvine să citeşti numai astfel de cărţi, în care se expune învăţătura despre viaţa cea lăuntrică, despre trezvie şi rugăciune, anume : Scara, Cuvintele lui Isaac Sirul, Scrisorile ascetice ale lui Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Isichie, Filotei Sinaitul şi alte scrieri asemănătoare. Toate scrierile de alt gen, părăseşte-le un timp, nu pentru că ele n-ar fi bune, ci pentru ca să nu te ocupi de ele nelalocul lor, având o astfel de stare şi de năzuinţă. Să nu citeşti mult, însă adâncind şi însuşind lucrurile. Mintea, întărindu-se prin aceasta, prinde putere de a se ruga cu trezvie şi cu veghe. Citirea multă (şi mai ales citirea cărţilor străine) slăbeşte şi întunecă mintea şi o face neputincioasă şi risipită în rugăciune. Iar în ce priveşte faptele tale, apoi ia aminte la sine şi priveghează în fiecare clipă după intenţiile şi scopurile tale, lămurindu-te bine unde tind ele - pentru Dumnezeu, oare, şi pentru binele însuşi şi pentru mântuirea sufletului faci tu toate câte le faci, ca nu cumva să fi furat, fără să ştii şi să te afli numai în aparenţă pe placul lui Dumnezeu iar în suflet să fi pe placul oamenilor. Vrăjmaşul încearcă să fure orice lucrare, ca ea să nu fie făcută după Dumnezeu. Însă de ar lupta el fără de slăbire şi de ar năvăli fără de neruşinare. - tu ţine-ţi gândul sincer de a plăcea lui Dumnezeu, tare şi fără schimbare, şi nu vei fi furat. Deşi uneori, gândul, fără să vrea, s-ar risipi spre alte scopuri când slăbeşte atenţia. - acest lucru are o dezvinovăţire şi se iartă numai pentru acea singură intenţie mai de seamă şi acea năzuinţă a inimii pe care o vede cel Atotputernic.
Trebuie de ştiut : semnul adevărat al nevoinţei şi totodată şi condiţia propăşirii, ce se face printr-însa, este suferinţa încercată (lucrul despre care am vorbit în convorbirea noastră cea dintâi). Cel ce umblă fără suferinţă nu va primi roade. Îndurerarea cu inima şi osteneala trupească pun în lumină darul Duhului Sfânt, ce se dă fiecărui credincios la Botez şi care, din pricina nepăsării noastre faţă de împlinirea poruncilor, se îngroapă în patimi, dar care din negrăita milă dumnezeiască învie din nou întru pocăinţă. Deci, nu fugi de osteneli din pricina durerilor cu care vin ele întovărăşite, ca să nu fi osândit pentru nerodire şi să nu auzi : "Luaţi de la el talantul". Orice nevoinţă trupească sau sufletească care nu este însoţită de suferinţă şi care nu cere osteneală nu aduce roade : "Împărăţia cerurilor se ia cu năvală şi năvălitorii pun mâna pe ea" (Matei 11, 12). Mulţi s-au ostenit ani îndelungaţi fără durere şi încă se ostenesc, dar din lipsa acestei lipse de suferinţă s-au aflat străini de la curăţirea însăşi şi n-au fost părtaşi Duhului Sfânt, ca unii ce au înlăturat durerilor cruzimea lor. Cei ce sunt în stadiul de lucrători, se pare că se ostenesc mult în nepăsarea şi slăbănogirea lor, dar nu adună niciun fel de roade, din pricină că nu încearcă nicio suferinţă. Dacă, potrivit proorocului, nu se va zdrobi grumazul nostru, slăbind din pricina ostenelilor postului, şi dacă nu vom ridica în inimă simţămintele pline de durere ale zdrobirii, şi nu ne vom îndurera ca femeia care e gata să nască, nu vom putea da naştere duhului de mântuire pe pământul inimii noastre. Mintea n-o poate opri nimeni, decât numai Duhul. Alunecând în cădere, mintea s-a îndepărtat de Dumnezeu şi umblă pretutindeni ca o prizonieră. Nu se poate aşeza din nou, dacă nu se va supune lui Dumnezeu şi dacă, unindu-se din nou cu El, nu va fi ţinută de El în rugăciune. Când vine lucrarea rugăciunii, atunci o va ţine lângă sine cu veselie şi nu-i va îngădui să fie robită spre risipire. Când năvălesc cugetele şi ne abat de la rugăciune, nu te lupta cu ele singur cu armele tale, ci în loc de orice arme, cheamă pe Domnul Iisus, des şi cu răbdare. - şi vor fugi. Nesuferind căldura inimii, care vine de la rugăciune, ei fug, ca şi cum ar fi arse de foc. Dumnezeul nostru e un foc care mistuie răutatea. Grabnic spre ajutor, El îndată va face izbândire celor ce, cu osârdie, strigă către El zi şi noapte. Dacă nu va fi deajuns această lucrare lăuntrică, scoală-te şi, urmând lui Moise, ridică-ţi mâinile şi ochii tăi spre cer, şi Dumnezeu îi va lovi pe vrăjmaşii tăi.
Această lucrare a chemării lui Dumnezeu, asupra cugetelor, e zugrăvită de unul din Părinţi, în asemănarea următoare : "Eu, zice el, sunt asemenea unui om care şade sub un copac mare şi vede că de el se apropie o mulţime de fiare şi de şerpi. Dacă el nu li se poate împotrivi, atunci se urcă în copac şi scapă. Aşa şi eu : şed în chilia mea şi văd cugetele cele rele ce se ridică asupra mea; când nam putere să mă împotrivesc lor, alerg la Dumnezeu prin rugăciune şi scap de vrăjmaş".
Nu-ţi părăsi nici pravila de rugăciune. În privinţa aceasta aşa fac toţi la fel : unii ţin o pravilă de rugăciune mare, alţii părăsesc Molitfenicul cu totul, rugându-se Domnului numai cu rugăciunea minţii. Iar tu alege-ţi cele de la mijloc; nu-ţi aduna multe rugăciuni, căci de aici vine tulburarea; dar nici nu le părăsi cu desăvârşire, în caz de boală sau neputinţă. Dacă vezi că rugăciunea lucrează în tine şi nu încetează de a se mişca în inima ta, apoi nu o părăsi şi nu te apuca de molitfelnic. Căci aceasta ar însemna să-L părăseşti pe Dumnezeu înlăuntru, să ieşi de acolo şi să-I vorbeşti de dinafară. Iar cei care încă n-au lucrarea rugăciunii, trebuie să citească multe rugăciuni şi chiar peste măsură, ca să petreacă neîncetat în multe şi felurite rugăciuni, până când de la o astfel de nevoinţă a rugăciunii, plină de dureri, se va încălzi inima, şi va începe în ea lucrarea rugăciunii. Iar cine va gusta în sfârşit din acest har, acela trebuie să facă rugăciunea grăită cu măsură, însă să petreacă mai mult în rugăciunea minţii, după cum au poruncit Părinţii. În caz de slăbire, trebuie din nou să rostim rugăciuni grăite, sau să citim scrierile Părinţilor. Întrebuinţarea vâslelor e de prisos, când vântul a umflat vetrilele; ele trebuie numai când scade vântul şi se opreşte barca.
O mare armă împotriva vrăjmaşilor are acela, care în timpul rugăciunii e cuprins de un plâns cu zdrobire, ca să nu cadă în părere de sine de bucuria pe care o dă rugăciunea. Cel ce păstrează această întristare plină de bucurie, va scăpa de orice vătămare. Rugăciune adevărată şi fără de amăgire e aceea în care căldura, împreună cu rugăciunea lui Iisus, sădeşte focul în pământul inimii noastre şi arde patimile ca pe nişte spini. Ea umbreşte sufletul cu veselie şi cu pace, şi nu vine nici din dreapta, nici din stânga, nici chiar de sus, ci odrăsleşte în inimă ca un izvor de apă ce vine de la Duhul cel făcător de viaţă. Numai pe aceasta singură s-o iubeşti şi s-o râvneşti, ca să ţi-o agoniseşti în inima ta; păzeşte-ţi mintea fără năluciri. Cu ea să nu te temi de nimic, căci cel care a zis : "Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi", El însuşi e cu noi. Cine, întocmindu-se astfel vieţuieşte drept şi fără de prihană, străin de a lucra după hatârul oamenilor şi străin de îngâmfare, acela va rezista şi nu va suferi nicio vătămare, deşi întreaga ceată de draci s-ar ridica asupra lui şi ar aduce asupra lui ispite nenumărate."
Aceasta este învăţătura Sf. Grigorie Sinaitul, despre rugăciunea lui Iisus : După cum vedeţi, ea aduce amănunte noi, care lămuresc lucrarea rugăciunii.
Mai înfăţişez atenţiei Dv. încă o descriere, cea de pe urmă, a lucrării ce ne preocupă, după învăţătura lui Calist, patriarhul Constantinopolului şi Ignatie cel de o taină cu el, folosindu-mă de cartea Ep. Teofan "Scrisori despre viaţa cea duhovnicească" (pag. 266).
Începutul vieţii celei după Dumnezeu este râvna şi stăruinţa plină de osârdie de a vieţui după poruncile mântuitoare ale lui Hristos : iar sfârşitul - arătarea în desăvârşire a celor ce au fost întipărite de dumnezeiescul har la Botez, sau, care e totuna, lepădându-se de omul cel vechi şi cu poftele lui, să ne îmbrăcăm în omul cel nou, duhovnicesc, adică în Domnul Iisus Hristos, după cum zice dumnezeiescul Pavel : "Copiii mei, pentru care sunt iarăşi în dureri, până când nu se va întipări în voi Hristos" (Gal. 4,19).
"Când ne botezăm, zice Sf. Hrisostom, atunci sufletul nostru străluceşte mai mult decât soarele, fiind curăţit de Duhul Sfânt. După cum argintul cel curat, care stă în faţa razelor soarelui, sloboade şi el raze, nu după firea sa, ci din pricină că e strălucit de soare : astfel şi sufletul curăţit de Botez primeşte raze de la slava Duhului şi înlăuntru devine şi el slăvit. Dar, vai ! Slava aceasta negrăită şi înfricoşată, o zi sau două petrece în noi, iar pe urmă o stingem, îndreptând asupra ei furtuna grijilor lumeşti şi lucrurilor pătimaşe".
"În pântecele cel dumnezeiesc, adică în scăldătoarea cea sfântă, noi în dar primim dumnezeiescul Har cel desăvârşit. Dacă, după aceasta noi îl acoperim sub întunericul grijilor lumeşti şi patimilor, ne vom restabili şi curăţi prin pocăinţă şi prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi putem vedea strălucirea Lui cea mai presus de fire. Acest lucru se face pe măsura credinţei fiecăruia şi pe măsura căldurii din râvna de a vieţui după credinţă, dar mai ales după bunăvoinţa Domnului Iisus Hristos. Sf. Marcu zice : "Hristos, fiind Dumnezeu desăvârşit, a dăruit celor ce s-au botezat harul desăvârşit al Sf. Duh, care nu cere de la noi nicio adăugire, iar el, descoperit şi arătat, se face în noi pe măsura împlinirii poruncilor, până când vom ajunge la măsura vârstei plinirii lui Hristos".
"Deci, întrucât începutul şi rădăcina lucrării mântuitoare e ca să vieţuieşti după poruncile Domnului, iar sfârşitul şi roadele ca să restabileşti harul cel desăvârşit al Sf. Duh, dăruit nouă la început, prin Botez, şi care petrece în noi, căci darurile lui Dumnezeu rămân neschimbate, însă e îngropat în patimi, şi se descoperă din nou prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, apoi ni se cuvine să râvnim la împlinirea acestor porunci, ca să curăţim şi să vedem mai limpede darul Sf. Duh cel din noi. Ioan, cel ce a stat cu capul pe pieptul Domnului, ne spune că cel ce păzeşte poruncile Domnului, cu Domnul petrece şi Domnul cu el. Însuşi Domnul încă mai deplin ni le expune : "Cel ce are poruncile Mele, zice El, şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui Însumi. De mă iubeşte cineva, cuvântul Meu îl va păzi, şi Tatăl meu îl va iubi pe el, şi vom veni la el şi lăcaş la el vom face" (Ioan 14, 21, 23).
Împlinirea aceasta amănunţită a poruncilor mântuitoare e cu neputinţă pentru noi, fără Domnul Iisus Hristos, fiindcă El însuşi spune : "Fără Mine nu puteţi face nimic", şi, după cum a mărturisit Apostolul, că întru nimeni altul nu este mântuirea, El este pentru noi "Calea, Adevărul şi Viaţa". De aceea, slăviţii noştrii povăţuitori şi învăţători, cu Duhul cel Prea Sfânt ce petrece întru ei, prea înţelept ne învaţă să ne rugăm Domnului înaintea oricărei alte lucrări şi să ne cerem de la El, fără îndoială, milă şi să avem şi să purtăm pururea prea sfântul şi prea dulcele lui nume şi în inimă, şi în minte, şi pe buze; să petrecem cu El neîncetat, şi să dormim, şi să veghem, şi să umblăm, şi să mâncăm, şi să bem. Căci, după cum în timpul când ne lipseşte această chemare, se scurg în noi toate cele rele şi vătămătoare, aşa şi atunci când El petrece în noi, se izgonesc toate cele potrivnice, nimic din cele bune nu ne împuţinează şi nu e nimic pe care nu i-am putea împlini, căci însuşi Domnul a zis : "Cine va rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va face rod mult" (Ioan 15, 5).
Deci, dându-ţi seama de neputinţa ta şi aruncându-ţi toată nădejdea spre Domnul, iar poruncile iubindu-le într-atât încât să fi gata să-ţi dai mai curând viaţa decât să calci pe vreuna din ele, îndreaptă-ţi toată stăruinţa, ca să te obişnuieşti şi să te întăreşti într-această neîncetată chemare a numelui celui mântuitor al Domnului, care e nimicitor pentru orice rău şi ziditor pentru orice bine. Voi pune înainte, aici, meşteşugul firesc al prea minunatului Nichifor, despre intrarea în inimă pe calea respiraţiei, care ajută mult la adunarea gândurilor.
Rânduiala aceasta e următoarea : şezi într-un loc însingurat şi adunându-ţi mintea, bag-o, pe calea respiraţiei, în inimă, oprindu-te acolo cu luare aminte, strigă neîncetat : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !" Fă astfel, până această chemare se va altoi în inimă şi va ajunge necurmată.
Şi totuşi, Sf. Părinţi au învăţat astfel; Hristos învaţă : "Vă rog, fraţilor, să nu încetaţi de a îndeplini rânduielile (pravilele) acestei rugăciuni". În alt loc : "Se cuvine fiecăruia, fie că mănâncă, sau bea, că şade sau slujeşte, sau călătoreşte, sau orice altceva ar face, să strige neîncetat : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" pentru ca numele Domnului Iisus Hristos, coborându-se în adâncul inimii, să-l smerească pe balaurul cel pierzător, iar pe suflet să-l mântuiască şi să-i dea viaţă. Prin urmare, tu să petreci pururea în chemarea numelui lui Iisus Hristos, pentru ca inima să-L înghită pe Domnul, iar Domnul inima, şi aceşti doi una vor ajunge". Şi încă : "Nu vă despărţiţi inima de Dumnezeu, să păstraţi în ea, pururea, pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos, până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii şi să nu vă gândiţi la nimic altceva, decât numai ca să se slăvească Hristos în voi".
Sf. Ioan Scărarul de asemenea învaţă : "Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta ". Şi Sf. Isichie scrie : "Dacă doreşti gândurile tale cu ruşine să ţi le acoperi, şi să te trezveşti cu inima fără de împiedicare, rugăciunea lui Iisus să fie lipită de răsuflarea ta şi în puţine zile vei vedea dorinţa ta împlinită".
Ştiut să fie, că dacă ne vom deprinde mintea noastră ca să se coboare, împreună cu răsuflarea în inimă, apoi vom vedea că ea rămâne unitară şi goală, ţinându-se numai de pomenirea şi chemarea Domnului nostru Iisus Hristos; şi dimpotrivă, ieşind de acolo şi aruncându-se asupra lucrurilor de dinafară, fără să vrea se împarte în multe reprezentări şi amintiri. Pentru a păzi anume această simplitate şi integritate a minţii, ni s-a şi pomenit de Părinţii încercaţi şi această lucrare, ca acel, care a râvnit să-şi câştige deprinderea de a se trezvi cu mintea în inimă, să şadă într-un loc liniştit şi fără de lumină, mai ales la începutul acestei nevoinţe bune. Căci vederea lucrurilor de dinafară, fireşte, că e o pricină de răspândire a gândurilor; iar când o odaie liniştită şi întunecată ascunde de noi cele de dinafară, gândul încetează de a se mai răspândi şi se adună în sine mai lesne, după cum zice Vasilie cel Mare : "mintea nerisipită de simţuri asupra lumii, se întoarce spre sine". "Bagă de seamă cu stăruinţă, că miezul acestei nevoinţe este chemarea cea cu un singur gând în inimă, curată şi nerisipită; cu credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, dar nu numai coborârea în inimă pe calea respiraţiei şi şederii într-un loc liniştit şi întunecos. Toate acestea şi celelalte asemănătoare au fost născocite de Părinţi nu pentru altceva decât pentru că ei, în aceste lucruri, vedeau un ajutor oarecare la adunarea gândurilor şi întoarcerea lor spre sine din obişnuita risipire. Iar de la deprinderea de a fi adunat şi să iei aminte, se naşte şi deprinderea de a se ruga cu mintea în inimă, curat şi fără de risipire".
Să ştii şi acest lucru, sunt poruncite toate aceste mişcări şi aşezări ale trupului, rânduite de pravile amănunţite şi sunt socotite de trebuinţă până când nu ne-am agonisit încă rugăciunea cea curată şi nerisipită din inimă. Însă, când, prin bunăvoinţa şi harul Domnului nostru Iisus Hristos, vei ajunge la aceasta, atunci, părăsind lucrurile multe şi felurite, vei petrece unit mai presus de cuvânt numai cu Domnul în rugăciunea inimii, curată şi nerisipită. Puţini însă şi abia unul dintr-o mie se învrednicesc să ajungă la această întocmire, prin harul lui Hristos; iar ca să păşeşti mai departe şi să te învredniceşti de rugăciunea cea duhovnicească şi să guşti de mai înainte din tainele veacului viitor, abia de se va găsi cineva din neam în neam, vrednic de aceasta. Deci, de vrei cu fapte însuţi să te învredniceşti de viaţa cea întru Hristos Iisus, sileşte-te ca să ajungi ca în orice ceas şi în orice clipă şi la orice lucru să te rogi Domnului în inimă, curat şi fără risipire, ca să poţi astfel, de la vârsta de prunc să ajungi bărbat desăvârşit, întru măsura plinirii vârstei lui Hristos. Pe lângă acestea, să nu uiţi că atunci când din timp în timp îţi va veni rugăciunea cea de sine mişcătoare, curată, tu, sub niciun motiv, să n-o strici prin pravilele tale de rugăciune. Astfel învaţă Filimon : "Noaptea sau ziua, de te va învrednici pe tine Domnul, să simţi în tine o rugăciune curată şi nerisipită, lasă atunci toate pravilele tale, şi cât poţi tinde să te lipeşti de Domnul Dumnezeu, şi El va lumina inima ta în lucrarea cea duhovnicească. Iar când te vei învrednici de a petrece fără de ieşire rugăciunea din inimă, după cum zice Isaac Sirul, atunci tu ai ajuns la sfârşitul virtuţilor şi ai devenit locaş Sfântului Duh; atunci rugăciunea nu va înceta, de şezi sau de umbli, de mănânci sau de bei, sau altceva de faci; chiar în timpul somnului celui mai adânc, miresmele rugăciunii se vor înălţa din inimă, fără de nicio osteneală; şi chiar de va tăcea ea în somn, însă înlăuntru, în taină, pururea se va săvârşi cu sfinţenie fără de încetare". (Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 226).
Aducând toate aceste citate din Sf. Părinţi-nevoitori despre rugăciunea meşteşugită a lui Iisus, Ep. Teofan le însoţeşte de următoarele observaţii, care necesită atenţia noastră : "Aproape în toate articolele Filocaliei despre o stare a minţii înaintea Domnului, eu am luat numai pe acei dintre învăţători, care amintesc şi despre nişte mijloace trupeşti, pe lângă această lucrare, sau despre o adaptare meşteşugită la ea. Ei toţi socotesc folositoare şi până la o vreme trebuincioasă această acomodare trupească, însă miezul lucrării nu-l socot să fie în ea. Toată atenţia lor e întoarsă spre a da o îndrumare pentru o cât mai reuşită deprindere în lucrarea rugăciunii din minte, sau chiar pentru această stare cu mintea în inimă, înaintea Domnului, în care e şi cuprins miezul lucrării. Nu va fi ceva străin de înţelesul prescripţiilor lor să spunem : fă cum vrei, numai să ajungi să ţi-o agoniseşti pe aceasta din urmă. Noi însă îţi arătăm astfel de aşezări ale trupului, pe care le-am avut noi, şi de la care am căpătat folos. Sunt, însă, printre aceste lucrări trupeşti şi unele care parcă s-ar uni cu rugăciunea minţii şi niciodată nu se depărtează de la ea.
Trebuie neapărat să stai cu luare aminte în inimă, trebuie ţinut tot trupul într-o stare de încordare a muşchilor şi să nu îngădui atenţiei ca ea să se ia şi să se risipească cu impresiile dinafară ale simţurilor. Aceste condiţii, în orice formă vrei şi poţi, în aceea le împlineşti. Un loc întunecat şi însingurat e socotit trebuincios pentru îndepărtarea impresiilor de dinafară; dar dacă tu te poţi înstrăina de aceste impresii, chiar şi în mijlocul mulţimilor, apoi rămâi unde vrei. A şedea pe un scaun mic, a-ţi strâmtora respiraţia, a simţi durerea în spate, la grumaz, în piept, se sfătuie pentru a se aşeza trupul într-o stare de trezvie; dar dacă poţi face acest lucru altfel cumva, sau să-l faci numai printr-o încordare lăuntrică a muşchilor, fă cum socoţi că e mai lesne, însă nu da slăbire mădularelor corpului. Prin coborârea minţii în inimă pe calea respiraţiei, se arată numai locul unde să te opreşti cu atenţie, sau unde-ţi este inima, în caz că nu ştii acest lucru; iar dacă şi fără acestea ştii cum să-ţi găseşti inima, apoi fă cum ştii, numai să te aşezi în inimă. Se arată că chemăm pe Domnul prin aceste cuvinte : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !" Însă tu poţi prescurta şi schimba şi aceste cuvinte, sau să le înlocuieşti cu altele, sau chiar fără cuvinte să stai cu mintea înaintea Domnului, căci puterea nu e în cuvinte, ci în întocmirea minţii şi a inimii. Ştiind însă toate acestea, nu trebuie să nesocoteşti poziţia arătată trupului. Oricum, trupul trebuie să ia o poziţie dar dacă încercarea ne-a arătat că cutare, sau cutare, poziţie a trupului e potrivită pentru lucrarea rugăciunii minţii şi pentru propăşirea ei, apoi ce nevoie este ca să le părăseşti, sau să născoceşti altele noi ? Cu atât mai mult cu cât, după ce ai sporit în rugăciune, ele într-o măsură oarecare se îndepărtează singure, după cum se iau schelele, când e zidită o casă.
Eu socot de folos să vă fac cunoscute aceste rezerve şi lămuriri ale Ep. Teofan, ca să subliniez încă odată ideea că toate mijloacele de dinafară din lucrarea rugăciunii lui Iisus, au o însemnătate numai auxiliară rugăciunii lui Iisus, şi acest lucru trebuie să-l ţină minte oricare lucrător al rugăciunii minţii, ca să nu primeşti pe cele secundare drept lucrurile cele mai de seamă.
Tot ce am vorbit noi până acum, priveşte rugăciunea lui Iisus cea lucrătoare sau ostenitoare, adică acea rugăciune unde predomină eforturile celui ce se roagă, când el se sileşte spre rugăciune, se luptă cu risipirea atenţiei, cu rătăcirea (vagabondarea) gândului, cu năvălirea cugetelor şi patimilor, încearcă să se statornicească cu atenţia în inimă. Această rugăciune însă n-are o curăţie desăvârşită, nu e slobodă de risipirea gândurilor şi de năvălirea cugetelor şi patimilor, încă nu e concentrată cu desăvârşire în Dumnezeu. Şi aşa e rugăciunea marei majorităţi a celor ce se roagă cu rugăciunea lui Iisus. Cei mai mulţi ajung cu ea până la sfârşitul vieţii lor pământeşti. Însă, după cum am spus, la rugăciunea curată ajunge unul dintr-o mie. De această împrejurare trebuie să ţină seama şi s-o ţină minte cel ce se roagă, şi el nu trebuie să fie tulburat de aceasta. Căci, cu toate greutăţile, rugăciunea lucrătoare nu-şi pierde însemnătatea sa, ci întăreşte inima celui ce se roagă şi-l pregăteşte pentru o altă rugăciune mai înaltă, despre care lucru Ep. Teofan spune aşa : "Osteneşte-te, sileşte-te, caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide. Nu slăbi şi nu deznădăjdui. Dar cu toate acestea ţine minte că aceste osteneli alcătuiesc numai stăruinţele ce se fac din partea noastră pentru atragerea darului, iar nu însăşi lucrarea pe care noi încă o căutăm. Ne lipseşte lucrul cel mai însemnat, trezirea harică. Îţi dai foarte bine seama, că ori de cugeţi, ori de te rogi, sau altceva de faci, parcă înghesui în inimă ceva străin, ceva din afară. Uneori se întâmplă că, potrivit cu puterea de încordare, o oarecare lucrare ce porneşte din aceste osteneli şi coboară până la o adâncime anumită în inimă, dar mai târziu din nou este aruncată afară de acolo, după nu ştiu ce elasticitate a inimii, care nu este supusă şi deprinsă cu această lucrare, aşa cum este aruncat un ţâţ cufundat vertical în apă. Iar după aceasta îndată simte o nouă răceală şi greutate în suflet, care e un semn vădit că aici n-a avut loc o lucrare harică, ci numai osteneala şi stăruinţa noastră. De aceea să nu te linişteşti numai cu aceste simple lucrări şi să nu-ţi găseşti odihnă în ele, ca şi cum tocmai ele au şi fost cele ce trebuie căutate. E o primejdioasă rătăcire ! Tot aşa de primejdios este să te gândeşti că în aceste osteneli se cuprinde meritul pentru care este necesar să se trimită de sus darul. Nu-i deloc aşa : asta nu e decât o pregătire pentru primire; pe câtă vreme însăşi dăruirea atârnă cu desăvârşire de voia Celui ce o împarte. Astfel, printr-o stăruitoare întrebuinţare a tuturor mijloacelor arătate mai sus, căutătorul trebuie să meargă mai departe în aşteptarea cercetării lui Dumnezeu, care astfel nu vine după socotinţele noastre şi nimeni nu ştie din ce parte vine. Numai când acest dar trezitor va veni, numai atunci va începe adevărata lucrare de schimbare lăuntrică a vieţii şi a obiceiurilor noastre. Fără el nici nu trebuie să ne aşteptăm la vreo izbândă, fiindcă toate câte le vom face nu vor fi decât nişte încercări neizbutite. Un martor în privinţa aceasta este Fericitul Augustin, care multă vreme s-a obişnuit cu sine însuşi, dar care nu s-a chinuit pe sine decât numai atunci când l-a luminat darul. Tu osteneşte-te, aşteptând cu o nădejde plină de credinţă. Când va veni darul, toate le va rândui". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus Q 195).

Să trecem acum la o descriere mai amănunţită a stărilor din timpul rugăciunii lui Iisus. Starea într-adevăr harică trebuie deosebită de starea aparent-harică, închipuită. La Ep. Teofan citim : "Trebuie să deosebim strict viaţa lăuntrică întru Hristos, cea autentică, de misticismul fals şi de pietism, care este o odrăslire a unei religiozităţi greşit îndrumate. În misticismul fals, oamenii ademeniţi de el caută un lucru bun - o comuniune vie cu Dumnezeu, însă o caută nu pe acea cale. Dar mai cu seamă nădăjduiesc, prin eforturile lor şi socotindu-se îndreptăţiţi să pună stăpânire pe cele ce trebuie aşteptate de la mila lui Dumnezeu şi care trebuie primite ca un dar al acestei mile. În aceste eforturi ale lucrării pline de încredere în sine, se înflăcărează imaginaţia şi se ivesc nişte aşteptări pline de năluciri care, ca unele ce sunt dorite cu fierbinţeală, în curând par şi sunt socotite ca împlinite şi scopul ostenelilor atins. Toate acestea sunt zugrăvite în culorile cele mai atrăgătoare şi sunt închipuite în imagini înşelătoare, în contemplări nălucitoare de dincolo de nori. Însă adevărata viaţă întru Hristos este o viaţă ascunsă, tainică. Apostolul Pavel o numeşte pe ea viaţa cea ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu (Col. 3, 3). Apostolul Petru - omul cel ascuns al inimii (1, Petru 3, 4); însuşi Mântuitorul - împărăţia lui Dumnezeu cea dinlăuntrul nostru (Luca 17, 21). Însă în arătarea sa, ea e foarte simplă. Inima ei, Ep. Teofan o descrie astfel : "Nu se ştie cum vine Duhul şi ne îndeamnă spre pocăinţă. Săvârşită această transformare lăuntrică El pe urmă într-armează inima cea credincioasă la o luptă plină de multe osteneli, cu patimile, ne îndrumează în timpul ei, ne ajută. Această luptă e la fiecare mai mult sau mai puţin îndelungată şi îndurerată : ea nu duce la curăţirea inimii, pentru care ostenitorul cel credincios se învredniceşte de o pătrundere mai limpede în adevărul lui Dumnezeu şi de cea mai dulce simţire a uneia şi a alteia, în astfel de trăsături care sunt înşirate limpede în Evanghelii şi în scrierile Apostolilor. Aceasta de pe urmă apare numai spre sfârşitul multor osteneli şi multor încercări ca o cunună de răsplată. Iar misticii se agaţă direct sau de preferinţă de acest punct culminant al desăvârşirii şi îl zugrăvesc astfel cum li se năluceşte în imaginaţiile lor, totdeauna în culori false. Adevărul însă poate fi spus numai prin încercare, numai după ce ai gustat din bunătăţile cele duhovniceşti prin fapta însăşi, iar misticii prin nălucirile lor, îşi închid numai drumul într-acolo. Dimpotrivă, în scrisorile Părinţilor, mai puţin decât despre orice se vorbeşte despre aceste stări înalte, ci de ostenelile pocăinţei, luptei cu patimile şi feluritele întâmplări din timpul lucrării lor. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag.13 - 15).
"Sunt stări", continuă Ep. Teofan, "când vrei tare să te rogi, sau când te trage spre rugăciune. Acest lucru îl încearcă toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică şi pe pragul trecerii de la căutarea unei vii comuniuni cu Dumnezeu numai prin ostenelile tale şi după ce ai ajuns-o pe aceasta. Starea aceasta se aseamănă cu aceea în care se află un om dus pe gânduri. Cel dus pe gânduri se duce înlăuntrul său şi se concentrează în sufletul său, fără să ia aminte la mediul înconjurător de dinafară, la persoane, la lucruri, la evenimente. La fel e şi aici; numai că acolo e o lucrare a minţii, iar aici a inimii. Dă peste tine o atracţie spre Dumnezeu, sufletul se adună înlăuntru şi se aşază în faţa lui Dumnezeu şi îşi varsă înaintea Lui toate nădejdile sale şi durerile inimii, ca şi Ana, mama lui Samuel, sau stă înaintea Lui în uimire, cum adesea stătea Sf. Apostol Pavel, sau Îl slavosloveşte ca şi Prea Sfânta Fecioară Maria. Aici toate lucrările personale - gândurile şi planurile - se curmă şi toate cele de dinafară pleacă din atenţie. Chiar sufletul nu vrea să se ocupe de altceva străin. Acest lucru se întâmplă şi în biserică şi chiar la pravila de rugăciune, sau la citire şi meditaţie, poate şi în timpul unor oarecare îndeletniciri de dinafară şi în societate. Cel ce a încercat odată această atracţie poate ţine minte de ea, poate dori repetarea ei, poate să năzuiască spre ea, însă singur, prin puterile sale, nu va atrage-o pe ea; ea vine singură. La bunul plac rămâne numai un singur lucru : când va veni, nu-ţi îngădui s-o destrami, ci îngrijeşte-te pe cât ai putere ca să-i dai răgaz cât mai mult ca să petreacă în tine. Acest lucru poate fi numit manifestarea adevăratului duh de rugăciune, sau simţiri ale apropierii lui Dumnezeu, care se află în mâinile harului. În ele ni se arată ce trebuie să căutăm şi pentru ce să ne stăruim şi totodată se mărturiseşte că ostenelile căutării, suportate până acum, nu se pierd degeaba şi prin aceasta se încălzeşte râvna spre o căutare din cele mai nepotolite. Iar sfârşitul căutării este ca această stare vremelnică să ajungă neîncetată, nu în acea formă, desigur, însă în acelaşi miez al lucrării. Când va veni acest lucru, atunci în suflet se va săvârşi descoperirea Împărăţiei lui Dumnezeu" (Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, Ep. Teofan).
"Ce fel de împărăţie a lui Dumnezeu este aceasta ? Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, când Dumnezeu împărăţeşte în noi, când sufletul, în adâncul său, Îl mărturiseşte pe Dumnezeu stăpân al său, şi I se supune Lui cu toate puterile şi Dumnezeu lucrează cu putere în el. Începutul acestei împărăţii se pune în momentul hotărârii de a lucra lui Dumnezeu întru Domnul Iisus Hristos, prin Harul Sf. Duh. Atunci omul-creştin închină lui Dumnezeu conştiinţa şi libertatea sa, în care, propriu-zis, se şi cuprinde fiinţe omeneşti, iar Dumnezeu primeşte această jertfă, şi astfel se face legământul (unirea) omului cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu omul, se statorniceşte din nou legământul cu Dumnezeu întrerupt prin cădere şi care se mai întrerupe şi prin păcatele voite. Această unire lăuntrică se pecetluieşe, se întăreşte, ajunge în stare să stea şi să păzească singură, prin puterea harului în dumnezeieştile taine ale botezului, iar pentru cei ce cad după botez - în taina pocăinţei, şi pe urmă mereu se întăreşte în Sfântă Împărtăşanie. Vorbind despre împărăţia lui Dumnezeu în noi, trebuie adăugat totdeauna : în Domnul Iisus Hristos, prin harul Sfântului Duh. În aceasta e pecetea unei Împărăţii creştine a lui Dumnezeu din noi. Dumnezeu este Împărat peste toţi, ca un Ziditor şi Proniator; dar în suflete, El împărăţeşte într-adevăr şi în suflete se mărturiseşte într-adevăr Împărat numai după ce se restabileşte unirea sufletelor cu El, întreruptă prin cădere; iar acest lucru se face prin Duhul Sfânt întru Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru" (Scrisori despre viaţa duhovnicească, pag. 38, Ep. Teofan).
Împărăţia lui Dumnezeu nu se statorniceşte în inima noastră dintr-odată şi pentru totdeauna. "Împărăţia lui Dumnezeu de la început se ţine ascunsă în noi, în sfârşit, se descoperă; sau se arată întru putere. Ea se descoperă prin atracţiile lăuntrice fără de voie, arătate mai sus, spre Dumnezeu. Aici sufletul nu mai e stăpân pe sine, ci e supus unei înrâuriri străine. Cineva îl ia şi-l bagă înlăuntru. Acesta e Dumnezeu, Harul Sf. Duh, Domnul şi Mântuitorul. Până când aceste trageri nu se arată, iar ele nu se arată de îndată, omul parcă lucrează mai mult singur, cu ajutorul ascuns al harului. El se sileşte să fie înlăuntru cu luare aminte şi cu bunele intenţii, să-L ţină minte pe Dumnezeu, să depărteze vorbirea deşartă şi gândurile rele şi să facă orice lucru bun; se încordează şi se osteneşte până la oboseală, însă nu reuşeşte deloc să sporească întru acestea; şi gândurile lui se risipesc, şi mişcările cele pătimaşe îl biruiesc, şi în faptele lui sunt neorânduieli şi greşeli; toate acestea se petrec pentru că Dumnezeu încă nu-şi arată puterea sa de stăpânire asupra sufletului. Iar când se va arăta aceasta, iar ea se arată numai când sunt tragerile spuse, deîndată toate cele dinlăuntru se pun în rânduială. Aici, se înţelege, nu e o stare oarecare neobişnuită, ci una care e la fel pentru toţi şi care se află la toţi cei ce nu rămân nepăsători faţă de mântuire. Numai că ea e cu diferite trepte de putere şi de durată, dar în fond e una şi aceeaşi, începând de la mişcările uşoare, care trec în curând, până la stările lăuntrice netulburate înaintea lui Dumnezeu, care uneori durează ceasuri întregi. Cine va înţelege chemarea şi o va căuta, apoi tragerile acelea vor veni mai des şi se vor prelungi până când vor ajunge la o statornicire necunoscută şi neschimbată în inimă. Când va pleca această stare; apoi iarăşi va începe vagabondarea gândurilor şi apropierea mişcărilor pătimaşe. Sufletul se coboară din cer iarăşi pe pământ, din lumină în întuneric, dintr-o odihnă uşoară într-o lucrare cu multe osteneli. Rabdă şi aşteaptă, până când va veni iarăşi această arătare a Împărăţiei lui Dumnezeu din inimă.
Aşa va fi până va binevoi Dumnezeu să întărească această petrecere sădită înlăuntru, pentru totdeauna, şi s-o facă neieşită şi neschimbată. Căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu este căutarea acestui din urmă lucru; iar arătarea lui este descoperirea Împărăţiei" (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, p. 42).
Episcopul Ignatie completează cele spuse de Ep. Teofan, prin următoarele cuvinte : "Lucrarea dumnezeiască e nematerială : nu se vede, nu se aude, nu se aşteaptă, nu poate fi închipuită, nu poate fi lămurită prin nicio asemănare împrumutată din veacul acesta; ea vine, lucrează în chip tainic. De la început îi arată omului păcatul, pe care îl creşte în ochii omului şi pe care îl ţine în toată grozăvia lui, neîncetat în faţa ochilor lui; aduce sufletul în starea de a se osândi pe sine însuşi, îi arată căderea noastră, această prăpastie pierzătoare, groaznică, întunecoasă, adâncă, în care a căzut tot neamul omenesc prin păcatul străbunicului nostru; apoi, încetul cu încetul îi dăruieşte o adâncă luare aminte şi o inimă înfrântă în timpul rugăciunii. Pregătind în felul acesta vasul, se stinge fulgerător, pe neaşteptate, în chip nematerialnic de părţile sparte şi ele se adună într-o unitate. Cine s-a stins ? Nu pot lămuri acest lucru ! Eu n-am văzut nimic, n-am auzit nimic, dat mă văd schimbat, m-am simţit astfel, pe neaşteptate, dintr-o lucrare cu autoritate absolută. Ziditorul a lucrat în vremea zidirii celei dintâi."
"Din atingerea mâinilor Lui de întreaga mea fiinţă, mintea, inima şi trupul s-au unit între ele, au alcătuit ceva unitar şi întreg, apoi s-au scufundat în Dumnezeu, unde, pentru atât timp cât îi ţinea acolo mâna nevăzută, neînţeleasă, atotputernică." (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 201). Ordinea, arătată mai sus, a ivirii vieţii duhovniceşti harice, din noi, sau a descoperirii Împărăţiei lui Dumnezeu din noi, e însoţită de ivirea în noi a unei arderi a duhului sau a unei călduri duhovniceşti. După cuvintele Ep. Teofan, odată cu aceasta nu numai mintea se uneşte cu amintirea de Dumnezeu şi se pătrunde des, ci şi întreaga noastră fiinţă duhovnicească intră într-o comuniune vie cu Dumnezeu : Dumnezeu este un foc (Evr.12, 29). Şi iată căldura şi arderea duhului se sălăşluieşte din clipa descoperirii Împărăţiei lui Dumnezeu din noi. Această trăsătură e mai simţită decât toate, e mai pe înţeles şi ne înlesneşte mai mult lămurirea manifestărilor vieţii celei duhovniceşti. Se ştie că atunci când omul e în simţire, el e de-a întregul încătuşat de această simţire şi e gata, şi e în stare să facă fără de împotrivire totul la ce îl îndeamnă simţirea. Simţirea se aseamănă cu o pârghie, sau cu o cârmă, în dirijarea celor dinlăuntru ale omului. Ea este căutată, ea se şi dă. Ce-l îngrijorează mai mult pe cel ce caută, apoi e acea neorânduială din gânduri şi dorinţi; întreaga lui râvnă e îndreptată ca să înlăture această neorânduială. Pentru acest lucru nu-i alt mijloc decât să dobândeşti această simţire duhovnicească sau această căldură a inimii pe lângă amintirea lui Dumnezeu. De îndată ce se va naşte această căldură gândurile se potolesc, atmosfera dinlăuntru se potoleşte, încep să fie văzute toate începuturile de mişcări bune sau rele ale sufletului şi se primeşte o putere pentru a alunga pe acestea din urmă. Şi această lumină lăuntrică se răspândeşte şi asupra celor de dinafară şi ne dă posibilitatea şi acolo să deosebim cele cuvenite de cele necuviincioase, împărtăşindu-ne şi tăria de a ne statornici în cele dintâi, oricare ar fi piedicile; într-un cuvânt, atunci începe viaţa cea duhovnicească adevărată, lucrătoare, care până acum era numai în căutare, şi chiar de se arată apoi numai fragmentar. Iar acum, născându-se în inimă, căldura rămâne neieşită şi neieşită ţine lângă sine şi atenţia minţii. Când mintea e în inimă - aceasta şi este unirea minţii cu inima, care arată integritatea organismului nostru celui duhovnicesc. (Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 65, Ep. Teofan).
Lămurind apariţia căldurii din inimă, Ep. Teofan întrebuinţează asemănarea : după cum lumea fizică freacă lemn de lemn şi capătă căldură şi chiar foc; sau ţine un lucru la soare şi el se încălzeşte, iar dacă s-ar concentra mai multe raze, apoi se şi aprinde, la fel se petrece şi în lumea duhului; frecarea sunt ostenelile nevoinţei, ţinerea la soare - rugăciunea lui Iisus. Când le vei face toate acestea cu osârdie, fără lenevire şi fără întrerupere - milostiv este Domnul - se va aprinde un mic foc în inimă care va mărturisi despre naşterea vieţii duhovniceşti celei dinlăuntru, în punctul central al firii noastre, sau despre împărăţia Domnului din noi (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 66).
Totodată, după cuvintele Ep. Teofan, "Conştiinţa pe de-a întregul se concentrează în inimă şi stă în faţa Domnului, vărsând în faţa lui simţămintele sale, iar mai mult decât orice, căzând cu durere înaintea Lui cu simţuri smerite de pocăinţă, însoţite de o hotărâre de a-ţi închina toată viaţa ta spre slujirea numai Lui, Unuia.
Odată cu alcătuirea acestei întocmiri, se curmă toată neorânduiala care domnea înlăuntrul până la clipa aceasta, în perioada căutării; în această stare tranzitorie de chin. Frământarea neînfrânată a gândurilor se curmă; atmosfera sufletului devine curată şi fără de nori; rămâne numai un singur gând şi amintirea de Domnul. De aici lumină în toate cele dinlăuntru. Totul e limpede acolo; orice mişcare e văzută şi preţuită cum se cuvine, în lumina minţii, care purcede de la faţa Domnului contemplată. Din pricina aceasta orice gând rău şi orice simţire rea, care se ating de inimă, întâmpină chiar în genere o împotrivire şi sunt alungate. Aici se împlineşte, ce ne sfătuieşte Filotei Sinaitul : "Stai de dimineaţă la intrarea în inimă şi cu numele lui Iisus loveşte pe vrăjmaşii ce se apropie". Această izgonire a relelor poate fi o clipă, însă poate dura ceasuri, zile şi ani; pe când miezul lucrării e unul şi acelaşi, anume, nu e îngăduit nimic să ajungă în inimă, ci întâmpină o izbitură hotărâtă în momentul când e recunoscută răutatea lui, şi această alungare nu încetează până când nu se va deşerta inima de răutate. După aceasta, orice s-ar gândi, orice s-ar simţi, orice s-ar dori, orice se vorbeşte şi se face - se gândeşte, se simte, se doreşte, se vorbeşte şi se face dându-se bine seama că toate acestea nu jignesc pe Domnul cel contemplat necurmat, că-I sunt plăcute Lui şi sunt potrivite cu voia Lui. Dar dacă, împotriva voinţei noastre se va strecura ceva din cele potrivnice, apoi îndată, cu smerenie va fi mărturisit Domnului şi se curăţă prin pocăinţa cea lăuntrică, sau prin mărturisirea cea de dinafară, astfel că conştiinţa este păzită pururea curată înaintea Domnului. Drept răsplată pentru o astfel de osteneală lăuntrică, se dă o îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciune, care licăreşte neîncetat în inimă. Căldura neîncetată a rugăciunii este duhul acestei vieţi, astfel că odată cu încetarea acestei licăriri, încetează şi mişcarea vieţii celei duhovniceşti, cum, cu încetarea răsuflării încetează viaţa trupului". (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, par. 88).
Continuând să descrie lucrările harului lui Dumnezeu, Ep. Teofan scrie : "El, harul, este prezenţa Domnului nostru în noi. "Fără de Mine nu puteţi face nimic"; aceasta şi este principiul harului. De asemenea, în acest sens anume, Apostolii şi cei dintâi creştini, Îl numeau pe Iisus Hristos numai Domn. Cea mai strălucitoare demonstraţie a unui adevăr matematic, care se poate asemăna în evidenţă cu lucrările harului, când inima e deschisă pentru el prin pocăinţă ? Până la naşterea vieţii lăuntrice sau până la arătarea bucuriei simţite a harului şi a comuniunii cu Dumnezeu, omul adesea încă mai face câte ceva şi singur îşi încordează spre aceasta puterile sale. Însă sleindu-şi puterile fără rost, el părăseşte, în sfârşit, toată lucrarea cea după capul lui (sau cu rânduială de la sine) şi cu tot sufletul se lasă în seama lucrării totale a harului. Atunci îl cercetează Domnul cu mila Sa şi aprinde în el focul vieţii duhovniceşti dinlăuntru. Că în această mare transformare, eforturile lui nu înseamnă nimic, acest lucru îl ştie din încercare. Pe urmă, prin îndepărtări mai mult sau mai puţin dese, harul lui Dumnezeu pecetluieşte în el o încredinţare tot din încercare, că şi menţinerea acestui foc al vieţii nu este lucrarea silinţelor proprii. Pe urmă, venirea deasă a gândurilor şi iniţiativelor bune, adumbririle dese ale duhului de rugăciune, care nu se ştie cum şi de unde vin, aşişderea îl lasă să se convingă, din încercare, că şi tot binele nu-i posibil pentru el altfel decât din lucrarea harului lui Dumnezeu, care îl însoţeşte (pe bine), din mila Domnului, care mântuieşte pe cei ce se mântuiesc. El se lasă pe seama Domnului şi Domnul lucrează totul în el. Încercarea arată că numai atunci merg toate cu spor, când el e plin de această predare de sine. El se predă lucrării totale a harului şi harul lucrează în el. Acest adevăr pentru el nu numai că e mai evident decât orice adevăr matematic, ci şi decât orice încercare de dinafară, căci el deja a încetat să mai vieţuiască în afară şi pe de-a întregul e concentrat înlăuntru". (Ep. Teofan; Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag.140).
"Prin aceste puţine cuvinte a spus totul ce aduce cu sine statornicirea împărăţiei înlăuntru, sau cu alte cuvinte, fericitul foc care se aprinde, în sfârşit, în inimă; tot prin aceasta se arată şi fiinţa vieţii duhovniceşti celei adevărate sau funcţiunile ei cele esenţiale. Desigur că toate acestea se arată în puterea cuvenită nu de îndată - se întâmplă şi abateri, şi greşeli, şi slăbiri; însă se are în vedere anume acest lucru, din timpul când mintea se uneşte cu inima şi, întărindu-se înlăuntru se aşază la slujbă înaintea Domnului". (Ep. Teofan, Scrisori din viaţa cea duhovnicească, pag. 90).
Din acest moment, cel ce se roagă trebuie să aibă numai o singură grijă : "să fie totdeauna credincios harului din el." Infidelitatea îl jigneşte harul şi el se depărtează sau îşi scurtează lucrarea sa. Credincioşia sa harului sau Domnului, omul o mărturiseşte prin faptul că nici în gânduri, nici în simţiri, nici în fapte, nici în cuvinte, el nu îngăduie nimic din ce-şi dă seama că e potrivnic Domnului şi, dimpotrivă, de îndată ce-şi dă seama că pentru aceasta e voia lui Dumnezeu. Acest lucru cere uneori multă osteneală, siliri de sine şi împotriviri de sine dureroase; însă el e bucuros să le aducă pe toate jertfă Domnului, căci după fiecare jertfă de acest fel, el capătă o răsplătire lăuntrică : pace, bucurie şi o deosebită îndrăzneală în rugăciune. Prin aceste acte de credinţă faţă de har, se şi încălzeşte darul harului în legătură cu rugăciunea, care, în acest timp, e deja neieşită.
Cu cât mai mult se înrădăcinează în inimă, rugăciunea lui Iisus, cu atât mai mult se încălzeşte inima şi cu atât mai mişcătoare de sine devine rugăciunea; astfel că, focul vieţii celei duhovniceşti din inimă se aprinde şi arderea ei ajunge neîncetată, pe măsură ce rugăciunea lui Iisus va cuprinde inima întreagă şi va ajunge să se mişte neîncetat. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag.141).
În privinţa căldurii care e în inimă în timpul rugăciunii lui Iisus, Ep. Teofan ne previne că trebuie deosebite diferite feluri de călduri - căldura firească şi căldura harică. "Cel dintâi rod al căldurii este adunarea gândurilor laolaltă şi îndreptarea lor neieşită spre Dumnezeu. Dacă gândurile obosesc şi nu te lasă să te statorniceşti cu luare aminte înaintea lui Dumnezeu, apoi căldura din acest timp nu e a lui Dumnezeu, ci e a ta" (Ep. Teofan, Scrisori din viaţa cea duhovnicească, p. 142). Când însă luarea aminte se va coborî în mimă, atunci ea va trage acolo într-un singur punct toate puterile sufletului şi ale trupului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc, trezeşte acolo o simţire deosebită, şi această simţire este chiar începutul viitoarei călduri. Simţirea noastră, care la început este uşoară, abia ca o adiere, sporeşte mereu, se împuterniceşte, pătrunde în adânc, şi din rece cum era la început, trece într-o simţire caldă, prinzându-se întreaga luare aminte într-însa. Şi de aceea, la început se întâmplă, că luarea aminte nu poate fi ţinută în inimă, decât prin încordarea voinţei, dar mai târziu, această putere a atenţiei naşte în suflet o căldură, care ne ţine apoi luarea aminte, fără o deosebită încordare a voinţei. După aceasta, ele se sprijină una pe alta şi trebuie să petreacă nedespărţite, fiindcă împrăştierea minţii răceşte căldura, iar micşorarea căldurii slăbeşte luarea aminte. De aici legea vieţii celei duhovniceşti : ţine inima în simţirea lui Dumnezeu şi totdeauna vei petrece în aducerea aminte de Dumnezeu. Oare această căldură e duhovnicească ? Nu, nu e duhovnicească, ci obişnuită, firească, a sângelui. Însă, fiindcă ea ţine luarea aminte în inimă şi prin aceasta ajută ia dezvoltarea acolo a mişcărilor duhovniceşti arătate mai sus, apoi ea se numeşte duhovnicească, însă numai în cazul că ea nu este însoţită de simţirile poftelor, chiar uşoare de ar fi ele, ci ţine sufletul şi trupul într-o stare de trezvie. De aici urmează că de îndată ce căldura, care însoţeşte rugăciunea lui Iisus, nu e însoţită de simţiri duhovniceşti, apoi ea nu trebuie numită duhovnicească; ci pur şi simplu căldură a sângelui; şi ea fiind astfel, nu e rea, dacă e numai legată, după cum s-a spus, de mişcările poftelor. Iar dacă e legată, apoi e rea şi trebuie alungată. De aceea e greşit să te mulţumeşti sau să te mărgineşti la numai o singură simţire a căldurii, fără să te îngrijeşti de simţirile duhovniceşti, chiar despre aducerea aminte de Dumnezeu, ci numai ca să fie căldură; acest lucru trebuie observat şi îndreptat; căci în acest caz va rămâne numai căldura sângelui, cea animalică. Această căldură nu trebuie socotită duhovnicească sau harică. Ea poate fi numită duhovnicească numai când e însoţită de mişcări duhovniceşti de rugăciune. Cine o numeşte duhovnicească fără de acestea, acela îngăduie o nedreptate. Cine o numeşte harică, e nedrept încă mai mult. Căldura harică e cu totul alta, şi ea, propriu-zis, este duhovnicească. Ea e despărţită de trup, şi în trup nu produce schimbări observate, şi este mărturisită printr-o subţire simţire dulce. După aceste simţiri, fiecare poate defini şi deosebi căldura. Acest lucru trebuie să-l facă fiecare singur. Un străin aici n-are nici în clin, nici în mânecă (n-are nici loc nici ce lucra). (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 11).
Asemenea Episcopului Teofan, ne fereşte de a primi căldura firească şi Ep. Ignatie : "Căldura care vine de la o nevoinţă materialnică forţată e la fel materialnică. Aceasta e o căldură trupească, a sângelui, e în latura firii căzute. Un nevoitor neiscusit, simţind această căldură, neapărat îşi va închipui ceva despre ea, va găsi în ea o plăcere, o îndulcire, care cuprinde în sine un început de înşelare de sine. Nu numai că nu trebuie să gândeşti ceva deosebit despre această căldură, ci dimpotrivă trebuie să iei anumite măsuri de pază împotriva ei, atunci când ea se iveşte. Paza aceasta e necesară din pricină că această căldură, fiind a sângelui, nu numai că se poate muta în alte părţi ale pieptului, ci foarte uşor se poate lăsa şi mai jos, şi poate stârni nişte mişcări nedorite de trup". "Prin rugăciunea lui Iisus nu trebuie să căutăm, ca să simţim în inimă o căldură fizică, ci trebuie de căutat ca în inimă să picure focul harului şi să înceapă rugăciunea cea necurmată, prin care fapt se şi determină starea harică. Trebuie ştiut că rugăciunea lui Iisus, când va cădea scânteia lui Dumnezeu în inimă, o aţâţă într-o flacără, însă ea singură nu dă această scânteie, ci numai ajută primirea ei. Cu ce ajută ? Cu aceea că adună gândurile laolaltă şi-i dă posibilitatea sufletului să stea în faţa Domnului şi să umble în prezenţa Lui. Cel mai de seamă lucru e să stai şi să umbli în faţa lui Dumnezeu, strigând către El în inimă. Aşa făcea Sf. Maxim Cavsocalivitul".
Arderea cea duhovnicească a inimii spre Domnul este dragostea faţă de El. Ea se aprinde de la atingerea Domnului de inimă. Fiindcă El în întregime este dragoste, apoi şi atingerea Lui de inimă, îndată aprinde dragostea faţă de El. Iar de la dragoste, aprinderea inimii pentru El. Ei, iată acest lucru trebuie să fie ţinta căutărilor. Lucrarea rugăciunii lui Iisus este numai o unealtă pentru aceasta sau, mai bine zis, numai o osteneală care arată o dorinţă puternică a sufletului de a-L afla pe Domnul."
Episcopul Teofan mai scrie despre căldură : "Când inima noastră se va aprinde de căldura Domnului Dumnezeu, apoi din acel timp va începe prelucrarea voastră lăuntrică. Focul acela mic va mistui totul din voi şi-l va topi; vorbind altfel, va începe să înduhovnicească totul, până când te va înduhovnici cu desăvârşire. Până când nu va veni acel foc mic, înduhovnicirea nu se va face, oricât v-aţi sili spre cele duhovniceşti. Prin urmare, acum întreaga lucrare e să capeţi acel foc mic. Însă să ştiţi aceasta, că focul cel mic nu se va arăta, până când patimile sunt în putere, deşi nu li se face hatârul. Patimile sunt ca şi umezeala din lemne : lemnele umede nu ard. Trebuie aduse lemnişoare uscate din altă parte şi apoi să le aprinzi. Ele arzând, încep să usuce umezeala şi pe măsură ce le usucă, aprind şi lemnele cele umede. Astfel, focul cu încetul izgonind umezeala şi aprinzându-se, va cuprinde cu flăcările şi toate lemnele cele puse. Lemnele sunt toate puterile sufletului nostru şi toate funcţiile trupului. Ele toate, până când omul nu ia aminte la sine, sunt pătrunse de umezeală - patimi, şi până când patimile nu vor fi izgonite, cu îndărătnicie se împotrivesc focului celui duhovnicesc. Ele pătrund şi în suflet şi în trup şi prin aceasta robesc chiar duhul - conştiinţa şi libertatea şi, astfel, domnesc asupra întregului om. Fiindcă ele sunt în legătură cu dracii, apoi, prin ele, şi dracii domnesc asupra omului, care totuşi îşi închipuie că el singur îşi este stăpân". (Sbornicul, Q 94).
Nu trebuie de uitat însă, că afară de căldura cea firească şi harică, mai poate fi, în timpul rugăciunii, şi o a treia căldură - drăcească. Despre ea va fi spus mai amănunţit în alt loc, în scrierile stareţului schimonah Vasile, care vorbeşte despre ea în predosloviile la cărţile Sf. Grigorie Sinaitul, Filotei Sinaitul şi Isichie Ierusalimeanul.
Ca un exemplu izbitor al căldurii harice, ce se iveşte în inimă, vreau să vă comunic povestirea Sf. Grigorie Sinaitul despre Maxim Cavsocalivitul, de care ne vorbeşte atât de des Ep. Teofan.
Eu vă voi transmite povestirea Sf. Grigorie Sinaitul despre Maxim Cavsocalivitul pe deplin, cum este expusă şi în Filocalie. Din ea veţi cunoaşte nu numai cum s-a aprins în sufletul lui Maxim focul haric şi s-a ivit rugăciunea lui Iisus necurmată, de sine mişcătoare, ci înaintea voastră se vor descoperi, într-o măsură oarecare, şi tainele cele mai înalte ale stărilor de rugăciune, de care noi nu ne putem atinge în convorbirea noastră, pur şi simplu pentru că tema aceasta e mai presus de vârsta noastră duhovnicească şi de înţelegere. Însă a şti că aceste stări înalte de rugăciune există ne este de folos, ca să nu socotim că întregul cuprins al vieţii de rugăciune este epuizat prin acele stări de rugăciune pe care le trăim noi înşine.
Deci, trec la povestirea Sf. Grigorie Sinaitul, aşezată în volumul cinci al Filocaliei, sub denumirea : "Din viaţa Cuviosului părintelui nostru Maxim Cavsocalivitul. Despre rugăciunea minţii cea harică".
"Dumnezeiescul Grigorie Sinaitul, întâlnind odată pe Sf. Maxim şi vorbind cu el, între altele, l-a întrebat : te rog, pe tine, prea cinstite părinte al meu, spune-mi; dacă tu ai rugăciunea minţii. Acela, plecându-şi puţin capul i-a răspuns : nu vreau să ascund de tine, cinstite părinte, minunea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care s-a petrecut cu mine. Din tinereţe, eu aveam o mare credinţă în Stăpâna mea Născătoarea de Dumnezeu şi o rugam cu lacrimi să-mi dea acest har al rugăciunii minţii. Într-o zi, venind în biserică, după cum aveam obiceiul, o rugam pentru acest lucru cu o căldură a inimii fără de măsură, şi când, pe urmă, am sărutat cu dragoste icoana Ei cea sfântă, îndată am simţit în pieptul meu şi în inima mea o anumită căldură oarecare şi o flacără, care a ieşit de la sfânta icoană, şi care nu mă ardea, ci mă răcorea şi mă îndulcea, şi aducea în sufletul meu o mare umilinţă. Din clipa aceea, părinte al meu, inima mea a început dinlăuntrul său să facă rugăciune, şi mintea mea se îndulceşte din aducerea aminte de Domnul meu Iisus Hristos şi de Prea Sfânta Stăpâna mea de Dumnezeu Născătoare, şi mereu petrece în această aducere aminte de ei; şi din timpul acela, rugăciunea nu s-a mai curmat în inima mea - iartă-mă.
Îi zice lui Sf : Grigorie : spune-mi, sfinte părinte, s-a mai petrecut cu tine ceva în timpul când îţi spuneai rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase şi celelalte; vreo schimbare oarecare dumnezeiască sau trăire, sau alt oarecare rod al Sf. Duh ? - Dumnezeiescul Maxim i-a răspuns : da; şi pentru aceasta, părinte, eu plecam în locurile pustii şi totdeauna iubeam tăcerea deplină, ca să mă îndulcesc într-o măsură mai mare de rodul rugăciunii, adică de o dragoste prea îmbelşugată către Dumnezeu şi de o răpire a minţii către Domnul.
Sf. Grigorie l-a întrebat pe el : rogu-te, părinte, spune-mi, mai ai tu acelea despre care mi-ai vorbit ? Dumnezeiescul Maxim, lăsându-şi ochii în pământ, îi spune : nu mă cerceta pe mine despre înşelările mele.
Atunci Sfântul Grigorie i-a zis : O, de mi-ar da şi mie Dumnezeu astfel de înşelare, pe care o ai tu, sfinte părinte ! Totuşi, te rog să-mi spui : în clipa când mintea ta e răpită la Dumnezeu, ce vede ea cu ochii săi lăuntrici ? Şi poate oare mintea atunci să înalţe rugăciune laolaltă cu inima ? Sf. Maxim i-a răspuns : nu, nu poate. Căci, când harul Sfântului Duh vine în om, cu ajutorul rugăciunii atunci rugăciunea se curmă, pentru că mintea atunci e toată cuprinsă de harul Sf. Duh şi nu mai poate lucra cu puterile sale proprii, ci petrece fără de lucrare şi se supune numai Duhului Sfânt, şi unde voieşte Duhul Sfânt acolo o duce, sau în aerul nematerialnic al luminii celei dumnezeieşti, sau în altă oarecare contemplare negrăită, sau, după cum se întâmplă adesea, într-o convorbire dumnezeiască, şi ca să spunem pe scurt, cum voieşte Mângâietorul Sf. Duh, aşa îi mângâie pe robii săi; cui şi ce dar îi trebuie pe acela li-l şi dă. Acestea, pe care le vorbesc eu, le poate vedea fiecare, limpede, în Proroci şi Apostoli care s-au învrednicit să aibă tot felul de vedenii, deşi oamenii îşi băteau joc de ei, şi-i socoteau înşelaţi şi beţi. Astfel, proorocul Isaia a văzut pe Domnul pe un scaun înalt, preaînălţat şi înconjurat de serafimi. Întâiul mucenic Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe Domnul Iisus Hristos de-a dreapta Tatălui şi celelalte. La fel şi acum robii lui Hristos se învrednicesc a vedea felurite vedenii, pe care unii nu le cred şi nu le socot deloc adevărate, ci le socot înşelări, şi pe cei care le văd îi numesc cuprinşi de înşelare. De unii ca aceştia mă mir mult şi nedumiresc, ce fel de oameni sunt ei, şi cum de au orbit, de sunt chiar ca nişte orbi; nu văd şi nu le cred pe acelea pe care le-a făgăduit Dumnezeul cel nemincinos, prin buzele proorocului Ioil, anume că chiar pe acestea le va da Domnul celor credincioşi, zicând : "Turna-voi din duhul Meu peste tot trupul şi vor proorocii" (Ioil, 2, 28) - pe care har Domnul l-a trimis asupra ucenicilor Săi, şi pe care îl dă şi acum şi-l va da până la sfârşitul veacului, după făgăduinţa Sa tuturor credincioşilor Săi robi. Deci, când acest har al Sfântului Duh se va coborî asupra cuiva, apoi nu-i arată obişnuit din lucrările lumii acesteia simţite, ci arată ceea ce omul niciodată n-a văzut şi nu şi-a închipuit. Atunci, mintea unui astfel de om învaţă de la Duhul Sfânt tainele cele mai înalte şi mai ascunse, pe care după dumnezeiescul Pavel, nici ochiul omului nu le poate vedea, nici mintea nu le poate pricepe, niciodată, de la sine (1 Cor. 2). Şi ca să înţelegeţi cum le vede mintea noastră pe ele, apoi ia aminte la cele ce-ţi voi spune. Ceara, când se află departe de foc, e tare, şi poate fi luată şi ţinută, dar de îndată ce vei arunca-o în foc se topeşte, şi acolo în foc se aprinde şi arde, şi e pe de-a întregul lumină, şi astfel se mistuie toată în foc. Aşa şi mintea omului, când ea petrece singură de la sine, fără să se întâlnească cu Dumnezeu, atunci pricepe, după cum se obişnuieşte, toate cele din jurul ei după puterea sa, dar când se apropie de focul Dumnezeirii şi de Duhul Sfânt, atunci pe de-a întregul e cuprinsă de focul cel dumnezeiesc şi e pe de-a întregul lumină, şi acolo, în flacăra Sf. Duh se aprinde şi se revarsă în cugetări dumnezeieşti şi nu poate deloc, în mijlocul focului Dumnezeirii, să cugete la ale sale sau despre cele ce vrea.
După aceasta, Sf. Grigorie i-a amintit lui : se întâmplă, cavsocalivite al meu, şi altceva, asemenea cu acestea, care este totuşi o lucrare a înşelării. La aceasta, acel Mare Maxim i-a răspuns : se întâmplă, însă fiecare din aceste lucrări are semnele sale anumite, unele sunt semnele înşelării şi altele sunt semnele harului. Când duhul cel rău al înşelării se apropie de om, apoi îi tulbură mintea şi o face sălbatică, inima i-o împietreşte şi o întunecă, aduce asupra ei temere şi frică şi trufie, îi perverteşte ochii, tulbură creierul, aduce tot trupul la cutremurare, în chip nălucitor îi aduce înaintea ochilor o lumină, nu luminoasă şi curată, ci roşietică, mintea o face furioasă şi îndrăcită, şi gura e silită să vorbească cuvinte netrebnice şi hulitoare; cel care vede pe acest duh al înşelării, de cele mai multe ori se supără şi e plin de mânie, nu cunoaşte deloc smerenia, plânsul cel adevărat şi lacrimile, ci mereu se laudă şi se măreşte în zadar cu frumuseţile sale, totdeauna se lasă mânat fără frâu şi frică de Dumnezeu de mişcările patimilor şi, în sfârşit, iese din minţi şi ajunge la pierzanie desăvârşită. De o astfel de înşelare să ne izbăvească Domnul cu rugăciunile tale, cinstite părinte.
Iar semnele harului sunt următoarele : când intră în om harul Sf. Duh, apoi îi adună mintea şi-l face atent şi smerit, îi aduce aminte de moarte şi de păcatele lui, de judecata viitoare şi de chinurile cele veşnice, îi umple sufletul de o umilinţă cu zdrobire şi-l mişcă spre plâns şi lacrimi, îi face ochii mai blânzi şi plini de lacrimi şi cu cât se apropie (harul) mai mult de om, cu atât mai mult îi împacă sufletul lui şi-l mângâie prin patimile sfinte ale Domnului nostru Iisus Hristos şi prin nemărginita lui iubire de oameni; şi mintea i-o umple de vederi (contemplări) înalte :  a)  a puterii lui Dumnezeu celei neajunsă cu mintea, cum El printr-un singur cuvânt, toate dintre nefiinţă întru fiinţă le-a adus;  b)  a puterii lui celei nemăsurate prin care toate le ţine, toate le chiverniseşte şi de toate poartă grijă;  c)  a Sfintei Treimi celei neajunse şi a adâncului celui necurmat al fiinţei lui Dumnezeu şi celelalte. Atunci mintea omului rămâne încântată de acea lumină a lui Dumnezeu şi se luminează de lumina cunoştinţei de Dumnezeu, inima devine liniştită şi blândă şi izvorăşte din belşug roadele Duhului Sfânt; bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătate, îndurerare, dragoste, smerenie şi celelalte (Gal. 5,  22) şi sufletul lui primeşte o veselie negrăită.
Auzind acestea, Sf. Grigorie Sinaitul a venit întru uimire, mirându-se de cele ce vorbea Cuviosul Maxim, şi mai mult nu-l numea om ci Înger pământesc.
În cuvintele Cuviosului Maxim sunt arătate stări de rugăciune care stau dincolo de hotarele unei rugăciuni obişnuite şi accesibile oamenilor, atât a celei lucrătoare cât şi a celei de sine mişcătoare. La aceste stări de rugăciune, omul nu poate ajunge prin eforturile sale şi nici nu trebuie să năzuiască spre acestea. Acolo îl duce pe om Duhul Sfânt. Şi atunci i se descoperă omului, pe cât e el în stare să primească, taine cereşti şi vederi (contemplări) pe care el nu poate nici să le redea prin cuvinte omeneşti.
Despre aceste stări de rugăciune, Ep. Teofan scrie : "În ce priveşte contemplarea, apoi la niciunul din Sf. Părinţi nu găsim că am putea ajunge la ea singuri, şi prin urmare, am putea face ceva şi din partea noastră ca să facem ceva. Contemplarea, după cuvintele lor, se dădea numai acelora care au reuşit să-şi cureţe inima cu desăvârşire şi s-au unit strâns cu Domnul. Dintr-o mie, numai unul reuşeşte să-şi câştige rugăciunea curată; iar rugăciunea cea duhovnicească sau, ceea ce e tot una, contemplativă, abia de se află câte unul din neam în neam (din generaţie în generaţie) ca s-o aibe (Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag.223).
Noi am ajuns până la punctul unde trebuie să încheiem convorbirea noastră cea generală despre rugăciunea lui Iisus şi vom trece acum la acea parte a convorbirii, unde vor fi expuse poveţele despre rugăciunea lui Iisus ale celor mai vechi Sf. Părinţi şi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe.


M O N A H U L : . Convorbirile noastre anterioare au avut mai mult sau mai puţin caracterul unei expuneri consecvente şi sistematice a învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre ceea ce este rugăciunea lui Iisus, care este însemnătatea ei în viaţa cea duhovnicească a creştinului, cum trebuie lucrată, care sunt în noi, condiţiile lucrării ei binefăcătoare, ce greutăţi şi ce greşeli se pot ivi în timpul îndeletnicirii cu această rugăciune şi aşa mai departe.
În dorinţa de a lămuri cât mai deplin şi pe toate feţele cele spuse în convorbirile anterioare, vreau, spre a completa cele spuse, să expun în convorbirea de acum învăţătura despre rugăciunea lui Iisus şi despre rugăciune în genere, a unora dintre Sf. Părinţi şi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe, care au scris sau au învăţat despre lucrarea minţii.
Din totalitatea povăţuiţilor lor se va căpăta o descriere mult mai adâncă şi multilaterală a lucrării minţii şi, eu socot că acest lucru ne va fi de folos şi ne va da o cunoaştere mult mai dreaptă, mai largă şi mai adâncă în această lucrare.
Vom începe cu Părinţii Bisericii cei mai din vechime şi treptat vom trece la povăţuitorii cei mai apropiaţi de noi, după timp, ai rugăciunii lui Iisus.
Ce veţi zice de aceasta, dragă părinte ?
P R E O T U L :  : Ce pot să spun eu ? Eu voi asculta tot ce-mi veţi spune cu cea mai mare mulţumire şi interes, fiindcă din acestea voi căpăta o nouă lămurire şi mângâiere.
M O N A H U L : . Deci, cu binecuvântare, să continuăm convorbirea.
Prea Sfinţitul Episcop Teofan, înainte de a începe tipărirea traducerii sale patristice "Filocalia", în prefaţă ne arată însemnătatea şi necesitatea cunoaşterii literaturii patristice, nu numai pentru călugări, ci şi pentru mireni, care preţuiesc unitatea, integritatea şi plinătatea concepţiei creştine despre lume şi a vieţuirii creştine. Pentru cunoştinţa pe care vrem s-o facem cu literatura patristică şi ascetică despre rugăciunea lui Iisus şi despre rugăciunea în genere, predoslovia Ep. Teofan la Filocalie e o introducere foarte potrivită. După cuvintele lui : "Viaţa cea într-adevăr creştină, ascunsă în Domnul nostru Iisus Hristos, începe, se desfăşoară şi ajunge la desăvârşire, în măsura sa pentru fiecare, după bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl, cu lucrarea harului Prea Sfântului Duh, care este în toţi creştinii, sub îndrumarea Însuşi a lui Hristos Domnul, care ne-a făgăduit să petreacă cu noi, nedespărţit, în toate zilele.
Harul lui Dumnezeu îi cheamă pe toţi spre o astfel de viaţă şi ea nu numai că e posibilă pentru toţi, dar e şi obligatorie, pentru că în ea e tot miezul creştinismului. De această viaţă nu se împărtăşesc toţi cei chemaţi, iar părtaşii şi cei adevăraţi nu toţi se împărtăşesc în aceeaşi măsură. Cei aleşi pătrund adânc în ea şi pe treptele ei se urcă sus.
Manifestările ei, precum şi bogăţiile domeniului, în care ea se desfăşoară, nu sunt mai puţin îmbelşugate şi felurite decât manifestările vieţii celei mai obişnuite. Şi dacă ar putea fi înţeles limpede şi descris pe înţeles tot ce se petrece acolo : năvălirile şi ispitele vrăjmaşului, luptele şi învingerile, căderile şi ridicările, naşterea şi întărirea feluritelor fenomene ale vieţii duhovniceşti, treptele sporirii generale şi starea minţii şi a inimii potrivită fiecăreia din trepte, lucrarea cea dimpreună a libertăţii şi a harului întru toate simţirile apropierii, sau depărtării lui Dumnezeu, simţirile atotputerniciei proniatoare şi aşezarea noastră - definitivă şi fără întoarcere - în mâna cea dreaptă a Domnului, cu părăsirea tuturor mijloacelor de lucrare proprie, însoţite totuşi de o lucrare necurmată şi încordată (a rugăciunii, n. tr.). - dacă toate acestea şi multe altele ar fi putut fi descrise limpede şi lesne de înţeles, apoi ar înfăţişa un tablou care s-ar asemăna cu o călătorie prin univers. Călătorii scriu într-un jurnal de călătorie despre tot ce întâlnesc în cale, care merită o atenţie oarecare. Au scris notele lor şi aleşii lui Dumnezeu, care au urmărit toate cărările vieţii duhovniceşti în toate direcţiile, despre tot ce întâlneau şi încercau în această călătorie a lor plină de multe osteneli. Însă soarta şi destinaţia unora şi a altora dintre note nu e aceeaşi.
Cei ce n-au mijloace de a călători şi fără a se mişca din loc pot să-şi facă o idee şi o imagine aproximativă despre ţările străine, prin citirea notelor de călătorie ale altor călători, pentru că formele de viaţă ale tuturor făpturilor mai mult sau mai puţin se aseamănă unele cu altele, ori în ce ţări s-ar manifesta. Însă în ce priveşte încercările de viaţă duhovnicească, acest lucru se petrece altfel. Încercările acestea pot fi pricepute numai de cei ce păşesc pe calea acestei vieţi. Pentru cei ce n-au păşit pe ea, acest lucru e o ştiinţă cu totul necunoscută; însă şi cei ce au păşit pe ea nu pot înţelege totul de îndată. Noţiunile şi imaginile lor se limpezesc pe măsura mersului şi adâncirii în ţara duhului. Pe măsură ce se înmulţesc încercările proprii de viaţă duhovnicească devin tot mai limpezi şi mai de înţeles arătările încercărilor făcute de către Sfinţii Părinţi în scrierile lor.
Însă, cu toate acestea, descrierea diferitelor manifestări ale vieţii duhovniceşti, care se cuprinde în scrierile patristice, nu este un dar cu totul zadarnic chiar şi pentru toţi ceilalţi creştini. Ea îi dă să înţeleagă fiecăruia, că dacă el încă n-a încercat cele despre care se vorbeşte în această descriere, apoi înseamnă că felul de viaţă ce s-a statornicit pentru el, cu toate că, cu el i se împacă conştiinţa lui de creştin, nu este o desăvârşire definitivă, afară de care nu ne mai rămâne nimic de dorit şi mai sus de care n-avem unde să mergem, dându-ne de înţeles acest lucru, ea (descrierea) nu poate să nu ne trezească râvna spre propăşire, nu poate să nu ne atragă înainte (să nu ne cheme), arătându-ne mereu ceva mai bun decât ceea ce avem, mai sus, tot mai sus.
Pentru cei care au păşit pe calea spre mai bine şi mai desăvârşit, ea le dă îndrumările necesare în cazurile de îndoieli şi nedumeriri, atunci când de faţă îţi lipseşte o îndrumare iscusită şi când anume acest lucru întâmpină încurcături, care nu îngăduie să se dea o dezlegare definitivă, care ar înlătura orice şovăială în cel ce merge. E foarte important să ştii cum şi unde să calci în anumite cazuri, ca să nu faci vreo greşeală. Şi iată o expresie oarecare patristică risipeşte întunericul, strălucind, în noapte, cu raza unui fulger.
În genere, acest lucru e ca o seră duhovnicească, în care cel credincios, citind îndrumările despre fenomenele vieţii duhovniceşti, pătrunde cu conştiinţa şi cu inima şi fiind supus acolo unor înrâuriri simţitoare ale contemplărilor stârnite, simte că el pluteşte în aceste clipe într-o oarecare altă atmosferă, purtătoare de lumină şi purtătoare de viaţă. Acestea sunt clipe pline de bucurie şi de obicei cât durează ele atunci încolţesc şi ajung la maturitate anumite odrăsliri pe pomul vieţii duhovniceşti. Şi de aceea nu-i nimic de mirare, dacă cel ce a încercat acestea, de îndată ce are o clipă slobodă, se grăbeşte spre descrierile de încercări ale vieţii celei duhovniceşti, aşa cum se grăbeşte un iubitor de câştiguri spre locurile ce promit un câştig, şi cel ce iubeşte plăcerile, spre locurile de plăceri. În acest timp, el adesea doreşte să respire un aer duhovnicesc înviorător şi întremător. Şi totuşi, aici nu este o curiozitate zadarnică. Nu, aici este o lucrare de o necesitate din cele mai de seamă, pentru sporirea şi buna stare a duhului nostru.
Iată de ce, printre creştinii cei adevăraţi, totdeauna s-a simţit şi se simte nevoia de a avea la îndemână scrierile Sf. Părinţi despre viaţa cea duhovnicească. Însă, pe cât este de lăudabilă simţirea acestei nevoi, pe atât e de obligatorie satisfacerea ei din partea acelora care au datoria şi puterea spre aceasta. Ea a şi fost pururea satisfăcută prin editarea acestor scrieri atât în întregime - de pildă ale Sfinţilor Macarie, Isaac şi Efrem Sirianii, ale Scărarului şi ale multor altora, cât şi a unor culegeri din ele. Din numărul acestor culegeri e şi cunoscuta tuturor Filocalie, ca cea mai bună dintre ele". (Ep. Teofan, Primul volum al Filocaliei. Introducere).
Urmând îndemnul Prea Sfinţitului Teofan, şi noi păşim în această ţară (latură) a vieţii celei duhovniceşti, căreia şi sunt închinate paginile cărţilor lăsate nouă de Sf. Părinţi şi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe. Noi vom expune învăţătura lor prin cuvintele lor proprii şi în aceeaşi ordine cum e redată în cartea Ep. Teofan : "Învăţăturile Sf. Părinţi despre rugăciune şi trezvire..." (Ed. 2-a Moscova, 1884) şi completând-o, în caz de nevoie, cu extrase din operele lor.


   Să începem cu Sf. Vasilie cel Mare, "Stâlpul cel de foc, gura cea de foc a Duhului Sfânt, ochiul bisericii (după expresia stareţului Paisie Velicicovschi). Sf. Vasilie cel Mare, tâlcuind cuvintele dumnezeieştii Scripturi - "Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, lauda Lui pururea în gura mea", învaţă foarte frumos. Socot că este cu neputinţă ceea ce spune proorocul, căci cum poate lauda lui Dumnezeu să fie pururea în gura omului ? Când omul petrece în vorbire omenească obişnuită, apoi în gura lui nu e lauda lui Dumnezeu; când doarme, desigur că nu; când mănâncă sau bea, poate gura lui să rostească laudă ? Răspundem la aceasta - că este gura duhovnicească a omului celui dinlăuntru, prin care el primeşte Cuvântul lui Dumnezeu cel de viaţă făcător, ca pe o pâine ce se coboară din cer. Despre această gură, prorocul zice : "deschis-am gura şi am tras Duh", şi Domnul ne cheamă ca pe această gură s-o avem deschisă spre primirea hranei celei adevărate : "deschide", zice, "gura ta şi o voi umple pe ea". Căci se poate că şi un gând despre Dumnezeu, răsărit şi întipărit în mintea sufletului să se numească laudă, care pururea vine de la Dumnezeu în suflet; poate şi după Apostol, cel grijuliu să le facă toate spre slava lui Dumnezeu. Fiindcă fiecare lucru şi fiecare cuvânt şi fiecare mişcare a minţii are putere de laudă. Şi de aceea, de mănâncă dreptul sau bea, sau altceva de face, toate acestea el le face spre slava lui Dumnezeu; inima lui veghează şi în timpul somnului (Din viaţa şi scrierile stareţului Paisie, Ed.1847, pag. 214). Episcopul Teofan, în Sbornicul său "Despre trezvie", citează următoarele cuvinte ale Sf. Vasile : "Cum să ajungem la nerăspândire în timpul rugăciunii ? Fără îndoială, încredinţându-ne că Dumnezeu e înaintea ochilor...; cel ce se roagă cu o astfel de convingere, va avea mintea neabătută de la Cel ce cercetează inimile şi rărunchii, împlinind cele scrise : "ridicând mâini cuvioase fără de mânie şi îndoială" (1 Tim. 2, 8) (învăţăturile Sf. Părinţi, 26). Se poate oare ajunge la nerăspândire întru toate şi în orice loc - şi cum se poate ajunge la acestea ? Că acest lucru se poate, ne-a arătat acela care a zis : "ochii mei pururea spre Domnul" (Is. 24, 15), şi "văzut-am pe Domnul pururea înaintea mea, căci de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin" (Ps.15, 8). Iar pentru ca acest lucru să fie cu putinţă, despre aceasta s-a spus mai sus şi anume : pentru aceasta nu trebuie dat sufletului răgaz ca să fie deşert de gândurile despre Dumnezeu şi despre lucrurile şi darurile lui Dumnezeu, la fel şi de mărturisirea pentru toate". (învăţăturile Sf. Părinţi, Q 7). "Din ce pricină omul pierde aducerea aminte necurmată despre Dumnezeu ? Dacă el nu ţine minte de binefacerile lui Dumnezeu" (Q 10).
Rugăciunea trebuie preferată tuturor lucrurilor. Marta primeşte pe Domnul (şi stăruie să-L ospăteze), iar la picioarele lui şade Maria. Amândouă surorile au o osârdie frumoasă; însă tu osebeşte lucrarea. Domnul a aprobat osârdia amândurora femeilor; însă pe Maria a preferat-o Martei. Marta e imaginea unei slujiri active pentru alţii; Maria e imaginea unei stări contemplative în faţa lui Dumnezeu, în rugăciune. Alege ce vrei; şi prin una şi prin alta îţi vei câştiga rodul mântuirii; totuşi cea din urmă e mai înaltă decât cea dintâi. "Maria partea cea bună şi-a ales" (Luca 10, 42). Dacă vrei şi tu să fi tăinuitor al lui Hristos, aşează-te la picioarele Lui şi petreci în contemplarea Lui prin rugăciune (Q 11).
"Dacă vei fi osândit de conştiinţa ta, ca un dispreţuitor al poruncilor lui Dumnezeu şi dacă vei sta la rugăciune cu răspândire, atunci când ai fi putut sta şi fără de răspândire, apoi să nu îndrăzneşti să stai înaintea Domnului, ca rugăciunea ta să nu se prefacă în păcat. Iar dacă tu te străduieşti, însă nu reuşeşti să te rogi fără de răspândire, apoi sileşte-te, din răsputeri şi continuă să stai în faţa lui Dumnezeu, îndreptându-ţi mintea spre El şi adunându-ţi mintea înlăuntrul tău, şi Dumnezeu te va ierta; că nu din nepăsare, ci din neputinţă n-ai putut să stai în faţa lui Dumnezeu, cum se cuvine" (Q 16).
Trebuie cu toată paza să ne ferim mintea (Pilde, 4, 23), ca să nu piardă deloc gândul despre Dumnezeu şi aducerea aminte de minunile Lui să n-o întinăm prin imaginile celor deşarte, ci gândul cel sfânt despre Dumnezeu, să-l purtăm pretutindeni cu noi, ca pe o pecete de naştere întipărită în sufletele noastre, printr-o amintire necurmată şi curată. Căci astfel câştigăm noi dragostea către Dumnezeu, care ne şi îndeamnă spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi totodată şi ea e păzită de ele, ajungând necurmată şi neclintită (Q 25).
"De unde e răspândirea şi gândurile ? Şi cum să le punem rânduială ? Răspândirea vine de la trândăvia minţii care nu se ocupă de cele necesare. Iar mintea rămâne în trândăvie şi nepăsare din pricina necredinţei în prezenţa lui Dumnezeu, Cel ce cearcă inimile şi rărunchii. Căci dacă cineva va crede acest lucru, apoi, fără îndoială, va face acest lucru : "Văzut-am pe Domnul înaintea mea, căci de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin" (Ps.15, 3). Iar cine a ajuns la acestea şi la cele asemenea lor, acela niciodată nu va îndrăzni şi nici nu va avea timp să gândească ceva ce nu e spre zidirea credinţei, deşi acest lucru ar părea bun, iar nu numai ceva oprit şi neplăcut lui Dumnezeu (Q 27).


   De la Vasilie cel Mare trecem la marele Macarie Egipteanul, pe care stareţul moldovean Paisie Velicicovschi îl numeşte "Egiptean" sau mai bine zis soare ecumenic (a toată lumea), care a strălucit în darurile cele negrăite ale Sf. Duh mai luminos decât soarele.
Iată ce scrie Macarie cel Mare despre raporturile sufletului omenesc cu Dumnezeu; eu citez cuvintele Sf. Macarie după Filocalie (vol.1, ed. 3-a): "Nu este o altă apropiere şi legătură cum e cea dintre suflet şi Dumnezeu şi între Dumnezeu şi suflet. Dumnezeu a zidit făpturi felurite; a făcut cerul şi pământul, soarele, luna, apele, pomii cei roditori, toate felurile de animale. Însă în niciuna dintre aceste făpturi nu odihneşte Domnul. Orice făptură este în stăpânirea Lui, însă în niciuna din ele nu şi-a întărit tronul Său şi nu a statornicit o comuniune cu ele; a binevoit numai în om, intrând în comuniune cu el. Oare vezi aici înrudirea lui Dumnezeu cu omul şi a omului cu Dumnezeu ? De aceea, sufletul înţelegător şi binepriceput, înconjurând toate zidirile, nicăieri nu-şi află odihnă decât numai în unul Dumnezeu. Şi Domnul nu binevoieşte atât de mult faţă de nimeni, ca faţă de om numai". (Q 1).
Însă Domnul nu atinge libertatea omului, cu care l-a înzestrat. "Firea omenească, lesne schimbătoare, înclină când la rău, când dimpotrivă, la frumos şi din această pricină are puterea de a se învoi cu orice fapte ar vrea. De aceea, firea noastră e lesne primitoare şi de bine şi de rău : şi pentru harul lui Dumnezeu şi pentru puterea cea potrivnică. Însă ea nu poate fi silită de nevoie (fără de voie) ". (Q 16).
Păcatul s-a înrădăcinat adânc în sufletul omului : "Intrând în sufletul omului, păcatul a cuprins pajiştile sufletului până la ascunzişurile lui cele mai adânci şi s-a transformat în obişnuinţă şi convingere, ce creşte în fiecare din pruncie, ce cultivă şi-l învaţă pe om cele rele" (Q 30).
"Lumea cea văzută, de la împăraţi şi până la cei săraci, toată e în tulburare, în neorânduială, în luptă, şi nimeni din ei nu ştie pricinile acestui lucru. Păcatul ce a pătruns, ca un fel de putere gândită (înţelegătoare) şi esenţă satanică, a semănat tot răul; el lucrează tainic asupra omului celui dinlăuntru şi asupra minţii şi se luptă cu el prin gânduri; iar oamenii nu ştiu că fac acest lucru îndemnaţi de o putere străină; dimpotrivă, socot că acest lucru e firesc şi că fac acest lucru după judecata lor proprie. Dar cei ce au pacea lui Hristos chiar în minte şi luminarea lui Hristos, cunosc de unde se ridică toate acestea" (Q 36).
Şi totuşi păcatul nu l-a robit pe om în întregime : "A rămas în om libertatea, pe care i-a dat-o Dumnezeu de la început. După cum cel desăvârşit nu e legat de bine prin vreo necesitate, aşa nu e legat de rău cel afundat în păcat şi care se face pe sine vas al diavolului" (Q 43).
"Tu eşti liber, şi dacă vrei să pierzi, apoi firea ta se schimbă lesne. Cine vrea, acela se supune lui Dumnezeu şi merge pe calea neprihănirii şi-şi stăpâneşte poftele, căci o minte ca aceasta se luptă împotrivă şi printr-un cuget puternic poate birui toate năzuinţele cele păcătoase şi dorinţele cele scârboase" (Q 44).
Însă numai prin puterile sale, omul nu poate învinge păcatul pe deplin. "În zadar, totuşi, îngâmfându-se, socoate prin libertatea sa să înlăture prilejurile de păcătuire. Libertatea, posibilă pentru om, se extinde şi asupra faptului că trebuie să te împotriveşti diavolului, dar ca pe lângă această posibilitate, neapărat să ai şi putere asupra patimilor" (Q 45).
Despre legătura păcatului cu firea omenească, Sf. Macarie scrie : "În noi lucrează răul cu toată puterea şi cu toată sensibilitatea, sugerându-ne toate dorinţele cele necurate, însă se uneşte cu noi nu aşa cum spun unii acest lucru despre amestecarea vinului cu apă, dar după cum pe acelaşi ogor cresc şi grâul pe de o parte şi neghina pe altă parte, sau cum într-o casă se află de o parte tâlharul iar pe de altă parte stăpânul casei". (Q 46).
"Izvorul sloboade o apă curată, însă la fundul lui e noroiul. Dacă cineva ar tulbura noroiul - izvorul întreg se face tulbure. Astfel şi sufletul când e tulburat, se amestecă cu păcatul. Şi satana devine parcă una cu sufletul nostru; amândouă duhurile în timpul curviei sau uciderii alcătuiesc ceva unitar. Iar în altă vreme, sufletul independent lucrează singur de la sine şi se căieşte de faptele sale, plânge, se roagă şi-şi aduce aminte de Dumnezeu" (Q 48).
Vindecarea unui suflet omenesc atins de păcat este cu putinţă să vină numai de la Dumnezeu. "Un suflet, rănit de la început cu o rană de nevindecat a rănilor celor purtătoare de vătămare, nimeni n-a putut să-l vindece până când n-a venit Mântuitorul, adevăratul doctor, Carele tămăduieşte în dar şi Care se dă pe sine preţ de răscumpărare pentru neamul omenesc. Numai El a săvârşit marea şi mântuitoarea răscumpărare şi vindecare a sufletului; El a slobozit-o şi a scos-o din robie şi din întunerec". (Q 53).
Domnul nostru Iisus Hristos pentru aceasta a şi venit ca să schimbe, să transforme şi să înnoiască firea şi acest suflet doborât de patimi din pricina căderii în păcat, să-l rezidească, unindu-l cu dumnezeiescul Duh. El a venit ca să-i facă pe cei ce cred în El, o minte nouă, un suflet nou, ochi noi, auz nou, limbă duhovnicească nouă, într-un cuvânt oameni noi" (Q 58).
"Domnul neîncetat bate în uşile inimilor noastre, ca să-l deschidem şi El să intre şi să odihnească şi lăcaş să-şi facă la noi. Căci zice : "Iată, stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el" (Apoc. 2, 20). Pentru aceasta a binevoit a pătimi mult, dându-şi trupul Său la moarte şi răscumpărându-ne pe noi din robie, ca, venind la sufletul nostru, să facă în el locaş. Căci şi hrana şi băutura şi îmbrăcămintea şi acoperământul şi odihna Lui e în sufletele noastre. De aceea neîncetat bate la uşă, dorind să intre la noi. Să-L primim deci şi să-L introducem înlăuntrul nostru; pentru că pentru noi, El este şi hrană şi băutură şi viaţă veşnică. Şi orice suflet care nu L-a primit pe El în sine şi nu L-a odihnit în sine acum, sau mai bine zis singur nu s-a odihnit în El, nu poate avea moştenire cu Sfinţii întru Împărăţia Cerurilor şi nu poate intra în Cetatea cea cerească. Tu Însuţi, Doamne Iisuse Hristoase, du-ne pe noi întru aceea !" (Q 65).
Mântuirea omului deşi se săvârşeşte de Dumnezeu, însă nu şi fără voia omului însuşi. "Omul din fire are iniţiativă şi anume pe ea o caută Dumnezeu. De aceea, porunceşte ca omul de la început să priceapă, pricepând să iubească şi să ia iniţiativa cu voinţă. Iar ca să pună gândul în lucrare sau să suporte osteneala, sau să săvârşească lucrarea, acest lucru harul Domnului i-l dă celui ce a dorit şi a crezut. De aceea viaţa omului parcă ar fi o condiţie necesară. Unde nu este voinţă - Însuşi Dumnezeu nimic nu face - deşi, după libertatea Sa ar putea-o face. De aceea, săvârşirea faptei de către Duhul, depinde de voinţa omului. Iarăşi dacă nu dăm voinţa noastră pe deplin, apoi Dumnezeu cel minunat întru toate şi cu mintea necuprins (necugetat cu desăvârşire) ne atribuie nouă întreaga lucrare" (Q 67). "După cum albina lucrează fagurul în stup, în taină, aşa şi harul, în taină, produce dragostea sa în inimi şi amărăciunea o preface în dulceaţă, iar impietrirea inimii într-o    inimă moale" (Q 188).
"Omul nu se face vrednic de partea cea bună de îndată ce aude cuvântul lui Dumnezeu. Afirmând contrariul, îi răpeşti omului voinţa şi negi existenţa puterii celei potrivnice, care luptă împotriva minţii. Iar noi spunem, că cel ce ascultă cuvântul vine întru zdrobire şi pe urmă începe să se îndeletnicească şi să se înveţe pentru luptă, se nevoieşte şi se străduieşte împotriva satanei; şi după o hărţuială şi luptă îndelungată, învinge şi ajunge creştin (adică se hotărăşte să fie un urmaş riguros al lui Hristos). (Ep, Teofan, 76).
"Pătrunde în esenţa cea gânditoare a sufletului şi pătrunde nu uşor. Sufletul cel nemuritor e ca un fel de vas preţios. Uită-te cât e de mare cerul şi pământul şi n-a binevoit pentru ele Dumnezeu, ci numai pentru tine. Priveşte la nobleţea şi vrednicia ta, căci nu pe îngeri a trimis Dumnezeu, ci Însuşi Domnul a venit mijlocitor pentru tine, ca să cheme pe cel pierdut, rănit, să-ţi dea ţie înapoi cel dintru început al lui Adam cel curat. Însuşi Dumnezeu a venit să te apere şi să te scape de moarte. Deci stai şi închipuie-ţi cât de mare e purtarea de grijă pentru tine" (Q 77).
Încă de aici, de pe pământ, trebuie să înceapă renaşterea sufletului şi unirea lui cu Duhul Sfânt. "După cum viaţa din trup nu e de la el însuşi, ci de la acela care e în afară de el, adică din pământ, şi fără de cele existente în afară de el îi este cu neputinţă să vieţuiască, astfel, dacă sufletul încă de pe acum nu se va renaşte în acel pământ al celor vii şi nu se va hrăni acolo duhovniceşte şi nu va creşte duhovniceşte, sporind înaintea Domnului şi nu-l va îmbrăca Dumnezeirea în veşmintele cele negrăite ale podoabei cereşti, apoi fără acea hrană îi este cu neputinţă să trăiască singur de la sine întru îndulcire şi odihnă. Căci firea lui Dumnezeu are şi pâinea vieţii, pe acela Care a zis : "Eu sunt pâinea vieţii" (Ioan 6, 35) şi "apa cea vie" (Ioan 4, 10) şi "vinul care veseleşte inima omului" (Ps. 103, 15) şi "untdelemnul bucuriei" (Ps. 44, 8) şi hrana cea de multe feluri a Duhului celui ceresc şi veşmintele cele cereşti purtătoare de lumină, care se dăruiesc de Dumnezeu. În aceasta se şi cuprinde viaţa cea cerească a sufletului. Vai de trup când el se opreşte numai asupra firii sale, fără să aibă împărtăşire cu dumnezeiescul Duh, pentru că moare fără să se învrednicească de viaţa dumnezeiască cea veşnică. Cum cad în deznădejde cei bolnavi, când trupul lor nu mai poate să primească mâncare şi plâng pentru ei cei de aproape, prietenii, rudele şi cei iubiţi de ei, astfel şi Dumnezeu şi Sfinţii Îngeri socot vrednice de lacrimi acele suflete care nu gustă din hrana cea cerească a Duhului şi nu vieţuiesc întru nestricăciune" (Q 86).
Păzindu-şi sufletul omul trebuie să ducă o luptă cu bărbăţie împotriva Satanei. "Se întâmplă că Satana vorbeşte cu tine în inimă : "Vezi câte rele ai făcut tu; vezi de câtă furie e plin sufletul tău; eşti atât de împovărat de păcate încât nu te mai poţi mântui". Iar acest lucru îl face ca să te arunce întru deznădejde, pentru că lui îi este neplăcută pocăinţa ta. Căci de îndată ce, prin căderea în păcat, a intrat păcatul, în fiecare clipă el vorbeşte cu sufletul cum vorbeşte un om cu altul. Răspunde-i şi tu : "Am în Scriptura Domnului mărturia : nu voiesc moartea păcătosului, ci pocăinţa, ca el să se întoarcă de la calea lui cea vicleană şi să fie viu (Iez. 33, 11). Căci El pentru aceasta s-a coborât ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, să-i învieze pe cei morţi, să-i facă vii pe cei omorâţi, să-i lumineze pe cei ce se află în întunerec" (Q 98).
Închipuie-ţi tabăra Perşilor şi tabăra Romanilor. Şi iată au ieşit din ei doi tineri înaripaţi de vitejie şi cu puterea la fel şi duc luptă. La fel şi puterea cea potrivnică şi mintea sunt de aceeaşi tărie între ele şi au o putere egală precum Satana să ne înduplece şi cu înşelăciune să târască sufletul la voile sale; la fel iarăşi şi sufletul a vorbi împotrivă şi a nu i se supune lui întru nimic; pentru că ambele puteri pot numai să îndemne dar nu să şi silească spre bine şi rău. Unei astfel de hotărâri de bună voie i se dă ajutorul lui Dumnezeu, şi ea poate să capete arme din cer şi cu ele să biruiască şi să dezrădăcineze păcatul; pentru că sufletul se poate împotrivi păcatului, dar fără de Dumnezeu nu poate să biruiască sau să dezrădăcineze răul. Iar cei ce afirmă, că păcatul e asemenea unui uriaş puternic iar sufletul e asemenea unui copil, vorbesc rău. Căci dacă ar fi o astfel de potrivire şi păcatul ar semăna unui uriaş iar sufletul unui copil, apoi ar fi nedrept legiuitorul care a dat omului lege - să ducă război cu Satana (Q 99).
"Sunt foarte puţini aceia care cu un început bun au unit şi sfârşitul bun, fără de poticnire au ajuns la ţintă, nu numai o singură dragoste faţă de unul Dumnezeu şi s-au lepădat de toate celelalte. Mulţi ajung la umilinţă, mulţi se fac părtaşi harului ceresc, se rănesc de dragostea cea cerească; însă nesuportând feluritele lupte ce li se întâlnesc în cale, nevoinţele, ostenelile şi ispitele de la viclean, întrucât fiecare are dorinţa să iubească ceva în lumea asta şi să nu se lepede deloc de dragostea sa, întorcându-se la dorinţele lumeşti felurite şi cu fel de fel de chipuri, din slăbiciune şi din nelucrare, sau din timiditatea propriei vieţi, sau din dragostea faţă de ceva pământesc, au rămas în lume şi s-au scufundat în adâncimea ei" (Q 105).
"... Pentru o dragoste oarecare pământească şi trupească, prin care omul se leagă pe sine din propria sa voinţă, îl prinde păcatul, devine pentru el cătuşe, lanţuri, povară grea, care îl îneacă şi-l apasă în acest veac viclean, fără să-l lase să-şi adune puterile şi să se întoarcă spre Dumnezeu. De acest lucru depinde şi echilibrul şi înclinarea, şi preponderenţa păcatului; prin aceasta e ispitit întregul neam omenesc, sunt ispitiţi toţi creştinii, care petrec în cetăţi sau în munţi, în mănăstiri sau pe câmp, sau în locuri pustii; pentru că omul prins de voinţa sa proprie începe să iubească ceva; dragostea lui e legată de ceva şi nu mai este în dreaptă întregime spre Dumnezeu. De pildă, unul a iubit moşii, iar altul aurul şi argintul, iar altul înţelepciunea lumească cea cu multă învăţătură pentru slava omenească; iar altul a iubit măririle, altul - slava, altul iubeşte adunările cele nelalocul lor; altul ziua întreagă petrece în răspândire şi plăceri; altul se lasă înşelat de cugetele deşarte, altul pentru slava omenească iubeşte să fie parcă un învăţător de lege; altul se desfătează prin nelucrare şi nepăsare; altul e legat de îmbrăcăminte, altul se dedă la grijile pământeşti, altul iubeşte somnul sau glumele, sau mâncările. Prin ce e legat cineva de lume, de mic sau de mare, aceea îl şi opreşte şi nu-l lasă să-şi adune puterile; pe acea patimă cu care nu se luptă omul cu bărbăţie, pe aceea o iubeşte şi ea îl stăpâneşte, şi-l împovărează şi devine pentru el cătuşe şi-i împiedică mintea lui ca să se întoarcă spre Dumnezeu, bine să-i placă Lui şi, slujindu-i numai lui Unuia, să ajungă vrednic pentru împărăţie şi să primească viaţa cea de veci" (Q 107).
"Iar sufletul care într-adevăr tinde către Dumnezeu, în întregime şi cu totul îşi tinde dragostea sa către El, şi pe cât poate se leagă numai de El, prin buna voia sa, şi în această lucrare capătă ajutorul harului, se leapădă de sine însuşi şi nu vrea să urmeze vrerile minţii sale; pentru că ea (mintea), din pricina răului care e nedespărţit de noi şi care ne ademeneşte, umblă cu viclenie. Astfel, de îndată ce sufletul a iubit pe Domnul, se desprinde din mreje prin propria sa credinţă şi prin sârguinţă mare, iar împreună cu ajutorul de sus, se învredniceşte de împărăţia cea veşnică şi iubind-o într-adevăr pe aceea, din propria sa voinţă şi cu ajutorul Domnului, nu se va mai lipsi de viaţa cea veşnică" (Q 108).
Creştinul trebuie nu numai să dorească bunurile şi darurile cereşti, ci să fie gata să sufere pentru ele osteneli şi necazuri. "Când citim Scripturile, sau despre vreun drept oarecare, cum e plăcut lui Dumnezeu, cum a ajuns prieten şi împreună vorbitor cu Dumnezeu, sau despre toţi Părinţii, cum au ajuns şi prieteni şi moştenitori ai lui Dumnezeu, câte necazuri au suferit, cât au pătimit pentru Dumnezeu, câte fapte şi nevoinţe vitejeşti au săvârşit; atunci îl fericim şi vrem să ne învrednicim de daruri şi de vrednicie ca şi ei; cu plăcere dorim să căpătăm acele slăvite daruri, fără de ostenelile, nevoinţele, necazurile şi suferinţele lor; a ne agonisi acea cinste şi vrednicie pe care le-au primit ei de la Dumnezeu, dorim stăruitor, iar istovirile, ostenelile şi nevoinţele lor nu le luăm asupra noastră. Însă îţi spun ţie, că pe toate acestea le doreşte şi le râvneşte fiecare om; şi desfrânaţii şi vameşii, şi oamenii nedrepţi, ar fi vrut să capete împărăţia aşa de uşor, fără de osteneli şi nevoinţe. De aceea le şi stau înainte pe cale ispite, multe încercări, necazuri, lupte şi vărsare de sudori, ca vădiţi să se facă acei care într-adevăr de bună voie şi din răsputeri, chiar până la moarte au iubit pe unul Domnul, şi pe lângă o astfel de dragoste faţă de El, n-au avut nimic mai mult de dorit. De aceea, după dreptate, intră ei întru împărăţia cerurilor, lepădându-se de ei înşişi, după cuvântul Domnului, şi iubind numai pe unul Domnul, mai mult decât răsuflarea proprie; şi de aceea, pentru această dragoste a lor, ei vor fi răsplătiţi cu puteri cereşti înalte" (Q 112).
"Cine vine către Dumnezeu şi într-adevăr doreşte să fie urmaş al lui Hristos, acela trebuie să vină cu gândul ca să se schimbe, să se arate om mai bun şi nou, care n-a oprit în sine nimic din cele ce sunt ale omului celui vechi. Căci este scris : "dacă e cineva întru Hristos, acela este făptură nouă" (2 Cor. 5, 17). (Q 113).
"Cel ce se apropie de Domnul trebuie să se silească pe sine spre tot binele; să se silească spre dragoste, dacă cineva n-are dragoste; să se silească spre blândeţe, dacă n-are blândeţe; să se silească să fie milostiv şi să aibă o inimă îndurătoare; să se silească să rabde dispreţuirea şi când este dispreţuit să fie mărinimos; când este defăimat sau batjocorit să nu se supere, după cele scrise : "nu vă răzbunaţi prin voi înşivă, prea iubiţilor" (Rom.12, 19); trebuie să se silească spre rugăciune, dacă cineva n-are rugăciune duhovnicească. În acest caz, Dumnezeu, văzând că omul se nevoieşte atât şi se sileşte împotriva voinţei inimii să se înfrâneze, îi va da o adevărată rugăciune duhovnicească, îi va da o adevărată dragoste, o adevărată blândeţe, adâncul îndurărilor, o adevărată bunătate, într-un cuvânt, îl va umple de rodurile cele duhovniceşti" (Q 132).
"Unii zic, că Domnul cere de la oameni numai roadele cele vădite, iar cele de taină le săvârşeşte Însuşi Dumnezeu. Însă de fapt nu e aşa; dimpotrivă, cu cât se îngrădeşte cineva pe sine după omul cel dinafară, pe atât el trebuie să se lupte şi să ducă război cu gândurile; pentru că Dumnezeu cere de la tine ca tu singur să te mânii cu cugetele cele păcătoase şi să nu te îndulceşti cu ele" (Q 141).
Sufletul trebuie să se împotrivească, să lupte împotrivă şi să biruie. Voia ta cea liberă, luptând împotrivă, petrecând în osteneli şi necaz începe, în sfârşit, să biruie; ea cade şi se ridică; păcatul din nou o doboară; în zece şi în douăzeci de lupte învinge şi doboară sufletul, însă şi sufletul, cu timpul, biruieşte şi el undeva păcatul. Şi iarăşi, dacă sufletul stă cu tărie şi nu va slăbi întru nimic, apoi începe să capete întâietate, să hotărască lucrul şi să obţină biruinţe asupra păcatului. Astfel înving oamenii şi ajung biruitorii lui" (Q 142).
"Se descoperă o oarecare putere ascunsă şi subţire a întunericului, care petrece în inimă. Şi Domnul e aproape de sufletul şi trupul tău şi, privind la lupta ta, începe să sădească în tine cugete ascunse cereşti şi, în taină, începe să te odihnească pe tine. Însă până când te lasă totuşi sub învăţătură şi chiar pentru necazurile tale se îngrijeşte de harul cel pentru tine. Şi când vei ajunge la odihnă, îţi va da să-L cunoşti pe El, şi îţi va arăta că tot pentru folosul tău ţi-a îngăduit să fi în lupte. După cum fiul unui om bogat, care are un povăţuitor (pedagog), până când povăţuitorul îl pedepseşte şi învăţătura şi rănile şi loviturile i se par grele şi acest lucru se petrece până când ajunge bărbat, şi atunci începe să mulţumească pedagogului, astfel şi harul cu grijă te învaţă până când vei ajunge a fi bărbat desăvârşit" (Q 146).
"Cea mai de seamă armă pentru luptător şi nevoitor e ca, intrând în inimă el să facă război cu Satana, să se urască pe sine însuşi, să se lepede de sufletul său, să se mânie pe el, să-l ocărască, să se împotrivească dorinţelor sale obişnuite, să se certe cu cugetele sale, să se lupte cu sine însuşi" (Q 165).
"Adevărata temelie a rugăciunii e astfel : - să fi atent la gânduri şi să-ţi faci rugăciunea într-o mare linişte şi pace. Omul care se roagă trebuie să-şi îndrepte toată stăruinţa spre gânduri şi să curme ceea ce le dă hrană, iar cu mintea să tindă spre Dumnezeu, şi să nu împlinească vrerile gândurilor, ci gândurile care sunt risipite să fie adunate laolaltă, deosebindu-le pe cele fireşti de cele viclene. Sufletul sub păcat se aseamănă unei păduri mari de pe un munte, sau unei stufării de lângă râu, sau unui desiş de spini şi de copaci; de aceea, cei ce au de gând să treacă prin asemenea locuri, trebuie să întindă mâinile cu stăruinţă şi cu osteneală să înlăture crengile dinaintea lor. Astfel şi sufletul e înconjurat de o pădure întreagă de cugete sugerate de puterea cea potrivnică; de aceea se cere o mare grijă şi luare aminte a minţii, ca omul să poată osebi cugetele străine, sugerate de puterea cea potrivnică. Cei cu luare aminte la gânduri, întreaga nevoinţă a rugăciunilor o săvârşesc înlăuntru. Unii ca aceştia, prin priceperea şi chibzuinţa lor pot spori, birui cugetele ce se ridică asupra lor şi umblă în voia Domnului" (Q 161).
De la aprinderea duhului se face vie şi inima. "Urmează Mariei - urmează, fără să ai în vedere altceva, ci privind numai spre acela, Care a zis : "Foc am venit să arunc pe pământ şi cum aş vrea să se aprindă mai degrabă" (Luca 12, 49). Căci aprinderea duhului face inimile vii. Focul cel nematerialnic şi dumnezeiesc sfinţeşte sufletele şi le încearcă, ca pe aurul cel curat în topitoare, iar păcatul îl arde, ca pe spini şi paie; pentru că Dumnezeul nostru este un foc mistuitor (Evr.12, 29). Căutând lucrarea acestui foc, fericitul David a zis : "Încearcă-mă, Doamne, şi mă ispiteşte, aprinde măruntaiele mele şi inima mea" (Ps. 25, 2) (Q 175).
"Acest foc încălzea inima lui Cleopa şi a însoţitorului său când Mântuitorul vorbea cu ei după înviere. Şi îngerii şi duhurile cele slujitoare se împărtăşesc de lumina acestui foc, după cele spuse : "Cel ce face îngerii săi duhuri şi slugile Sale pară de foc" (Evr. l, 7). Acest foc arzând surcica din ochiul cel lăuntric (bârna), îl face curat ca, recăpătându-şi vederea cea clară, neîncetat să vadă minunile lui Dumnezeu, asemenea celui care zice : "Deschide ochii mei şi voi înţelege minunile din legea Ta" (Ps. 118, 18). De aceea, focul acesta alungă pe draci şi nimiceşte păcatul" (Q 176). "Domnul ştie neputinţa cea omenească, că omul se înalţă degrabă; de aceea îl opreşte şi-i îngăduie să fie într-o necurmată îndeletnicire şi învăluire, căci dacă şi atunci când primeşti ceva mic devii nesuferit pentru toţi şi te îngâmfezi, cu cât mai mult te vei face de nesuferit, dacă-ţi vor da să te saturi dintr-o dată. Însă Dumnezeu, cunoscând neputinţa ta, după iconomia Sa îţi trimite necazuri, ca să devii smerit şi să-L cauţi pe Dumnezeu mai cu râvnă (Q 194).
Cei care au ajuns la o sporire adevărată nu-şi văd desăvârşirea lor şi se socot pe sine nimic. "Cei iscusiţi bine în faţa lui Dumnezeu singuri se recunosc pe sine foarte mici şi peste măsură de neiscusiţi în bine şi pentru ei a devenit un lucru firesc şi necesar să se socoată pe sine umiliţi şi chiar nimic. Oare aceştia nu ştiu că lor li s-a adăugat ceea ce ei n-aveau şi că au câştigat ceva neobişnuit pentru firea lor ? Spunându-ţi că ei nu se socot pe sine iscusiţi şi sporiţi, ei nu ştiu că au câştigat ceea ce n-au avut. Harul care se coboară peste unii ca aceştia, singur îi învaţă că ei chiar sporind să nu-şi socoată sufletul de preţ, ci fireşte să se recunoască pe sine că nu preţuiesc nimic. Şi fiind de preţ în faţa lui Dumnezeu, ei nu socot astfel pentru sine; cu toată sporirea lor şi cu toată cunoaşterea lui Dumnezeu, ei se socot pe sine ca şi cum n-ar şti nimic şi bogaţi fiind în faţa lui Dumnezeu, lor li se pare că sunt săraci" (Q 197).
De aceea, creştinii singuri trebuie să stăruie să nu osândească deloc pe nimeni, nici pe desfrânata cea vădită, nici pe cei păcătoşi, nici pe oamenii cei fără de rânduială; să-i privească pe toţi cu o bunăvoinţă simplă, cu un ochi curat, ca pentru om să ajungă ceva firesc şi de neapărată trebuinţă să nu defaime pe nimeni, să nu osândească, să nu dispreţuiască pe nimeni şi să nu facă nicio deosebire între oameni" (Q 207).
"După cum negustorii care plutesc pe mare, deşi vor afla şi vântul prielnic şi marea liniştită, însă până când nu vor intra în port mereu sunt cu frică, că de îndată se poate ridica un vânt potrivnic, se poate înviora marea şi primejdui corabia, astfel şi creştinii, deşi simt în sine că suflă vântul prielnic al Sfântului Duh, însă totuşi sunt cu frică ca nu cumva să se ridice şi să sufle vântul puterii celei potrivnice şi să nu ridice în sufletele lor vreo tulburare sau învăluire. De aceea trebuie mare stăruinţă ca să intri la limanul odihnii, în pacea cea desăvârşită, în viaţa cea de veci şi desfătarea cea veşnică, în cetatea sfinţilor - în Ierusalimul cel ceresc, în Biserica celor întâi născuţi (Evr. 12, 23). Iar cine n-a trecut prin treptele amintite, acela are încă multe pricini de teamă, ca nu cumva puterea cea vicleană, în timpul acestei păşiri, să nu-i pună în cale vreo cădere" (Q 211).
"Nu e om împotriva căruia vrăjmaşul să fi încetat să tăbărască. Satana este neîndurător şi-i urăşte pe oameni, de aceea nu se leneveşte a tăbărî asupra fiecărui om; însă după cât se vede, nu năvăleşte asupra fiecăruia cu aceeaşi stăruinţă. Unii suferă un război puternic şi sfâşieri din partea păcatului, însă se întăresc în aceste războaie, dispreţuind puterea cea potrivnică şi n-au nicio primejdie în această privinţă, pentru că sunt neclintiţi şi siguri de mântuirea lor, fiindcă s-au îndeletnicit şi au ajuns încercaţi în războiul cu răutatea şi însuşi Dumnezeu e cu ei; ei sunt îndrumaţi şi odihniţi de Dumnezeu. Iar alţii, fără să se fi îndeletnicit, de îndată ce vor cădea în necaz şi se va ridica războiul asupra lor, îndată sunt aruncaţi în necaz şi pierzare" (Q 241).
"S-a spus : gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul (Ps. 33, 9); iar gustarea aceasta este, fără îndoială, puterea cea lucrătoare a Duhului care-şi săvârşeşte slujirea în inimă. Căci cei ce sunt fii luminii şi ai slujirii Noului Testament întru Duhul Sfânt, nimic nu se învaţă de la oameni, fiindcă sunt învăţaţi de la Dumnezeu. Însuşi harul scrie în inimile lor legile Duhului. De aceea nu numai în Scripturile însemnate cu cerneală ei trebuie să-şi găsească o adeverire pentru sine, ci şi pe tablele inimii harului lui, Dumnezeu scrie legile Duhului şi tainele cele cereşti; pentru că inima, în întreaga alcătuire a trupului, e stăpână şi împărăteasă. Şi când harul va pune stăpânire pe pajiştile inimii, atunci el domneşte peste toate mădularele şi cugetele; căci acolo e mintea şi toate cugetele şi aşteptările sufletului. De aceea, harul şi pătrunde în toate mădularele trupului" (Q 255).
"Deşi harul petrece neîncetat împreună, se înrădăcinează şi lucrează ca un aluat în om, din vârsta tinereţelor, şi acest lucru care petrece mereu în om devine parcă ceva firesc şi nedespărţit, parcă o singură fiinţă cu el, totuşi harul, după cum îţi place, în fel şi chip schimbă lucrările sale din om, spre folosul lui. Uneori acest foc se aprinde şi se înflăcărează mai puternic, iar uneori parcă mai slab şi mai liniştit; în unele timpuri lumina aceasta se aprinde şi străluceşte mai mult, iar uneori se micşorează şi se întunecă; şi făclia aceasta, arzând şi luminând pururea, uneori devine mai limpede, se aprinde mai mult de la îmbătarea cu dragostea lui Dumnezeu, iar în altă vreme străluceşte mai restrâns şi lumina ce este unită cu omul e mai slabă" (Q 262).


   Sfântul Ioan Gură de Aur, "Buzele lui Hristos, luminătorul lumii întregi, învăţătorul ecumenic (cel a toată lumea) ", scrie despre rugăciunea lui Iisus următoarea povaţă, care îi priveşte, în chip cel mai apropiat, pe monahi, care are însă însemnătate şi pentru mireni : "Vă rog pe voi, fraţilor, să nu părăsiţi niciodată pravila de rugăciune, sau să o nesocotiţi; căci eu am auzit cândva pe părinţii care ziceau : ce fel de monah este acesta, dacă el nesocoteşte pravila sau o calcă pe ea ? Însă el trebuie, de mănâncă sau bea, de şade acasă sau călătoreşte, sau altceva de face, neîncetat să strige : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !" ca această pomenire a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să-l aţâţe la război împotriva vrăjmaşului. Prin această pomenire, sufletul care se sileşte pe sine spre acest lucru, poate să afle în sine totul, şi cele rele şi cele bune; mai întâi are el de văzut înlăuntru, în inima sa cele rele, iar mai pe urmă şi pe cele bune. Pomenirea aceasta are să pună în mişcare pe balaurul şi tot pomenirea aceasta are să-l şi smerească. Pomenirea aceasta poate să pună în mişcare toată puterea vrăjmaşului din inimă şi pomenirea aceasta o poate birui şi dezrădăcina pe ea, încetul cu încetul; numele Domnului Iisus Hristos, coborând întru adâncul inimii va smeri pe balaurul care stăpâneşte pajiştile inimii, iar pe suflet îl va mântui şi-l va face viu. Însă neîncetat să petreci cu numele Domnului Iisus, ca să înghită inima pe Domnul şi Domnul pe inimă şi vor fi doi într-una. Însă lucrarea aceasta nu este lucrarea unei sau două zile, ci a multor ani şi a unui timp îndelungat, căci se cere o mare nevoinţă şi de mulţi ani ca să fie izgonit vrăjmaşul şi să se sălăşluiască Hristos" (Filocalia, vol. 5, p. 369). Şi iarăşi;  "Trebuie să te închizi în tine şi să-ţi cârmuieşti mintea şi să o înfrânezi, şi orice gând şi orice lucrare a celui viclean s-o dobori prin chemarea Domnului nostru Iisus Hristos".
Şi încă : unde stă trupul, acolo să fie şi mintea, ca înlăuntru, între Dumnezeu şi inimă, să nu fie nimic altceva, ca un zid sau perete de despărţire, care umbreşte inima şi depărtează mintea de Dumnezeu. Dacă însă uneori ceva va răpi mintea, nu trebuie să zăboveşti în gânduri, ca tocmeala cu ele să nu-ţi fie socotită drept o faptă păcătoasă în ziua judecăţii, înaintea Domnului, când va avea să judece Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor. Deşertaţi-vă deci totdeauna (de cugete, n.t.) şi petreceţi împreună cu Domnul Dumnezeu, până când ne va milui. Şi nimic altceva nu căutaţi la Domnul slavei afară de această milă pentru noi; căutând însă mila, căutaţi-o cu inima smerită şi umilită şi de dimineaţă până seara strigaţi, iar de este cu putinţă şi toată noaptea : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !" şi siliţi mintea spre această lucrare chiar până la moarte. Căci mare silinţă cere acest lucru, pentru că îngustă e uşa şi strâmtă este calea care duce la viaţă şi numai cei ce se silesc intră în ea, căci a acestora care se silesc este împărăţia cerurilor (Mat. 7, 14; 11, 12). Deci, vă rog nu vă îndepărtaţi inimile voastre de Dumnezeu, ci luaţi aminte şi le păziţi printr-o pomenire necurmată a Domnului nostru Iisus Hristos, până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii voastre, şi ea nu se va mai gândi la altceva decât numai cum să fie mărit Hristos în voi (ibidem pag. 370).
Despre puterea lăuntrică a rugăciunii inimii, Gură de Aur scrie aşa : "Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne" (Ps. 129, 1). Ce însemnează dintru adâncuri ? Nu simplu cu gura; nu simplu cu limba, căci cuvintele se pot rosti şi fără gând, însă din adâncul inimii, cu mare osârdie şi râvnă, chiar din străfundurile sufletului. Astfel de rugăciuni au o mare putere şi tărie, nu se risipesc şi nu se clatină, deşi diavolul ar tăbărî asupra lor cu mare îndrăzneală. După cum un copac tare, care şi-a înfipt rădăcinile foarte adânc în pământ şi i-a cuprins sânurile lui, ţine împotriva oricărei izbituri de vânt, iar copacul care se menţine doar la suprafaţă e răsturnat la cea mai uşoară suflare de vânt, e smuls din rădăcini şi cade la pământ, la fel sunt şi rugăciunile care ies din adâncul sufletului şi cu rădăcini în adâncul lui, ele rămân tari şi fără de slăbire şi nu se clatină, chiar de ar tăbărî nenumărate gânduri şi toată oştirea diavolului; iar rugăciunile care pleacă numai de pe buze şi de pe limbă, însă nu vin şi din adâncul sufletului, nu se pot sui la Dumnezeu, pentru că la ele nu ia parte şi inima. Cine se roagă astfel, buzele aceluia dau sunet, însă inima este goală, iar mintea deşartă" (Ep. Teofan, Despre rugăciune şi trezvire, Q 89).
Despre puterea rugăciunii inimii, exprimată fără de cuvinte rostite, Gură de Aur scrie încă într-un loc : "Când te rogi intră în camera ta" (Matei 6, 6). Însă, încă înainte de a închide uşa camerei tale, Domnul vrea ca tu să închizi uşile minţii şi inimii tale. Când te apropii de rugăciune, atunci, părăsind toate, priveşte numai la acela Unul, care are putere să-ţi dea ţie cele cerute de tine. Iar dacă tu, părăsindu-L vei rătăci pretutindeni şi te vei risipi cu mintea, apoi vei pleca cu mâinile goale. Dacă acest lucru se va petrece cu tine, apoi deşi vei intra în cameră şi vei închide uşa, nu vei avea niciun folos. Să nu mărginim poziţia numai la poziţia trupului, ci s-o trimitem mai cu seamă dintr-o inimă arzândă, cu toată liniştea, zdrobirea umilită şi cu lacrimi. Însă tu boleşti cu sufletul şi nu poţi să strigi ? Însă celui necăjit, mai ales, i se cuvine să se roage astfel, după cum am spus eu. Şi Moise era întristat cu sufletul, însă se ruga în acest chip şi a fost auzit; de aceea i-a şi zis lui Domnul : Ce strigi către Mine ? Şi Ana iarăşi, cu toate că nu i se auzea glasul, a cerut ce a vrut pentru că inima ei striga. Suspină şi tu - ca şi ei - nu te opresc. Sfâşie-ţi, după cum a zis proorocul, "inima, iar nu haina" (Ioil, 2, 13). Din adâncul sufletului cheamă pe Domnul, urmând Sf. David care zice : "Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne !" (Ps.129, 1). Dintru adâncul inimii ridică-ţi glasul, făcându-ţi rugăciunea ta ascunsă. Tu stai în corul Îngerilor, părtaş eşti Arhanghelilor şi cânţi împreună cu serafimii. Însă toate cetele acestea păstrează o bună rânduială pentru Dumnezeu, împăratul tuturor, cu cutremur înălţând inimile lor cele ascunse. Rugându-te numără-te pe tine împreună cu ele şi râvneşte împreună cu ele la bunăvoinţa lor cea tainică. Nu oamenilor te rogi, ci lui Dumnezeu, Care este pretutindeni şi Care aude şi cunoaşte tainele inimii tale, înainte de a striga tu. Întrucât El însuşi este nevăzut, apoi vrea, ca astfel să fie şi rugăciunea ta" (Q 100).
Rugăciunea lăuntrică poate fi făcută în orice loc, în timpul oricărei îndeletniciri şi în orice chemare (dregătorie). "Oamenii aud numai acest glas al sunetelor, iar Dumnezeu mai înainte de acestea, aude şi ceea ce se strigă dinlăuntru. De aceea este cu putinţă să fi auzit şi fără strigare, şi umblând prin piaţă, te poţi ruga cu mintea, cu toată ograda şi, şezând cu prieteni, sau altceva făcând, să-L chemi pe Dumnezeu cu un strigăt tare - lăuntric înţeleg, fără să vădeşti acest lucru cuiva dintre cei ce stau de faţă" (Q 72).
"Să nu ne acoperim cu pretexte, spunând că n-avem casă de rugăciuni prin apropiere. Harul Sf. Duh binevoieşte pe noi înşine să ne facă temple ale lui Dumnezeu, dacă ne vom trezvi, aşa că avem o înlesnire deplină de a ne ruga pretutindeni; oriunde ai fi, poţi ridica un altar, arătându-ţi numai starea de trezvie, locul nu te împiedică, nu împiedică nici timpul; şi deşi nu vei pleca genunchii, deşi nu te vei bate în piept, nici mâinile nu le vei întinde spre cer, ci numai îţi vei arăta căldura simţirii către Dumnezeu - tu ai săvârşit cum se cuvine lucrarea rugăciunii. Poate şi femeia, care stă la furca de tors sau la războiul de ţesut, să privească cu mintea spre cer şi cu căldură să cheme pe Dumnezeu. Poate şi un bărbat, care a venit în piaţă, sau merge undeva singur, să facă rugăciuni stăruitoare. Şi acel care şade în prăvălie şi coase ceva pielărie, poate să se înalţe cu sufletul său către Dumnezeu. Şi sluga când cumpără ceva, sau se suie sau se coboară jos, slujind pe stăpânul casei, sau de stă înaintea focului la bucătărie, poate face rugăciuni stăruitoare în inimă, dacă n-are când să se ducă la biserică. Dumnezeu nu se ruşinează de locul unde-ţi faci rugăciunea, ci un singur lucru caută - o inimă caldă şi un suflet cu întreagă înţelepciune (curat) " (Q 75).
"Iată felul de rugăciune plăcut lui Dumnezeu. Apropiindu-te de Dumnezeu cu mintea plină de trezvie, cu sufletul umilit şi cu pâraie de lacrimi, nu cere nimic lumesc, caută cele viitoare, roagă-te pentru cele duhovniceşti, nu te ruga împotriva vrăjmaşilor şi nu ţine minte asupra nimănui, izgoneşte din suflet toate patimile, tânguieşte-te pentru păcate, ţine în orânduială cele dinlăuntru, fi gata pentru orice îngăduinţă şi ca să-ţi întrebuinţezi limba numai spre vorbele cele bune despre alţii, nu te amesteca în nicio afacere, nici cu învoirea nici cu participarea, să n-ai nimic comun cu vrăjmaşul cel de obşte al lumii întregi, adică cu diavolul. Căci numai astfel vei fi drept; iar fiind drept, vei fi auzit, având dreptatea drept sprijinitoare ţie." (Q 79).
"Astfel este însuşirea focului celui duhovnicesc, scrie Sf. Ioan despre căldura rugăciunii harice din inimă, că el (focul) nu îngăduie nicio împătimire faţă de ceva din cele de aici, ci ne umple pe noi de dragoste faţă de cealaltă lume. Cel ce l-a iubit pe el (focul), deşi ar trebui pentru el să-şi părăsească toată avuţia, deşi ar trebui să se despartă de toate mângâierile şi slavă, deşi ar trebui chiar sufletul său să-şi dea, el le va face pe toate acestea cu plăcere şi fără nicio zăbovire. Căci căldura acestui foc, pătrunzând în suflet, îndepărtează povara leneviei, şi-l face pe fiecare mai uşor decât puful. Unul ca acesta, în sfârşit, nesocotind totul, petrece într-o neîncetată tânguire şi umilinţă, izvorând întotdeauna izvoare îmbelşugate de lacrimi şi găsind în acest lucru o mângâiere dulce. Nimic nu ne lipeşte de Dumnezeu şi nu ne uneşte cu El ca lacrimile. Unul ca acesta şi în mijlocul cetăţii, petrece ca şi în pustiu în munţi; în peşteri, fără să ia aminte la cele de faţă şi nesăturându-se de plâns şi de lacrimi, chiar de le varsă pe ele pentru sine, nu pentru alţii". (Q 99).
"Nu zice : sunt păcătos şi n-am îndrăzneală, nu pot să mă rog. Acela are îndrăzneală care socoate că n-are îndrăzneală, după cum, dimpotrivă, cine socoate că are îndrăzneală, lipseşte îndrăzneala de putere ca şi furiosul. Cine se socoate pe sine lepădat şi fără de îndrăzneală, acela va fi ascultat mai mult decât vameşul. Vezi câte pilde ai pentru aceasta : - pe Sirofeniceanca, pe vameşul, pe tâlharul de pe cruce, pe prietenul din pildă, care a cerut trei pâini şi le-a primit nu din pricina prieteniei, ci pentru stăruinţa cererii. Amintindu-ne de toate acestea, să ne rugăm neîncetat cu trezvie, cu îndrăzneală, cu multă stăruinţă, cu bună nădejde. Să ne rugăm şi pentru vrăjmaşi şi pentru prieteni şi de sigur, vom primi cele spre buna trebuinţă. Căci iubitor de oameni este Dătătorul şi nu dorind noi primim atât cât vrea El să ne dea" (Q 58).
Cum să-L înduplecăm pe Domnul spre milă ? Iată cum : să înrădăcinăm rugăciunea în inima noastră şi la ea să adăugăm smerenia şi blândeţea. Căci Domnul zice : "Invăţaţi-vă de la Mine, că blând sunt şi smerit cu inima, şi veţi afla odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Şi David a cântat : "Jertfa lui Dumnezeu duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 19). Nimic nu iubeşte Domnul atât de mult ca sufletul blând şi smerit. Vezi, frate, şi nu alerga la oameni când ceva pe neaşteptate te apasă pe tine, ci, ocolindu-i pe toţi, aleargă cu gândul tău la doctorul sufletelor. Căci inima numai El o poate vindeca, El, care a zidit deosebi inimile noastre şi cunoaşte toate lucrurile noastre (Ps. 32, 15). El poate pătrunde în conştiinţa noastră, să se atingă de mintea noastră, să mângâie sufletul. Dacă nu va mângâia El inimile noastre; mângâierile omeneşti sunt de prisos şi fără niciun rost; după cum, dimpotrivă, când mângâie El, apoi deşi oamenii ne-ar pricinui strâmtorări nenumărate, niciun fir de păr nu ne vor putea vătăma. Când ne va întări El inima, nimeni nu o va putea tulbura. Ştiind acestea, prea iubiţilor, să alergăm pururea către Domnul, Cel ce voieşte şi poate să împrăştie norii necazurilor ce ne-au învăluit". (Q 23).
"Rugăciunile sunt nervii sufletului. După cum trupul e ţinut în rânduială de nervi şi trăieşte, se mişcă şi se ţine tare; însă dacă cineva îl va tăia, atunci întreaga armonie a trupului se destramă, astfel şi sufletele - prin sfintele rugăciuni sunt bine rânduite, capătă tărie şi merg uşor pe calea bunei credinţe. Dar dacă te vei lipsi de rugăciune, apoi vei face în suflet ceea ce face în trup tăierea nervilor; el va amorţi, sau, după altă asemănare, acest lucru va fi la fel cu peştele scos din apă; căci după cum pentru peşte viaţa este apa, aşa şi pentru sufletul tău este rugăciunea. Cu ea poţi trece prin aer ca şi prin apă, şi să te sui la ceruri şi să stai aproape de Dumnezeu" (Q 44).
S-ar mai putea completa zeci de pagini cu învăţăturile Sf. Ioan Gură de Aur, atât de preţioase, despre rugăciune, despre lucrarea ei lăuntrică din inimă, însă trebuie să dăm cuvântul şi altor Sf. Părinţi ai Bisericii şi de aceea trecem la Sf. Efrem Sirul. La Sf. Efrem găsim învăţături care privesc atât paza gândurilor cât şi rugăciunea inimii.


   "Stând la rugăciune să şti înaintea cui stai, către El să fie îndreptate întreg sufletul şi întreagă inima ta. Înţelegi ce-ţi vorbesc ? (Ep. Teofan, Despre rugăciune şi trezvie. Sf. Efrem Sirul Q 5).
"Intrând în casa lui Dumnezeu să nu ne risipim cu mintea, dimpotrivă, omul nostru cel dinlăuntru să se îndeletnicească cu contemplarea şi rugăciunea. Iar rugându-ne să zicem : Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, ca niciun fel de cugete să nu mai tulbure mintea noastră" (Q 4).
Din toate părţile îngrădeşte-ţi casa sufletului tău printr-un zid al atenţiei pline de trezvie, şi nu lăsa nicio crăpătură la ogradă, ca vrăjmaşul, pătrunzând prin ea, să-ţi jefuiască casa şi tu să fi vinovat de pieirea ta" (Q 3).
"O mică nepăsare naşte păcatul şi puţină trezvie înlătură o vătămare mare" (Q 10).
"De ce uneori sufletul e biruit de gânduri ? Pentru că nu li se împotriveşte, ci le îngăduie să pătrundă înlăuntru şi ele găsindu-şi acolo hrană, cu încetul destramă sufletul" (Q 22).
"Până a nu se înrădăcina patima în tine, smulge-o din tine, şi până n-a dat odrasle, smulge-o cu rădăcină, chiar din adâncime. Căci dacă îi vei îngădui să se înrădăcineze în tine, apoi ea va pune stăpânire pe tine" (Q 23).
"Atâta timp cât cineva se teme de Dumnezeu, nu va păcătui. Vrei să nu păcătuieşti ? Păzeşte frica de Dumnezeu" (Q 33).
"Să iubim evlavia; lasă să-şi bată joc de noi, lasă să ne lovească; noi nu o vom părăsi. Căci aceasta este o comoară plină de bunătăţi. Ea îl înduplecă pe Dumnezeu să privească spre acela care şi-a agonisit-o, după cum este scris : "Spre cine voi privi ? Numai spre cel blând şi tăcut, şi care tremură de cuvintele Mele" (Ps. 66, 2). Şi fericit este cel ce le dispreţuieşte pe toate pentru evlavie" (Q 42). "Frica de Dumnezeu să fie pururea înaintea ochilor tăi şi păcatul nu te va stăpâni. Nu zice : "voi păcătui astăzi şi mă voi pocăi mâine". Căci nu eşti sigur de ziua de mâine. Să ne pocăim astăzi, iar de ziua de mâine se va îngriji Domnul" (Q 35).
"Crede cu toată inima ta în Domnul şi în orice vreme vei afla harul Lui. Dacă petreci în E1, apoi nu-ţi vei pierde plata ta" (Q 37).
Nu te opri asupra gândurilor necurate, ca să nu te ducă la îndeplinirea lor cea ruşinoasă şi cu fapta; ci scârbeşte-te de ele şi le izgoneşte din tine, ca mintea ta să fie întru odihnă. Roagă-te Domnului, ca să-ţi lumineze ochii inimii tale; căci cele cu neputinţă la om, cu putinţă sunt la Dumnezeu (Q 44). "Dacă ţi s-a împietrit inima ta, plângi înaintea Domnului, ca El să izvorască asupra ta strălucirea cunoştinţei" (Q 49).
"Nu slăbi din pricina gândurilor ce-ţi vin. Însă când îţi va veni un cuget viclean, strigă către Domnul cu lacrimi, zicând : Doamne, milostiv fi mie păcătosului şi iartă-mă pe mine, Iubitorule de oameni ! Depărtează de la noi, Doamne, pe cel viclean ! Dumnezeu e ştiutor al inimilor şi cunoaşte cugetele cele ce vin de la năravul cel rău, însă cunoaşte şi cugetele ce ne vin din răutatea dracilor. Însă să şti, că în ce măsură te vei lupta şi vei răbda slujind Domnului, în aceeaşi măsură se va curăţi şi mintea ta şi cugetele tale" (Q 56).
"În loc de scut, îngrădeşte-te pe tine cu cinstita Cruce, pecetluind cu Ea mădularele şi inima ta. Şi nu numai cu mâna pune pe tine semnul Crucii, ci şi în minte pecetluieşte cu el orice îndeletnicire a ta, şi scularea ta, şi patul tău, şi orice slujire ai face, pecetluieşte-o mai întâi (cu semnul Crucii) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Q 63).
"Multă luptă şi osteneală tainică, nevăzută trebuie; trebuie pururea să-ţi faci cercetarea cugetelor şi să-ţi îndeletniceşti neîncetat simţurile sufleteşti cele slăbite, în osebirea binelui şi răului, şi mădularele sufletului cele slăbite să le încălzim prin ridicarea minţii spre Dumnezeu şi prin sârguinţă, lipindu-ne totdeauna cu mintea noastră de El, ci cu ajutorul harului lui Dumnezeu, după zisa Apostolului, să fim un Duh cu Domnul. Şi această luptă tainică, cugetare de Dumnezeu şi osteneală, trebuie s-o avem noi toţi - şi zi şi noapte şi în orice împlinire a poruncii lui Dumnezeu, de ne rugăm, sau slujim, de mâncăm, sau bem, sau altceva de facem" (Q 67).
"Cel ce doreşte să petreacă neîncetat în rugăciune, trebuie să-şi ia nevoinţa cea mai largă, osteneală mare şi o stăruinţă necurmată; pentru că petrecerea lui într-o rugăciune necurmată are o mulţime de piedici păcătoase : somnul, trândăvia, îngreuierea trupului; risipirea gândurilor, neorânduiala miniii, nepăsarea, nerăbdarea, slăbănogirea şi alte îndemnuri subţiri ale răutăţii; după aceasta urmează necazurile, scularea duhurilor celor mai viclene care duc război cu sufletul, care în realitate neîncetat îl caută pe Dumnezeu, luptă (duhurile) împotriva lor (sufletului) până la sânge şi-l opresc să se apropie de Dumnezeu. De aceea, trebuie să te îmbărbătezi cu toată trezvia şi sârguinţa şi cu toată silinţa sufletească şi trupească întru răbdare de tot felul. Ca acel ce într-adevăr îşi duce crucea, necurmat să petreacă în luptă şi în mare osteneală şi în plâns şi în necaz, pentru împărăţie, fără slăbire şi fără a se lăsa risipit de gândurile cele păcătoase, sau de somn, sau de trândăvie, sau de slăbănogire, sau de tulburarea minţii şi să nu te gândeşti la ceva necuviincios şi să nu te mulţumeşti numai cu îngenunchierea trupească, pe când mintea s-ar afla în tulburare şi risipire" (Q 70).
"Cine se teme de Dumnezeu, acela e mai presus de orice frică; el s-a îndepărtat pe sine şi a lepădat departe în urma sa toate grozăviile acestui veac. "Văzut-am pe Domnul pururea înaintea mea, ca să nu mă tem şi să nu mă clatin", zice David cel plin de frică de Dumnezeu (Ps. 15, 8). Nici în faţa grozăviilor lumii acesteia, nici în faţa înfricoşărilor celui viclean, nu-i vine frică şi cutremur celui ce se teme de Dumnezeu. Chiar Satana se teme de acela care se teme de Dumnezeu şi oştile lui se zguduie înaintea aceluia care împlineşte poruncile lui Dumnezeu" (Q 73).
"Cetatea de scăpare pentru noi astăzi e pocăinţa. Şi ea nu e departe, ci aproape; fiecare stă la uşile ei. Mult trebuie să alerge evreul până la cetatea de scăpare şi abia de scapă el, iar uneori nu scapă. Iar această cetate a scăpării noastre singură se grăbeşte întru întâmpinarea păcătoşilor. Binecuvântat este cel Bun, Care te-a dăruit nouă pocăinţo, spre cetatea noastră de scăpare" (Q 75).
"Pe Tine, Te rog, Doamne, în uşile Tale bat, Bunule ! Deschide-mi mie, după făgăduinţa Ta cea nemincinoasă; "bateţi şi vi se va deschide vouă" (Mat. 7, 7). Iată, Te rog, după cum am fost învăţat de Tine; dăruieşte-mi, Doamne, după cum ai făgăduit. Nu cer aur. Ştergerea păcatelor e mai bună decât aurul, iertarea e mai de preţ decât comorile" (Q 77).
"Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntru este" (Luca, 17, 21). Intră înlăuntrul tău, caută mai cu stăruinţă şi fară osteneală vei afla. Depărtează-te de la răspântia distracţiilor, de pe calea cea pierzătoare a poftelor, din desişul iubirii de avuţie şi de la tovărăşiile, cele vătămătoare. Intră înlăuntrul tău, petreci în tine însuţi, în prea frumoasa cămară a duhului tău şi caută acolo împărăţia, după cum ne-a învăţat Mântuitorul nostru. Dar dacă ea nu e în tine, apoi strigă : Tatăl nostru, vie împărăţia Ta ! şi ea va veni când vei chema-o. Împărăţia e în tine. Deci întră în tine, petreci în inima ta, căci acolo e Dumnezeu. El nu te părăseşte pe tine, însă tu îl părăseşti pe El" (Q 88).
Atâta timp cât inima petrece în bine şi Dumnezeu petrece în ea, până atunci ea e izvor de viaţă; pentru că numai atunci din ea ies cele bune. Dar de îndată ce ea se depărtează de Dumnezeu şi lucrează fără lege, apoi devine izvor de moarte, pentru că atunci din ea ies cele rele. Inima e locaşul lui Dumnezeu; de aceea are nevoie să fie păzită, ca cele rele să nu pătrundă în ea şi Dumnezeu să nu se îndepărteze de ea" (Q 98).
"Minunat este acest lucru şi vrednic de mirare; e de nepătruns pentru cele de sus şi negrăit pentru cele de jos. Cel nepătruns de orice minte, pătrunde în inimă şi sălăşluieşte în ea; Cel ascuns de cei în chipul focului se află în inimă; Pământul nu poate suferi paşii Lui, iar inima cea curată Îl poartă în sine. Cerul e mic pentru şchioapa (palma) Lui, iar inima e locaşul Lui. Întreaga făptură nu-L cuprinde în hotarele sale; dar dacă inima Îl va căuta, apoi şi o inimă mică Îl poate cuprinde pe El. Un loc mic îşi alege Dumnezeu în om pentru locuinţa Sa şi devine omul templul lui Dumnezeu, în care sălăşluieşte şi petrece Dumnezeu. Sufletul e templul Lui, iar inima este altarul cel sfânt, pe care se aduc jertfele cele de laudă şi de slavoslovie, iar preot e mintea, care stă şi slujeşte cele sfinte acolo" (Q 90).
"În inima ta se păstrează o comoară. Deci caută-ţi un paznic care necurmat să stea lângă uşile tale, ca să nu te jefuiască tâlharii, să nu te fure oamenii cei răi. Dar întrucât tu nu te îngrijeşti de sufletul tău, nu-ţi cauţi paznici pentru el, apoi năvălesc în el duhurile cele necurate şi răpitorii şi îl destramă până la sfârşit. Avuţia, care nu e proprietatea ta, tu o păzeşti cu stăruinţă; iar sufletul tău, proprietatea ta, tu nu-l păzeşti. La vii, la grădinile de măslini, la ogoarele însămânţate, tu pui paznici, iar moştenirea lui Dumnezeu o laşi fără de paznici care ar păzi-o. Avuţia ceea vremelnică fiecare o păzeşte cu băgare de seamă, iar sufletul, moştenirea lui Dumnezeu cea mai scumpă, o răpesc şi o jefuiesc dracii şi nimeni nu se îndurerează şi nu se întristează de acest lucru. Cel viclean intră în noi şi duce la neorânduială şi inima şi mintea; de aceea, fiecare, împotriva voii sale merge în desiş (lume) şi rătăceşte acolo" (Q 91).
"Sufletul e mult mai plăcut lui Dumnezeu decât toate făpturile zidite de El. Iar păcatul îl face pe el mort şi tu nici nu pricepi acest lucru, păcătosule. Tânguieşte-te pentru tine, pentru Dumnezeu, că şi Lui îi pare rău de tine. Prin păcat e omorât sufletul tău, întoarce-l spre viaţă prin lacrimi. Bucură-te de Dumnezeu şi să se veselească El, că tu ţi-ai întors sufletul tău spre viaţă" (Q 94).
"Fii şi templu şi preot lui Dumnezeu, slujeşte lui Dumnezeu în templul tău, după cum El a fost pentru tine şi preot şi jertfă şi junghiere. De aceea, fi şi tu pentru El templu şi preot şi jertfă. Întrucât duhul tău este templu, apoi nu îngădui în el nicio curăţie" (Q 105).
"Nu îngădui în casa lui Dumnezeu nimic din cele urâte de Dumnezeu, dimpotrivă, împodobeşte casa lui Dumnezeu cu tot ce I se cuvine lui Dumnezeu" (Q 105).


   De la Cuviosul Efrem Sirul trecem la marele egumen al Muntelui Sinai, Cuviosul Ioan Scărarul. 1 "Luptă-te neîncetat cu risipirea gândurilor tale şi când mintea e risipită, adun-o, căci de la începători Dumnezeu nu caută o rugăciune fără risipire. De aceea nu te mâhni, când ţi se risipesc gândurile, ci îndrăzneşte şi neîncetat adună-ţi mintea, căci gânduri nerisipite au numai îngerii" (Cuv. 4, Q 92). "Celor ce stau la rugăciune, acest duh viclean le reaminteşte despre treburile necesare şi întrebuinţează orice vicleşug numai ca să ne abată de la convorbirea cu Dumnezeu, printr-un prilej oarecare potrivit" (Cuv.13, Q 7).
"Loveşte-i pe potrivnici cu numele lui Hristos Iisus, căci nu este armă mai puternică nici în cer, nici pe pământ" (21, 7).
"De la rădăcina şi maica cea rea răsare cel mai rău pui, adică de la spurcata trufie se naşte hula cea nespusă. Acest lucru nu e ceva de mică însemnătate, ci cel mai cumplit dintre vrăjmaşii şi potrivnicii noştri. Şi ceea ce e încă mai îngrozitor e, că noi nu voim aşa de lesne să descoperim, să mărturisim doctorului celui duhovnicesc aceste cugete. De aceea, ele adesea i-au aruncat pe mulţi în deznădejde, nimicind toată nădejdea lor, asemenea unui vierme de lemn" (23, 39).
"Adesea, în vremea dumnezeieştii Liturghii şi chiar în ceasul înfricoşat al săvârşirii tainelor, aceste gânduri urâte hulesc pe Domnul şi jertfa cea sfântă, care se săvârşeşte. De aici se vede limpede că aceste nelegiuite, nepătrunse şi de nelămurit, dinlăuntrul nostru, nu le rosteşte sufletul nostru, ci dracul, cel ce urăşte pe Dumnezeu, care a şi fost aruncat din cer, pentru că şi acolo a încercat să hulească pe Dumnezeu" (23, 40). "Niciun gând nu e aşa de greu de mărturisit ca acesta; de aceea, în unii, el a petrecut chiar până la bătrâneţe, căci nimic nu-i întăreşte pe draci şi pe cugetele cele rele, împotriva noastră ca faptul că noi nu le mărturisim, ci le tăinuim şi le nutrim în inimă" (23, 411). "Acest tiran viclean şi fără de omenie, pe mulţi i-a depărtat de la rugăciune; pe mulţi i-a despărţit de Sf. Taine; trupurile unora le-a chinuit prin întristare, pe alţii i-a istovit postul fără să le dea vreo slăbire" (23, 46). "Cel supărat de duhul hulei şi care vrea să scape de el să ştie, fără nicio îndoială, că nu sufletul lui e vinovat de aceste cugete, ci dracul cel necurat, care a zis cândva Domnului : "toate acestea ţi le voi da ţie dacă, căzând, te vei închina mie" (Mat. 4, 9). De aceea, şi noi dispreţuindu-l şi socotind drept nimic gândurile trimise de el, să-i zicem : Înapoia mea, Satano ! Domnului Dumnezeului meu mă voi închina şi numai Lui Unuia îi voi sluji; iar boala ta şi cuvintele tale să se întoarcă pe capul tău şi pe creştetul tău să se coboare hula ta şi în veacul de acum şi în cel ce va să vie" (Ps. 7,17) (23; 48). "Cine ar încerca să învingă pe dracul hulei altfel, acela ar fi asemenea celui ce ar încerca să prindă fulgerul cu mâna. Căci cum îl va prinde, sau îl va certa, sau se va lupta cu acela care, de îndată, ca vântul, intră    în inimă,    într-o clipită,    îşi    rosteşte    cuvântul    şi    îndată    dispare ? Toţi    ceilalţi    vrăjmaşi stau, se luptă, zăbovesc şi le dau răgaz celor ce se luptă împotriva lor. Iar acesta nu-i aşa : de îndată ce s-a arătat, s-a şi depărtat; a vorbit şi a pierit" (23; 49).
"Să încetăm de a judeca şi de a osândi pe aproapele şi noi nu ne vom teme de gândurile hulitoare : căci pricina şi rădăcina celor de al doilea sunt cele dintâi" (23; 51). "Cine dispreţuieşte pe acest vrăjmaş, acela scapă de tirania lui; iar cel ce încearcă altfel să se lupte cu el, pe acela îl va stăpâni. Cel ce vrea să învingă duhurile prin cuvinte, e asemenea celui ce se sileşte să încuie vânturile" (23; 53).
"Un monah silitor, suferind năvălirile acestui drac, douăzeci de ani şi-a chinuit trupul său cu post şi priveghere; însă, neprimind niciun folos de la acesta, descriind pe hârtie ispita sa, s-a dus la un oarecare bărbat sfânt şi încredinţând lui aceea hârtie, a căzut cu faţa la pământ, fără să îndrăznească a privi la el. Bătrânul citind această scrisoare a zâmbit şi ridicând pe frate, îi zice : "Fiule, pune mâna ta pe grumazul meu. Iar când fratele a făcut acest lucru, apoi marele bărbat i-a zis lui : "Pe grumazul meu, frate, să fie păcatul acesta, ori câţi ani ar fi ţinut sau ar ţinea el în tine, iar tu să-l socoţi drept o nimică". După aceea, M O N A H U L :  acesta ne încredinţă, că încă nu dovedise el să iasă din chilia bătrânului, că patima şi pierise. Acest lucru mi l-a povestit chiar cel care a fost în ispită, aducând mulţumire lui Dumnezeu.
P R E O T U L : . Eu vă mulţumesc foarte mult, părinte, că v-aţi oprit atât de amănunţit asupra acestui păcat - gândurile cele hulitoare. E greu să-ţi închipui toată urâţenia acestor cugete care pătrund în suflet, chiar în clipele cele mai sfinte, de pildă, în timpul spovedaniei. Chiar un astfel de drept mare şi rugător ca Părintele Ioan Cronstadt spune despre sine, că el nu era slobod de ele, chiar în timpul săvârşirii Tainei euharistice.
Şi ceea ce face aceste cugete să fie mai chinuitoare, e faptul că cei care suferă de ele, atribuindu-le pe ele în întregime numai stricăciunii lor păcătoase şi crezând că numai ei păcătuiesc cu acestea, se ruşinează să le spună chiar la mărturisire şi prin aceasta nu scapă de ele, ci continuă să le poarte chiar în inima lor. Cuvintele şi lămuririle Cuviosului Ioan Scărarul vor ridica o povară grea de pe multe suflete chinuite.
M O N A H U L : . Să continuăm citatele noastre din cartea marelui povăţuitor al rugăciunii.
"Cine cere de la Dumnezeu mai puţin decât este el vrednic, neapărat va primi mai mult decât este în stare. Despre acest adevăr mărturiseşte vameşul care şi-a cerut iertarea păcatelor şi a primit îndreptare; tâlharul la fel s-a rugat numai ca Domnul să-l pomenească întru împărăţia Sa, însă el, cel dintâi, a primit întreg raiul spre moştenire" (25; 56).
"Toţi cei care cer ceva de la Dumnezeu şi nu primesc, fără de îndoială că nu primesc pentru una oarecare din aceste pricini : sau pentru că cer înainte de vreme; sau pentru că nu cer după vrednicia lor şi pentru slavă deşartă; sau pentru că primind cele cerute, să nu se mândrească sau să cadă în nepăsare" (26; 60).
"Când asemănăm relele apoi trebuie să o alegem pe cea mai mică. De pildă, ni se întâmplă, că atunci când stăm la rugăciune, să ne vină fraţii; şi atunci suntem siliţi să alegem una din două : sau să părăsim rugăciunea, sau să lăsăm fratele fără de răspuns şi să-l întristăm. Însă dragostea e mai mare decât rugăciunea, căci rugăciunea este o virtute parţială, iar dragostea este o virtute atotcuprinzătoare" (26; 69).
"După cum cei ce au simţul mirosului sănătos, pot să simtă aromatele, deşi cineva le-ar avea ascunse la el, astfel şi sufletul curat cunoaşte în alţii şi mirosul pe care l-au primit ei de la Dumnezeu şi putoarea cea rea de care ei s-au izbăvit cu desăvârşire, deşi alţii nici nu simt acest lucru" (25; 81).
"Aducerea aminte de Iisus să se unească cu respiraţia ta" (27 Q 61).
"Credinţa întraripează rugăciunea şi fără credinţă rugăciunea nu se poate sui la cer" (28 Q 26). "Rugăciunea, după calitatea sa, este petrecerea şi unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, ea este întărirea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maica şi totodată şi fiica lacrimilor, podul, pentru a trece ispitele, zidul care ne apără de necazuri, sfărâmarea războaielor lucrarea îngerilor, hrana tuturor celor fără de trup, veselia cea viitoare, lucrarea cea fără de sfârşit, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea darurilor, sporire nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, arătarea nădejdii, nimicirea întristării, bogăţia monahilor, comoara celor ce se liniştesc, îmblânzirea mâniei, oglinda apropierii duhovniceşti, cunoaşterea sporirii, descoperirea aşezării sufleteşti, prevestitoarea răsplătirii viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este, pentru cel ce se roagă, o judecată, judecătorie şi scaunul judecătorului înainte de judecata cea dreaptă" (28; 1).
"Când mergi să te înfăţişezi înaintea Domnului, să-ţi fie haina sufletului tău ţesută din fire sau, mai bine zis, din arvuna neţinerii de minte a răului. Altfel nu vei căpăta niciun folos de la rugăciune" (28; 4).
"Întreaga ţesătură a rugăciunii tale să nu fie din multe cuvinte; căci vameşul şi fiul cel risipitor printr-un cuvânt au milostivit pe Dumnezeu" (28; 5).
"Mai înainte de toate să închipuim pe pagina (hârtia) rugăciunii noastre, o mulţumire curată lui Dumnezeu; mărturisirea păcatelor şi zdrobirea sufletului întru simţire, după aceasta să înfăţişăm împăratului tuturor, toate cererile noastre. Felul acesta de rugăciune este cel mai bun, după cum i-a fost descoperit unuia dintre fraţi de către Îngerul Domnului" (28; 7).
"Nu întrebuinţa în rugăciunea ta expresii înţelepte; căci, adeseori, gânguritul simplu şi fără de vicleşug al copiilor a fost plăcut Tatălui lor cel ceresc" (23; 9).
"Nu te sili să spui multe, când stai de vorbă cu Dumnezeu, ca mintea ta să nu se irosească întru căutarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului l-a milostivit pe Dumnezeu şi o vorbă plină de credinţă l-a mântuit pe tâlhar. Vorba multă din timpul rugăciunii, adesea risipeşte mintea şi o umple de năluciri, iar un singur cuvânt de obicei o adună" (28; 10).
"Dacă, în vreun cuvânt al rugăciunii vei simţi o dulceaţă oarecare, sau umilinţă, apoi opreşte-te asupra lui; căci atunci şi cugetul nostru păzitor se roagă împreună cu noi" (28; 11).
"De te-ai fi suit pe toată scara virtuţilor, încă şi atunci roagă-te pentru iertarea păcatelor, auzind ce zice Sf. Pavel despre cei păcătoşi; din care cel dintâi sunt eu" (1, Tim.1,5). (28; 13).
"Străduieşte-te să-ţi aduci mintea ta înapoi, care fuge, sau, mai bine. zis, închide-o în cuvintele rugăciunii. Dacă ea, pentru pruncia ta, va obosi şi se va risipi, apoi bag-o iarăşi în cuvintele rugăciunii, căci nestatornicia este o însuşire a minţii noastre. Însă, acela Care e în stare să le întărească pe toate, poate să dea statornicie şi minţii noastre. Dacă tu te nevoieşti în această lucrare fără de slăbire, apoi şi la tine va veni Cel ce pune hotar mării minţii tale şi-i va zice el în rugăciunea ta : "până aici vei merge şi nu vei trece" (Iov, 38, 11). E cu neputinţă să legi duhul; iar unde se află Ziditorul acestui duh, acolo i se supun toate" (28; 17).
"Începutul rugăciunii este ca să izgoneşti cugetele cele ce-ţi vin, de îndată ce se ivesc; iar mijlocul ei - ca mintea să fie închisă în cuvintele pe care le rostim sau le gândim, iar desăvârşirea rugăciunii este răpirea către Dumnezeu" (28; 19).
"Lucrătorul cel mare al rugăciunii celei mari şi desăvârşite zice : "vreau să vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea" (1, Cor.14, 19) şi altele. Însă pentru cei prunci o astfel de lucrare este cu neputinţă. De aceea, noi, ca cei nedesăvârşiţi cu calitatea rugăciunii, să împreunăm şi cantitatea, pentru că cea dea doua este pricina celei dintâi. Căci este zis : cel ce dă rugăciunea celui ce se roagă fără de lenevire, deşi nu tocmai curat, însă cu osteneală" (28; 21).
"Una este întinarea rugăciunii, alta este nimicirea acesteia, alta este jefuirea şi alte metehne (prihănirea) rugăciunii. Întinarea rugăciunii se petrece, când omul, stând în faţa lui Dumnezeu, se gândeşte la lucruri necuviincioase şi necurate. Nimicirea rugăciunii e când omul e robit de gânduri nefolositoare. Iar jefuirea rugăciunii când mintea celui ce se roagă se risipeşte pe nesimţite şi meteahna rugăciunii este asupreala oricărui gând, ce se apropie de noi în timpul rugăciunii" (28; 22).
"Petrecând mai mult în rugăciune şi neavând rodul, nu zice : eu n-am câştigat nimic. Căci chiar această petrecere în rugăciune este deja o agoniseală; şi care bine e mai înalt decât acesta, ca să te lipeşti de Domnul şi să petreci într-o unire cu El ? (28; 29).
"Orânduirea (întocmirea) ta ţi-a arătat rugăciunea, căci teologii spun că rugăciunea este oglinda monahilor" (28; 34).
"Dacă cineva îţi cere să te rogi pentru el, apoi, deşi nu ţi-ai agonisit darul de rugăciune, nu te lepăda. Căci adesea credinţa celui ce-ţi cere rugăciunea va mântui pe acela ce se roagă pentru el, cu înfrângerea inimii" (28; 36).
"Sunt tari şi temeinice cele agonisite ani de-a rândul prin rugăciuni" (28; 40).
"În timpul rugăciunii să nu primeşti nicio nălucire a simţurilor, ca să nu cazi în    nebunia minţii" (28; 42).
"Înştiinţarea că rugăciunea noastră a fost auzită de Dumnezeu, o primim chiar în timpul rugăciunii. Înştiinţarea este înlăturarea îndoielii; înştiinţarea este o descoperire vrednică de crezare a necunoscutului" (28; 43).
"Cere cu plâns, caută cu ascultare, bate cu îndelungă răbdare. Astfel, "cel ce cere, va lua, cel ce caută va afla, şi celui ce bate i se va deschide" (Mat. 7, 8): (28; 56).
"Mărturisind Domnului păcatele tale, nu intra în amănuntele faptelor trupeşti, aşa cum s-au petrecut ele, ca să nu ajungi vrăjmaş ţie însuţi" (28; 58).
"În timpul rugăciunii să nu priveşti la lucrările cele trebuincioase şi chiar la cele duhovniceşti. Altfel vei pierde pe cele mai bune" (28; 39).
"Dacă tu, neîncetat, te rogi Împăratului ceresc, împotriva vrăjmaşilor tăi, în toate năvălirile lor, apoi să fi cu bună nădejde, căci nu te vei osteni mult. Pentru că ei, singur de la sine, în curând se vor depărta de la tine, căci aceste duhuri necurate nu vor să vadă că tu primeşti cununi, pentru lupta cu ele prin rugăciune şi peste toate acestea, ei vor fi siliţi să fugă, fiind arşi de rugăciune ca de un foc" (28, 63).
"Fi cu bărbăţie în toate întâmplările şi Însuşi Dumnezeu va fi povăţuitorul tău în toate rugăciunile. Prin cuvinte nu te poţi învăţa să vezi; căci acest lucru e o putere firească; astfel şi bunăcuviinţa rugăciunii n-o poţi cunoaşte numai din învăţătură. Căci ea are, în sine, învăţător pe Dumnezeu, Care-l învaţă pe om înţelepciune, Care dă rugăciune celui ce se roagă şi Care binecuvintează anii celor drepţi" (Ps. 93,10; 1. Imp. 2, 9). (28 Q 64).


   Trecem acum la învăţăturile despre trezvie, lupta cu gândurile şi despre rugăciune ale Cuviosului Isichie, presbiterul din Ierusalim, unul din cei mai renumiţi şi mai adânci Părinţi nevoitori care, în tinereţe, a fost ucenicul Sf. Grigorie Teologul şi care s-a săvârşit în primul pătrar al secolului al cincilea.  "Luarea aminte este o liniştire a inimii necurmată de niciun gând, în care ea (luarea aminte) numai prin Hristos Iisus, Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu şi numai prin El singur totdeauna, necurmat şi neîncetat respiră, numai pe El îl cheamă, numai cu El se osteneşte cu bărbăţie împotriva vrăjmaşilor şi numai Lui, care are putere a ierta păcatele, I le mărturiseşte (păcatele). Un astfel de suflet, adesea în ascuns, îl cuprinde prin chemare pe Hristos, singurul care cercetează inimile, iar de ceilalţi oameni în fel şi chip încearcă să-şi ascundă desfătarea sa şi nevoinţa sa lăuntrică, ca nu cumva vrăjmaşul cel viclean, să-l îndemne, în ascuns, spre vreun păcat şi să nu-i nimicească lucrarea lui cea frumoasă" (Q 5).
"Trezvia este o înrădăcinare temeinică a cugetului (minţii) şi aşezarea lui la uşa inimii, astfel că el vede cum se apropie gândurile cele străine, aceşti tâlhari jefuitori, aude ce vorbesc şi ce fac aceşti pierzători şi ce fel de chip îi desenează şi-i conturează dracii, încercând să-i târască mintea în năluciri, s-o ademenească. Dacă o astfel de lucrare o vom petrece cu iubire de osteneli, apoi ea, dacă vrem, cu multă pricepere ne va arăta nouă meşteşugul războiului de gânduri" (Q 6).
"Frica îndoită, pe de o parte din pricină că ne părăseşte Dumnezeu, iar pe de altă parte din pricina ispitelor povăţuitoare prin întâmplările din viaţă, de obicei, naşte desimea privirilor în mintea omului, care vrea să pună oprelişte izvorului cugetelor şi faptelor celor rele. Pentru aceasta se întâmplă părăsirile şi ne trimit ispite neaşteptate de la Dumnezeu spre a ne îndrepta viaţa noastră, mai ales când cineva a gustat din dulceaţa odihnei ce vine de la acest bine; de la atenţie şi trezvie şi pe urmă a căzut în nepăsare. De la această desime se naşte obişnuinţa; de la aceasta - o continuitate oarecare a trezviei, iar de la aceasta, după osebirea ei, încetul cu încetul, se naşte vederea războiului, după care urmează o rugăciune către Iisus, plină de răbdare (însoţită de osteneli), o împăcare dulce şi fără de năluciri a minţii şi o stare (minunată) ce vine de la Iisus (din unirea cu El) " (Q 7).
"Gândul care stă şi cheamă pe Hristos asupra vrăjmaşilor şi care aleargă spre El, e asemenea unei fiare care înconjurată de câini, stă cu bărbăţie împotriva lor, ascunzându-se într-o îngrădire oarecare. Văzând de departe uneltirile de gând ale nevăzuţilor vrăjmaşi, el neîncetat se roagă împotriva lor lui Iisus, făcătorul de pace şi prin aceasta rămâne nerănit de ele" (Q 8).
"Cel care se nevoieşte înlăuntru, în fiecare clipă trebuie să aibă următoarele patru lucrări : smerenia, luarea aminte peste măsură (atenţie), împotrivirea cu cuvântul (cugetelor) şi rugăciunea. Smerenia, pentru războiul lui cu nişte potrivnici ca diavolii cei trufaşi, mereu să aibă în mâna inimii ajutorul lui Hristos, căci Domnul urăşte pe cei mândri. Atenţie pentru ca să ţină inima sa fără vreun cuget, de ar părea el chiar bun. Împotrivirea cu vorba, pentru că de îndată ce vei pricepe cu agerimea minţii cine a venit, să-i vorbeşti împotrivă celui viclean cu mânie, după cum se zice : "şi voi răspunde cuvânt celor ce mă ocărăsc" (Ps. 118, 42) - Au nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu ? (Ps. 61, 1). Rugăciunea, pentru ca, după împotrivirea cu vorba, să strigi din adâncul inimii, către Hristos, întru suspinuri negrăite. Şi atunci, cel ce se nevoieşte, singur va vedea cum vrăjmaşul lui se va risipi cu toată nălucirea lui şi va fi izgonit de numele cel închinat al lui Iisus, ca praful de vânt sau va pieri ca fumul" (Q 20).
"Cine n-are o rugăciune curată de gânduri, acela n-are armă pentru război - acea rugăciune, zic, care s-ar lucra neîncetat în ascunzişurile cele mai dinlăuntru ale sufletului şi ar biciui şi ar arde pe vrăjmaşul ce luptă într-ascuns, prin chemarea Domnului Iisus Hristos" (Q 21).
"Ţi se cuvine, prin privirea ageră şi încordată a minţii, să te uiţi înlăuntru ca să-i cunoşti pe cei ce intră. De îndată ce-i vei cunoaşte, prin vorbire împotrivă zdrobeşte capul balaurului şi totodată strigă cu suspinare către Hristos. Şi atunci vei căpăta simţirea prin încercare a sprijinului dumnezeiesc şi prea limpede vei vedea neprihănirea inimii" (Q 22).
"Ca şi cel ce ţine o oglindă în mână şi stă printre mulţi alţii, privind în oglindă îşi vede şi faţa sa cum este şi pe alţii care privesc în aceeaşi oglindă, aşa şi cel ce în întregime s-a coborât în inimă se vede în ea şi starea sa proprie, vede şi feţele negre ale arapilor celor de gând" (Q 23).
"Mintea nu poate învinge nălucirea drăcească numai singură prin sine; să nu îndrăznească la aceasta niciodată. Căci vrăjmaşii noştri sunt şireţi şi prefăcându-se învinşi, adeseori, de acolo de jos, prin slava cea deşartă, îi prăbuşesc pe luptători. Iar împotriva chemării lui Iisus nu pot suferi nicio clipă ca să stea şi să uneltească împotriva ta" (Q 24).
"Bagă de seamă, să nu cazi în părere de sine, asemenea lui Israel cel de demult; altfel vei fi dat şi tu vrăjmaşilor celor de gând. Căci acela, fiind izbăvit de egipteni, de către Dumnezeul tuturor, şi-a născocit sieşi un sprijinitor - idolul turnat" (Q 25).
"Sub idolul turnat înţelegi mintea noastră cea slabă care, atât timp cât cheamă pe Iisus Hristos asupra duhurilor răutăţii, cu uşurinţă le izgoneşte pe ele şi cu o pricepere plină de iscusinţă pune pe fugă puterile cele oştitoare ale vrăjmaşului, dar de îndată ce, fără de socotinţă, a îndrăznit să se bizuie pe sine, apoi cade şi se sfărâmă asemenea acelui, aşa zis, cu zborul repede" (Q 26).
"După cum e cu neputinţă ca Marea Roşie să apară pe tăria cerului printre altele şi după cum e cu neputinţă omului, care umblă pe pământ, să nu respire aerul de aici, la fel şi nouă ne este cu neputinţă să ne curăţim inima de cugetele cele pătimaşe şi a izgoni din ea pe toţi vrăjmaşii cei de gând, fără de chemarea deasă a numelui lui Iisus Hristos" (Q 28).
"Să fugim deci de volnicie, ca de o otravă aducătoare de moarte; iar agonisirea cea rea a uitării, cu toate cele ce ies din ea, s-o lecuim cu o foarte aspră păzire a minţii şi prin chemarea neîncetată a Domnului nostru Iisus Hristos, căci fără de El nu putem face nimic" (Q 32).
"După cum ploaia, cu cât mai mult cade pe pământ, cu atât mai mult îl înmoaie, aşa şi pământul inimii noastre se bucură şi se veseleşte de numele lui Hristos, rostit de noi, cu cât mai des este chemat acest nume" (Q 41).
"Cel ce nu poate să păşească pe calea duhovnicească, nu se îngrijeşte de cugetele cele pătimaşe, ci e ocupat numai de trup, sau e lacom cu pântecele, sau se desfrânează sau se întristează, se mânie şi ţine minte răul şi prin aceasta, îşi întunecă mintea sa, apucându-se de osteneală peste măsură, îşi destramă şi îşi prosteşte gândirea" (Q 49).
"După cum cel ce vatămă măduva plantei o usucă pe aceasta, toată, aşa să pricepi lucrurile şi în privinţa inimii omeneşti. În fiecare clipă trebuie luat aminte, căci răpitorii nu dormitează" (Q 78). "Dacă omul nu va face voia lui Dumnezeu şi legea Lui, înlăuntrul pântecelor, adică înlăuntrul inimii, apoi nici în afară nu le va îndeplini cu uşurinţă" (Q 88).
"După cum sarea cea simţită îndulceşte pâinea şi orice mâncare, păstrează carnea de stricăciune şi o păzeşte întreagă mult timp, astfel pricepe şi despre păzirea cu mintea a dulceţii de gânduri şi a lucrării celei minunate din inimă. Căci şi ea, dumnezeieşte îl îndulceşte şi pe omul cel dinlăuntru şi pe cel de dinafară, izgoneşte duhoarea (putoarea) cugetelor celor rele şi ne ţine mereu în bine" (Q 87).
"Cu cât mai cu stăruinţă vei lua aminte la mintea ta, cu atât te vei ruga lui Iisus cu o dorinţă mai caldă; şi iarăşi cu cât vei supraveghea mintea mai cu nepăsare, cu atât te vei depărta de Iisus. Şi după cum cea dintâi, cu putere, curăţă văzduhul minţii, aşa şi aceasta din urmă, abaterea de la trezvie şi chemarea cea cu dulceaţă a lui Iisus, de obicei, o întunecă cu totul. E firesc, ca acest lucru să se petreacă aşa după cum am spus şi altfel nici nu se petrece. Acest lucru îl va cunoaşte din încercare, când îl vei încerca cu fapta. Căci virtutea şi mai ales o astfel de despărţire plină de dulceaţă şi născătoare de lumină de obicei nici nu se învaţă altfel decât prin încercare" (Q 90).
"Se naşte în minte, o oarecare stare dumnezeiească de la aducerea aminte neîncetată şi de la chemarea Domnului nostru Iisus Hristos, dacă nu vom fi nepăsători faţă de ruga cea de totdeauna din suflet către El, faţă de necurmata trezvie şi despre singurul lucru neapărat trebuincios. Şi într-adevăr, noi trebuie să avem un singur lucru, totdeauna săvârşit în acelaşi fel - de a-L chema pe Iisus Hristos Domnul nostru, strigând cu o aprindere de inimă către El, ca să ne dea să ne împărtăşim şi să gustăm din Sfânt numele Lui. Căci îndesirea este maica obişnuinţei, atât în ce priveşte virtutea, cât şi în ce priveşte păcatul; iar obişnuinţa stăpâneşte după aceea, ca şi o fiară. Ajungând într-o astfel de stare, mintea singură îşi caută pe potrivnici, după cum câinele de vânătoare caută iepurele în tufiş; însă acesta îl caută ca să-l înghită, iar acela ca să lovească şi să împrăştie" (Q 97).
"Deci, de fiecare dată când ni se întâmplă să se înmulţească cugetele cele viclene în noi, să aruncăm în mijlocul lor chemarea Domnului pentru Iisus Hristos şi îndată vom vedea că ele încep să se împrăştie ca fumul în aer, după cum ne-a învăţat încercarea. Când după acestea, mintea va rămâne singură (fără cugetele care o tulbură), să ne apucăm iarăşi de luarea aminte necurmată şi de chemare. Astfel vom face, de fiecare dată, când suferim o astfel de ispită" (Q 98).
"Când noi ticăloşii ne vom învrednici cu frică şi cu cutremur să ne împărtăşim de dumnezeieştile şi preacuratele taine ale lui Hristos Dumnezeu şi Împăratul nostru, atunci să arătăm mai multă trezvie, pază a minţii şi o luare aminte riguroasă, ca focul acesta dumnezeiesc, adică trupul Domnului nostru Iisus Hristos, să nimicească păcatele noastre şi întinăciunile noastre, cele mici şi cele mari. Căci, pătrunzând în noi, el îndată izgoneşte din inimă pe duhurile cele viclene ale răutăţii şi ne lasă nouă păcatele de mai înainte; şi atunci mintea noastră rămâne slobodă de sâcâiala neliniştită a cugetelor celor viclene. Dacă după aceasta, stând la uşa inimii, vom păzi cu stăruinţă mintea noastră, apoi când ne vom învrednici iarăşi de Sfintele Taine, dumnezeiescul trup, tot mai mult şi mai înalt, ne va lumina mintea noastră şi o va face să strălucească asemenea unei stele" (Q 101).
"Uitarea stinge de obicei paza minţii, după cum apa stinge focul. Însă rugăciunea neîncetată a lui Iisus, cu o trezvie fără de slăbire, până în cele din urmă, o izgoneşte (pe uitare) din inimă. Rugăciunea are nevoie de trezvie, ca şi o candeluţă mică de lumina unei lumânări" (Q 102). "Războiul de gând, trebuie dus ca şi războiul cel obişnuit. Cel dintâi lucru e luarea aminte; pe urmă, când vom vedea că s-a apropiat un cuget vrăjmaş, să aruncăm asupra lui cu mânie cuvinte de blestem din inimă; al treilea lucru după aceasta - să ne rugăm împotriva lui, îndreptându-ne inima spre chemarea lui Iisus Hristos, ca să se risipească această nălucire drăcească de îndată, ca să nu cumva mintea să se ducă după această nălucire, ca un copil momit de un scamator iscusit" (Q 105). "După cum nu poţi petrece viaţa aceasta fără mâncare şi băutură, la fel fără de paza minţii şi curăţia inimii, ceea ce e şi se numeşte trezvie, e cu neputinţă să ajungă sufletul la ceva duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu, sau să se izbăvească de păcatul de gând, deşi cineva prin frica de chinuri s-ar sili pe sine să nu greşească" (Q 109).
"Însă şi acei care, dintr-o silinţă oarecare, se înfrânează cu fapta de la păcat, sunt fericiţi înaintea lui Dumnezeu, înaintea îngerilor şi oamenilor, pentru că ei sunt silitori care răpesc împărăţia cerurilor (Mat. 11,12), (Q 110).
"Chipul nevoinţelor simţite, trupeşti, de dinafară, este Vechiul Testament, iar Sfânta Evanghelie care este Noul Testament este chipul luării aminte, sau al curăţiei inimii. Şi după cum Vechiul Testament nu ducea la desăvârşire, nu mulţumea şi nu încredinţa pe omul cel dinlăuntru ca plăcut lui Dumnezeu, căci legea, zice Apostolul, n-a adus nimic la desăvârşire (Evr. 7,19), ci împiedică numai păcatele cele grosolane; astfel să înţelegi şi despre neprihănirea cea trupească şi despre nevoinţele trupului, despre post, zic, despre înfrânare, culcatul pe pământ, starea în picioare, priveghere şi celelalte, care privesc de obicei trupul şi odihnesc partea cea pătimaşă a trupului, de mişcările cele păcătoase. Desigur că sunt bune şi toate acestea, după cum este spus şi despre Vechiul Testament (că legea este bună); pentru că serveşte la obişnuirea (învăţarea) omului nostru celui de dinafară şi la păzirea de faptele cele pătimaşe. Însă nevoinţele acestea nu sunt paznici şi de păcatele cele de gând sau opritorii lor, adică nu sunt în stare să ne izbăvească pe noi de pizmă, de mânie şi celelalte" (Q 112).
"Iar curăţia inimii, adică păzirea şi păstrarea minţii, a cărei chip este Noul Testament, dacă e păzit de noi cum se cuvine, toate patimile şi tot răul îl curmă din inimă şi îl dezrădăcinează şi în locul lui aduce în inimă bucurie, bună nădejde, zdrobirea, plânsul, lacrimile, cunoaşterea de sine şi a păcatelor sale, aducerea aminte de moarte, adevărata smerenie, o dragoste nemăsurată către Dumnezeu şi oameni şi oarecare îndulcire dumnezeiească din inimă (Q 113).
"După cum celui ce umblă aici pe pământ îi este cu neputinţă să nu spintece acest aer, aşa-i cu neputinţă şi inimii omeneşti să nu fie neîncetat luptată de demoni, sau să nu fie supusă înrâuririi lor celei ascunse, deşi cineva şi-ar petrece nevoinţele trupeşti cu asprime" (Q 114).
"Cu amărăciune de la otrava gândurilor celor rele ce umple inima noastră când noi, neîngrijindu-ne din pricina uitării, suntem, pentru mult timp, îndepărtaţi de la luarea aminte şi rugăciunea lui Iisus. Însă când, din dragostea faţă de cele dumnezeieşti, cu osârdie tare, cu rânduială, vom începe în lucrătoria cea de gând (adică în atelierul gândurilor, în inimă) să săvârşim acolo cele spuse mai sus, adică luarea aminte şi rugăciunea, apoi ea (inima) iarăşi se umple de dulceaţă, într-o simţire de desfătare cu o bucurie oarecare fericită. Abia atunci luăm noi hotărâri ferme de a umbla pururea întru liniştirea inimii şi nu pentru altceva, ci pentru dulceaţa şi bucuria plăcută ce o simţim de la ea în suflet" (Q 120).
"Ştiinţă a ştiinţelor şi artă a artelor este priceperea de a-ţi cârmui gândurile cele răufăcătoare. Cel mai bun mijloc împotriva lor şi cea mai de nădejde tragere a lor pe sfoară e ca în Domnul să te uiţi, când apare asupreala lor şi să-ţi păzeşti mereu gândul curat, după cum păzim ochiul cel trupesc, cu el însuşi privind cu toată agerimea ca să nu se apropie de el ceva care l-ar putea vătăma şi în fel şi chip să nu laşi să ajungă până la el nici cel mai mic firicel de praf" (Q 121).
"După cum zăpada nu va naşte flacără, apa nu va naşte foc, spinul - smochine  - astfel şi inima fiecărui om nu va scăpa de cugetele, de cuvintele şi    de faptele cele drăceşti, dacă    nu va curăţi cele dinlăuntru ale sale, nu va uni trezvia cu rugăciunea lui Iisus şi nu va merge cu toată stăruinţa, grăbindu-se spre cele ce sunt înainte. Un suflet care nu-şi ia aminte de sine" neapărat va fi neroditor în ce priveşte gândurile cele bune şi fără de prihană, asemenea unui catâr fără de rod pentru că el nu are nici priceperea înţelepciunii celei duhovniceşti. Într-adevăr, chemarea numelui lui Iisus şi golirea de cugetele cele pătimaşe este o lucrare dulce, care statorniceşte pacea sufletului" (Q 122).
"Mintea se întunecă şi devine neroditoare, când monahul  său va vorbi cu cineva despre lucrurile lumeşti, sau în gând va pălăvrăgi despre ele, sau când trupul cu mintea cu deşertăciune se vor ocupa de ceva din cele simţite, sau când, în genere, el se dedă la cele deşarte : căci, în acest caz, imediat după aceasta, el pierde căldura, zdrobirea, îndrăzneala către Dumnezeu şi cunoaşterea (adică cunoaşterea ordinei divine şi aducerea aminte de Dumnezeu; cade în uitarea de Dumnezeu şi de rânduielile Lui); aşa încât luând aminte la mintea noastră, într-atât ne luminăm şi întrucât nu ascultăm de minte, într-atât ne întunecăm" (Q 127).
"Cugetele ce apar împotriva voinţei noastre stau în inimă; de obicei, sunt şterse de rugăciunea lui Iisus cea cu trezvie, cea din adâncurile gândurilor inimii" (Q 137).
După cum fără de o corabie mare nu poţi trece peste adâncurile mării, astfel, fără chemarea lui Iisus Hristos, e cu neputinţă să izgonim momeala unui cuget viclean" (Q 142).
"Vorbirea împotrivă împiedică mersul de mai departe al cugetelor, iar chemarea (numelui lui Iisus Hristos) le izgoneşte din inimă. De îndată ce se formează în suflet momeala, prin închipuirea unui lucru simţit, bunăoară a omului care ne-a batjocorit, sau a unei frumuseţi femeieşti, sau a argintului şi aurului, sau când toate acestea una după alta vor trece prin mintea noastră, atunci de la sine se va vedea, că mintea noastră e gata să împlinească cugetele sau ale ţinerii de minte a răului, sau ale curviei, sau ale iubirii de argint. Deci, dacă mintea noastră e încercată şi învăţată, încât să se poată păzi de momeli şi să vadă limpede ca ziua nălucirile ademenitoare şi înşelările celor vicleni, apoi, îndată, cu o izbitură prin împotrivirea cu cuvinte şi prin rugăciunea lui Iisus Hristos, uşor stinge săgeţile aprinse ale diavolului prin împotrivirea cu cuvinte, neîngăduindu-i să se ia pe urma nălucirilor, de îndată ce ele vor apărea, nici cugetelor noastre să se însoţească prin consimţire cu nălucirea momelii, sau să vorbească prietenos cu ea, sau să se însoţească cu ea în zgomotul gândurilor multe, după care lucru, cu o oarecare necesitate, ca zilele după noapte, urmează şi faptele cele rele" (Q 143).
"Prea aspru şi prea greu le pare oamenilor ca să se liniştească cu sufletul de orice cuget. Şi, într-adevăr, acest lucru e greu şi dureros; căci nu numai celor ce nu sunt iniţiaţi în tainele războiului duhovnicesc le este greu până la durere ca să închidă şi să oprească cele fără de trup în casa trupului, ci şi acelora care s-au iscusit în războiul cel nematerialnic dinlăuntru. Însă cine, prin rugăciunea cea neîncetată, Îl are în piept pe Iisus, acela, după Proorocul, nu se va osteni urmându-I Lui şi ziua omului nu o va pofti (Ier. 17, 16), pentru frumuseţea, plăcerea şi dulceaţa lui Iisus şi de vrăjmaşii săi - dracii cei necuraţi - care umblă în jurul lui nu se va ruşina, ci le va grăi lor în porţile inimii (Ps.126, 6) şi cu Iisus îi va izgoni îndărăt" (Q 148).
"Sufletul, zburând după moarte în văzduh spre porţile cerului şi nici acolo nu se va ruşina de vrăjmaşii săi, având după sine pe Hristos, ci şi atunci ca şi acum, cu îndrăzneală, va grăi către ei în porţi. Numai că până la ieşirea sa (din lume), să nu se plictisească zi şi noapte a striga către Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi El va face izbăvirea lui în curând, după făgăduinţa Sa dumnezeiească cea nemincinoasă, pe care a rostit-o în pilda despre judecătorul cel nedrept; adevăr vă spun vouă, că vă va face izbândire în curând (Luca, l8, 8), şi în viaţa aceasta şi la ieşirea din trup" (Q 149).
"Dacă începând a vieţui întru atenţia minţii, cu trezvia vom însoţi şi vom reuni şi cu vorbirea împotrivă vom uni rugăciunea, apoi vom merge bine pe calea cea a gândurilor, ca cu o făclie de lumină, cu numele cel închinat şi sfânt al lui Iisus Hristos, pe de o parte măturând şi curăţind, iar pe de alta, împodobind şi dereticând casa inimii. Dar dacă ne vom bizui numai pe trezvie sau luare aminte, apoi, în curând, suferind năvălirea vrăjmaşilor, vom cădea, fiind doborâţi. Şi vor începe atunci întru toate a ne doborî pe noi aceşti mişei uneltitori de rele, iar noi vom începe tot mai mult a ne înfăşura de poftele cele rele, ca cu nişte mreje; sau şi la o junghiere desăvârşită din partea lor lesne ne vom supune, dacă nu vom avea în noi această sabie purtătoare de biruinţă a numelui lui Iisus Hristos. Căci numai această sabie sfântă, fiind învârtită necontenit, într-o inimă golită de orice chip, poate să-i pună pe fugă şi să-i taie, să-i ardă, să-i mistuie, după cum mistuie focul paiele" (Q 152).
"După cugetele cele simple şi nepătimaşe urmează cele pătimaşe, după cum am cunoscut noi din încercarea şi observaţia îndelungată; şi cele dintâi sunt intrare pentru cele din urmă, cele nepătimaşe pentru cele pătimaşe" (Q 163).
"Corabia nu se va mişca înainte fără apă; nu va spori deloc nici paza minţii fără de trezvia cea cu smerenie şi cu rugăciunea cea de totdeauna a lui Iisus Hristos" (Q 168).
"Temelia unei case sunt pietrele; iar pentru această virtute, paza minţii şi temelie şi acoperiş e Sfântul şi închinatul nume al Domnului nostru Iisus Hristos. În curând şi lesne va scufunda corabia, în timpul furtunii, cârmaciul cel nepriceput care va concedia pe corăbieri, vâslele şi pânzele le va arunca în mare, iar singur se va pune pe somn; însă şi mai degrabă va fi scufundat de draci sufletul care, la momelile ce încep, va fi nepăsător în ce priveşte trezvia şi chemarea numelui lui Iisus Hristos" (Q 169).
"Ce ştim, aceea transmitem prin scris şi ce am văzut, mergând pe cale, despre aceasta mărturisim celor ce doriţi, dacă vreţi să primiţi cele spuse vouă. Însuşi Domnul a zis : cine nu va petrece întru Mine, se va arunca afară ca mlădiţa şi se va usca; şi o adună şi o bagă în foc şi arde. Iar cine va petrece întru Mine şi Eu întru el, acela va face rod mult (Ioan 15, 5-6). După cum e cu neputinţă ca soarele să strălucească fără de lumină, aşa e cu neputinţă ca inima să se curăţească de întinăciunea cugetelor pierzătoare, fără de chemarea numelui lui Iisus. Dacă acest lucru e adevărat, după cât văd, să-l întrebuinţăm pe El ca pe respiraţia noastră. Căci El (numele lui Iisus Hristos) e lumină, iar acelea (cugetele cele întinate) sunt întuneric; şi El este Dumnezeu şi Stăpânul, iar acelea - slugile drăceşti" (Q 170).
"Vai celui dinlăuntru de la cel de dinafară, căci cei dinlăuntru suferă mult de la simţurile din afară. Însă suferind ceva, el trebuie să întrebuinţeze biciurile împotriva acestor simţuri de dinafară. Cel ce le-a împlinit pe acestea care privesc latura lucrătoare a vieţii, începe deja să priceapă şi pe cele ce privesc latura ei cea contemplativă" (Q 172).
"Dacă omul nostru cel dinlăuntru se trezveşte, apoi după cuvintele Părinţilor, el e în stare să-l păzească şi pe cel de dinafară. Tot după cuvintele lor, noi şi cu răufăcătorii draci împreună săvârşim păcatele; aceia în cugete sau în chipuri nălucitoare ne zugrăvesc păcatul înaintea minţii cum vor, iar noi şi în cugete - înlăuntru - zugrăvim păcatul şi cu fapta îl săvârşim în afară. Dracii, neavând
trupuri grosolane şi întocmind uneltirile şi înşelările numai prin cugete şi lor şi nouă pregătesc munca. Dar dacă aceşti prea netrebnici, n-ar fi fost lipsiţi de trupul grosolan, apoi ar fi păcătuit neîncetat şi cu faptele, mereu având în sine o voinţă rea, gata să facă fărădelegi." (Q 173).
"Însă rugăciunea cea din inimă către Domnul, dintr-un singur cuvânt (adică dintr-o singură propoziţiune), îi sfărâmă şi le risipeşte înşelările lor. Căci Iisus, Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, chemat neîncetat şi fără de lenevire, deloc nu le îngăduie chiar să bage păcatul în noi - ceea ce e numită momeală - nu le îngăduie să ne arate niciun fel de chip, în oglinda cea de gând, nici să ne vorbească vreun cuvânt în inimă. Însă, dacă niciun chip nu se va strecura în inimă, apoi ea va fi goală (deşartă) şi de cugete, după cum am spus-o noi; pentru că dracii de obicei vorbesc într-ascuns şi arată în viaţă răul prin cugete" (Q 174).
"De la rugăciunea cea neîncetată văzduhul gândurilor din noi devine curat de norii întunecoşi şi de vânturile duhurilor răutăţii. Iar când văzduhul inimii e curat, apoi nimic nu mai împiedică să strălucească în el lumina cea dumnezeiească a lui Iisus, numai dacă nu ne vom îngâmfa prin slava cea deşartă, prin părerea de sine, prin dorinţa de a ne arăta, dacă nu ne vom alunga după cele nepipăite şi nu vom fi lipsiţi, pentru aceasta, de ajutorul lui Iisus; pentru că Hristos urăşte totul ce este de acest fel, fiind pildă de smerenie" (Q 175).
"Să ne apucăm deci de rugăciune şi de smerenie - de aceste două arme - cu care, împreună cu trezvia, ca cu o sabie de foc, se înarmează războinicii împotriva dracilor. Dacă ne vom petrece astfel viaţa noastră, apoi în fiecare zi şi în fiecare ceas vom avea în ţarină, în inimă, o sărbătoare" (Q 176). "Dacă într-adevăr vrei să acoperi, cu ruşinea, cugetele, să te linişteşti cum se cuvine şi să nu te trezeşti cu inima fără de osteneală, apoi rugăciunea lui Iisus să se lipsească de respiraţia ta - şi în câteva zile vei vedea lucrul acesta înfăptuit" (Q 182).
"Curăţirea inimii, pentru care smerenie ca şi oricare bine ce se coboară de sus are loc în noi, nu este altceva decât ca să nu îngădui să intre în inimă cugetele, care pătrund până acolo" (Q 193).
"Paza minţii, lucrată cu ajutorul lui Dumnezeu şi pentru unul Dumnezeu, statornicindu-se în suflet, îi procură minţii înţelepciunea de a duce nevoinţele după Dumnezeu; ea îl înzestrează, pe cel ce se împărtăşeşte din ea, cu o putere, nu mică, ca să-şi întocmească şi lucrurile de dinafară şi cuvintele după Dumnezeu, cu o chibzuinţă ireproşabilă" (Q 194).
"Fericit într-adevăr e acela, care s-a lipit cu gândul de rugăciunea lui Iisus, strigând către El, neîncetat în inimă, după cum aerul se atinge de trupurile noastre, sau flacăra de lumânare. Soarele trecând pe deasupra pământului aduce ziua, iar sfântul şi vrednicul de cinstire nume al Domnului Iisus, strălucind neîncetat în minte, naşte o mulţime nenumărată de gânduri, cu chipul ca soarele" (Q 196).


   Trecem la Cuviosul Filotei, egumenul din Sinai, timpul vieţuirii şi sfârşitul căruia nu ne este cunoscut, dar despre opera căruia se spune în Filocalie că e "ca o mare luare aminte; dacă cineva ar fi numit-o tâlcuire exactă şi pravilă dreaptă de trezvie, de paza minţii şi de curăţia inimii, apoi n-ar fi păcătuit împotriva adevărului." "Se cuvine de dimineaţa să stai cu bărbăţie şi necurmat la uşa inimii, cu aducere aminte tare despre Dumnezeu şi cu rugăciunea neîncetată a lui Iisus Hristos în inimă şi cu această strajă a gândurilor să ucizi pe toţi păcătoşii pământului; adică cu o aducere aminte de Dumnezeu, dreaptă, întărită şi răpitoare, spre cele de sus, să tai, pentru Domnul, capetele cugetelor celor puternice şi aţâţătoare de război" (Ep. Teofan, Despre rugăciune şi trezvie, Cuviosul Filotei, Q 2).
"Unde e smerenie, aducerea aminte de Dumnezeu cu trezvie şi cu luare aminte şi rugăciunea deasă îndreptată împotriva vrăjmaşilor,
acolo e locul lui Dumnezeu, sau cerul inimii, unde oştirea drăcească se teme să stea, pentru că în acest loc trece Dumnezeu" (Q 4).
"Când ne vom agonisi o obişnuinţă oarecare de a ne înfrâna şi a ne îndepărta de relele cele văzute, pricinuite de cele cinci simţuri1, apoi după aceasta vom putea să ne păzim şi inima cu Iisus şi să ne luminăm în ea de la El şi cu o oarecare stare de căldură să gustăm cu mintea din bunătatea Lui. Pentru că n-am primit pentru altceva legea de a ne curăţi inima, decât pentru ca atunci când norii cugetelor celor rele vor fi izgoniţi din atmosfera inimii şi alungaţi printr-o luare aminte necurmată, noi să putem, ca într-o zi luminoasă, să vedem limpede pe Soarele Dreptăţii - pe Iisus - şi întrucâtva să ne luminăm în minte de cuvintele măreţiei Lui; căci, de obicei, ele (cuvintele), nu se descopăr tuturor, ci numai acelora care îşi curăţă mintea lor" (Q 8).
"Nouă nu ne trebuie mare smerenie, dacă avem o grijă sinceră despre paza minţii întru Domnul, mai întâi, faţă de Dumnezeu şi (al doilea) faţă de oameni. Noi, pururea în fel şi chip, trebuie să ne zdrobim inima, născocind şi înfăptuind totul ce ar putea să o smerească. Iar o zdrobeşte şi o smereşte pe inimă, după cum se ştie, amintirea vieţii noastre de mai înainte, dacă ea este amintită, cum se cuvine. La fel şi aducerea aminte de toate păcatele din tinereţe, când cineva le cercetează cu mintea, amănunţit, de obicei se smereşte şi naşte lacrimi şi ne mişcă spre o mulţumire lui Dumnezeu din toată inima, precum şi aducerea aminte de moarte, mereu lucrătoare, care naşte şi plânsul plin de bucurie, de dulceaţă şi trezvia minţii. Dar mai ales se smereşte cugetarea noastră şi ne face să plecăm ochii în pământ, aducerea aminte de patimile Domnului nostru Iisus Hristos, când cineva le trece prin minte şi le aminteşte cu deamănuntul. Acest lucru ne dă şi lacrimi. Pe deasupra acestora, într-adevăr, smeresc sufletul şi marile binefaceri ale lui Dumnezeu, anume faţă de noi, când cineva le enumeră şi le cercetează amănunţit, căci noi avem război cu dracii cei trufaşi (care nu mulţumesc lui Dumnezeu) " (Q 13).
"Nu te feri, din iubire de sine, de aceste doctorii sufleteşti, mântuitoare, dacă tu eşti într-o astfel de stare că ai nevoie de ele. Căci altfel, tu nu eşti ucenicul lui Hristos şi nici urmaşul lui Pavel, care zice despre sine : nu sunt vrednic a mă numi Apostol (1, Cor.15, 9); iar în alt loc recunoaşte că mai înainte a fost hulitor, prigonitor şi dosăditor (1, Tim. 1, 13). Care vezi, trufaşule, iată chiar un sfânt, dar nu-şi uită viaţa sa de mai înainte. Deşi toţi sfinţi, de la începutul zidirii şi până acum, se îmbrăcau în această cea mai din urmă haină a lui Dumnezeu (adică în smerenie). Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu nepătruns, incognoscibil (de necunoscut) şi negrăit (inefabil), în cursul întregii Sale vieţi celei din trup, a fost îmbrăcat în smerenie, astfel că sfânta smerenie pe dreptate trebuie să se numească şi virtutea dumnezeiască şi poruncă şi haină a Domnului, a Stăpânului. De asemenea şi Îngerii şi toate acele puteri dumnezeieşti luminoase, lucrează şi păzesc această virtute, cunoscând prin ce fel de cădere a căzut Satana, care s-a mândrit, şi cum el vicleanul, spre pildă, cum trebuie să se îngrozească de cădere (în acest păcat), îngerii şi oamenii. Zace în beznă (în adânc) pentru mândria sa, arătat ca cel mai fără de cinste înaintea lui Dumnezeu, decât orice altă făptură. De asemenea noi cunoaştem şi prin ce fel de cădere a căzut Adam din mândrie. Având înaintea ochilor astfel de pilde ale acestei virtuţi înălţătoare, mereu să ne smerim în fel şi chip din răsputeri, folosindu-ne de doctoriile arătate mai sus. Să ne smerim cu sufletul şi cu trupul şi în cugetare şi în dorinţă, şi în vorbe şi în gânduri şi la chipul de dinafară şi în afară şi înlăuntru. Dar mai ales trebuie să ne îngrijim ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, care petrece în noi, să nu stea împotriva noastră. Căci Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă dar (Pilde 3, 34). Învăţaţi-vă de la Mine, că blând sunt şi smerit cu inima, zice Mântuitorul (Matei 11, 29) " (14).
"Sufletul (cel iubitor de păcate), fiind îngrădit şi înconjurat de duhurile răutăţii, ca de un zid, se leagă de lanţurile întunericului şi din pricina întunerecului ce-l înconjoară, nu se poate ruga cum ar trebui; căci e legat de el (de întunerec), în taină (în ascunzişurile şi adâncimile sale, sau nici singur neştiind cum), şi orbecăieşte cu ochii dinlăuntru. Însă când va pune începutul alergării de rugăciune către Dumnezeu şi se va trezvi după putere în rugăciune, atunci încetul cu încetul încep să se dezlege, prin puterea rugăciunii; altfel, el n-are nicio posibilitate de a se dezlega de întunerec. În acest timp, el cunoaşte că înlăuntru, în inimă, este o astfel de nevoinţă, o altă luptă împotrivă, ascunsă, un alt război în cugete stârnite de duhurile răutăţii, după cum mărturiseşte şi Sf. Scriptură când zice : de se va sui peste tine duhul celui puternic, să nu laşi locul tău (Ecl.10, 4): Iar locul minţii este să stea ea neclintită în virtute şi trezvie. Este în stare şi în viaţa cea cu virtuţi şi în cea păcătoasă. Căci Scriptura zice : Fericit bărbatul care n-a intrat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut. (Ps.1, 1). Şi Apostolul învaţă : Staţi, încingându-vă mijloacele voastre cu adevărul" (Efes. 6,14), (Q 19).
"Din răsputeri să-L ţinem pe Hristos; căci nu sunt puţini cei ce încearcă, în fel şi chip, să-L ia din suflet. Şi nici noi nu vom îngădui ca Iisus să se dea în lături fiind norod (mulţime) de cugete în locul sufletului (Ioan 5, 13). Însă ca să-L reţinem pe El, e cu neputinţă fără o osteneală plină de durere a sufletului. Să ne ostenim, să pipăim (să simţim, n. tr.) urmele vieţuirii Lui în trup, ca şi viaţa noastră să o petrecem cu smerenie. Să primim în simţire patimile Lui, pentru ca râvnind Lui cu răbdare să suferim toate necazurile. Să gustăm din negrăitul Lui pogorământ cel plin de purtare de grijă. pentru noi, ca de la această dulce gustare cu sufletul să cunoaştem cât de bun este Domnul. Iar mai presus de toate acestea, sau înainte de toate acestea, să-L credem fără nici, o îndoială, întru toate ce ne spune El şi în fiecare zi să aşteptăm purtarea Lui de grijă, îndreptată spre noi şi orice ni s-ar întâmpla, orice am întâmpina, să primim cu mulţumire, cu dragoste şi cu o bucurie îmbelşugată, ca să ne învăţăm să privim spre unul Dumnezeu, Care le cârmuieşte pe toate, după legile cele dumnezeieşti ale înţelepciunii Sale. Când vom face toate acestea, apoi nu vom fi departe de Dumnezeu. Buna credinţă este o desăvârşire fără de sfârşit, după cum a spus un oarecare dintre bărbaţii cei purtători de Dumnezeu şi desăvârşit în Duh" (Q 20).
"Aducerea aminte, plină de dulceaţă, de Dumnezeu, adică de Iisus, cu mânia din inimă şi cu amărăciunea cea mântuitoare, de obicei, strică tot farmecul cugetelor, feluritelor îndemnuri, cuvinte năluciri, închipuiri întunecoase şi pe scurt spus, totul cu ce se înarmează şi cu ce iese obraznic vrăjmaşul cel a toate pierzător, căutând să înghită sufletele noastre. Iisus fiind chemat, pe toate le arde cu uşurinţă. Căci în nimeni altul n-avem mântuire afară de Iisus Hristos. Aceasta a spus-o şi Însuşi Mântuitorul, zicând : fără de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5), (Q 22).
"Păzeşte-ţi mintea cu cea mai mare încercare a luării aminte. De îndată ce vei observa un cuget, să-i vorbeşti împotrivă, dar totodată să te grăbeşti să chemi pe Hristos Domnul spre izbândire (răzbunare), Iar prea dulcele Iisus, încă pe când vei vorbi tu, îţi va spune : Iată-mă, sunt cu tine ca să-ţi dau un sprijin. Însă tu şi după ce toţi aceşti vrăjmaşi vor fi domoliţi, pentru rugăciunea ta, continuă din nou cu stăruinţă, ca să fi cu pază în minte. Iată din nou valurile (cugetelor), mult mai multe decât cele de mai înainte, unele după altele se vor arunca asupra ta, aşa că din pricina lor, parcă se scufundă sufletul ca într-un adânc şi e gata să piară. Însă Iisus, iarăşi îndemnat de ucenic, ca un Dumnezeu opreşte vânturile cele rele. Iar tu, scăpând de năvălirile vrăjmaşului, pentru un ceas sau o clipă, proslăveşte pe Cel ce te-a scăpat şi adânceşte-te în cugetarea despre moarte". (Q 26).
Să nu ne lepădăm însă şi de ostenelile nevoinţelor trupeşti; căci după cum grâul din pământ, aşa şi din ele răsare bucuria cea duhovnicească şi încercarea în bine. Să nu îndepărtăm de la noi cerinţa conştiinţei, printr-o filosofare mincinoasă, căci ea ne îndeamnă spre cele mântuitoare şi lucrătoare şi totdeauna ne arată care e datoria noastră şi la ce suntem obligaţi, mai ales când este (ea) curăţită printr-o trezvie vie, lucrătoare şi subţire a minţii. În acest caz, din pricina curăţiei sale, de obicei, rosteşte o judecată limpede, cuvenită şi hotărâtă, care exclude orice îndoială. Pentru toate acestea, nu trebuie de rătăcit în drum prin filosofări false căci ea (conştiinţa) înlăuntru ne vesteşte o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi mustrând cu asprime sufletul dacă el şi-a întinat mintea prin păcate, ne arată mijlocul de a îndrepta greşelile, îndemnând inima cea căzută să se pocăiască şi arătându-i doctoria cu o convingere plină de dulceaţă" (Q 28).
"Fumul care iese de la lemne e usturător pentru ochi, dar pe urmă le arată lumină şi-i îndulceşte pe aceia, cărora mai înainte le-a pricinuit neplăcere. Şi atenţia, ţinând neîncetat ochii minţii în încordare, oboseşte şi îngreunează capul. Însă Iisus, cel chemat în rugăciune, venind, luminează inima. Aducerea aminte de El, împreună cu strălucirea (noastră) lăuntrică ne procură şi binele suprem (adică pe Domnul Însuşi) ". (Q 29).
"Mulţi dintre fraţi cunosc înşelarea minţii, pe care o sufăr de la draci. Ei se silesc ca să fie harnici în toate lucrările, fără să se îngrijească de minte şi petrec viaţa cu simplitate şi fără de vicleşug. Socot, că negustând din curăţia inimii, ei nu cunosc deloc întunerecul patimilor dinlăuntru. Acei care nu cunosc războiul despre care vorbeşte Sf. Pavel, nu s-au calificat (îmbunătăţit), poate, prin încercare şi bine şi socot drept căderi numai păcatele cele săvârşite cu fapta, fără a se ţine socoteală de înfrângerile şi biruinţele cele de gând, pe care nu le vede ochiul cel simţit, pentru că ele sunt ascunse şi cunoscute numai unui Dumnezeu, întemeietorul nevoinţelor şi conştiinţei celui ce se nevoieşte. Către unii ca aceştia, mi se pare a spus următorul cuvânt al Scripturii. Ei zic : pace, pace şi nu era pace (Iez.13,10). Pentru acei fraţi, care, din simplitate, se află într-o astfel de stare, trebuie să ne rugăm, şi să-i învăţăm, pe cât se poate, ca ei să se depărteze nu numai de faptele rele cele nevăzute, ci şi de acel rău care lucrează în inimă. Iar cei care au dorinţa cea dumnezeiască - să-şi cureţe ochiul cel sufletesc (propriu-zis vederea sufletului), una este lucrarea lui Hristos şi altceva este o taină." (Q 57).
Cu acestea terminăm cu citatele din Cuviosul Filotei Sinaitul şi trecem la marii stareţi Varsanufie şi Ioan, care s-au nevoit în Palestina în secolul al şaselea.
P R E O T U L : . Îngăduiţi-mi, părinte, să vă opresc şi să vă pun câteva întrebări. Răspundeţi-mi aşa, cum aţi fi răspuns unui mirean simplu, de rând, care nu pricepe nimic în problemele vieţii duhovniceşti dinlăuntru. Părinţii aceştia doi din urmă, cuviosul Isichie şi cuviosul Filotei, vorbesc despre trezvia lăuntrică, despre paza minţii şi a inimii. Cea dintâi întrebare care mi se iveşte este întrebarea despre cugete. Părinţii zic că trebuie să tindem a ne curăţi de cugete şi nu numai de cele rele, ci în genere de cugete. Cum trebuie înţeles acest lucru ? Sau ele trebuie deosebite ? Şi atunci cum trebuie înţeles cuvântul "cugete" ? Aceasta-i întrebarea mea cea dintâi. A doua întrebare e : există oare vreo legătură între curăţirea de cugete şi rugăciunea lui Hristos ?
M O N A H U L : . Dv. bine aţi făcut că aţi spus nedumeririle ce vi s-au ivit. Acest lucru ne dă prilejul să ne desluşim mai bine şi mai cu luare aminte, în problema cugetelor. Cugetele şi gândurile nu sunt una şi aceeaşi, deşi în unele cazuri ele se apropie. Gândul stă foarte aproape de cuvântul gândire, cugetare, care este o lucrare firească şi necesară a raţiunii dăruite nouă de Dumnezeu, făptuită de noi, în chip liber. Prin gândire noi ne adâncim în cunoaşterea lumii ce ne înconjoară şi a noastră înşine şi rezolvăm felurite probleme, în legătură cu întocmirea (organizarea) vieţii noastre, atât personale, cât şi sociale. Această activitate a minţii noastre, noi o şi numim lucrare a gândului, însă nu o putem numi lucrarea cugetului. Puterea (aptitudinea) de gândire, face o parte necesară din fiinţa noastră cea duhovnicească, ca şi puterea de simţire şi puterea lucrărilor, sau voinţa. Alt lucru sunt cugetele. Cugetele sunt ivirea, în conştiinţa noastră, a unor sau altor imagini, chipuri, presupuneri, intenţii, dorinţi, amintiri ş.a.m.d., care nu depind de voinţa noastră. Aici cugetul se apropie de gând. Şi noi, nu rareori, întrebuinţăm şi un cuvânt şi altul, fără deosebire : "mi-a venit un gând, mi s-a ivit un cuget".
În acest caz, gândul, ca şi cugetul este ceva care se iveşte în minte fără de voie, dar nu o activitate liber cugetătoare a minţii. Cugetele sunt de mai multe feluri. Într-o convorbire anterioară, noi am adus o clasificare a cugetelor, de către Episcopul Ignatie Breancianinov. El deosebeşte patru feluri de cugete. Trăsătura caracteristică a tuturor acestora e că ele se ivesc în conştiinţa noastră fără de voie. După cuvintele Episcopului Ignatie "unele (cugete) răsar din harul lui Dumnezeu, sădit în fiecare creştin ortodox, prin sfântul Botez; altele ne vin de la Îngerul-păzitor; altele răsar din firea cea căzută; iar altele sunt aduse de duhurile cele căzute. Cugetele celor două feluri dintâi, sau mai drept, amintirile şi simţirile, ajută la rugăciune, o înviorează, întăresc atenţia şi simţul de pocăinţă, aduc umilinţă, plânsul inimii, lacrimi ş.a.m.d. În cugetele şi simţirile firii căzute, binele e amestecat cu rău, iar în cele demonice, răul adesea e camuflat cu bine, deşi uneori lucrează şi ca rău descoperit". Dacă povăţuitorii, lucrării lăuntrice, ne sfătuiesc să ne luptăm nu numai cu cugetele cele rele, ci în genere cu cugetele, apoi acestea înseamnă numai că creştinul să nu se lase în stăpânirea cugetelor care răsar în conştiinţa lui fără de voie. El trebuie să se îngrijească de curăţia şi de limpezimea conştiinţei sale. Căci, în realitate, mai adesea devenim robi ai cugetelor şi nu putem scăpa de ele deloc. Ele pătrund în lucrarea minţii noastre, strică limpezimea, curăţia, continuitatea, puterea şi fecunditatea lucrării ei, inundă conştiinţa cu felurite imagini, tablouri, amintiri fără de nici o treabă, goale, chiar vătămătoare şi chiar perverse. În mersul normal şi liniştit al gândirii, dau buzna amintiri şi imagini, care n-au niciun amestec cu lucrarea gândirii ci numai o împiedică, bunăoară, despre întâlnirile de ieri, despre o discuţie neplăcută, despre întâlnirile şi obide, despre unele sau altele, planuri nerealizate, despre impresiile căpătate pe stradă, despre informaţiile căpătate din ziare şi altele. Toate acestea inundă conştiinţa, inundă şi inima, mai ales când omul se aşează la rugăciune, sau intră în biserica lui Dumnezeu. În acest timp, parcă înadins, ca dintr-o cutie fermecată, vin în cap fel de fel de gânduri străine, imagini, amintiri, planuri pentru viitor, griji mărunte, îngrijorări mici pentru lucruri uitate sau neîmplinite; în inimă răsare neliniştea, tulburarea, uneori mânia împotriva uneia sau altei persoane, nevoia de a face cutare sau cutare lucru; deci rugăciunea voastră nu merge; ea vă încurcă, vă împiedică; începeţi să vă rugaţi grăbit, ca să terminaţi cât mai curând pravila de rugăciune începută şi vă ocupaţi de lucrul care poate că nu-i chiar aşa de urgent. De ce ni se întâmplă toate acestea ? Desigur că de la lipsa de disciplină în conştiinţa noastră, din pricină că nu suntem obişnuiţi să o ţinem în limitele lucrării ce ne preocupă, dar nu numai de la acestea. La voi, în lume, îi atribuie puţină însemnătate şi se jenează chiar să se gândească serios, dar nu numai să vorbească despre acea putere străină, de dinafară, drăcească, care tinde, prin toate mijloacele posibile, să ne infecteze, murdărească şi întineze conştiinţa noastră şi simţurile noastre, cu scopul de a ne supune pe noi stăpânirii lor, de a ne lipsi de limpezimea şi curăţia minţii şi a conştiinţei şi a ne rupe pe noi de la Dumnezeu. Şi noi adeseori nu ne dăm seama sau nu dorim să ne dăm seama de acest lucru, şi ajungem o jucărie pentru această putere rea dinafară. Ea acţionează asupra noastră şi prin cugetele cele păcătoase care pun stăpânire pe conştiinţa şi voinţa noastră, care mereu dau năvală în sufletul nostru, pun stăpânire pe noi, ne sfâşie şi ne ucid duhovniceşte. Fiecare dintre noi, printre aceste cugete, fără îndoială va găsi pe unele înrudite cu el, de la care el primeşte mai mult şi de care nu poate scăpa cu niciun fel de eforturi ale sale. Acest tablou al luptei noastre neputincioase, cu cugetele ce pun stăpânire pe noi, foarte bine la zugrăvit Cuviosul Simeon Noul Teolog, în al doilea chip al luării aminte şi rugăciuni, despre care deja am pomenit. Deci, iată, dragă părinte, din această scurtă lămurire a mea, mi se pare, puteţi vedea limpede, deosebirea dintre gândirea noastră liberă şi cugetele ce se ivesc fără de voie, aşijderea de a vedea şi necesitatea unei lupte drepte şi corespunzătoare cu cugetele, pentru curăţirea ogorului curat al conştiinţei şi inimii noastre, de această buruiană. Sfinţii Părinţi şi Biserica Ortodoxă ne pun în faţa unui mijloc şi a unei căi sigură şi încercată de veacuri, spre a ne curăţi inima şi conştiinţa noastră de această inundare de buruienile cugetelor. Spre părere de rău, oamenii-lumeni. nu numai că nu se folosesc de acest mijloc, ci, în cea mai mare parte nici nu bănuiesc existenţa lui, ba nici nu se gândesc la posibilitatea şi necesitatea de a se lupta cu gândurile şi pur şi simplu, le tolerează ca pe un rău inevitabil. Pe când, chiar în felul de a lucra, al cugetelor asupra noastră, este o împrejurare, care ne ajută pe noi în lupta cu ele. Această împrejurare constă în faptul, că cugetele, aşa să zicem, nu năvălesc deodată asupra noastră cu toată puterea lor, ci pun stăpânire pe noi pe îndelete şi treptat, pe măsura în care ne luăm după ele. Ele parcă-şi pipăiesc terenul pentru ele, din sufletul nostru, şi dacă văd că nu întâmpină nicio împotrivire în el, apoi tot mai mult şi mai mult îl cuprind în mrejele lor.
Părinţii Bisericii deosebesc câteva momente consecutive, în atacul ce-l exercită cugetele asupra noastră. Dacă noi, din nepăsare sau din nebăgare de seamă, sau din neştiinţă, nu vom învinge cugetul de îndată ce venim în atingere cu el, apoi, cu fiecare atac al lui, ne va fi tot mai greu şi mai greu să-l învingem. În citatele de mai sus, în învăţăturile Sf. Părinţi, mijlocul cel mai de căpetenie de a lupta cu cugetele, pe care ni-l arată ei este : mai întâi de toate trebuie să ne mâniem pe cuget, să ne ridicăm asupra lui cu iuţime, şi de îndată să ne întoarcem cu rugăciune pentru ajutorul către Domnul şi de la lucrarea ei, cugetul îşi va preda puterea şi se va risipi. La Sf. Grigorie Sinaitul se află o povăţuire amănunţită despre acest lucru pentru începători. Ei nu sunt sfătuiţi, în niciun caz, să intre în luptă cu cugetele. Lasă să-l facă acest lucru acei puternici şi încercaţi. Cei începători însă, după ce au dat cugetului cea dintâi lovitură, îndată să se ascundă "în adâncul inimii" şi acolo să facă rugăciunea lui Iisus, aşteptând ajutor de la Domnul, pe care-l va şi da lor Domnul.
Puterea ce creşte treptat de acapararea sufletului nostru de către cugete, Sf. Părinţi o descriu astfel : la început vine aşa zisa momeală. Prin acest nume e însemnat orice cuget simplu, sau imaginea unui lucru oarecare, sau un gând oarecare, care i-a venit omului în minte. Momeala, ca atare, o socot fără de păcat, că nu merită nici laudă, nici osândire, până când nu provoacă în noi, faţă de sine, o atitudine sau alta. Al doilea moment vine atunci, când noi observăm acest lucru sau acest gând începem să-l privim mai deaproape, sau, după expresia Părinţilor, începem să stăm de vorbă cu el, cu patimă sau fără patimă, şi-i îngăduim să rămână la noi, deşi nu-l acceptăm. Acest moment se numeşte însoţire. Acest lucru, Sf. Părinţi nu-l socot totdeauna fără de păcat; însă el poate fi şi de laudă, în cazul când această privire a cugetului se sfârşeşte după placul lui Dumnezeu, adică când îl respingem, văzându-l că-i păcătos. Al treilea moment se petrece atunci, când faţă de cugetul ce s-a ivit începem să consimţim, înclinăm spre el şi suntem gata să-l urmăm. Acest lucru se numeşte unire sau învoire cu cugetul. Însă şi în acest caz pot fi două ieşiri; după ce am înclinat un timp de partea cugetului, noi putem să ne dăm seama şi căindu-ne şi mărturisind lui Dumnezeu păcatul nostru cel de gând, să-L chemăm pe Dumnezeu într-ajutor, şi Dumnezeu ne iartă nouă păcatul şi noi învingem cugetul; iar cealaltă ieşire, după cuvântul Sf. Grigorie Sinaitul e atunci "când cineva, cu voia sa, primeşte gândurile aduse de vrăjmaşi şi învoindu-se şi împrietenindu-se cu ele, e biruit de ele astfel, că nu numai că nu se luptă împotriva lor, ci se şi hotărăşte să facă totul după îndemnul lor şi dacă nu va împlini hotărârile sale de fapt, apoi nu din altă pricină oarecare, ci numai pentru că nu i-a îngăduit timpul sau locul, sau pentru altă pricină, care nu i-a îngăduit să facă cele plănuite de noi înainte." Al patrulea moment e acela, când cugetul fără voie şi cu sila pune stăpânire peste inima noastră, se contopeşte cu ea, de parcă ar avea o viaţă, se opreşte în ea şi ne strică toată întocmirea noastră cea bună. Acest moment se numeşte robire. Însă şi în cazul acesta, mintea robită de cuget, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate scăpa de el. Se întâmplă însă că şi mintea, fiind parcă dusă de furtună şi de valuri şi târâtă de la întocmirea sa cea bună, spre cugetele cele viclene, nu mai poate să revină la întocmirea sa cea liniştită şi paşnică. Acest lucru vine, mai ales, de la deşertăciune şi de la convorbirile multe şi nefolositoare. Însă şi aici despre greutatea păcatului trebuie judecat felurit, după cum ar petrece această robire în timpul rugăciunii sau nu, şi se petrece această robire sau nu, şi se petrece acest lucru cu cugete mijlocii sau rele. Dacă robirea nu se petrece în timpul rugăciunii şi priveşte numai lucrurile necesare pentru viaţă, apoi aceasta poate fi şi fără de păcat. (vezi despre aceasta mai amănunţit la Cuviosul Nil Sorsky : Predania către ucenicii săi, despre vieţuirea ascetică, pag. 32) - Această carte, Ep. Ignatie Breaceaninov o recomandă începătorilor ca cea dintâi carte pentru a face cunoştinţă cu lucrarea rugăciunii lui Iisus şi cu lucrarea minţii în genere. În sfârşit, gradul cel mai înalt al stăpânirii noastre, de către cugete, se numeşte patimă. Acest lucru se petrece atunci când cugetul cel rău, cuibărit multă vreme în sufletul nostru, devine parcă o fire a lui, o obişnuinţă a lui permanentă. La o astfel de stare, omul vine din propria sa voie şi în această stare sufletul necontenit e înviforat de cugetele cele pătimaşe, sădite de vrăjmaş şi înrădăcinate în el, din pricina antrenării lor şi a visării fanteziste. A scăpa de această stare, se poate numai pe calea pocăinţei; în caz contrar, omul e supus chinurilor viitoare. (Ibidem pag. 33). Deci vedeţi care este succesiunea în punerea de stăpânire peste suflete la cugete şi această succedare îi şi uşurează unui nevoitor atent lupta cu ele.
Dv. întrebaţi încă, care e legătura între cugete şi rugăciunea lui Iisus ? Din cele spuse Dv, singur puteţi vedea că ea e foarte aproape de ele, lucru care e uşor de înţeles. Cu ajutorul rugăciunii lui Iisus şi numai cu ajutorul ei, dar nu cu eforturile proprii, după cum mărturisesc despre acest lucru, în chip unanim, toţi părinţii nevoitori, anume - momeala, iar învingându-l el prin aceasta, îndepărtează de la sine şi întregul lanţ al atacurilor, inclusiv până la patimă.
Din cele spuse, se vede de asemenea, ce însemnătate mare are, în lucrarea minţii şi a inimii şi atenţia cea cu priviri agere, cu ajutorul cărora omul prinde momentul când are nevoie să se întoarcă după ajutorul rugăciunii calde şi strălucitoare a lui Iisus, ca să înlăture primejdia ce-l ameninţă, de a-şi întina mintea şi inima lui, cu cugete necurate sau deşarte. O, dacă mirenii ar da o atenţie mai suficientă celor spuse ! Cât de curată, dreaptă şi uşoară ar deveni atunci viaţa lor cea duhovnicească. Urmărind, cu agerime, curăţia izvorului însuşi, al vieţii celei duhovniceşti, adică inima noastră, lor nu le-ar veni greu să facă curate şi toate manifestările de dinafară ale acestei vieţi, adică toate faptele lor şi raporturile reciproce dintre ei. Ce aer proaspăt, curat ar adia atunci în viaţa noastră ! Şi cât de uşor, cu câtă bucurie am respira în viaţa noastră. Întreaga noastră nenorocire e anume în această lipsă de orânduială, de supraveghere şi de părăsire a vieţii din inima noastră !
P R E O T U L : . Vă mulţumesc foarte mult, părinte, pentru lămurirea ce mi-aţi dat-o. Să dea Dumnezeu ca ea să ajungă până la auzul şi inimile creştinilor ce petrec în lume ! Iar acum vă rog să continuaţi cu înşirarea învăţăturilor Părinţilor Bisericii, despre lucrarea minţii şi rugăciunea lui Iisus, pe care eu o ascult cu mare plăcere şi folos pentru mine..
Sfântul Varsanufie şi Ioan
M O N A H U L : . Învăţăturile Sfinţilor Cuvioşi Părinţi Varsanufie şi Ioan se cuprind în cartea răspunsurilor lor, pe care le-au dat ei la întrebările puse la felurite persoane, cu privire la feluritele laturi ale vieţii monahale şi ale celei creştine în genere. Cartea cuprinde în sine 850 de răspunsuri la întrebările arhiereilor, preoţilor, monahilor, mirenilor, bătrânilor, tinerilor, celor neputincioşi şi sănătoşi şi e un ajutor preţios şi de neînlocuit la dezlegarea unor sau altor probleme practice ale vieţii celei duhovniceşti.
"Întăreşte-ţi inima ta, făcând asupra ei, fără tulburare, semnul crucii, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi crezând că acest lucru ne ajută să strivim capul vrăjmaşului" (Ep. Teofan : Despre trezvie şi rugăciune, Ep. Varsanufie şi Ioan Q 13).
"Dorind să-ţi speli întinăciunile, spală-le cu lacrimi; căci ele spală curat de orice întinăciune. Până când va tăcea gâtlejul tău, strigă către Iisus : "Învăţătorule, mântuieşte-ne, că pierim" (Luc. 8, 24). Curăţeşte inima ta de cenuşă şi aprinde acel foc, pe care a venit Domnul să-l arunce pe pământ. El va nimici toate acestea şi va face aurul tău curat - De multă trezvie avem nevoie". (Q 23).
"Când se va ridica asupra ta trupul, aleargă degrabă cu rugăciunea către Iisus şi te vei odihni" (Q 31).
"E bine să te îndeletniceşti cu rugăciunea : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte- mă !", sau e mai bine să înveţi Sfânta Scriptură şi să viersuieşti psalmi ? Trebuie făcut şi una şi alta : puţin de ceea şi puţin de cealaltă, după cele scrise : acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le părăsiţi" (Mat. 23, 23) (Q 45).
"Cum să te învredniceşti de rugăciune curată şi duhovnicească ? Întrucât Domnul nostru Iisus Hristos a zis : cereţi şi vi se va da vouă; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide vouă (Luc.11,9); apoi, roagă-te lui Însuşi bunul Dumnezeu, ca El să trimită pe Sf. Duh Mângâietorul; şi Acela, venind, te va învăţa la toate şi-ţi va descoperi ţie toate tainele. Caută-L pe El spre călăuză; El nu va îngădui înşelăciunea sau risipirea din inimă; nu va îngădui nepăsarea şi trândăvia, sau dormitarea gândului, ci va lumina ochii, va întări inima, va înălţa mintea. De El lipeşte-te, Lui crede-I, pe El iubeşte-L, căci El înţelepţeşte pe cel fără de minte, îndulceşte gândul, dă putere, curăţie, bucurie şi dreptate, ne învaţă îndelungă răbdare şi blândeţe, dragoste şi pace şi le dăruieşte pe acelea." (Q 50).
"Cum trebuie cercetate cugetele şi cum să scăpăm de robire ? Încercarea cugetelor se cuprinde în următoarele : când îţi va veni un cuget, apoi vezi ce răsare din el. Să-ţi aduc şi o pildă pentru aceasta : închipuie-ţi că cineva te-a necăjit şi cugetul te îndeamnă să-i spui ceva; iar tu spune-i cugetului tău : dacă eu îi voi spune ceva, apoi prin aceasta îl voi tulbura şi el se va necăji; deci, voi răbda puţin şi va trece. Astfel şi la fiecare cuget rău întreabă-te pe tine, la ce duc gândurile rele - şi ele vor înceta" (Q 63).
"A te ruga neîncetat face parte din măsura nepătimirii : şi prin aceasta se descoperă venirea Duhului, Care învaţă la toate. Dar dacă la toate, apoi şi la rugăciune. Căci Apostolul zice : despre ce să ne rugăm nu ştim, cum se cuvine; ci însuşi Duhul mijloceşte pentru noi, cu suspinuri negrăite (Rom. 8, 26) " (Q 64).
Dacă lucrarea lăuntrică după Dumnezeu nu-i va ajuta omului, apoi în zadar se osteneşte în cele de dinafară. Lucrarea cea dinlăuntru cu îndurerarea inimii, o astfel de liniştire naşte smerenia, iar smerenia îl face pe om sălaş lui Dumnezeu; iar de sălăşluirea lui Dumnezeu (în om) se izgonesc dracii cei vicleni şi căpetenia lor diavolul, cu patimile lor cele de ruşine şi omul devine templul lui Dumnezeu, sfinţit, luminat, curăţit şi plin de toată fapta cea bună, de bunătate şi de bucurie. Omul acesta devine Teofor (purtător de Dumnezeu). Deci osteneşte-te după puterile omului dinlăuntru ca să-ţi smereşti cugetele tale; şi atunci Dumnezeu va deschide ochii inimii tale, ca să vadă lumina cea adevărată şi să fie în stare a zice : "prin Har sunt mântuit eu, întru Hristos Iisus Domnul nostru" (Q 72).
"Îţi voi spune despre nevoinţele cele duhovniceşti, că ele, fără paza minţii, nu se socot întru nimic omului" (Q 77).
"Este o iuţime firească şi este o iuţime împotriva firii. Cea firească se împotriveşte împotriva împlinirii dorinţelor poftitoare şi ea nu cere vindecare, ca una ce este sănătoasă Cea împotriva firii însă se revoltă, dacă nu se împlinesc dorinţele. Aceasta din urmă cere leacuri mai puternice decât poftele" (Q 88).
"Pentru dezrădăcinarea patimii celei spurcate (de curvie) se cere o osteneală şi a inimii şi a trupului; a inimii, ca inima neîncetat să se roage lui Dumnezeu; a trupului, ca omul să-şi mortifice şi după putere să-şi robească trupul său. Nu trebuie deloc să îngăduim o învoire cu cugetul. Unirea cu cugetul constă, în genere, în faptul că, atunci când omului îi place ceva, el se îndulceşte de acela în inima sa şi cu plăcere se gândeşte la el. Iar dacă cineva vorbeşte împotriva cugetului şi duce cu el război ca să nu primească, aceasta nu este învoire ci război, şi-l duce pe om la iscusinţă şi propăşire" (Q 90).
"Fără îndurarea din inimă, nimeni nu primeşte darurile de a deosebi cugetele. Iar, când Dumnezeu îi va da cuiva acest dar, atunci el va fi în stare să deosebească cugetele prin darul Lui" (Q 96). "Dimineaţa te aduni puţin, iar pe urmă treabă după treabă te atrage şi spre seară te arăţi gol, întunecat şi trist, ce să faci ? Sunt pierdut. Însă din această pricină nu trebuie să deznădăjduieşti. Cârmaciul, când corabia-i izbită de valuri, nu deznădăjduieşte de mântuirea sa, ci îşi cârmuieşte corabia până când o scoate la liman. Aşa şi tu, văzându-te abătut şi risipit de treburi, cheamă - strigă-te pe tine, la începutul căii, zicând cu proorocul : zis-am, acum am început (Ps. 76, 11). Cercetează-ţi treburile pe care le întâlneşti şi chibzuieşte cum să le conduci fără a-ţi părăsi lucrarea dinlăuntru. Grija pentru Dumnezeu este o lucrare duhovnicească, împlinită şi săvârşită spre mântuirea sufletului. Străduieşte-te după puterea ta, să nu te încurci cu lucruri mărunte, mărginindu-te cu cele neapărat trebuincioase. Fii cu luare aminte, cu pricepere spre tine şi Dumnezeu îţi va ajuta" (Q 100).
"Să-ţi dea Domnul o pricepere duhovnicească ca tu să lucrezi, în toate faptele tale, cu pricepere. Opreşte-ţi limba de la flecăreală şi nu-l supăra pe aproapele. Nu fi obraznic. Socoteşte-te drept o nimic, păzeşte dragostea faţă de toţi şi să-L ai pururea pe Dumnezeu în mintea ta, ţinând minte, când mă voi arăta feţii lui Dumnezeu (Ps. 41, 3). Păzeşte acestea şi pământul tău va aduce rod însutit lui Dumnezeu" (Q 101).
"Nu plânsul vine de la lacrimi, ci lacrimile de la plâns. Dacă omul nu dă nicio atenţie păcatelor altora, ci le priveşte numai pe ale sale, apoi îşi agoniseşte plânsul. Căci prin aceasta i se adună cugetele lui şi adunându-se astfel, nasc în inimi o întristare după Dumnezeu (2 Cor.7, 10), iar întristarea aceasta naşte lacrimi" (Q 109).
"Dacă cugetul cel pătimaş va intra în inimă, cu ce trebuie îndepărtat, oare prin faptul ca să-i vorbim împotrivă sau să rostim un blestem şi ca şi cum ne-am mânia pe el, sau să alergăm la Dumnezeu şi să aruncăm înaintea Lui neputinţa noastră ? Patimile sunt aceleaşi necazuri şi Domnul nu le-a despărţit pe ele, ci a zis : cheamă-Mă în ziua necazului tău şi te voi izbăvi, iar tu mă vei proslăvi (Ps. 49,15). Şi de aceea, în privinţa oricărei patimi, nu e nimic mai de folos decât să chemi numele lui Dumnezeu. A le vorbi împotrivă nu li se cuvine tuturor, ci numai celor puternici în Domnul, cărora li se supun dracii. Iar dacă cineva dintre ei le va vorbi împotrivă, apoi dracii îşi bat joc de el, că el aflându-se sub stăpânirea lor le vorbeşte împotrivă. De asemenea, a-i blestema (a-i opri) e lucrarea bărbaţilor celor mari, care au putere asupra lor. Oare mulţi dintre sfinţi au blestemat pe diavol, asemenea lui Mihail Arhanghelul, care a făcut acest lucru pentru că avea putere ? Iar nouă, neputincioşilor nu ne rămâne decât să alergăm la numele lui Iisus; căci patimile, după cum s-a spus, sunt demonii - şi pleacă (de la chemarea acestui nume) " (Q 111).
"Când sunt îngreuiat de cugete, în timpul psalmodierii (cântării de psalmi), sau în afară de aceasta şi chem în ajutor numele lui Dumnezeu, apoi vrăşmaşul mă face să gândesc, că neîncetata chemare a numelui lui Dumnezeu duce la înălţare, căci omul poate să socoată, în acest timp, că el face bine. Cum trebuie să cugetăm despre acest lucru ? Noi ştim că cei bolnavi, totdeauna, au nevoie de doctor şi de leacurile lui şi cei înviforaţi mereu se grăbesc spre liman, ca să scape de scufundare. De aceea anume şi proorocul strigă : Doamne, scăpare te-ai făcut nouă din neam în neam (Ps. 89, 1) şi încă : Dumnezeu este scăparea noastră şi puterea, ajutor întru necazurile cele ce ne-au aflat pre noi foarte (Ps. 43, 1). Iar dacă El este scăparea noastră, apoi să ne aducem aminte de ce ne vorbeşte El : cheamă-Mă în ziua necazului tău şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi (Ps. 49, 15). Să ne învăţăm deci, ca în vreme de necaz, neapărat să chemăm pe milostivul Dumnezeu. Iar chemând numele lui Dumnezeu, să nu ne înălţăm cu cugetul. Cine se înalţă, afară de cel nebun, primind ajutor de la cineva. Iar noi, ca cei ce avem nevoie de Dumnezeu, chemând numele Lui într-ajutor, asupra celor potrivnici, dacă nu suntem nebuni, apoi nu trebuie să ne înălţăm cu cugetul, căci chemăm de nevoie şi alergăm fiind necăjiţi. Afară de aceasta, trebuie să ştim, că a chema neîncetat numele lui Dumnezeu este o doctorie, care omoară nu numai patimile, ci însăşi lucrarea lor. După cum un doctor caută leac sau plasture pentru rana celui suferind şi ele lucrează, fără să-şi dea seama bolnavul cum se face acest lucru, la fel şi numele lui Dumnezeu fiind chemat omoară patimile; deşi noi nu ştim cum se face acest lucru" (Q.146).
"Oare e bine să te gândeşti mereu (la Dumnezeu) în inima ta sau să te rogi Lui, fără ajutorul limbii ? Când se întâmplă de mă îndeletnicesc cu acest lucru, apoi gândul meu se risipeşte şi eu petrec întru nişte năluciri de visuri. A nu te abate cu mintea şi a nu te scufunda tare în risipire şi nălucire, este lucrarea celor desăvârşiţi, care pot să-şi cârmuiască mintea lor şi să o ţină mereu întru frica lui Dumnezeu. Iar cel ce nu poate să aibă o trezvie neîncetată pentru Dumnezeu, să transmită învăţătura şi limbii (adică lasă-l şi cu limba să repete cuvântul îndreptat către Dumnezeu). Ceva asemănător cu acest lucru vedem şi la cei ce plutesc pe mare; acei dintre ei, care sunt iscusiţi, cu îndrăzneală se aruncă în mare, ştiind că ea nu-i poate îneca pe cei ce cunosc bine meşteşugul de a înota. Iar cel ce începe să înveţe acest meşteşug, simţind că se află la un loc adânc, din teama de a se îneca, se grăbeşte să iasă din adânc la ţărm şi odihnindu-se puţin, din nou se aruncă în adânc şi se îndeletniceşte astfel, ca să cunoască acest meşteşug cu desăvârşire, până când va ajunge la treapta acelora care l-au învăţat mai înaintea lui" (Q 152).
"Mişcarea (împotriva cugetelor celor rele) trebuie să cuprindă faptul ca să nu înclinăm spre cugetul cel viclean şi să nu ne unim cu el, ci fără de tulburare să alergăm la Dumnezeu. Deci, de va pătrunde un cuget, nu te tulbura, ci vezi ce vrea el să facă şi te împotriveşte şi cheamă fără tulburare pe Domnul. Domnul, venind în pământul Iudeilor, adică în inima omului, va izgoni pe draci. Deci, strigă către El ca şi ucenicii : Învăţătorule, mântuieşte-ne, că pierim. (Mat. 8, 25); şi El, trezindu-se va opri vânturile şi se vor linişti, căci a Lui este puterea şi slava în veci" (Q 161).
"Din răsputeri defăimează-te pe tine zi şi noapte, silindu-te să te vezi mai prejos decât orice om. Aceasta este calea cea adevărată şi afară de ea nu este alta" (Q 162).
"Dacă voi vedea că cineva lucrează necuviincios, pot eu să judec această necuviinţă ? Şi cum să scap de osândirea aproapelui, ce se naşte de aici ? Fapta, care într-adevăr e necuviincioasă, noi nu o putem socoti drept cuviincioasă; căci altfel cum vom scăpa de vătămarea ce vine de aici ? Cel care face o astfel de faptă, nu trebuie osândit, atât după cuvântul Scripturii : nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi (Luca 6, 37), cât şi pentru că nouă ni se cuvine să ne socotim pe noi înşine mai păcătoşi decât toţi, de asemenea şi pentru că greşeala unui frate, noi trebuie s-o socotim drept a noastră proprie şi să-l urâm numai pe diavol, care l-a înşelat pe el. Dacă cineva ar fi împins pe altul în groapă, apoi noi nu-l osândim pe care a căzut în groapă, ci pe cel care l-a împins; la fel şi aici. Se întâmplă că omul face o faptă care, celor ce o văd li se pare necuviincioasă, însă ea se face cu un gând bun din partea celui ce o lucrează. Iar noi, la fel, nu cunoaştem nici faptul dacă nu cumva fratele care a greşit, va ajunge plăcut lui Dumnezeu prin pocăinţă, prin smerită cugetare şi mărturisire. Fariseul a plecat osândit, pentru că s-a mărit. Cunoscând acestea să urmăm smereniei vameşului şi să ne osândim pe noi înşine ca să fim "îndreptaţi şi să fugim de mărirea fariseului, ca să nu fim osândiţi". "Din dorinţa de a fi pe placul oamenilor, omul ajunge la slava cea deşartă. Iar când ea se va înmulţi apoi vine trufia" (Q 163).
Se cuvine să fim curioşi în ce priveşte dumnezeieştile Taine ? Şi, apropiindu-ne de ele, cel mai păcătos e osândit ca un nevrednic ? - Venind la Biserică pentru a primi Trupul şi Sângele lui Hristos şi primindu-le pe acestea, ia aminte la tine, însuţi, ca fără nicio îndoială să crezi în adevărul acestei taine. Dar cum se petrece acest lucru nu fii curios, ci crezi, după cum este spus : Acesta este Trupul Meu, Acesta este Sângele Meu, Domnul ni le-a dat spre iertarea păcatelor (Matei 26, 26; Marcu 14, 22). Nădăjduim, că cine va crede astfel acela nu se va osândi, iar cine nu va crede, deja osândit este. Deci nu te opri ca să te apropii, osândindu-te ca pe un păcătos, ci să recunoşti că un păcătos care se apropie de Mântuitorul, se învredniceşte de iertarea păcatelor. Şi în Scriptură, îi vedem pe cei ce se apropie de El cu credinţă şi aud acel glas dumnezeiesc : Ţi se iartă ţie păcatele tale cele multe (Matei 9, 2, 5; Luca 7, 47 - 48). Ascultă-L şi pe Domnul Însuşi, care zice : "N-am venit să mântuiesc pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi (Luca 5, 32). Deci, socotindu-te păcătos, apropie-te de Cel ce poate să mântuiască pe cel pierdut (Matei 18,11; Luca 19,10) " (Q 167).
"De stai, de şezi, de stai culcat, să vegheze inima ta întru slujba ta de psalmi. Dă-te rugăciunii, neîncetat alergând către Dumnezeu, ziua şi noaptea şi atunci vrăjmaşii care luptă sufletul se vor îndepărta ruşinaţi" (Q 173).
"A asculta cu plăcere vorbirea de rău este de asemenea o vorbire de rău şi e vrednic acest lucru de osândă ca şi ea" (Q 179).
"Când voi auzi că cineva vorbeşte de rău despre mine, ce să fac ? Scoală-te la rugăciune şi te roagă întâi pentru el, pe urmă pentru tine, zicând : Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe fratele meu şi pe mine, netrebnicul robul tău şi ne acopere pe noi de cel viclean, cu rugăciunile Sfinţilor Tăi, Amin !" (Q 177).
"În timpul convorbirii cu cineva, e bine să chemi numele lui Dumnezeu ? Şi în timpul convorbirii şi înainte de convorbire, şi după convorbire, în orice timp şi în orice loc, trebuie chemat numele lui Dumnezeu. Scriptura zice : neîncetat vă rugaţi. (1 Tes. 5, 17); căci prin aceasta e nimicită orice ispită" (Q 190).
"Cum se poate ruga omul neîncetat ? Când cineva e singur, apoi trebuie să se îndeletnicească în psalmodiere şi să se roage cu gura şi cu inima; iar de va fi în piaţă şi în genere împreună cu alţii, apoi nu se cuvine să se roage cu gura, ci numai cu mintea. Însă în acest timp trebuie păziţi ochii, pentru ca să scăpăm de răspândirea cugetelor şi de cursele vrăjmaşului" (Q 191).
"Când mă rog sau mă îndeletnicesc cu cântarea de psalmi şi nu simt puterea cuvintelor rostite, din pricina nesimţirii din inimă, ce folos am eu de la această rugăciune ? Deşi tu nu simţi (puterea celora ce le rosteşti), însă dracii o simt, aud şi tremură. Deci, nu înceta a te îndeletnici cu cântarea de psalmi şi rugăciunea şi încetul cu încetul, cu ajutorul lui Dumnezeu, nesimţirea ta se va muia" (Q 192).


   Să trecem acum la marele povăţuitor al liniştirii şi al rugăciunii celei desăvârşite, Cuviosul Isaac Sirul, Episcopul de Ninive, care a trăit în secolul al şaselea "Începutul vieţii celei adevărate, din om, este frica de Dumnezeu (Cuvintele ascetice aIe Sf. Isaac Sirul, Cuv.1, pag.3) 1. "Fii înţelept, şi-ţi pune temelie a călătoriei tale teama de Dumnezeu şi fără ocoluri în cale, peste puţine zile vei fi la uşile Împărăţiei" (Cuv. 1, pag. 5).
"Prigoneşte-te pe tine însuţi şi vrăjmaşii tăi alungaţi vor fi în apropierea ta. Împacă-te cu tine însuţi şi se va împăca cu tine cerul şi pământul. Străduieşte-te să intri în cămara ta cea dinlăuntru şi vei vedea cămara cea cerească, pentru că şi una şi alta e acelaşi lucru şi intrând în una, le vezi pe amândouă. Scara împărăţiei acelora e înlăuntrul tău, e ascunsă în sufletul tău. Scufundă-te în tine însuţi de păcat şi vei găsi acolo ascunzişuri pe care vei fi în stare să te ridici." (Cbv.2, pag. 10, Ep. Teofan. Despre trezvie şi rugăciune, Sf. Isaac, Q 14).
"Mereu osteneşte-te pe tine cu rugăciuni înaintea lui Dumnezeu în inimă, care poartă un cuget curat, plin de umilinţă şi Dumnezeu va păzi mintea ta de cugetele cele necurate şi întinate, ca să nu fie ocărâtă pentru tine calea lui Dumnezeu" (Cuv. 2, pag.11, Ep. Teofan, Q 16).
"Începutul întunecării minţii, mai întâi de toate în lenevirea faţă de slujba lui Dumnezeu şi de rugăciune. Căci dacă sufletul nu va cădea dintâi din acestea, apoi altă cale spre înşelarea sufletului nu e; iar când (pentru lenevirea în rugăciune) el se lipseşte de ajutorul lui Dumnezeu, lesne cade în mâinile potrivnicilor" (Ep. Teofan, Q 19).
"Una este curăţia minţii şi alta este curăţia inimii. Căci mintea este unul din simţurile sufletului, iar inima cuprinde în sine şi ţine în stăpânirea sa toate simţurile lăuntrice. Ea este rădăcina, iar dacă rădăcina este sfântă, apoi şi ramurile sunt sfinte, adică, dacă inima ajunge la curăţie, apoi e clar că se curăţă şi celelalte simţuri. Dacă mintea îşi va adăuga silinţa la citirea dumnezeieştilor Scripturi, sau se va osteni câtva în posturi, liniştiri, apoi va uita felul său de a gândi de mai înainte şi va ajunge la curăţie, de îndată ce se va depărta de viaţa cea întinată; însă nu va avea curăţie totdeauna, pentru că, pe cât de degrabă se curăţă, tot aşa de degrabă se şi întinează. Iar inima ajunge la curăţie prin multe necazuri, lipsuri, depărtarea de la împărtăşire cu tot ce este lumesc în lume şi prin omorârea sa, pentru toate acestea. Iar dacă ea a ajuns la curăţie, apoi curăţia ei nu se întinează de ceva mic, nu se teme de războaie mari şi vădite, înţeleg războaie înfricoşate; pentru că şi-a câştigat un stomac tare care poate mistui orice hrană, care nu se poate mistui în oamenii cei neputincioşi. Astfel, orice curăţie, agonisită în grabă, în scurt timp şi cu puţină osteneală, în curând se pierde şi se întinează. Iar curăţia agonisită prin multe necazuri şi câştigată într-un timp îndelungat, nu se teme de vreun atac oarecare, care n-ar trece măsura, în vreuna din părţile sufletului, pentru că Dumnezeu întăreşte sufletul. A Lui e slava în vecii vecilor Amin." (Cuv. 4, pag. 24, Ep. Teofan, Q 30).
"E curat cu mintea nu acel care nu cunoaşte răul (căci unul ca acesta va fi asemenea unui dobitoc), nu acel care se află în stare de pruncie, nu acel care-şi ia asupră-şi un chip de curăţie. Ci iată curăţia minţii - luminarea cu cele dumnezeieşti, după o îndeletnicire în lucrarea virtuţilor. Şi nu îndrăznim să spunem că cineva şi-ar fi agonisit-o pe aceasta fără să fi fost ispitit de cugete, pentru că altfel el ar fi fost ca unul care nu-i îmbrăcat în trup. Căci nu îndrăznim să spunem că firea noastră până la moarte n-ar fi luptată şi n-ar suferi vătămare. Iar ispita cugetelor eu numesc nu ca să ne supunem lor, ci ca să punem începutul unei lupte cu ele" (Cuv. 4, pag. 23, Ep. Teofan, Q 27).
"Cine-şi păzeşte inima sa de patimi, acela în fiecare clipă Îl vede pe Domnul. La cine gândurile îi sunt mereu înspre Dumnezeu, acela aruncă demonii de la sine şi dezrădăcinează sămânţa răutăţii lor. Cine în fiecare clipă îşi supraveghează sufletul său, inima aceluia se va veseli de descoperiri. Cine-şi concentrează privirea minţii sale înlăuntrul său, acela vede în sine zorile cele duhovniceşti. Cine urăşte orice risipire a minţii, acela vede pe Stăpânul înlăuntrul inimii sale." (Ep. Teofan, Q 46). "Patimile se dezrădăcinează şi se pun pe fugă, printr-o neîncetată adâncire a gândurilor în Dumnezeu. Aceasta e sabia care le omoară pe ele. Cine doreşte să-L vadă pe Domnul înlăuntrul său, acela adaugă silinţa ca să-şi cureţe inima sa, printr-o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu. Şi astfel, având ochii minţii sale luminaţi, el în fiecare ceas va vedea pe Domnul. Ce se petrece cu peştele ieşit din apă, acelaş lucru se petrece şi cu mintea, care a părăsit aducerea aminte de Dumnezeu şi se risipeşte cu aducerea aminte de lume." (Ep. Teofan Q 51).
"Lucrarea de purtare a crucii e îndoită, fiindcă firea e îndoită, apoi şi ea se împarte în două părţi. Una se cuprinde în răbdarea necazurilor trupeşti, care se nasc din lucrarea părţii emotive a sufletului şi este şi se numeşte lucrare. Iar cealaltă e cuprinsă într-o lucrare sublire a nunţii şi în cugetarea despre cele dumnezeieşti, precum şi în petrecerea în rugăciune ş.a.m.d.; ea se săvârşeşte prin partea poftitoare a sufletului şi se numeşte contemplare. Şi una, adică lucrarea, curăţă pe măsura râvnei partea cea pătimaşă a sufletului, iar a doua, puterea de lucrare a dragostei din suflet, adică dorinţa firească care luminează partea cea înţelegătoare a inimii. Pe orice om, care mai înainte de a învăţa cu desăvârşire partea cea dintâi, trece la aceasta de a doua atras de dulceaţa ei, nu mai spun deja de lenevia sa, îl ajunge mânia lui Dumnezeu, pentru că nu şi-a omorât mădularele sale cele de pe pământ, (Col. 3, 5), adică nu şi-a vindecat neputinţele cugetelor, printr-o îndeletnicire plină de răbdare, în lucrarea ocării crucii, dar a îndrăznit, în mintea sa, să viseze la slava crucii. Acest lucru îl şi îndeamnă cele spuse de Sfinţii cei din vechime, că, dacă mintea se va gândi să se suie pe cruce mai înainte ca simţurile ei, vindecându-se de neputinţă, să vină întru liniştire, apoi o ajunge mânia lui Dumnezeu. Această suire pe cruce, care atrage mânia, se petrece nu în prima parte a răbdării necazurilor; adică a răstignirii trupului, ci când omul ajunge la contemplare; iar aceasta este a doua parte, care urmează după vindecarea sufletului. Iar la cine mintea e întinată de patimi ruşinoase şi cine se grăbeşte să-şi umple mintea sa de cugete visătoare, aceluia i se închide gura cu pedeapsă, pentru că nu şi-a curăţat mai înainte mintea prin necazuri, nu a cucerit poftele trupeşti, ci bizuindu-se pe ceea ce a auzit urechea şi ce e scris cu cerneală, s-a aruncat drept înainte, ca să meargă pe o cale plină de întuneric, pe când el singur e orb cu ochii. Căci şi aceia care au vederea sănătoasă, fiind plini de lumină şi câştigându-şi îndrumători de-ai harului, zi şi noapte sunt în primejdie, cu toate că ochii lor sunt plini de lacrimi şi ei în rugăciune şi în plâns îşi continuă rugăciunea slujirii lor, toată ziua şi chiar şi noaptea, din pricina grozăviilor ce-i aşteaptă în cale şi a prăpăstiilor ce le întâlnesc şi a chipurilor adevărului, care sunt amestecate cu nălucirile cele înşelătoare ale lucrurilor. Spun : "Ce e de la Dumnezeu, aceea vine singur prin sine, iar tu nici nu vei simţi". Aceasta-i drept, însă numai dacă locul este curat şi nu întinat. Iar dacă lumina ochiului tău celui duhovnicesc nu e curată, apoi nu îndrăzni să-ţi arunci ochiul la globul de soare, ca să nu pierzi şi această mică rază, adică credinţa simplă şi smerenia şi mărturisirea din inimă şi faptele cele mici după puterea ta şi să nu fi aruncat de singura latură a fiinţelor duhovniceşti, care e întunericul cel mai dinafară, căci ceea ce e în afară de Dumnezeu, este asemenea iadului, după cum a fost aruncat acela care nu s-a ruşinat să vină la nuntă în haine necurate." (Cuv. 2, pag.12).
"Fiecare lucru are rânduiala sa şi fiecare fel de viaţă are un anumit timp. Cine începe mai înainte de vreme ceva ce este peste măsura lui, acela nu câştigă nimic, ci îşi pricinuieşte numai o vătămare îndoită." (Cuv.11, pag. 51).
"După cum din multe mii abia se află unul care împlineşte poruncile şi prin aceasta a ajuns la curăţia sufletului, aşa dintr-o mie dacă se va găsi unul, care s-a învrednicit cu mare stăruinţă şi pază să ajungă la rugăciunea cea curată; iar cel care a ajuns la acea taină care e deja după această rugăciune, abia de se mai găseşte din neam în neam." (Ep. Teofan, Q 66).
"Care e semnul că, curăţia a început să se sălăşluiască în inimă ? Când se învredniceşte cineva de darul lacrimilor, care curg fără nicio silă; pentru că lacrimile sunt puse, pentru minte, ca un hotar oarecare între cele trupeşti şi cele duhovniceşti, între starea pătimaşă şi curăţie. Până ce nu va primi omul acest dar, lucrarea lui se face încă numai în omul cel dinafară şi el deloc n-a simţit încă puterea celor ascunse în omul cel dinlăuntru." (Ep. Teofan, Q 82).
"Dacă ceri ceva de la Dumnezeu şi El zăboveşte să te asculte pe tine îndată, apoi nu te întrista, pentru că tu nu eşti mai înţelept decât Dumnezeu. Iar acest lucru se petrece cu tine sau pentru că nu eşti vrednic să primeşti cele cerute, sau pentru că, căile inimii tale nu corespund, ci sunt potrivnice cererilor tale; sau pentru că încă n-ai ajuns la măsura ca să primeşti darul pe care îl ceri. Sau că nu ni se cuvine nouă mai înainte de vreme să ne atingem de măsurile mari, ca darul lui Dumnezeu, fiind primit în grabă, să nu ajungă fără de niciun folos; pentru că cele primite cu uşurinţă - degrabă se şi pierd; iar tot ce e agonisit cu îndurerare de inimă, se şi păzeşte cu băgare de seamă." (Cuv. 5, pag. 28). În afară de ispite nu se vede Pronia lui Dumnezeu, e cu neputinţă să capeţi îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu, e cu neputinţă să ne învăţăm înţelepciunea Duhului, e cu neputinţă de asemenea ca dragostea cea dumnezeiească să se întărească în sufletul tău. Înainte de ispitire, omul se roagă lui Dumnezeu, ca un străin oarecare. Iar când intră în ispite din dragostea către Dumnezeu şi nu-şi îngăduie nicio schimbare (rămâne neclintit), atunci se aşează înaintea lui Dumnezeu de parcă L-ar avea pe El datornic şi ca un prieten sincer; pentru că el, spre a împlini voile lui Dumnezeu, a dus lupta cu vrăjmaşul lui Dumnezeu şi l-a învins pe el." (Cuv. 5, pag. 30).
"Orice rugăciune, în care nu se oboseşte trupul şi nu s-a îndurerat inima, e socotită drept un copil născut înainte de vreme, pentru că o astfel de rugăciune n-ar fi în suflet" (Cuv.11, pag. 52, Ep. Teofan, Q 62).
"Una e un cuvânt lucrător şi alta e un cuvânt frumos. Înţelepciunea ştie să-şi împodobească cuvintele sale, chiar fără să cunoască lucrurile, să vorbească adevărul, fără să ştie şi să discute despre virtute, deşi însuşi omul n-a cunoscut lucrarea ei prin încercare. Ce e un pictor care pictează cu apă pereţii şi nu poate cu acea apă să-şi potolească setea sa şi ce e omul care vede visuri frumoase, aşa e şi cuvântul care nu este dovedit prin lucrare. Cine vorbeşte despre virtute, ceea ce el însuşi a încercat cu fapta, acela transmite acest lucru celui ce-l ascultă la fel cum dă unul altuia banii câştigaţi prin osteneala sa. Şi cine seamănă agonisită din învăţătura sa proprie, în auzul celor ce-l ascultă, acela cu îndrăzneală îşi deschide gura sa, zicând fiilor săi duhovniceşti, cum a spus bătrânul Iacov lui Iosif cel cu întreaga înţelepciune : Iar eu îţi dau ţie o parte mai mare decât fraţilor tăi, pe care am luat-o de la Amorei, cu sabia mea şi cu arcul meu." (Cen. 48, 22) (Cuv. 1, pag. 7).
"Dacă vei petrece în prea frumoasa virtute şi nu vei simţi că guşti din dulceaţa ei, apoi nu te mira. Căci până când nu se va smeri omul, nu capătă răsplată pentru lucrarea sa. Răsplata se dă nu pentru lucrare, ci pentru smerenie : cine o dispreţuieşte pe cea din urmă, acela o pierde pe cea dintâi." (Ep. Teofan, Q 110).
"Darul fără de ispite este pierzare pentru cei ce-l primesc pe acesta. Dacă lucrezi binele înaintea lui Dumnezeu şi El îţi va da darul, roagă-L să te înveţe a te smeri sau să-ţi ia darul, ca el să nu fie pentru tine pricină de pierzare." (Ep. Teofan, Q 111).
"Calea lui Dumnezeu este o cruce zi de zi. Nimeni nu s-a suit la cer petrecând la răcoreală. Iar despre calea cea răcoroasă, ştii unde se sfârşeşte." (Ep. Teofan, Q 115).
"Omul cât timp trăieşte (petrece) în nepăsare, se teme de ceasul morţii; iar când se va apropia de Dumnezeu, se teme să întâmpine Judecata; iar când, în întregime, va păşi în cele de mai înainte, atunci şi o frică şi alta sunt înghiţite de dragoste." (Ep. Teofan, Q 119).
"Lasă ca totdeauna să precumpănească la tine milostenia. O inimă aspră şi lipsită de îndurare, niciodată nu se va curăţi. Omul cel îndurerat este un doctor pentru sufletul. său; pentru că, ca un vânt puternic izgoneşte dinlăuntrul său întunecarea patimii." (Ep. Teofan, Q 135).
"Sufletul cel înţelegător, fiind esenţialmente unit şi legat cu simţurile şi cu cugetele sale, fireşte că e târât, dacă omul nu va veghea într-o rugăciune ascunsă." (Ep. Teofan, Q 140).
"Smerenia şi fără de fapte face ca multe greşeli să fie iertate; şi dimpotrivă fără de smerenie şi faptele sunt fără de folos. Ce este sarea pentru orice mâncare, aceasta e smerenia pentru orice virtute. Pentru a o câştiga, e nevoie să te întristezi cu gândul neîncetat cu o umilinţă şi cu o întristare chibzuită." (Ep. Teofan, Q 155).
"Trebuie să ne scufundăm în omul nostru cel dinlăuntru şi să petrecem acolo în însingurare, neîncetat lucrând via inimii noastre. Şi poate că, prin această petrecere în apropierea omului dinlăuntru, vom ajunge la unirea desăvârşită cu cunoaşterea nădejdii noastre, a lui Hristos celui ce petrece în noi." (Ep. Teofan, Q 176).
"Nu faptele deschid uşa cea încuiată a inimii, ci inima înfrântă şi smerenia sufletului, când vor fi biruite patimile prin smerenie." (Ep. Teofan, Q 179).
"Stă scris de către unul dintre Sfinţi : Cine nu se socoate păcătos, rugăciunea aceluia nu e primită de Domnul." (Ep. Teofan, Q 180).
"Să punem în rânduială latura inimii prin fapte de pocăinţă şi printr-o viaţă plăcută lui Dumnezeu, iar ale Domnului vor veni singure de la sine, dacă locul din inimă va fi curat şi neîntinat." (Ep. Teofan, Q 181).
"Lucrarea cea ascunsă şi poruncile cele nouă şi duhovniceşti, pe care le păstrează sufletul, având în vedere frica de Dumnezeu, înnoiesc şi luminează sufletul şi în ascuns vindecă toate mădularele lui." (Ep. Teofan, Q 182).
"Nimic nu poate să ne apropie astfel inima de Dumnezeu ca milostenia şi nimic nu ne aduce în sufletul nostru atâta linişte, ca sărăcia cea de bună voie." (Ep. Teofan, Q 195).
"Când omul închide porţile cetăţii, adică simţurile, atunci luptă înlăuntru şi nu se teme de cei ce uneltesc în afară de cetate." (Ep. Teofan, Q 196).
"Prin ce ai pierdut pe cele bune, prin acelea le şi câştigi. Ţi-ai pierdut întreaga înţelepciune (curăţia), Dumnezeu nu va primi de la tine milostenie, dacă petreci în curvie, pentru că vrea de la tine sfinţenia trupului." (Ep. Teofan, Q 200).
"Ostenelile trupului fără de curăţia minţii sunt ca şi pântecele sterp şi sânurile uscate, pentru că nu se pot apropia de cunoaşterea lui Dumnezeu. Ei îşi chinuiesc trupul, însă nu se îngrijesc să-şi dezrădăcineze patimile din minte şi de aceea nu culeg nimic." (Ep. Teofan, Q 209).
"Ca dar, peste dar - pentru oameni - după Botez s-a dat pocăinţa. Căci pocăinţa este a doua renaştere de la Dumnezeu. Şi acel dar, arvuna căruia am primit-o prin credinţă, îl primim prin pocăinţă. Pocăinţa este uşa milostivirii, deschisă celor ce o caută cu stăruinţă. Prin această uşă pătrundem la mila lui Dumnezeu; căci toţi, după cuvântul Scripturii dumnezeieşti, au păcătuit, fiind îndreptaţi în dar prin harul lui (Rom. 3, 23 - 24). Pocăinţa este harul al doilea şi se naşte în inimă de la credinţă şi frica (de Dumnezeu) " (Cuv. 83, pag. 397).
"Este o cunoaştere premergătoare credinţei şi este o cunoaştere născută de credinţă. Este o cunoaştere firească, care osebeşte binele de rău şi ea se numeşte socotinţa firească, prin care, în chip firesc, fără învăţătură, cunoaştem binele şi răul. Această socotinţă, Dumnezeu a sădit-o în firea cea înţelegătoare, iar cu ajutorul învăţăturii ea capătă o sporire şi o împlinire. Nu e om care să n-o aibă. Cei lipsiţi de această putere sunt mai prejos de firea cea înţelegătoare şi de cei ce au pierdut această putere de cunoaştere. Proorocul, pe bună dreptate, i-a asemănat cu dobitoacele cele neînţelegătoare. Prin această chibzuinţă noi putem afla calea lui Dumnezeu. Aceasta este cunoaşterea cea firească; ea premerge credinţei şi este o cale spre Dumnezeu. Prin această socotinţă ne învăţăm să socotim binele de rău şi să primim credinţa. Şi puterea firii mărturiseşte că omul trebuie să creadă în Acela, care le-a făcut pe toate acestea, să creadă şi în cuvintele poruncilor Lui şi să le împlinească. Din credinţă se naşte frica de Dumnezeu şi când ea va însoţi faptele şi va ajunge, treptat, la lucrare, atunci ea (frica) naşte cunoaşterea cea duhovnicească, despre care am zis că se naşte din credinţă. Deci credinţa naşte în noi frica, frica ne îndeamnă la pocăinţă şi la lucrare. Astfel se dăruieşte omului cunoaşterea cea duhovnicească, adică o simţire a tainelor, care naşte credinţa adevăratei contemplări. Astfel nu numai simplu de la credinţă se naşte cunoaşterea cea duhovnicească, ci credinţa naşte frica de Dumnezeu şi când vom începe a lucra în frica de Dumnezeu, de la frica de
Dumnezeu se naşte cunoaşterea cea duhovnicească. Nu frica de Dumnezeu naşte această cunoaştere duhovnicească (căci nici nu se poate naşte ceea ce nu e în natură), ci cunoaşterea aceasta se dăruieşte ca un dar, fricii de Dumnezeu. Când vei cerceta cu luare aminte lucrarea fricii de Dumnezeu, atunci vei afla că ea este pocăinţă. Şi cunoaşterea duhovnicească, ce urmează după ea, este acelaşi lucru despre care am spus, că arvuna ei (a cunoaşterii) noi am primit-o în Botez, iar dăruirea ei o primim prin pocăinţă. Şi dăruirea aceasta, despre care am spus că o primim prin pocăinţă, este cunoaşterea cea duhovnicească ce se dă, ca un dar, lucrării fricii. Iar cunoaşterea cea duhovnicească este simţirea celor ascunse. Şi când va simţi cineva această nevăzută şi cu mult mai bine, atunci capătă ca de la acestea demnitatea de cunoaştere duhovnicească şi în simţirea lui se naşte o altă credinţă, au potrivnică celei dintâi, ci care o întăreşte pe credinţa ceea. O numesc pe ea credinţă contemplativă. Până acum a fost auzul (adică credinţa cea din auz, Rom.10, 17), iar acum e contemplare; iar contemplarea e mai fără de îndoială decât auzul." (Cuv. 84, pag. 399).
Toate felurile şi chipurile de rugăciune, cu care se roagă oamenii lui Dumnezeu, au drept hotar rugăciunea cea curată. Căci şi suspinările şi îngenunchierile şi cererile inimii şi strigătele cele dulci şi toate felurile de rugăciune, după cum am spus, au drept hotar rugăciunea cea curată şi au posibilitate să ajungă numai până la ea. Curăţia şi necurăţia rugăciunii depinde de următoarele : de îndată ce în timpul când mintea se pregăteşte să aducă (rugăciune), se amestecă cu ea un gând oarecare străin, sau nelinişte pentru ceva, atunci rugăciunea aceasta nu se numeşte curată; pentru că nu din animale curate a adus mintea pe altarul Domnului, adică pe inimă - pe acest altar duhovnicesc al lui Dumnezeu. După rugăciunea cea curată, altă rugăciune nu mai este. Până la acest hotar, orice mişcare de rugăciune şi toate felurile de rugăciune, duc mintea prin puterea libertăţii. De aceea e şi nevoinţă în rugăciune. Iar dincolo de acest hotar, va fi deja uimirea, dar nu rugăciunea; pentru că toate ale rugăciunii se curmă şi în schimb, vine o contemplare oarecare şi mintea se roagă nu cu rugăciune. Un lucru e rugăciunea şi altul e contemplaţia din rugăciune, deşi rugăciunea şi contemplarea îşi iau începutul una din alta. Rugăciunea este semănatul, iar contemplarea este adunarea mănunchilor. După cum din multe mii, abia se găseşte unul care a împlinit poruncile şi toate cele ale legii, cu o mică lipsă şi a ajuns la curăţia sufletului, aşa dintr-o mie dacă se găsi unul care s-a învrednicit, cu mare băgare de seamă, să ajungă la rugăciunea cea curată; să rupă acest hotar şi să primească taina aceea; pentru că de rugăciunea cea curată nu s-au putut învrednici mulţi; s-au învrednicit însă foarte rari; iar cel ce a ajuns la taina aceea care e dincolo de această rugăciune, abia de se află, după harul lui Dumnezeu, din neam în neam. Şi dacă abia de se mai roagă cineva cu rugăciunea curată, apoi ce să mai zicem de rugăciunea cea duhovnicească ? La Sfinţii Părinţi era obiceiul să dea denumirea de rugăciune la toate mişcările cele bune şi la lucrările cele duhovniceşti. Şi nu numai Părinţii, ci şi toţi cei care sunt luminaţi de cunoaştere obişnuiesc orice lucrare frumoasă s-o socoată aproape unul şi acelaşi lucru cu rugăciunea. Uneori pe această rugăciune, aşa zisă duhovnicească, într-un loc o numesc cale, în altul cunoaştere şi încă undeva, vedere a minţii. Vezi, cum Părinţii schimbă denumirea lucrurilor duhovniceşti. Căci exactitatea denumirilor se statorniceşte numai pentru lucrurile de aici, iar pentru lucrurile din veacul viitor nu e un nume autentic şi adevărat despre ele; e numai o simplă cunoaştere, care e mai presus de orice denumire şi de orice principiu compus, de orice chip, culoare, descriere şi de toate denumirile născocite. De aceea, când cunoaşterea sufletului se va înălţa din lumea cea văzută, atunci Părinţii, spre a însemna aceea cunoaştere, întrebuinţează denumiri pe care le vor, fiindcă denumirile exacte ale aceluia nu le cunoaşte nimeni. Însă pentru ca să întărească gândurile sufletului pe această cunoaştere, ei întrebuinţează denumiri şi pilde, după cuvântul Sf. Dionisie, care zice, că pentru simţuri întrebuinţăm pilde, silabe, numiri şi expresii potrivite. Însă când prin lucrarea Duhului, sufletul va fi împins spre cele dumnezeieşti, atunci pentru noi sunt de prisos şi simţurile şi lucrarea lor, precum de prisos sunt puterile sufletului celui înduhovnicit, când el, în urma unităţii de nepătruns, se face asemănător cu Dumnezeirea şi în mişcările sale e strălucit de raza luminii celei mai de sus. Deci, crede frate, că mintea are putinţă să deosebească mişcările sale numai până la hotarul rugăciunii celei curate. De îndată ce a ajuns acolo şi nu se întoarce înapoi, sau părăseşte rugăciunea - rugăciunea devine atunci, parcă, o mijlocitoare între rugăciunea cea sufletească şi cea duhovnicească. Şi când mintea e în mişcare, atunci ea se află în latura cea sufletească : însă deîndată ce păşeşte ea în acea latură se curmă şi rugăciunea. Căci Sfinţii, în veacul viitor, când mintea lor e înghiţită de Duhul, nu se roagă cu rugăciuni, ci cu uimire se sălăşluiesc în slava ce-i veseleşte. Aşa se petrece şi cu noi. De îndată ce mintea se va învrednici să simtă fericirea cea viitoare, se va uita şi pe sine însăşi şi toate cele de aici şi nu va mai avea în sine nicio mişcare faţă de ceva. De aceea, cineva, cu toată certitudinea, îndrăzneşte să spună că libertatea voinţei îndrumează şi pune în mişcare, prin mijlocirea simţurilor, orice virtute ce se săvârşeşte şi orice rânduială de rugăciune, de e în trup sau în gând şi chiar mintea însăşi - acest împărat al patimilor. Când însă ocârmuirea şi purtarea de grijă a Duhului va pune stăpânire peste mine, acest arhitect al simţurilor şi cugetelor, atunci firii i se ia libertatea şi mintea e călăuzită, în loc să călăuzească. Şi unde va fi atunci rugăciunea, când firea nu va fi în stare să aibe stăpânire asupra sa, ci e călăuzită de altă putere, singură nu ştie unde şi nu poate să facă mişcările de gând pe care le-ar fi vrut, ci e cuprinsă în acea clipă de puterea ce a robit-o şi nu simte încotro e îndrumată de ea ? Atunci omul nu va mai avea nici vrere chiar după mărturisirea Scripturii nu ştie de e în trup el, sau în afară de trup (2 Cor.12, 2). Şi va mai fi rugăciune în acela care e atât de robit, încât nu e conştient de sine ? De aceea, nimeni să nu grăiască hulă şi să nu îndrăznească să afirme că se roagă cu o rugăciune duhovnicească. Într-o astfel de îndrăzneală sunt lăsaţi cei care se roagă cu îngâmfare, care sunt ignoraţi în cunoaştere şi mincinos vorbesc despre sine, cum că ei, când vor, se roagă cu o rugăciune duhovnicească. Iar cei cu smerită cugetare şi care pricep lucrarea se unesc ca să înveţe de la Părinţi şi să cunoască hotărârile firii şi nu-şi îngăduie să se dedea la astfel de gânduri îndrăzneţe." (Cuvântul 16, pag. 61 şi urm.).
În acest loc Sfântul Isaac dă încă o astfel de definiţie pentru rugăciunea cea duhovnicească : "Mişcările sufleteşti, pentru o neprihănire ireproşabilă şi curăţie, se împărtăşesc de lucrarea Sf. Duh. De aceasta se învredniceşte unul dintre multe mii de oameni, căci aceasta este taina stării şi vieţii viitoare. Căci el e înălţat şi firea rămâne fără de lucrare, fără orice mişcare şi aducere aminte despre cele de aici. Sufletul nu se roagă cu rugăciune, ci cu simţirea simte (pipăie) lucrurile duhovniceşti ale veacului aceluia, care întrec orice pricepere omenească, înţelegerea cărora e cu putinţă numai prin puterea Sfântului Duh. Iar aceasta e o contemplare a minţii, însă nu mişcare şi nu o căutare a rugăciunii, deşi rugăciunii îi datoreşte începutul." (Cuvântul 21, pag.104).
P R E O T U L : . Ceea ce aţ i spus Dv. acum îmi aminteşte foarte mult cuvintele Sf. Maxim Cavsocalivitul, spuse în a doua jumătate a convorbirii lui cu Cuviosul Grigorie Sinaitul, lucru pe care l-aţi amintit la sfârşitul convorbirii noastre de data trecută.
M O N A H U L : . Exact aşa e. Şi acolo şi aici e vorba despre unul şi acelaşi lucru şi anume despre acele stări de rugăciune,. care încep, după cuvintele Sf. Isaac, dincolo de hotarele rugăciunii celei curate, care e sfârşitul rugăciunii ce se mai află în stăpânirea omului. Aceste stări de rugăciune, nici nu se mai numesc stări de rugăciune, ci poartă alte felurite numiri, pricina mulţimii cărora, de asemenea o lămureşte Sf. Isaac. Ele se numesc şi vedere şi contemplare şi uimire; se numesc, afară de aceasta şi rugăciune duhovnicească. Cu putere de la sine omul nu poate să intre în stările acestea, ci e introdus în ele de Duhul Sfânt, independent de voinţa şi eforturile omului. A tinde să pătrunzi acolo, cu de la sine putere, nu numai că nu e evlavios şi îndrăzneţ, ci e şi fără de socotinţă, fără de puterea harică a Sf. Duh; omul, după cuvintele Sf. Grigorie Sinaitul, vede atunci nu vedenii sau contemplări, ci numai nălucirile sale proprii şi astfel, cade în înşelare. Îmi pare bine, părinte, că aţi observat această asemănare întru cuvintele Sf. Isaac şi cuvintele Sf. Maxim. Şi unul şi altul ne amintesc ca să nu uităm de acele stări de rugăciune, înalte şi de dincolo de conştiinţa omului, pentru care cel dintâi pas e rugăciunea smerită şi lucrătoare a lui Iisus, pentru învăţarea căreia noi am şi închinat convorbirile noastre. Însă să revenim din nou la gândurile şi învăţăturile Sf. Isaac care sunt mult mai simple şi mult mai apropiate de înţelegerea noastră şi de experienţa noastră redusă.
"Cel care şi-a simţit păcatele sale e mai bun decât acela care, prin rugăciunea sa, învie morţii. Cine s-a învrednicit să se vadă pe sine însuşi, acela e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe Îngeri." (Cuv. 41, pag.175).
"Nu osândeşte şi nu judecă Dumnezeu pe om pentru o mişcare fără voie, dacă chiar ne-am învoi pentru un timp cu cugetul. Dacă, în acelaşi ceas, vom lepăda în noi patimile şi se va arăta în noi zdrobirea, apoi Domnul nu ne cere socoteală pentru o astfel de nepăsare; însă ne cere socoteală pentru nepăsarea căreia, într-adevăr, mintea se dedă într-atât încât priveşte la acest lucru fără nicio simţire şi-l socoate drept ceva ce trebuie să fie şi ceva folositor şi nu se gândeşte că aceasta e o distracţie primejdioasă pentru el. Să ne rugăm, deci, pururea Domnului astfel : Hristoase, plinătatea adevărului, să strălucească în inimile noastre, adevărul Tău şi să cunoaştem cum să umblăm în căile Tale, după voia Ta !" (Cuv. 40, pag :170).
"Mulţi Părinţi se îngrijorau mai mult de buna rânduială a simţurilor şi de deprinderea trupului, decât de fapte; căci de aici vine şi buna rânduială a cugetelor. Multe pricini îi stau omului în cale, afară de voia lui care-l fac să iasă din hotarele libertăţii sale. Şi dacă el nu va fi păzit în simţurile sale printr-o deprindere, fără de slăbire, câştigată de mai înainte, apoi se poate întâmpla că multă vreme el nu va intra în sine însuşi şi nu va afla starea sa de pace de la început." (Cuv. 41, pag.179).
"Dacă vrei să cunoşti de eşti cu cugetare smerită, apoi încearcă-te de nu te tulburi cumva când te obijduiesc." (Episc. Teofan, Q 215).
"Când se va întâmpla că sufletul pe dinăuntru e plin de întuneric şi la fel cum razele soarelui sunt un timp oarecare acoperite pe pământ de întunericul nourilor, sufletul pe un timp oarecare se lipseşte de mângâierea cea duhovnicească şi lumina harului, cea dinlăuntru, se întunecă din pricina nourului de patimi ce umbreşte sufletul şi pentru că s-a împuţinat în tine, puterea cea făcătoare de bucurii şi mintea e acoperită de o ceaţă neobişnuită; nu te tulbura cu gândul şi nu da mâna cu slăbănogirea cea din suflet, ci rabdă, citeşte cărţile învăţaţilor, sileşte-te spre rugăciune, şi aşteaptă ajutorul. El va veni în curând, lucru pe care nici nu-l vei cunoaşte : (Ep. Teofan, Q 239).
"Dacă până a nu intra în cetatea smereniei bagi de seamă, în tine, că te-ai liniştit de tulburarea patimilor, apoi nu te crede. Vrăjmaşul ţi-a pregătit vreo cursă şi după această odihnă aşteaptă un mare zbucium şi o mare tulburare." (Ep. Teofan, Q 261).
Diavolul se sileşte de la început să facă să fie părăsită rugăciunea cea necurmată din inimă, iar pe urmă ne îndeamnă la o nesocotire a timpurilor rânduite pentru rugăciune şi pravila cea săvârşită cu trupul. Şi astfel, la început, cugetul cade în slăbiciunea de a gusta vreun pic de mâncare înainte de vreme şi ceva puţin şi din cele mai neînsemnate. Iar pe urmă se ridică în el şi celelalte, una după alta." (Ep. Teofan, Q 265).
"Vieţuirea cea cu trupul după Dumnezeu o alcătuiesc faptele cele trupeşti; iar faptele trupeşti se numesc acelea care, pentru curăţirea trupului într-o lucrare plină de virtuţi, se săvârşesc prin lucrări vădite, prin care omul se curăţă de întinăciunile trupului. Vieţuirea minţii e o lucrare a inimii continuată neîncetat cu un gând grijuliu, cum să placi în simţuri lui Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea şi pe toate le vede; de asemenea rugăciunea neîncetată a inimii şi păzirea sa de patimile cele ascunse, ca să nu se găsească nimic pătimaş în latura sa cea ascunsă şi duhovnicească. Toate acestea sunt lucrarea inimii; de aceea se şi numesc vieţuire a minţii." (Ep. Teofan, Q 276). "Lucrarea inimii e legătură pentru simţurile de dinafară şi dacă cineva cu bună socotinţă se îndeletniceşte cu aceasta, după pilda Părinţilor ce au vieţuit înaintea noastră, apoi acest lucru se vede după următoarele trei semne din el : nu e legat de niciun fel de câştiguri trupeşti, nu iubeşte lăcomia pântecelui şi e departe cu totul de el iuţimea." (Ep. Teofan, Q 286).
"Fericit e omul care şi-a cunoscut neputinţa sa; pentru că cunoaşterea aceasta devine pentru el o temelie, rădăcină şi început de orice bunătate. Însă nimeni nu poate să-şi simtă neputinţa sa, dacă nu va fi îngăduită, asupra lui, o ispită cât de mică măcar, ca să-i obosească sau trupul sau sufletul. Atunci, comparând neputinţa sa cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată-i va recunoaşte măreţia acestui ajutor. Însă cine a recunoscut că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, acela face o mulţime de rugăciuni. Şi în măsura în care le înmulţeşte, în aceeaşi măsură i se smereşte şi inima lui." (Ep. Teofan, Q 235).
"De cum omul se smereşte, îndată e înconjurat de milă şi atunci inima simte ajutorul cel dumnezeiesc; pentru că află că în el se trezeşte o putere oarecare a certitudinii. Iar când omul va simţi că ajutorul cel dumnezeiesc într-adevăr îl sprijineşte atunci, inima lui, într-o clipă se umple de credinţă. Din aceasta, el pricepe că rugăciunea este scăparea celor ce caută ajutor, izvor de mântuire, comoară de nădejde, lumina celor ce petrec întru întuneric, scut de izbăvire în război, săgeată ascuţită asupra vrăjmaşilor. De acum el se îndulceşte cu rugăciunea credinţei, inima lui e luminată de nădejde, şi din pricina veseliei chipul rugăciunii sale, el îl schimbă în glasuri de mulţumire. Omul atunci se roagă nu cu osteneală şi oboseală, cum e oricare altă rugăciune, cu care se roagă omul până a nu simţi harul acesta; însă împreună cu bucuria din inimă şi cu mirare, neîncetat izvorăsc mişcări de mulţumire, cu nenumărate îngenunchieri şi din multă aprindere spre mirare, în faţa harului lui Dumnezeu, pe neaşteptate, îşi înalţă glasul său, lăudând şi proslăvind pe Dumnezeu. Şi de acum, el încetează a cugeta cele deşarte, ca să petreacă, fără întrerupere, în faţa lui Dumnezeu într-o rugăciune neîncetată, cu teamă şi cu frică, ca să nu se lipsească de ajutorul cel mare al lui Dumnezeu." (Ep. Teofan, Q 236),
"Până ce nu vei ajunge la lacrimi, să ştii că cele ascunse ale tale slujesc încă lumii şi lucrul lui Dumnezeu tu îl faci cu omul cel de dinafară, iar omul tău cel dinlăuntru e încă fără rod, pentru că rodul lui începe cu lacrimile. Când vei ajunge în domeniul lacrimilor, atunci să ştii că mintea ta a ieşit din temniţa lumii acesteia, că a pus piciorul său pe cărarea veacului celui nou şi a început să respire mireasma unui aer minunat şi nou. Lacrimile au început să izvorască pentru că s-a apropiat naşterea pruncului celui duhovnicesc. Maica obştească a tuturor, harul, doreşte tainic în suflet să nască în lumea veacului viitor chipul cel dumnezeiesc. Şi fiecare, care petrece cu Dumnezeu, are, din când în când, această mângâiere, adică lacrimi, ba când el e într-o contemplare cu mintea, ba când e preocupat de cuvintele Scripturilor, ba când petrece într-o convorbire de rugăciune. Însă eu vorbesc nu despre această rânduială a lacrimilor, ci despre aceea care e la cel ce plânge neîncetat zi şi noapte. La unul ca acesta, ochii se aseamănă cu un izvor de apă, cam până la doi şi chiar mai mulţi ani; iar pe urmă el vine la domolirea cugetelor; după domolirea cugetelor, el intră în acea odihnă despre care a spus Apostolul Pavel (Evr. 4, 3): "după această odihnitoare în pace, mintea începe să contemple tainele. Atunci Dumnezeu începe să-i descopere şi cele cereşti şi în ea se sălăşluieşte Dumnezeu şi omul începe să simtă în sine, deşi neclar şi în ghicire, acea schimbare pe care o va primi firea dinlăuntru la înnoirea tuturor." (Ep. Teofan, Q 240).
Însă despre aceste lucruri nu ne este dat nouă să judecăm.


   De Părinţii cei din vechime ai Bisericii, foarte mult se apropie nevoitorul rus, Cuviosul Serafim de Sarov, care şi după sfinţenia vieţii sale şi după nevoinţele şi ostenelile sale mari, se arată în zilele noastre cele slabe, "ca unul din cei de demult". De aceea, poveţele lui despre lucrarea lăuntrică şi despre rugăciunea lui Iisus eu socot potrivit să le înglobez în convorbirea de faţă.
În descrierile vieţii Cuviosului Sera im, noi găsim "poveţele lui cele duhovniceşti" privitoare la diferite laturi ale vieţii duhovniceşti şi monahale, din care noi şi împrumutăm învăţăturile lui despre luarea aminte şi despre rugăciune, folosindu-ne de cartea "Povestire despre viaţa şi nevoinţele celui întru fericită pomenire părintelui Serafim, ieromonahul şi zăvorâtul sihăstriei din Sarov." (Ed. 3-a, Moscova, 1851).
Cuviosul Serafim, mai întâi de toate, cere o credinţă tare, neclintită şi fierbinte în Dumnezeu şi învăţătura lui cea dintâi este învăţătura "despre Dumnezeu", care e temelia pentru toate celelalte învăţături de mai departe. "Dumnezeu este un foc care încălzeşte şi aprinde inimile şi rărunchii. Deci, dacă simţim în inimile noastre răceala, care e de la diavol, căci diavolul e rece, apoi să chemăm pe Domnul, şi El venind, va încălzi inima noastră cu o dragoste desăvârşită, nu numai faţă de El, ci şi faţă de aproapele. Şi de la faţa căldurii se va izgoni răceala urâtorului de bine." (pag. 63). "Nu-L numi pe Dumnezeu că e cu dreaptă judecată", zice cuviosul Isaac, "căci în faptele tale nu se vede judecata Lui cea dreaptă. Deşi David Îl şi numea drept judecător şi neprihănit, însă Fiul Lui nea arătat că El e mult mai bun şi îndurat. Unde e dreapta Lui judecată ? Noi eram păcătoşi şi Hristos a murit pentru noi." (Ibidem)
"Dacă nu-L cunoaşteţi pe Dumnezeu nu trebuie de discutat după săturarea pântecelui, căci într-un pântece plin nu e cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu." (Ibidem)
"Mai întâi de toate trebuie să crezi în Dumnezeu, că El este şi celor ce-L caută răsplătitor (Evr. 11, 6). Credinţa, după învăţătura Cuviosului Antioh, este începutul unirii noastre cu Dumnezeu; cel ce crede cu adevărat, este o piatră din templul lui Dumnezeu pregătită pentru clădirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicată întru înălţime prin puterea lui Iisus Hristos, adică prin cruce, cu ajutorul funiei Duhului Sfânt." (pag. 64).
"Credinţa fără de fapte moartă este (Iacob 2, 26); iar faptele credinţei sunt dragostea, pacea, îndelunga-răbdare, milostenia, smerenia, odihnirea de toate lucrările, precum şi Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrările Sale, purtarea Crucii şi viaţa cea de Duh. Numai această credinţă e socotită întru dreptate. Adevărata credinţă nu poate fi fără de fapte; cine crede cu adevărat, acela neapărat are şi fapte" (pag. 65).
"Toţi cei ce au o nădejde tare în Dumnezeu sunt ridicaţi spre El şi se luminează ca strălucirea luminii celei veşnice" (p. 65).
"Adevărata nădejde caută numai împărăţia lui Dumnezeu şi e încredinţată că toate cele pământeşti, cele de trebuinţă pentru viaţa cea vremelnică, neapărat vor fi date." (pag. 65).
"Inima nu poate avea pace până când nu-ţi vei agonisi această nădejde. Ea va împăca inima şi va turna în ea bucurie". (pag. 65).
"Cel ce şi-a agonisit dragostea cea desăvârşită, trăieşte în viaţa aceasta ca şi cum n-ar trăi. El, pe dea întregul s-a transformat într-o dragoste faţă de Dumnezeu şi a uitat orice altă dragoste. Cine se iubeşte pe sine, acela nu-L poate iubi pe Dumnezeu. Iar cine nu se iubeşte pe sine, din dragoste pentru Dumnezeu, acela îl iubeşte pe Dumnezeu. " (pag. 66).
"Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, cu adevărat se socoate străin şi nemernic pe acest pământ; căci, cu năzuinţa sa către Dumnezeu, el cu sufletul şi cu mintea îl vede numai pe El." (pag. 66).
"Omul care s-a hotărât să meargă pe calea luării aminte dinlăuntru, mai întâi de toate trebuie să aibă frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii." (pag. 67).
"În mintea lui totdeauna trebuie să fie întipărite aceste cuvinte ale Proorocului : "Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur." (Ps. 2,11) (pag. 67).
"El trebuie să meargă pe calea aceasta cu mare băgare de seamă şi cu evlavie faţă de toate cele sfinte, iar nu cu nepăsare" (pag. 67).
"Băgarea de seamă plină de evlavie se cere aici, pentru că marea aceasta, adică inima cu cugetele şi dorinţele sale, care trebuie curăţită prin luare aminte, e mare şi largă; acolo sunt orătănii, cărora nu este număr - adică multe cugete deşarte, nedrepte şi necurate - puii duhurilor cele necurate." (pag. 67) (Ps.103, 25).
"Temându-te de Dumnezeu tu toate le vei face bine Iar de diavol nu te teme; căci dacă te temi de Dumnezeu, apoi vei biciui pe diavol, pentru că el este neputincios." (pag. 67).
"Însă nimeni nu-şi poate agonisi frica de Dumnezeu, până nu se va elibera de toate grijile cele lumeşti. Când mintea va fi fără de griji, atunci pe ea o mişcă frica de Dumnezeu şi o atrage spre dragostea bunătăţii lui Dumnezeu." (pag. 68).
"Frica de Dumnezeu se agoniseşte atunci când omul, lepădându-se de lume şi de tot ce e în lume, îşi va aduna toate gândurile şi simţirile într-o singură imagine a legii lui Dumnezeu şi pe de-a întregul se va scufunda în contemplarea lui Dumnezeu şi în simţirea fericirii celei făgăduite sfinţilor." (pag. 68).
"Cel ce merge pe calea luării aminte, nu trebuie să creadă numai inimii sale, ci mişcările inimii sale şi viaţa sa să le măsoare cu legea lui Dumnezeu şi cu viaţa cea lucrătoare a nevoitorilor bunei credinţe, care au trecut prin aceste nevoinţe. Prin acest mijloc, mai lesne putem să scăpăm de cel viclean şi mai limpede să vedem adevărul." (pag. 70).
Mintea unui om cu luare aminte parcă ar fi un om pus de pază, sau un paznic neadormit al Ierusalimului dinlăuntru. Stând pe culmea contemplării duhovniceşti, el priveşte cu ochiul curăţiei toate puterile cele potrivnice, care dau târcoale şi se sting în sufletul lui, după Psalmistul : "Şi spre vrăşmaşii mei a privit ochiul meu" (Ps. 53, 9) (pag. 75).
"De ochiul lui nu se ascunde diavolul, care umblă ca un leu răcnind, căutând să înghită pe cineva (1 Petru 5, 8), şi cei ce şi-au încordat arcul ca să săgeteze întru întunerec pe cei drepţi la inimă." (Ps.10, 2) (pag. 70).
"După învăţătura Sf. Părinţi, lângă fiecare om se află doi îngeri : unul bun, altul rău. Îngerul cel bun e liniştit, blând şi tăcut. Când intră el în inima omului, apoi vorbeşte cu el despre dreptate, curăţie, linişte şi despre tot lucrul bun şi despre orice virtute. Când vei simţi acest lucru în inima ta, apoi se vede că în tine e îngerul dreptăţii. Iar duhul cel viclean e răutăcios, brutal şi fără de minte. Când va intra el în inima ta, apoi să cunoşti acest lucru după faptele lui." (Ant. Cuv. 61) (pag. 71).
"Cel ce merge pe această cale (a luării aminte) nu trebuie să ia aminte la toate zvonurile străine de care se poate umple capul de cugete nefolositoare şi deşarte şi de amintiri, ci trebuie să ia aminte la sine." (Pag. 73).
"Mai ales trebuie să te păzeşti pe această cale, ca să nu priveşti la faptele străine, să nu te gândeşti la ele, nici să vorbeşti de ele, după Psalmist. Ca să nu grăiască gura mea lucruri omeneşti (Ps.16, 4); dar să rogi pe Domnul : de cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine iartă pe robul tău." (Ps.18,13 -14) (pag. 73).
"Omul, după trup, e asemenea unei lumânări aprinse. Ea trebuie să ardă şi el trebuie să moară. Însă sufletul e nemuritor; de aceea şi grija noastră trebuie să fie mai mult pentru suflet decât pentru trup; ce folos va avea omul, dacă va câştiga toată lumea, iar sufletul său îl va pierde ?" (Pag. 73).
"Dacă din capul nostru ne vom obosi trupul până acolo încât să obosească şi duhul, apoi o astfel de asuprire va fi fără de socotinţă, deşi acest lucru s-ar face pentru câştigarea virtuţii. Iar dacă Domnul Dumnezeu va voi ca omul să încerce în sine dureri, apoi îi va da şi putere şi răbdare. Deci lasă ca durerile să nu fie de la noi înşine, ci de la Dumnezeu." (pag. 74).
"Dacă vrei să-ţi întocmeşti casa sufletului tău", zice Cuviosul Varsanufie, "apoi mai întâi pregăteşte-ţi materialul şi toate cele trebuincioase, ca meşterul să vină numai şi să zidească. Cele trebuincioase pentru o astfel de clădire sunt credinţa cea tare pentru ridicarea pereţilor; ferestrui de lemn,. prin care trece lumina soarelui înlăuntru ca să lumineze casa, ca să nu fie în ea niciun pic de întuneric. Ferestruiele de lemn sunt cele cinci simţuri, întărite de cinstita Cruce a lui Hristos şi introducând lumina soarelui dreptăţii celui de gând şi care nu îngăduie să rămână în casa ta niciun pic de întuneric al vrăjmaşului şi urâtorului de bine al tău. Pe urmă se cere un acoperiş, ca soarele să nu te ardă ziua, nici luna noaptea (Ps. 120, 6): Acoperişul e întărit de către dragostea faţă de Dumnezeu, care, acoperind casa, n-ar cădea niciodată şi n-ar îngădui să apună soarele întru mânia ta, ca să nu-l vezi pe el mustrându-te pe tine în ziua judecăţii şi arzându-te în focul gheenei şi luna, care mărturiseşte despre trândăvia şi lenevia noastră din timpul nopţii. În sfârşit se mai cere şi o uşă, care duce în casă şi păzeşte pe cel ce locuieşte în ea. Înţelegi uşa cea înţelegătoare - pe Fiul lui Dumnezeu, Carele zice : Eu sunt uşa. Dacă-ţi vei întocmi astfel casa sufletului tău şi nu va fi în ea nimic necuviincios şi neplăcut, Lui - atunci El va veni cu Tatăl cel binecuvântat şi cu Duhul Sfânt şi locaş la tine va face şi te va învăţa ce este pacea sufletului; luminând inima ta cu bucuria cea negrăită." (Varsanufie, Răsp.171); (pag. 75).
"Sufletul trebuie hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu; căci cuvântul lui Dumnezeu, după cum zice Grigorie Teologul, este pâinea cea îngerească cu care se hrănesc sufletele cele flămânde de Dumnezeu. Iar mai mult trebuie îndeletnicit cu citirea Noului Testament şi a Psaltirii. De aici se petrece o luminare a minţii, care din pricina aceasta se schimbă printr-o schimbare dumnezeiască." (pag.76).
"E foarte folositor să te îndeletniceşti cu citirea cuvântului lui Dumnezeu în singurătate şi să citeşti întreaga Biblie cu pricepere. Numai pentru o astfel de îndeletnicire, afară de alte fapte bune, Domnul nu-l va părăsi pe om cu mila Sa, ci îl. va umplea pe el de darul priceperii. Când omul îşi va hrăni sufletul său cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci se va umplea.de priceperea celor ce sunt bune şi rele. Citirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie făcută în singurătate, ca mintea celui ce citeşte toată să fie adâncită în adevărurile Sfintei Scripturi şi să primească, în sine, de la Dumnezeu, căldura care în singurătate naşte lacrimi; de la ele omul se încălzeşte pe de-a întregul şi se umple de darurile cele duhovniceşti, care îndulcesc mintea şi inima mai mult decât orice cuvânt." (pag. 76).
"Pacea sufletului se câştigă prin necazuri; Scriptura zice : "Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pre noi la odihnă." (Ps. 65, 12) (pag. 78).
"Semnul unui suflet înţelegător e când omul îşi scufundă mintea înlăuntrul său şi-i are lucrarea în inima sa." (pag. 78).
"Atunci harul lui Dumnezeu, îl umbreşte pe el şi el petrece într-o întocmire paşnică, iar prin aceea şi în cea mai presus de lume : paşnică; adică cu o conştiinţă bună; iar cea mai presus de lume, căci mintea vede în sine harul Sf. Duh, după cuvântul lui Dumnezeu : În pace e locul lui." (Ps. 75, 3) (Pag. 78).
Când omul vâ ajunge la o întocmire paşnică, atunci poate să reverse şi asupra altora lumina care luminează mintea." (pag. 79).
"Noi trebuie să ne adunăm toate gândurile, dorinţele şi lucrările, ca să căpătăm pacea lui Dumnezeu şi împreună cu Biserica să strigăm pururea : Doamne, Dumnezeul nostru, pacea Ta o dă nouă" (Ps. 26,12) (Pag. 80).
"Cu toate măsurile trebuie să ne stârnim ca să găsim pacea sufletului şi să nu ne tulburăm de defăimările din partea altora; pentru aceasta trebuie să ne înfrânăm mânia şi mintea şi inima să le păzim; prin luarea aminte de la mişcările cele necuviincioase." (pag. 80).
"Pentru a găsi pacea sufletului trebuie în fel şi chip să ne ferim de a osândi pe alţii. Prin neosândire şi tăcere se păstrează pacea sufletului" (Pag. 82).
"Ca să scăpăm de osândire trebuie să luăm aminte la noi înşine şi să nu primim de la nimeni gânduri străine." (pag. 82).
"De nevoinţe mai presus de măsură să nu ne apucăm, ci să ne stăruim ca prietenul - trupul nostru - să fie credincios şi în stare de a lucra virtuţile" (pag. 82).
"Trebuie de mers pe calea cea din mijloc, fără să te abaţi la dreapta sau la stânga (Pilde 4, 27) şi dând duhului cele duhovniceşti, trupului cele trupeşti, trebuincioase pentru sprijinul vieţii celei vremelnice şi vieţii sociale cele cerute în chip legiuit de ea, după cuvintele Sf. Scripturi : Daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu." (Matei 22, 21) (pag. 82).
"Trebuie să fim îngăduitori cu sufletul nostru în neputinţele şi neajunsurile lui şi să tolerăm lipsurile noastre, cum tolerăm lipsurile altora, însă să nu lenevim şi să ne îndemnăm la cele mai bune." (pag. 83).
Cei ce s-au hotărât într-adevăr să slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să se îndeletnicească cu aducerea aminte de Dumnezeu şi cu neîncetata rugăciune către Iisus Hristos, zicând cu mintea : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !"; iar în ceasurile de după prânz (de după amiază) se poate zice această rugăciune astfel : Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul; sau să alergăm de-a dreptul la Născătoarea de Dumnezeu sau a zice cântarea Îngerului : Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te ! Cu o astfel de îndeletnicire, ferindu-te de risipire şi păzindu-ţi pacea conştiinţei, te poţi apropia de Dumnezeu şi uni cu El. Căci după cuvintele Sf. Isaac Sirul, în afară de rugăciunea neîncetată, nu ne putem apropia de Dumnezeu. (Cuv. 69), (pag. 84).
"Chipul de rugăciune foarte bine l-a orânduit Sf. Simeon Noul Teolog" (Cuvânt despre cele trei chipuri ale rugăciunii) (pag. 85).
"Dacă în rugăciune se va întâmpla să fii robit cu mintea întru risipirea gândurilor, apoi trebuie să te smereşti înaintea Domnului Dumnezeu şi să ceri iertare, zicând : greşit-am, Doamne, cu cuvântul, cu lucrul, cu gândul şi cu toate simţirile mele" (Ibidem).
"În Biserică, în timpul rugăciunii, e de folos să stăm cu ochii închişi, într-o luare aminte lăuntrică; ochii să-i deschidem doar numai atunci când te vei trândăvi, sau te va îngreuia somnul şi te va pleca spre dormitare; atunci ochii trebuie îndreptaţi spre icoană şi spre lumânarea ce arde înaintea ei." (Ibidem).
"Totdeauna trebuie să te sileşti ca nu cumva să îi se împrăştie gândurile; căci prin aceasta sufletul se depărtează de la aducerea aminte de Dumnezeu şi de dragostea Lui, după lucrarea diavolului, după cum spune Sfântul Macarie : Toată grija protivnicului nostru este ca să abată gândul nostru de la aducerea aminte de Dumnezeu, de la frică şi dragoste." (Cuv. 2, cap.15). (Ibidem).
"Când mintea şi inima se vor uni în rugăciune şi cugetele sufletelor nu vor fi răspândite, atunci inima se încălzeşte de o căldură duhovnicească, în care străluceşte lumina lui Hristos, umplând în pace şi de bucurie pe de-a întregul pe omul cel dinlăuntru." (pag. 85).
"Pentru toate trebuie să mulţumim Domnului şi să ne lăsăm în voia Lui; trebuie, de asemenea, să-I înfăţişăm Lui toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre şi să ne străduim ca toate să fie numai spre bună plăcerea Lui" (pag. 86).
"Ca să primim şi să vedem în inimă lumina lui Hristos, trebuie pe cât se poate, să ne depărtăm de lucrurile văzute. Curăţind de mai înainte sufletul, prin pocăinţă şi fapte bune şi cu credinţă în Cel care s-a răstignit, închizând ochii cei trupeşti, să ne scufundăm mintea înlăuntrul inimii şi să strigăm, chemând numele Domnului nostru Iisus Hristos; şi atunci, pe măsura osârdiei şi fierbinţelii Duhului faţă de cel iubit (Luca 3, 22), omul află, în numele cel chemat, o dulceaţă care-i aprinde dorinţa de a căuta o luminare de mai sus." (pag. 86).
"Când printr-o astfel de îndeletnicire, va zăbovi mintea în inimă, atunci străluceşte lumina lui Hristos, luminând cămara sufletului cu strălucirea cea dumnezeiească, după cum zice Proorocul Maleahi : Şi va străluci vouă, celor ce vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii." (Ibidem). "Lumina aceasta este împreună cu viaţa, după cuvântul Evangheliei : În acela viaţa era şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1, 4) (Ibidem).
"Când omul primeşte lăuntric lumina cea veşnică, atunci mintea lui e curată şi n-are în sine niciun fel de închipuiri de ale simţurilor; însă fiind în întregime adâncit în contemplarea frumuseţii celei nezidite, el uită de toate cele ale simţurilor, nu vrea să se vadă nici pe sine, ci doreşte să se ascundă în inima pământului, numai să nu se lipsească de acest bine adevărat - Dumnezeu." (Ibidem).
"La cine curg lacrimile de umilinţă, inima aceluia o strălucesc razele soarelui dreptăţii - Hristos Dumnezeu" (pag. 87).
"Cel ce doreşte să se mântuiască, pururea trebuie să aibă o inimă înfrântă şi dispusă spre pocăinţă, după psalmistul : Jertfa lui Dumnezeu duhul umil, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi." (pag. 88).
"Într-o astfel de stare a duhului, omul lesne poate să treacă, fără nicio primejdie, printre uneltirile şirete ale trufaşului diavol, stăruinţa întreagă a căruia e ca să tulbure duhul omului şi în această tulburare, să-şi semene neghinele sale. Însă când omul se sileşte să aibă o inimă smerită şi o minte netulburată, ci paşnică, atunci toate uneltirile vrăjmaşului sunt fără efect; căci unde e pacea cugetelor, acolo odihneşte însuşi Dumnezeu : în pace e locul Lui. (Ps. 75, 3). (Ibidem).
"Începutul pocăinţei vine de la frica de Dumnezeu şi de la luarea aminte, cum zice Sfântul Mucenic Bonifaciu (Viaţa, 19 Decembrie); frica de Dumnezeu este tatăl luării aminte, iar luarea aminte este maica odihnei lăuntrice; acelaşi (tatăl luării aminte) naşte conştiinţa; care face ca sufletul, ca într-o apă oarecare curată şi netulburată, îşi vede urâţenia sa şi atunci se nasc odraslele şi rădăcinile pocăinţei." (pag. 88).
"Noi, în toată viaţa noastră, prin căderile noastre în păcate, mult sau puţin întristăm măreţia lui Dumnezeu, şi de aceea trebuie mereu să ne smerim în faţa Lui, cerând iertarea păcatelor noastre. (Ibidem).
"Despre post, Cuviosul Serafim, învaţă aşa; Întemeietorul nostru de nevoinţe, Iisus Hristos, înainte de a păşi la nevoinţa răscumpărării neamului omenesc, s-a întărit pe Sine cu un post îndelungat. Şi toţi nevoitorii, apropiindu-se să slujească Domnului, se înarmau pe sine cu post şi nu păşeau altfel pe calea Crucii, decât însoţiţi de post. Chiar propăşirea întru nevoinţe, ei o măsurau cu propăşire în post." (pag. 92).
"Hrana trebuie întrebuinţată în fiecare zi atât ca trupul, întărindu-se, să fie prieten şi sprijinitor sufletului în lucrarea virtuţii; căci altfel se poate întâmpla ca, slăbind trupul, să slăbească şi sufletul" (pag.93).
"De postul cel aspru, Sf. Asceţi se apucau nu de îndată, ci încetul cu încetul ajungeau în stare să se mulţumească cu o mâncare cât mai săracă. Cu toate acestea, ei nu cunoşteau ce e slăbirea, ci totdeauna erau vioi şi gata de lucru. Boala printre ei era ceva rar, iar viaţa lor era foarte lungă." (pag. 93).
"Pe măsură ce trupul celui ce posteşte devine mai subţire şi mai uşor, viaţa cea duhovnicească ajunge la desăvârşire şi se descopere prin lucruri minunate şi duhul îşi săvârşeşte lucrările sale, parcă într-un trup fără de trup. Simţurile de dinafară se închid şi mintea, dezlegându-se de pământ, se înalţă la cer şi în întregime se scufundă în contemplarea lumii celei duhovniceşti". (pag. 93).
"Noi neîncetat trebuie să ne păzim inima de cugete şi de impresii necuviincioase, după cuvântul Peremilnicului : Cu toată paza păzeşte-ţi inima ta; că dintr-acestea sunt ieşirile vieţii." (Pilde 4, 23). (pag.94).
"De la paza de totdeauna a inimii se naşte în ea curăţia, în care se vede Domnul, după cum ne încredinţează adevărul cel veşnic; fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8) " (Ibidem).
"Binele ce a pătruns în inimă nu trebuie aruncat afară, fără să fie nevoie, căci cele adunate înlăuntru numai atunci pot fi în afară de primejdie de vrăjmaşii cei văzuţi şi de cei nevăzuţi, când se păstrează înlăuntrul inimii." (pag. 94).
"Inima numai atunci clocoteşte, când e aprinsă de focul cel dumnezeiesc, când în ea este apa cea vie; iar când această apă se varsă, apoi ea răceşte şi omul îngheaţă. Nu descoperi tuturor taina inimii tale." (pag. 94).
"Când ţi se va întâmpla să fii în lume printre oameni, nu trebuie să vorbeşti despre lucrurile cele duhovniceşti; mai ales când vezi că nici n-au dorinţă să te asculte." (pag. 95).
"Cu omul cel sufletesc trebuie să vorbim despre lucrurile cele omeneşti, iar cu omul cel ce are pricepere duhovnicească trebuie de vorbit despre lucrurile cele cereşti." (pag. 95).
"Nu trebuie fără de nevoie să-ţi descoperi inima ta; dintr-o mie abia dacă poţi găsi pe unul care ţi-ar păstra taina ta." (pag. 94).
"Dacă noi nu o păzim de noi, apoi cum mai putem nădăjdui că ea ar putea fi păzită de altul." (Ibidem).
"O singură flecăreală cu cei care nu sunt de aceleaşi obiceiuri cu noi, ne e de ajuns ca să se destrame tot lăuntricul unui om cu luare aminte." (pag. 96).
"Însă ceea ce e mai rău decât tot; e că din pricina aceasta se poate atinge acel foc pe care Domnul nostru Iisus Hristos a venit să-l arunce pe pământul inimilor omeneşti." (pag. 96).
"Când omul primeşte în sine ceva dumnezeiesc, apoi se bucură în inimă, iar când cele diavoleşti, atunci se tulbură." (pag. 97).
"O inimă de creştin, primind ceva dumnezeiesc, n-are nevoie de o convingere care să-i vină din altă parte, dacă acest lucru e de la Domnul, ci prin însăşi lucrarea sa convinge că ea e din ceruri, căci simte în sine roadele cele duhovniceşti; dragostea, bucuria, pacea şi celelalte." (Gal. 5, 22) (Ibidem). "Însă dimpotrivă, diavolul de s-ar transforma chiar şi într-un înger de lumină (2 Cor.11, 14) sau de ne-ar aduce gânduri frumoase ca chip, inima totuşi simte o nelămurire oarecare şi o tulburare în gânduri." (pag. 98).
"Din toate aceste felurite mişcări ale inimii, omul poate cunoaşte ce este dumnezeiesc şi ce este diavolesc, după cum scrie despre aceasta Grigorie Sinaitul : căci din lucrare vei putea cunoaşte lumina ce a strălucit în sufletul tău, de este de la Dumnezeu sau de la Satana." (pag. 98).
"Cine suportă boala cu răbdare şi cu mulţumire, aceluia i se socoteşte drept nevoinţă sau chiar şi mai mult." (pag. 99).
"Noi trebuie să firn curaţi de cugetele cele necurate, mai ales când aducem rugăciune lui Dumnezeu. Căci nu este nicio unire între putoare şi bună mireasmă. Unde sunt cugete, acolo este şi o însoţire cu ele". (pag. 100).
"Trebuie înlăturată cea dintâi năvălire a cugetelor celor păcătoase şi ele trebuie împrăştiate de la pământul inimii noastre. Până când copiii Babilonului, adică cugetele cele păcătoase, sunt încă prunci; ei trebuie zdrobiţi şi sfărâmaţi de piatră, care este Hristos, dar mai ales pe cei trei mai de seamă dintre ei : lăcomia pântecului, iubirea de argint şi slava cea deşartă prin care diavolul a încercat să ispitească chiar pe Însuşi Domnul nostru, la sfârşitul nevoinţei Lui." (pag.100).
"Diavolul ca un leu, ascunzându-se în ograda sa (Ps. 9, 30), în taină ne întinde nouă mrejele cugetelor celor necurate şi nelegiuite. Deci, de îndată ce le vom vedea, să le rupem prin cugetarea evlavioasă şi rugăciune." (pag.101).
"Se cere nevoinţă şi o priveghere îndelungată, pentru că în timpul cântării de Psalmi, mintea noastră să fie unită cu inima şi cu celelalte puteri, ca nu cumva în rugăciunea noastră la tămâie, să nu se amestece şi putoarea cea rea. Căci Domnul se îngreţoşează de o inimă cu cugete necurate. Legea zice : să nu ari cu un bou şi cu un măgar înjugaţi împreună (Deut. 22,10), adică cu cuget curat şi necurat nu aduce rugăciune." (pag.101).
"Să ne aruncăm neîncetat, zi şi noapte, cu lacrimi înaintea feţii bunătăţii lui Dumnezeu, ca să ne cucerească inimile noastre de orice cuget rău, ca noi, cu vrednicie, să putem trece calea chemării noastre şi cu mâinile curate să-I aducem Lui darurile slujirii noastre." (Ibidem).
"Duhul cel necurat are o înrâurire puternică numai asupra celor pătimaşi, iar de cei ce s-au curăţit de patimi, se atinge numai de departe, sau pe dinafară." (pag.102).
"Să iubim smerenia şi vom vedea slava lui Dumnezeu, căci de unde se scurge smerenia, de acolo izvorăşte slava lui Dumnezeu." (pag.103).
"Nefiind lumină, toate sunt întunecoase; astfel şi fără de smerenie nu e nimic în om, decât numai întuneric." (Ibidem).
După cum ceara, neîncălzită şi tare, nu poate să primească pecetea ce se pune pe ea, la fel şi sufletul neîncercat de osteneli şi de neputinţe nu poate primi asupra sa pecetea virtuţilor lui Dumnezeu.
Când diavolul l-a părăsit pe Domnul, atunci s-au apropiat Îngerii şi I-au slujit Lui." (Matei 4,11). Deci, dacă în timpul ispitelor întrucâtva ceva se şi depărtează, Îngerii lui Dumnezeu, apoi nu departe şi în curând, se apropie şi ne slujesc nouă, prin cugetele cele dumnezeieşti, prin umilinţă, îndulcire şi răbdare. Sufletul ostenindu-se îşi agoniseşte şi celelalte laturi ale desăvârşirii " (pag.103).
"Cine vrea să cunoască calea cu desăvârşire şi nu merge cu cel ce cunoaşte cu desăvârşire această cale, niciodată nu va ajunge la cetatea liniştirii desăvârşite." (pag.105).
"Cel de sub ascultare propăşeşte mult întru zidirea sufletului, afară de faptul că el capătă, prin aceasta, un înţeles pentru lucruri şi vine întru umilinţă." (pag.105).
"Cine se îndeletniceşte ca să se cunoască pe sine însuşi, acela n-are timp să ia seama la alţii. Osândeşte-te pe tine însuţi şi vei înceta să osândeşti pe alţii " (pag.110).
"Când ne întoarcem de la om, sau îl batjocorim, atunci pe inima noastră se aşază o piatră." (pag.106).
"Osândeşte fapta cea rea, dar nu osândi pe cel ce o face." (pag.110).
"Nu trebuie să judecăm pe nimeni, deşi cineva l-ar vedea chiar cu ochii lui păcătuind, sau petrecând întru călcarea poruncilor lui Dumnezeu." (pag.108).
"Când duhul cel rău al întristării va cuprinde sufletul, atunci umplându-l de amărăciune şi de neplăcere, nu-l va lăsa să facă rugăciunea cu osârdia cuvenită şi să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu o atenţie cuvenită, ci îl lipseşte de blândeţe şi de bunăvoinţă în comportarea cu fraţii şi naşte o îndepărtare de la orice convorbire. Căci sufletul, plin de întristare, deznădăjduindu-se ca nebun şi ieşit din minţi, nu poate fi liniştit să primească un sfat bun, nici să răspundă cu blândeţe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni, ca şi cum ei ar fi vinovaţi de tulburările lui şi nu pricepe că pricina durerii este înlăuntrul lui. Întristarea este viermele inimii, care roade în maica ce-l naşte." (pag114).
"Duhul omului celui tulburat sau întristat, trebuie să ne stăruim să-l îmbărbătăm cu un cuvânt de dragoste." (pag.107).
"Când îţi greşeşte fratele, acoperă-l după cum ne sfătuie Sfântul Isaac Sirul : întinde-ţi haina ta peste cel ce păcătuieşte şi-l acopere pe el" (pag. 107).
"Cine a învins patimile, acela a învins şi întristarea. Iar cel învins de patimi, nu va scăpa de cătuşele întristării". (pag.114).
"Cine iubeşte lumea, aceluia îi este cu neputinţă să se întristeze. Iar cel ce a dispreţuit lumea, e vesel totdeauna." (pag.114).
"Nedespărţit de duhul întristării lucrează şi plictiseala. Ea produce o nelinişte atât de înfricoşată, că nu mai pot fi suportate nici locurile unde vieţuieşte, nici fraţii ce petrec împreună cu el, iar în timpul cititului se produce un dispreţ şi chiar căscăturile dese. Boala aceasta se vindecă prin rugăciune, înfrânarea de la vorbirea deşartă, rucodelia pe măsura puterilor, citirea cuvântului lui Dumnezeu şi răbdarea; pentru că se şi naşte ca de la laşitate, trândăvie şi vorbire deşartă." (pag.115).
"Se plictisesc numai aceia, la care lucrurile nu sunt în bună rânduială. Când îndeletnicirile tale se vor aşeza în rânduiala cuvenită, atunci plictiseala nu-şi va mai găsi loc în inima ta." (pag.116).
"Una este plictiseala şi alta este chinuirea duhului, numită trândăvie. Se întâmplă uneori, că omul e într-o astfel de stare de duh că lui i se pare, că mai uşor i-ar fi să se nimicească, sau să fie fără niciun pic de simţire şi de conştiinţă decât să rămână în această stare de chin nelămurit. Trebuie să te grăbeşti să ieşi din ea. Păzeşte-te de duhul trândăviei, căci din el se naşte tot răul." (pag.115). "Vindecarea de toate acestea, după Sfântul Isaac, e una, cu ajutorul căreia omul degrabă îşi află mângâiere în sufletul său. Şi ce fel de doctorie este aceasta ? Smerita cugetare a inimii." (pag.117). "Deznădejdea, după învăţătura Sfântului Ioan Scărarul, se naşte sau din conştiinţa mulţimii de păcate, din împovărarea conştiinţei şi din întristarea insuportabilă, când sufletul acoperit de o mulţime de răni, din pricina durerii lor de nesuferit, se scufundă în adâncul deznădejdii, sau din trufie sau din îngâmfare, când cineva se socoate pe sine că nu merită păcatul în care a căzut. Cea dintâi se lecuieşte prin înfrânare şi bună nădejde, iar a doua prin smerenie şi neosândirea aproapelui" (Scara, treapta 26). (pag.118).
"Un suflet înălţat şi tare nu deznădăjduieşte la orice nenorocire. Viaţa noastră e ca o casă de încercări şi de torturi; însă să nu ne îndepărtăm de Domnul, până când nu va porunci El, celor ce ne chinuiesc să ne lase şi până când nu vom fi învioraţi (făcuţi vii) prin răbdare şi o nepătimire tare." (pag118).
"Omul e alcătuit din suflet şi trup şi de aceea şi calea vieţii lui trebuie să cuprindă acţiuni trupeşti şi sufleteşti din lucrarea şi contemplarea cu mintea." (pag.122).
"Calea vieţii lucrătoare o alcătuieşte : postul, înfrânarea, privigherea, îngenunchierile, rugăciunea şi celelalte nevoinţe trupeşti care alcătuiesc calea cea strâmtă şi cu scârbe, care după cuvântul lui Dumnezeu duce la viaţa cea veşnică." (Mat. 7,14) (Ibidem).
"Calea vieţii celei contemplative cu mintea se cuprinde în înălţarea minţii către Domnul Dumnezeu, în luarea aminte de inimă, rugăciunea minţii şi contemplarea lucrurilor celor duhovniceşti prin astfel de îndeletniciri." (Ibidem).
"Fiecare care doreşte să petreacă o viaţă duhovnicească, trebuie să înceapă de la viaţa cea lucrătoare şi numai pe urmă să ajungă la cea contemplatoare cu mintea, căci fără de viaţă lucrătoare e cu neputinţă să ajungi la cea contemplatoare cu mintea." (Ibidem).
"Viaţa cea lucrătoare ne ajută să ne curăţim de patimile cele păcătoase şi ne ridică la treapta desăvârşirii celei lucrătoare, iar prin aceasta ne croieşte drum spre viaţa cea contemplatoare cu mintea. Căci numai cei ce s-au curăţit de patimi şi cei desăvârşiţi se pot apropia de acea viaţă, după cum se poate vedea acest lucru din cuvintele Sfintei Scripturi : fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mat. 5, 8) şi din cuvintele Sf. Grigorie Teologul (în Cuvântul de la Sf. Paşti): De contemplare se pot apropia fără de primejdie numai cei mai desăvârşiţi în urma încercărilor." (pag.122 -123).
"Astfel şi Biserica, fericind pe Sf. Ierarh Nicolae, cântă : Mai întâi cu tăcerile şi prin luptele cu cugetele, la lucrare ai adăugat cugetarea despre Dumnezeu, iar prin cugetarea despre Dumnezeu ţi-ai agonisit minte desăvârşită, prin care cu îndrăzneală, cu Dumnezeu şi îngerii ai vorbit" (Acatistul Sf. Nicolae, cond.10). (pag.123).
"De viaţa cea contemplativă trebuie să ne apropiem cu frică şi cu cutremur, cu zdrobirea inimii şi cu smerenie, cu cugetare multă a Sf. Scripturi şi dacă se poate găsi, sub îndrumarea unui povăţuitor iscusit, iar nu cu obrăznicie şi rânduială de la sine : căci cel obraznic şi încrezut în sine, după cuvintele Sf. Grigorie Sinaitul, tinzând spre cele ce sunt mai presus de vrednicia lui, cu îngâmfare se sileşte să ajungă la ele, înainte de vreme. Şi încă : dacă cineva visează, în părerea sa despre sine, să ajungă la cele înalte, având o dorinţă satanică, iar nu adevărul - pe unul ca acesta diavolul uşor îl prinde în mrejele sale, ca pe o slugă a sa." (pag. 123).
"Dar dacă nu se poate găsi povăţuitor, care ar putea să ne îndrumeze spre viaţa cea contemplativă, apoi în acest caz, trebuie să ne îndrumăm cu Sf. Scriptură, căci Însuşi Domnul porunceşte să ne învăţăm din Sf. Scripturi, zicând : cercetaţi Scripturile, căci prin ele credeţi că aveţi viaţa de veci." (Ioan 3, 39). (Ibidem).
"De asemenea trebuie citite, cu sârguinţă, scrierile patristice şi să ne stăruim cât se poate, însă după putere, să împlinim ceea ce ne învaţă ele şi astfel să ne ridicăm încetul cu încetul de la viaţa cea lucrătoare spre desăvârşirea celei contemplative." (pag.124).
"Nu trebuie părăsită viaţa cea lucrătoare chiar şi atunci când omul ar fi propăşit în ea şi ar fi ajuns la cea contemplativă; căci ea o ajută şi pe cea contemplativă şi o înalţă." (Ibidem).
"Păşind pe calea vieţii lăuntrice şi contemplative, nu trebuieşte să slăbim, nici să o slăbim (pe acea cale), pentru că oamenii, care s-au lipsit de cele de dinafară şi de senzualitate ne izbesc cu protivnicia părerilor lor chiar în simţirea inimii, şi în fel şi chip se stăruiesc să ne abată de la mersul pe această cale lăuntrică, punându-ne felurite piedici. Căci, după părerea dascălilor Bisericii (Fericitul Teodorit), tâlcuirea la Cântarea Cântărilor (folio 84 verso), contemplarea lucrurilor bisericeşti se preferă cunoaşterii lucrurilor simţite. Şi de aceea, în mersul pe această cale, nu trebuie să ne clătinăm de niciun fel de piedică, bizuindu-ne, în acest caz pe cuvântul lui Dumnezeu : De frica voastră nu ne vom teme, căci cu noi este Dumnezeu. Pe Domnul Dumnezeul nostru îl vom sfinţi în aducerea aminte cea din urmă a dumnezeiescului său nume şi Acela ne va fi nouă frică (15, 8; 12 - 13). Adevărata cunoaştere a binelui şi a răului se poate cunoaşte numai atunci, când nevoitorul bunei credinţe va ajunge la simţirea osândei viitoare şi va gusta de mai înainte din fericirea cea veşnică, lucru care se petrece într-un suflet binecredincios încă în viaţa aceasta de pe pământ, într-un chip tainic şi duhovnicesc." (pag.125).
Despre rugăciunea lui Iisus, Stareţul Serafim astfel învaţă pe cei începători : "În timpul rucodeliei, sau fiind undeva la ascultare, fă neîncetat rugăciunea - "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul !" În rugăciune ia aminte la tine, adică adună-ţi mintea şi o uneşte cu sufletul. De la început, o zi două şi mai multe, fă rugăciunea aceasta numai cu mintea răspicat, luând aminte la fiecare cuvânt. Pe urmă, când Domnul va încălzi inima ta, cu căldura Harului Său şi o va uni cu tine ca să fie un singur duh, atunci va curge în tine acea rugăciune fără încetare şi pururea va fi cu tine, îndulcindu-te şi hrănindu-te. Aceasta este ceea ce s-a zis de Proorocul Isaia : "Roua cea de la tine vindecare este (Is. 26, 19). Iar când vei ţine în tine această hrană duhovnicească, adică convorbirea cu Domnul Însuşi, apoi de ce să mai umbli prin chiliile fraţilor, deşi ai fi chiar chemat de cineva ? Adevărul îţi spun, că vorbirea deşartă este iubirea de trândăvie. Dacă pe tine nu te pricepi, apoi cum mai poţi judeca despre ceva şi învăţa şi pe alţii ? Taci, neîncetat taci, ţine minte totdeauna prezenţa lui Dumnezeu şi numele Iui. Nu vorbi cu nimeni însă în fel şi chip, păzeşte-te să nu osândeşti pe cei ce vorbesc sau râd mult." (pag.128) "Ţine aceasta fără şovăire până la sfârşitul vieţii. Şi eu din tinereţe am ţinut această cale. Dacă te vei păzi astfel, apoi nu vei fi trist, ci sănătos şi vesel." (pag.129).
"Având o mare bogăţie de iscusinţă duhovnicească, cuviosul Serafim se socotea că nu ştie nimic. Un monah a luat blagoslovenie de la egumen să înceapă viaţa de sihastru şi egumenul singur i-a scris Părintelui Serafim ca să-l primească pe monahul acela şi să-l povăţuiască întru viaţa cea duhovnicească, ca pe sine însuşi. Când a venit monahul cu această scrisoare la Părintele Serafim, el l-a primit foarte binevoitor şi l-a binecuvântat să-şi ridice o chilie nu prea departe de a sa. Iar când monahul a început să-i ceară povăţuire, apoi stareţul, cu cea mai adâncă smerenie, i-a zis că "nici eu singur nu ştiu nimic" şi i-a adus aminte cuvintele Mântuitorului : Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei, 29); după aceea a adăugat : "După priceperea Sfântului Ioan Scărarul, nu de la Înger, sau de la om, ci de la Domnul Însuşi trebuie să ne învăţăm."